Intent requirement and scope of cassation review in leaving the scene of a traffic accident offense

Asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 671 din data de 03.10.2017 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a fost condamnat pe inculpatul A., în baza art. 338 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen. i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În baza art. 65 alin. (1), (3) C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.

În baza art. 91 C. pen., a fost suspendată executarea pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Ilfov, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, i s-a impus inculpatului obligaţia să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat- în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, i s-a impus inculpatului obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Com. Chiajna sau în cadrul Fundaţiei B., pe o perioadă de 60 de zile, în condiţiile art. 57 din Legea nr. 253/2013.

În baza dispoziţiilor art. 91 alin. (4) C. pen., i s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere sau a obligaţiilor impuse de instanţă, în sensul că, în caz de nerespectare cu rea-credinţă a obligaţiilor sau măsurilor, sau în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni pe perioada termenului de supraveghere, se poate dispune revocarea suspendării şi darea spre executare în regim de detenţie a pedepsei aplicate.

În baza art. 7 alin. (1) rap. la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare (S.N.D.G.J.), s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 326/A din data de 28 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 671/3.10.2017, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x

S-a desfiinţat, în parte, sentinţa apelată şi rejudecând, în fond:

În baza art. 338 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 2 ani de la rămânerea definitivă a sentinţei.

În baza art. 65 alin. (1), (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., care se va executa în situaţia în care se dispune revocarea/anularea suspendării sub supraveghere a pedepsei.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen.

S-a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) rap. la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare.

Împotriva deciziei penale nr. 326/A din data de 28 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în termen legal, a declarat recurs în casaţie inculpatul A..

Prin cererea de recurs în casaţie, s-a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În cadrul motivelor de recurs în casaţie, inculpatul A., prin apărător, a arătat, în esenţă, că, fără a face o reinterpretare a stării de fapt reţinută de instanţa de apel, lipseşte forma de vinovăţie solicitată imperativ de textul de lege, respectiv cea a intenţiei în reţinerea infracţiunii pentru care a fost condamnat.

În acest sens, recurentul a apreciat că, în baza acestei stări de fapt, rezultă că fapta a fost comisă din culpă, nefiind întrunite cerinţele de tipicitate a infracţiunii de părăsire a locului accidentului.

Faptul că a acţionat din culpă şi nu cu intenţie este dovedit, în opinia recurentului, de împrejurarea că, la momentul la care s-a prezentat cu victima la spital, i-a lăsat soţului acesteia numărul de telefon, astfel încât nu se poate reţine că a încercat să se sustragă atât timp cât a fost apelat pe acelaşi număr de telefon de organele de poliţie pentru a se reîntoarce la locul accidentului.

Analizând starea de fapt ce rezultă din cuprinsul actelor de urmărire penală (în cauză fiind aplicată procedura simplificată), recurentul a apreciat că este evident că nu a avut intenţia (directă sau indirectă) de a comite infracţiunea de părăsire a locului accidentului. Mai exact, în speţă, nu a existat o intenţie de a părăsi locul accidentului cu scopul de a se sustrage cercetărilor efectuate de poliţiştii rutieri, ci "părăsirea" s-a efectuat tocmai pentru a-i acorda victimei îngrijiri de medicale. A apreciat că, dacă dorea să nu fie identificat, nu ar fi transportat victima la locul de muncă, la domiciliul acesteia (locuri în care a fost observat de colegii de muncă cât şi de mama persoanei vătămate, aceasta din urmă observând inclusiv autoturismul condus de inculpat) şi apoi la Spitalul Clinic de Urgenţe Floreasca (locaţie dotată cu sisteme de supraveghere). Un alt aspect învederat de recurent care dovedeşte lipsa intenţiei de a comite această infracţiune este acela că, după întâlnirea cu soţul persoanei vătămate, i-a comunicat acestuia numărul său de telefon, care s-a dovedit a fi real.

Aşadar, s-a arătat că o asemenea poziţie subiectivă, rezultată din modalitatea în care a acţionat şi nu se poate reţine ca fiind o intenţie de a comite infracţiunea prevăzută de art. 338 C. pen.. Manifestarea interesului cu privire la starea de sănătate a victimei şi după aceea, comunicarea numărului de telefon, care a permis identificarea inculpatului constituie, în opinia acestuia, elemente ce fac dovada faptului că nu a părăsit locul accidentului cu scopul de a se sustrage răspunderii contravenţionale sau penale.

În acest sens, recurentul inculpat a invocat practică judiciară, respectiv decizia penală nr. 202/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, decizia penală nr. 799/A/2014 a Curţii de Apel Alba Iulia şi decizia penală nr. 29/A/2017 a Curţii de Apel Oradea.

Totodată, a arătat că cerinţele solicitate de art. 338 alin. (3) lit. b) C. pen. pentru înlăturarea răspunderii penale sunt mult prea restrictive, astfel încât acestea sunt aproape imposibil de întrunit de către o persoană fără cunoştinţe juridice, norma legală solicitând un maxim de diligentă din partea conducătorului auto care, pe lângă faptul că transportă victima la spital, trebuie să comunice datele personale de identitate şi numărul de înmatriculare a autovehiculului, precum şi să se întoarcă imediat la locul accidentului.

În al doilea rând, recurentul a apreciat că fapta nu este prevăzută de legea penală şi datorită lipsei de previzibilitate a art. 338 alin. (2) C. pen., sens în care a depus motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a acestui text care, în măsura în care ar fi admisă excepţia de neconstituţionalitate, ar conduce implicit la lipsa de tipicitate a faptei săvârşite.

S-a mai arătat că, deşi în vechiul C. pen. constituia infracţiune de vătămare corporală orice infracţiune comisă din culpă care avea ca rezultat mai mult de 10 zile de îngrijiri medicale, legiuitorul în noul C. pen. incriminează doar fapta care a produs peste 90 de zile de îngrijiri medicale, fără a corobora dispoziţiile art. 338 cu această nouă orientare.

Aşadar, în cauză, recurentul inculpat A., prin avocat, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1), (2) şi (3) lit. b) C. pen., fiind adoptate cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţia României .

Sub aspectul fondului excepţiei, s-a arătat că textul legal prevăzut de art. 338 C. pen. nu întruneşte exigenţele constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la previzibilitatea şi claritatea legii. În acest sens, s-a făcut referire la lipsa unei definiţii clare în cuprinsul C. pen., a termenului de "accident" folosit în descrierea denumirii marginale a infracţiunii, definiţie care rezultă doar prin coroborarea cu disp. art. 75 O.U.G. nr. 195/2002.

S-a arătat că asupra interpretării termenului "rănire" din cuprinsul art. 75 lit. b) teza a II-a, Înalta Curte s-a pronunţat prin hotărârea prealabilă nr. 5/2018, statuând că acesta presupune o leziune traumatică sau afectarea sănătăţii unei persoane, a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale ori prin una din urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a), c), d) şi e) C. pen.

Având în vedere că evaluarea leziunilor traumatice, a stării de sănătate a victimei ori constatarea unei potenţiale infirmităţi se efectuează la o dată ulterioară producerii evenimentului, de către un medic specialist prin intermediul unei expertize medico-legale, participantul la un accident rutier se află de cele mai multe ori în imposibilitate obiectivă de a constata prin propriile simţuri o astfel de consecinţă.

Astfel, s-a opinat că participantul la un accident rutier se regăseşte într-o ipostază complet defavorabilă în care ajunge incriminat, în mod injust, pentru o faptă pe care nu o poate percepe efectiv, în condiţiile în care nu orice incident de această natură este soldat în mod automat cu urme vădit sesizabile de către o persoană fără pregătire medicală sau chiar în concret cu vătămări evaluabile medical la cel puţin o zi de îngrijiri medicale (respectiv cu o infirmitate, un prejudiciu estetic grav şi permanent, avortul sau punerea în primejdie a vieţii unei persoane).

S-a arătat că lipsa de previzibilitate a textului legal este şi mai nuanţată prin raportare la art. 338 alin. (2) C. pen. care stabileşte o sarcină cu adevărat excesivă pentru cel implicat într-un accident rutier. Astfel, această persoană, în optica legiuitorului, comite o faptă cu valenţe infracţionale dacă modifică locul accidentului atunci când s-ar fi produs vătămarea integrităţii corporale a unei persoane.

Or, având în vedere că sintagma "vătămare a integrităţii corporale" în accepţiunea Noului C. pen. se referă la leziuni traumatice care necesită pentru vindecare mai mult de 90 zile îngrijiri medicale, o astfel de evaluare a numărului de zile de îngrijiri al victimei nu ar putea fi făcută de către participantul la un accident rutier pentru ca acesta să conştientizeze că îi incumbă într-adevăr obligaţia de a nu modifica locul accidentului sub sancţiunea penală.

S-a mai precizat că şi chiar dacă în optica legiuitorului român are aplicabilitate principiul nemo censetur ignorare legem, nu trebuie totuşi trecut cu vederea conţinutul restrictiv al art. 338 alin. (3) C. pen., care stabileşte o serie de obligaţii cu caracter excesiv, aproape imposibil de adus la îndeplinire de către o persoană fără cunoştinţe juridice. Astfel, pentru a fi plasat în afara sferei penale care înglobează potenţiala sustragere de la tragerea la răspundere, conducătorului auto care transportă victima îi incumbă obligaţia suplimentară de a se legitima şi de a furniza numărul de înmatriculare al autovehiculului într-un registru special al spitalului şi, nu în cele din urmă, de a se reîntoarce la locul producerii accidentului.

Implicit, modul de definire al conţinutului de tipicitate al infracţiunii nu permite conducătorului auto, în opinia recurentului, decelarea acelor situaţii în care are sau nu obligaţia negativă de a nu se deplasa de la locul accidentului. Aşadar, descrierea faptei încalcă, în mod flagrant, principiul previzibilităţii normei juridice, fiind lipsită de claritate în ceea ce priveşte elementul material al infracţiunii, iar această imprevizibilitate generează o consecinţă clară şi anume imposibilitatea dovedirii fără urmă de îndoială a încercării de sustragere, respectiv a poziţiei subiective a conducătorului auto.

Totodată, s-a făcut referire şi la scopul urmărit de către legiuitor prin adoptarea art. 338 C. pen., adică împiedicarea sustragerii de la tragerea la răspunderea penală a autorului unui accident rutier. Cu toate acestea, în modalitatea în care este concepută în prezent norma de incriminare, se pot ivi situaţii similare celei din prezenta speţă, unde o persoană care dă dovadă de bună credinţă, îi este imputată o eludare a dispoziţiilor legale.

Pentru a putea fi considerat clar şi previzibil textul legal, în opinia recurentului, ar fi trebuit să întrunească exigenţele de tehnică legislativă a actelor normative ale dispoziţiilor art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 care prevede clar că "textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor". Neîndeplinirea acestor exigenţe conduce în mod automat la o nesiguranţă a raporturilor juridice reglementate şi implicit la potenţiale vătămări ale subiecţilor de drept.

Faţă de aspectele învederate, recurentul a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Dosarul de recurs în casaţie a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12.07.2018, când s-a stabilit termen în vederea examinării admisibilităţii cererii, potrivit art. 440 C. proc. pen., la data de 21.09.2018, precum şi întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Prin raportul întocmit în cauză asupra recursului în casaţie formulat de inculpat, s-a concluzionat că cererea de recurs în casaţie a fost declarată în termen legal şi respectă dispoziţiile art. 436, 437 şi 438 C. proc. pen.

Astfel, cu prilejul examinării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din data de 21 septembrie 2018, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, Înalta Curte a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent, pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen., inclusiv în vederea discutării, în condiţii de contradictorialitate, a excepţiei de neconstituţionalitate invocată de recurent.

În cauză s-a stabilit termen de judecată la data de 16 noiembrie 2018, ocazie cu care s-au luat concluziile apărării şi ale reprezentantului Ministerului Public atât asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia invocată de recurent, cât şi pe fondul cauzei de recurs în casaţie.

I. Examinând cererea formulată de recurentul inculpat A. de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 338 alin. (1), (2) şi (3) lit. b) din C. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În analiza excepţiei de neconstituţionalitate invocate, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, Înalta Curte are în vedere că, pe lângă îndeplinirea condiţiilor privind ridicarea excepţiei în faţa unei instanţe judecătoreşti şi să vizeze dispoziţii din legi în vigoare, care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, admisibilitatea cererii impune însă îndeplinirea cumulativă şi a cerinţei ca excepţia invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, legătură ce trebuie să aibă semnificaţie cu privire la soluţia ce ar putea fi dată fondului litigiului inclusiv din perspectiva interesului pe care partea îl justifică.

Aşadar, excepţia de neconstituţionalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinentei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Având în vedere cele menţionate mai sus, Înalta Curte constată că excepţia de neconstituţionalitate invocată de către recurentul inculpat A. nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

Dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se invocă prevăd următoarele:

Art. 338 din C. pen. - Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia

(1) Părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta oricărei persoane de a modifica starea locului sau de a şterge urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără acordul echipei de cercetare la faţa locului.

(3) Nu constituie infracţiune părăsirea locului accidentului când: [...]

b) conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală necesară şi la care a declarat datele personale de identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului.

În esenţă, recurentul inculpat A., prin apărătorul său, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1), (2) şi (3) lit. b) din C. pen., a arătat că aceste dispoziţii legale nu respectă principiul previzibilităţii normei juridice, fiind lipsită de claritate din perspectiva stabilirii conduitei ce trebuie urmată în cazul unui accident rutier, menţionând că există situaţii în care se stabilesc 1-3 zile de îngrijiri medicale, când conducătorul auto nu ştie dacă este obligat să rămână la faţa locului sau poate să plece şi află ulterior că este cercetat pentru părăsirea locului accidentului.

Se mai reţine că, în susţinerea excepţiei, s-a arătat că descrierea faptei prev. de art. 338 C. pen. încalcă, în mod flagrant, principiul previzibilităţii normei juridice, fiind lipsită de claritate în ceea ce priveşte elementul material al infracţiunii, iar această imprevizibilitate generează o consecinţă clară şi anume imposibilitatea dovedirii fără urmă de îndoială a încercării de sustragere, respectiv a poziţiei subiective a conducătorului auto.

Analizând aceste critici prin raportare la relevanţa excepţiei invocate, Înalta Curte constată că recurentul inculpat A., în realitate, nu aduce critici de neconstituţionalitate a textului de lege precizat, ci, de fapt, critică modul în care prevederea legală incriminează fapta de care este acuzat inculpatul în cauza de faţă, fiind chestiuni ce ţin de judecata pe fond a pricinii.

Având în vedere cadrul procesual al cauzei, respectiv calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată de către inculpat nu poate avea o înrâurire cu privire la soluţia ce se pronunţă în cauză cu referire la conţinutul normei de incriminare imputate, în condiţiile în care inculpatul a fost condamnat definitiv pentru infracţiunea în discuţie reglementată de dispoziţiile legale criticate pe calea excepţiei.

De altfel, se constată că recurentul inculpat A., prin apărător, a precizat că nu a înţeles să invoce mai înainte această excepţie de neconstituţionalitate, invocând-o însă urmare a soluţiei instanţei de apel, ce nu a fost în concordanţă cu aşteptările sale, respectiv de achitare a inculpatului.

Or, în condiţiile în care în cauză s-a definitivat deja raportul juridic în cadrul căruia inculpatul ar fi putut invoca excepţia de neconstituţionalitate în discuţie, cu atât mai mult din această perspectivă excepţia invocată nu are legătură cu obiectul cauzei de recurs în casaţie.

În plus, toate argumentele apărării recurentului inculpat invocate prin prisma excepţiei vizează aspecte ce ţin de fondul cauzei şi deopotrivă, nu au nicio legătură cu cazul de casare invocat în limitele căruia instanţa de casaţie este învestită în prezenta cauză.

Rezultă aşadar că, invocarea excepţiei, în acest cadru procesual, este formală.

Concluzionând, Înalta Curte reţine că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie o normă de incriminare, iar nu o reglementare de natură a avea incidenţă în materia garanţiilor drepturilor ocrotite de Constituţie şi, prin urmare, criticile recurentului inculpat A., constituind apărări de fond, nu pot avea drept finalitate sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. art. 338 alin. (1), (2) şi (3) lit. b) din C. pen.

În consecinţă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale va fi respinsă ca inadmisibilă.

II. Analizând recursul în casaţie declarat inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor de recurs în casaţie aşa cum au fost formulate de inculpatul A., Înalta Curte reaminteşte următoarele aspecte:

Recursul în casaţie, în reglementarea noului C. proc. pen., în vigoare începând cu 01 februarie 2014, este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

În intenţia de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei, în privinţa asigurării celerităţii procesului penal prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie.

În acest context, noua legislaţie procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, şi anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casaţie", exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Recursul în casaţie urmăreşte asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii ţări. Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluţionare este numai în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Mai mult, chiar şi anterior noului C. proc. pen., odată cu apariţia Legii nr. 2/2013 au fost operate mai multe modificări în materia recursului, prin eliminarea unor cazuri de casare, această lege propunându-şi încă de la acea vreme, pe de o parte, asigurarea rolului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de unificare a practicii judiciare şi transformarea acesteia într-o veritabilă instanţă de casaţie, şi, pe de altă parte, o introducere anticipată a filozofiei noului C. proc. pen. în care recursul în casaţie devine o cale de atac extraordinară de atac, numai în drept.

Aşadar, această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Cazurile în care se poate exercita recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârii şi nu chestiuni de fapt. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

În cauză, recurentul inculpat A. a formulat recurs în casaţie, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Se reţine că, în concret, criticile recurentului inculpat vizează greşita condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prev. de art. 338 alin. (1) C. pen., în argumentare, susţinându-se împrejurarea că fapta sa nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute în art. 338 alin. (1) C. pen., nefiind comisă cu forma de vinovăţie cerută de lege - intenţia directă sau indirectă - şi prin urmare nu sunt întrunite elementele constitutive sub aspectul laturii subiective.

De asemenea, se mai reţine că o altă critică a recurentului formulată în cauză vizează neprevederea faptei reţinute în sarcina sa de către legea penală şi din perspectiva lipsei de previzibilitate a art. 338 alin. (2) C. pen., motivând cu precădere acest argument prin excepţia de neconstituţionalitate invocată, concluzionându-se de către apărarea inculpatului că, în condiţiile în care textul de lege nu este clar şi nu arată o conduită previzibilă ce trebuie urmată în cazul unui accident rutier, raportat la datele concrete ale speţei, în opinia sa, rezultă neîntrunirea cerinţelor de tipicitate a faptei săvârşite.

În speţă, recurentul inculpat A. a fost condamnat, în baza art. 338 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen., la pedeapsa principală de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere pe un termen de 2 ani, reţinându-se, în drept că, fapta inculpatului A. de a provoca din culpă vătămarea corporală a persoanei vătămate, în timp ce conducea autoturismul, prin nerespectarea legislaţiei rutiere şi de a părăsi locul accidentului, fără încuviinţarea organelor de poliţie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prev. de art. 338 alin. (1) C. pen.

Criticile recurentului inculpat care se referă la neîntrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii se subsumează cazului de casare menţionat, însă examinarea lor porneşte de la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută, cu caracter definitiv, prin hotărârea atacată.

Aşa cum au fost formulate motivele de recurs în casaţie, analiza ce se solicită a fi făcută de instanţa de casaţie asupra îndeplinirii elementelor constitutive ale infracţiunii de părăsire a locului accidentului, pentru care a fost condamnat inculpatul A. presupune, în mod implicit, reevaluarea elementelor de fapt reţinute, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea penală definitivă.

În realitate, deşi s-a menţionat de apărarea inculpatului că nu se antamează şi nici nu se critică starea de fapt stabilită cu titlu definitiv în cauză, Înalta Curte constată că toată argumentaţia adusă de inculpat, prin apărător, în cererea de recurs în casaţie cu privire la incidenţa cazului de casare invocat, vizează starea de fapt reţinută în cauză, întrucât, în concret, apărarea inculpatului conturează prin intermediul prezentei căi extraordinare de atac o situaţie de fapt diferită decât cea reţinută de instanţa de apel, care, în opinia sa nu poate conduce la concluzia că inculpatul A. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului.

Printr-o interpretarea proprie a situaţiei de fapt descrise de apărarea inculpatului, s-a arătat că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele de tipicitate ale infracţiunii prev. de art. 338 alin. (1) C. pen., întrucât lipseşte forma de vinovăţie cerută de textul de lege, în cauză neexistând o intenţie (directă sau indirectă) a inculpatului de a părăsi locul accidentului şi nici scopul de a se sustrage cercetărilor efectuate de poliţişti, "părăsirea" locului accidentului efectuându-se tocmai pentru a-i acorda victimei îngrijiri medicale.

Avocatul recurentului a mai precizat că din starea de fapt aşa cum a fost relatată de apărare, rezultă că fapta a fost comisă de inculpat din culpă şi nu cu intenţie, aspect ce este dovedit de mai multe împrejurări, respectiv: a transportat victima la locul de muncă, la domiciliul acesteia şi apoi la spital, unde, de asemenea, i-a comunicat soţului persoanei vătămate, numărul său de telefon, şi-a manifestat interesul cu privire la starea de sănătate a victimei, etc.

Aşadar, s-a arătat că o asemenea poziţie subiectivă rezultată din modalitatea în care a acţionat inculpatul şi prin urmare nu se poate reţine intenţia de a comite infracţiunea prevăzută de art. 338 C. pen. şi, în fine, din această perspectivă nu sunt întrunite cerinţele de tipicitate ale infracţiunii pentru care inculpatul a fost condamnat, sens în care, în cauză se impune o soluţie de achitare în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A..

Or, Înalta Curte subliniază că toate aceste critici nu se circumscriu cazului de casare invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., şi nici unui alt caz de casare expres prevăzut de art. 438 C. proc. pen., în condiţiile în care, în concret, inculpatul nu contestă doar un element de tipicitate a infracţiunii reţinute în sarcina sa, ci însuşi fundamentul soluţiei de condamnare, solicitând reanalizarea circumstanţelor comiterii faptei şi pronunţarea unei soluţii de achitare.

Starea de fapt, încadrarea juridică ori vinovăţia inculpatului nu mai pot fi analizate de către instanţa de recurs în casaţie, scopul căii extraordinare de atac fiind reformarea hotărârii definitive numai sub aspecte de drept, iar nu de fapt.

Limitarea normativă a obiectului judecăţii în recursul în casaţie la situaţii de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel, şi, implicit, cenzurarea stării de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel ori concordanţa acesteia cu probele administrate.

Pe de altă parte, criticile recurentului inculpat A. privind neîntrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunilor reţinute în sarcina sa sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Sub aspectul descrierii situaţiei de fapt, instanţa de apel a reţinut că, la data de 08.05.2015, inculpatul A. în timp ce conducea autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x a produs pe Bd. x un accident de circulaţie soldat cu vătămarea corporală a persoanei vătămate C., după care a părăsit locul producerii accidentului, fără încuviinţarea organelor de poliţie. În esenţă, pentru a reţine că inculpatul se face vinovat de comiterea infracţiunii de părăsirea locului accidentului, instanţele au reţinut că inculpatul A. a urcat-o în autoturism şi a transportat-o pe persoana vătămată C., care acuza dureri la picior şi se afla într-o stare confuză din cauza impactului, la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, în vederea acordării de îngrijiri medicale, fără să-i aducă la cunoştinţă faptul că el este chiar autorul accidentului. La Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, după ce a condus-o pe victimă în holul de la intrare în unitatea de primire a urgenţelor, unde a fost preluată de către soţul său şi a lăsat-o cu acesta pentru investigaţii, inculpatul a plecat, părăsind incinta spitalului, fără să anunţe organele de poliţie cu privire la implicarea sa în evenimentul rutier sau să se întoarcă la locul producerii evenimentului rutier.

După ce a fost contactat telefonic de către lucrătorul de poliţie şi s-a prezentat la locul producerii accidentului, inculpatul a indicat organelor de poliţie locul de unde a fost ridicată victima de pe carosabil, fără să aducă la cunoştinţă faptul că el este chiar autorul accidentului. S-a apreciat că, această atitudine şi întreaga conduită a inculpatului ulterioară accidentului demonstrează că acesta a urmărit să nu fie identificat ca autor al accidentului rutier şi denotă fără dubiu intenţia sa de a evita o posibilă tragere la răspundere penală ori contravenţională, fiind de natură să îngreuneze cercetările efectuate de organele de poliţie prin ascunderea faptului că el este autorul accidentului.

Aşadar, contrar celor susţinute de apărarea inculpatului, faţă de situaţia de fapt reţinută în cauză şi pe baza probatoriului administrat, instanţele de fond şi apel au stabilit că fapta dedusă judecăţii există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat cu forma de vinovăţie cerută de lege, aşadar, făcând o corectă aplicare a legii, instanţele au constatat că fapta inculpatului A., astfel cum a fost descrisă de către instanţe, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) C. pen.

Aşa fiind, instanţa de casaţie concluzionează că fondul criticilor formulate prin motivele de recurs în casaţie invocate de inculpatul A. are ca premisă negarea bazei factuale care a condus la reţinerea vinovăţiei inculpatului, deşi aşa cum s-a arătat, situaţia de fapt stabilită în mod definitiv nu mai poate fi contestată în actuala procedură.

Mai mult chiar, aceste critici ale recurentului inculpat nu se subsumează cazului de casare invocat, prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în condiţiile în care în cauză faţă de inculpat pedeapsa a fost aplicată în apel în temeiul art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., în acest sens reţinându-se recunoaşterea în totalitate a faptelor, conform art. 374 alin. (4) C. proc. pen.

Instanţa de casaţie mai constată că aceleaşi apărări în susţinerea lipsei de vinovăţie a inculpatului au fost invocate şi în faţa instanţei de apel şi analizate de către aceasta.

În ceea ce priveşte motivul de recurs în casaţie referitor la faptul că fapta inculpatului nu este prevăzută de legea penală din cauza lipsei de previzibilitate a art. 338 alin. (2) C. pen., Înalta Curte menţionează că o atare analiză excedează vădit limitelor cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În concluzie, instanţa de casaţie constată că, în cauză, instanţele au făcut o corectă aplicare a legii şi din această perspectivă criticile inculpatului sunt neîntemeiate, iar recursul în casaţie de faţă este nefondat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1), (2) şi (3) lit. b) din C. pen., formulată de recurentul-inculpat A..

În baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 326/A/28.02.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

Faţă de soluţia dispusă, potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 338 alin. (1), (2) şi (3) lit. b) din C. pen., formulată de recurentul-inculpat A..

Cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare.

II. Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 326/A din data de 28 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul-inculpat A., în cuantum de 90 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2018.