Applicability of Law No. 165/2013 to compensation proceedings initiated under prior final judgments predating its entry into force

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 23.01.2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, să se dispună anularea actului administrativ emis de pârâtă sub nr. x/14.10.2014, prin care a restituit dosarul de despăgubiri al reclamantei Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti, cu motivarea că procedura de acordare a despăgubirilor trebuie finalizată conform Legii nr. 165/2013 şi nu conform Legii nr. 247/2005, astfel cum prevede hotărârea judecătorească a cărei titulară/beneficiară este reclamanta.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a învederat că înţelege să invoce excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1688 din 12 iunie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondată şi a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale dispunand sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 1688 din 12 iunie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., invocând motivele de casare prevazute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs a arătat că instanţa de judecată nu a motivat sentinţa. În afara faptului că a reluat/redat paragrafe/fragmente din nenumăratele decizii ale Curţii Constuţionale a României privind neconstitutionalitatea prevederilor Legii nr. 165/2013 şi a admis cererea sa de sesizare a CCR cu excepţia de neconstituţionalitate, şi aceasta motivată succint, nu se regăseşte nicio motivare a hotărârii pronunţate de către instanţa de judecată.

Cea de-a doua critică se refera la faptul că instanţa a procedat la soluţionarea cauzei fără a avea în vedere şi Decizia CCR pronunţată în şedinţa din data de 26.11.2014, prin care a fost admisă excepţia de neconstitutionalitate a art. 17 alin. (1) şi art. 21 alin. (5) şi (8) din Legea. nr. 165/2013, în sensul în care aceste dispoziţii legale sunt constituţionale "în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate" astfel cum este cazul reclamantei. Aşadar, Comisia Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a emis Hotărârea nr. 1509/2014 în perfectă legalitate şi concordanţă cu principiile de drept (principiul neretroactivităţii legii civile) deoarece prin sentinţa civilă nr. 820/31.01.2012 pronunţată de Judecătoria sector 4 Bucureşti, secţia civilă, în dosarul nr. x, modificată prin decizia civilă nr. 146R/18.01.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, sectia a V-a Civilă, Subcomisia locală sector 4 Bucureşti şi Comisia Municipiului Bucureşti au fost obligate la acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţa de 634 mp situat în Bucureşti, str. x fn, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 şi nu conform Legii nr. 165/2013.

Singura obligaţie a ANRP era şi încă este, deoarece nici până la data prezentei nu a procedat la soluţionarea dosarului său de despăgubiri, de a evalua imobilul şi de a emite titlu de despăgubire. În ceea ce priveşte soluţionarea dosarelor de despăgubiri conform procedurii instituite de Legea nr. 247/2005, arată recurenta reclamantă că intimata încă soluţionează dosare de despăgubiri prin emiterea titlurilor de despăgubire, astfel cum reiese din comunicatele de presă postate pe site-ul acestei instituţii, cu menţiunea că numai intimata cunoaşte criteriile după care unele dosare sunt soluţionate potrivit dispoziţiilor vechii legi şi alte dosare conform noii legi.

Instanţa trebuia ca, la soluţionarea acestei pricini, să aibă în vedere faptul că, cu mult înaintea introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, fusese deja soluţionată de către Curtea Constituţionala a României excepţia de neconstituţionalitate a art. 17 şi art. 21 din Legea nr. 165/2013, astfel încât judecătorul trebuia doar să observe că situaţia reclamatei se încadra în tiparul stabilit ca fiind neconstituţional, putând pronunţa astfel o hotărâre prin care să sancţioneze faptul că pârâta refuză să se supună unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, adică exact ipoteza vizată de cele două prevederi declarate neconstituţionale.

1.4. Apărările intimatei

Intimata pârâtă ANRP a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului menţionând că instanţa de fond a reţinut în mod corect obiectul cererii de chemare în judecată.

A enumerat motivele pentru care dosarul de despăgubire al reclamantei a fost restituit Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti şi anume:

1. Hotărârea nr. 1509/15.06.2014 a Comisiei Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, prin care a fost pusă în executare decizia civilă nr. 146R/18.01.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, nu a respectat cerinţele de formă stabilite prin dispoziţiile Legii nr. 165/2013 şi H.G nr. 401/2013, sens în care au fost invocate disp. art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi disp. art. 19 din H.G nr. 401/2013.

2. Întrucât Hotărârea nr. 1509/15.06.2014 a fost validată după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, prin care au fost abrogate prevederile Titlului VII al Legii nr. 247/20005, se impunea întocmirea dosarului de despăgubire potrivit prevederilor noii legii, deoarece dispoziţiile art. 4 din actul normativ amintit arată că acestea se aplică cererilor nesoluţionate.

3. Sentinţa civilă în baza căreia a fost întocmit dosarul de despăgubire înaintat de Comisia Municipiului Bucureşti a fost pronunţată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.

În prezent, validărilor privind întinderea dreptului de proprietate le sunt aplicabile prevederile noii legi şi ale Normelor de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 401/19.06.2013, fapt pentru care este necesar să i se transmită dosarele însoţite de Hotărârea Comisiei Municipale Bucureşti prin care va fi validată Anexa nr. 11, anexă în care se vor înscrie "persoanele fizice şi juridice pentru care nu există disponibil de teren agricol sau forestier la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, respectiv al judeţului, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate solicitat prin cerere şi pentru care se propune acordarea de măsuri compensatorii."

Sub rezerva interpretării date de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 269/2014, dispoziţiile de lege "nu se aplică retroactiv, ci reglementează modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare."

4. Înaintea formulării propunerii de acordare de măsuri compensatorii, comisia judeţeană trebuie să comunice, mai întâi, situaţia centralizatoare privind inventarierea terenurilor, avizată de către OCPI, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 165/2013.

5. Intimata menţionează că, în situaţia în care există hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, în privinţa acordării de despăgubiri, acestea vor fi puse în executare în conformitate cu noile prevederi legale, care instituie principiul prevalenţei restituirii în natură.

Se mai arata în întâmpinare că instanţa de fond a reţinut în mod corect că, raportat la principiul disponibilităţii, petitul cererii reclamantei intră în conflict cu Decizia CCR nr. 269/2014.

2. Procedura de soluţionare a recursului

2.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 10 martie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 29 iunie 2017 completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

2.2. Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate de reclamantă

Prin Decizia nr. 367/2.06.2016, Curtea Constitutională a respins ca neintemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (6) şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, invocată de reclamantă.

2.3. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispozitiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, faţă de următoarele considerente:

Primul motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi vizează nemotivarea sentinţei recurate, motiv pe care instanţa de control judiciar îl consideră nefondat, întrucât sentinţa corespunde exigenţelor instituite de art. 425 C. proc. civ. Astfel, în considerentele acesteia au fost arătate obiectul cererii şi sustinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia cu precizarea motivelor pentru care s-au admis şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Împrejurarea că prima instanţă a redat paragrafe din mai multe decizii ale Curţii Constituţionale referitoare la neconstituţionalitatea prevederilor Legii nr. 165/2013 nu este de natură să susţină aprecierea că sentinţa nu a fost motivată corespunzător, respectivele decizii fiind relevante în soluţionarea cauzei care pune în discuţie tocmai aplicabilitatea dispoziţiilor acestei legi la situaţia concretă a reclamantei. Argumentele reţinute de Curtea Constituţională constituie motivele pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia supusă instanţei de control judiciar prin prezenta cerere de recurs, neputându-se considera că recurgerea la aceste argumente echivalează cu nemotivarea sentinţei.

Nefondat este şi cel de-al doilea motiv de recurs, cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la pronunţarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În mod corect instanţa de fond a apreciat că este legal actul administrativ contestat în cauză, respectiv adresa nr. x prin care pârâta a restituit dosarul de despăgubiri al reclamantei Instituţiei Prefectului Municipiului Bucureşti cu motivarea că procedura de acordare a despăgubirilor trebuie finalizată conform Legii nr. 165/2013 şi nu conform Legii nr. 247/2005.

Se reţine că la pct. 6 din această adresă se mentioneză că dosarul întocmit în baza propunerii Subcomisiei locale a sectorului 4 de înscriere în Anexa 23 a doamnei A., pentru suprafaţa de 634 mp, propunere validată de către Comisia Municipiului Bucureşti prin Hotărârea nr. 1509/15.05.2014, a fost constituit în baza deciziei civile nr. 1463R/18.01.2013, pronunţată de către Tribunalul Bucuresti în dosarul nr. x (decizie prin care a fost modificată sentinţa civilă nr. 820/31.01.2012) prin care a obligat Comisia Municipiului Bucureşti şi Subcomisia sectorului 4 la acordarea de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru suprafaţa de 634 mp.

Se mai precizează în adresă că prin prevederile Legii nr. 165/2013 au fost abrogate prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, motiv pentru care se impune reanalizarea dosarului de despagubiri potrivit prevederilor noii legi deoarece disp. art. 4 din actul normativ amintit arată că acestea se aplică cererilor nesoluţionate.

În susţinerea acestui motiv de recurs se arată, în esenţă, că prima instanţă nu a avut în vedere Decizia CCR din data de 26.11.2014, prin care a fost admisă excepţia de neconstitutionalitate a art. 17 alin. (1) şi a art. 21 alin. (5) şi (8) din Legea. nr. 165/2013 şi că singura obligaţie a ANRP era şi încă este aceea de a evalua imobilul şi de a emite titlu de despăgubire.

Înalta Curte reţine că este vorba despre Decizia Curţii Constitutionale nr. 686/26.11.2014 prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. a) şi art. 21 alin. (5) şi (8) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, emise în executarea unor hotărâri judecătoreşti prin care instanţele s-au pronunţat irevocabil/definitiv asupra calităţii de persoane îndreptăţite şi asupra întinderii dreptului de proprietate.

În considerentele acestei decizii se mentioneză că, prin Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012, şi Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 decembrie 2013, Curtea a statuat, referitor la efectele hotărârilor judecătoreşti, că "Înfăptuirea justiţiei, în numele legii, are semnificaţia că actul de justiţie izvorăşte din normele legale, iar forţa lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluţionarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice şi de eficientizare a normelor de drept substanţial. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească - desemnând tocmai rezultatul activităţii judiciare - reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiţiei. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părţile având obligaţia să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicţional, fără posibilitatea de a mai pune în discuţie ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecăţii. Prin urmare, hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficienţă specifică de către ordinea normativă constituţională. Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătoreşti îl constituie forţa executorie a acesteia, care trebuie respectată şi executată atât de către cetăţeni, cât şi de autorităţile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă şi irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept şi o obstrucţionare a bunei funcţionări a justiţiei."(paragraful 20).

21. Tocmai de aceea, Curtea apreciază că atribuţia conferită de legiuitor Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului acesteia de a verifica dosarele din punctul de vedere al existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii chiar şi în cazul în care existenţa dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, iar decizia care conţine propunerea de acordare de măsuri compensatorii a fost emisă ca urmare a acestei hotărâri judecătoreşti, generează posibilitatea ca un organ administrativ să exercite atribuţii care ţin exclusiv de competenţa instanţelor judecătoreşti. Curtea apreciază că numai o instanţă judecătorească învestită de lege cu soluţionarea unei căi extraordinare de atac împotriva unei asemenea hotărâri judecătoreşti o poate invalida. A recunoaşte Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului acesteia competenţa de reexaminare a existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească înseamnă a recunoaşte un control administrativ asupra acestei hotărâri, deci o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 129 din Constituţie, potrivit cărora, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".

23. De asemenea, prin Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, anterior menţionată, Curtea a stabilit, cu valoare de principiu, că teza potrivit căreia o autoritate, alta decât o instanţă de judecată, "poate să cenzureze sub orice aspect o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, care a dobândit autoritate de lucru judecat, echivalează cu transformarea acestei autorităţi în putere judecătorească, concurentă cu instanţele judecătoreşti în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei. Legitimarea unui astfel de act ar avea ca efect acceptarea ideii că, în România, există persoane/instituţii/autorităţi cărora nu le sunt opozabile hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele prevăzute de Constituţie şi de lege, deci care sunt mai presus de lege. Or, o astfel de interpretare[...] este în vădită contradicţie cu dispoziţiile art. 1 alin. (4), art. 16 alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie".

24. Prin urmare, Curtea constată că darea în competenţa Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi Secretariatului acesteia a verificării existenţei dreptului persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii şi în consecinţă de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii chiar şi în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească este contrară prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4), art. 124, art. 126 alin. (1) şi ale art. 129.

Înalta Curte constată că această decizie nu constituie un argument în solutionarea favorabilă a recursului, situaţia reclamantei neputând fi încadrată în ipoteza avută în vedere de instanţa constitutională la pronunţarea deciziei.

Acest fapt rezultă, de asemenea, şi din Decizia Curţii Constituţionale nr. 367/2.06.2016, prin care a fost soluţionată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (6) şi art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, invocată de reclamantă în prezenta cauză, în sensul respingerii ca neîntemeiate.

Considerentele menţionate la paragrafele 23 şi 27 ale deciziei sunt relevante în soluţionarea căii de atac formulate de reclamantă, instanţa constituţională stabilind că este aplicabil principiul tempus regit actum, fiind firesc ca modalitatea de calcul al despăgubirilor să se supună regulilor în vigoare la data acordării lor prin decizie a autorităţii abilitate. Sub acest aspect, în jurisprudenţa sa, de exemplu, Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996, instanţa constituţională a statuat că, dacă, prin jocul unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, acest fapt nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective.

Curtea a constatat, totodată, că este firesc ca obligaţia emiterii titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 să fie executată în condiţiile noii legi, astfel cum prevede art. 41 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, aceasta fiind tocmai expresia concretă a principiului tempus regit actum şi a principiului aplicării imediate a legii noi. Situaţia autorului excepţiei, care are calitatea de beneficiar al unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care se stabileşte în sarcina unei autorităţi administrative o obligaţie de a face, respectiv de a emite o decizie ce intră în competenţa sa legală, este net diferită de cea potrivit căreia prin aceeaşi sentinţă judecătorească a fost stabilită suma cuvenită cu titlu de despăgubiri, în urma evaluării efectuate în condiţiile Legii nr. 247/2005. Ultima ipoteză corespunde celei reglementate distinct de legiuitor, la art. 41 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 165/2013, legea nouă aplicându-se doar în ceea ce priveşte modalitatea de plată a sumelor de bani anterior stabilite. Prin urmare, dacă evaluarea asupra valorii imobilului nu a fost efectuată şi nu a fost stabilit nici cuantumul bănesc prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, este firesc, fără a fi discriminatoriu, ca aceste operaţiuni să se raporteze la actul în vigoare la momentul în care au loc. Curtea a arătat în jurisprudenţa sa că respectarea principiului egalităţii în drepturi presupune luarea în considerare a tratamentului pe care legea îl prevede faţă de cei cărora li se aplică, în decursul perioadei în care reglementările sale sunt în vigoare, iar nu în raport cu efectele produse prin reglementările legale anterioare (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, şi nr. 1.541 din 25 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 13 ianuarie 2011).

Rezultă din aceste considerente că se face distincţie între două situaţii în care se pot afla persoanele care au solicitat restituirea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România şi anume: situaţia în care solicitantul are calitatea de beneficiar al unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care se stabileşte în sarcina unei autorităţi administrative o obligaţie de a face, respectiv de a emite o decizie ce intră în competenţa sa legală, şi situaţia în care prin aceeaşi sentinţă judecătorească a fost stabilită suma cuvenită cu titlu de despăgubiri, în urma evaluării efectuate în condiţiile Legii nr. 247/2005.

Or, reclamanta se află în prima situaţie, în sensul că a obţinut o hotărâre judecatorească irevocabilă la data de 18.01.2013, deci anterior intrarii în vigoare a Legii nr. 165/2013, prin care a fost obligată Subcomisia sectorului 4 Bucureşti la întocmirea documentaţiei privind reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei şi pârâta Comisia Municipiului Bucureşti să elibereze titlul de proprietate asupra terenului de 760 mp, dispunându-se acordarea de despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru suprafaţa de 634 mp teren.

Se constată aşadar că, la data intrarii în vigoare a Legii nr. 165/2013, reclamanta era beneficiara unei hotarâri judecătoreşti irevocabile prin care se stabileste în sarcina celor două autorităţi administrative câte o obligaţie de a face şi nu beneficiara unei hotarari judecătoreşti irevocabile prin care care să fi fost stabilită suma cuvenită cu titlu de despăgubiri, în urma evaluării efectuate în condiţiile Legii nr. 247/2005. Ultima ipoteză corespunde, aşa cum a statuat Curtea Constitutionala, celei reglementate distinct de legiuitor, la art. 41 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 165/2013, legea nouă aplicându-se doar în ceea ce priveşte modalitatea de plată a sumelor de bani anterior stabilite.

Recurenta reclamantă se află în situaţia în care evaluarea asupra valorii imobilului nu a fost efectuată şi nu a fost stabilit nici cuantumul bănesc prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, astfel că este firesc ca aceste operaţiuni să se raporteze la actul normativ în vigoare la momentul în care au loc.

În consecinţă, nu poate fi reţinută susţinerea că situaţia recurentei reclamate se încadra în tiparul stabilit ca fiind neconstituţional, instanţa de fond putând pronunţa o hotărâre prin care să sancţioneze faptul că pârâta refuză să se supună unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, adică exact ipoteza vizată de cele două prevederi declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 686/26.11.2014.

Astfel, măsura de restituire a dosarului de despăgubiri al reclamantei către Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti pentru reanalizarea acestuia potrivit noii legi este legală, fiind dispusă cu respectarea legislaţiei incidente în materie, dar şi a deciziilor pronunţate cu privire la constituţionalitatea Legii nr. 165/2013 potrivit cărora procedura de acordare a despăgubirilor reclamantei se impune a fi finalizată conform Legii nr. 165/2013.

Pentru considerentele expuse, constatand ca sentinţa este legală nefiind incidente motivele de casare invocate de recurentă, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 1688 din 12 iunie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2018.