Whether non-repayment of collected property transfer taxes constitutes abuse of office or a fiscal duty outside penal jurisdiction

Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele

Prin sentinţa penală nr. 40 din 31 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x, s-au hotărât următoarele:

S-a respins cererea formulată de inculpatul A. privind schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., în infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. şi a art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru infracţiunea de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

În baza art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. s-au menţinut măsurile asigurătorii instituite prin ordonanţele parchetului din 9 iunie 2013 şi 6 octombrie 2014, notându-se că acestea vor înceta de drept în situaţia în care persoana vătămată nu va introduce o acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au fost lăsate în sarcina acestuia, iar în baza art. 272 alin. (1) din C. proc. pen., inculpatul A. a fost obligat să plătească expertului B. suma de 1600 RON cu titlu de sumă rămasă neachitată din costul expertizei contabile efectuate în cauză la solicitarea părţii.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de "abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit", în formă continuată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., reţinându-se, în fapt, că în perioada iunie 2010- iunie 2014, inculpatul a calculat, a încasat şi a omis să vireze la bugetul statului suma totală de 2.100.593 RON, reprezentând impozitul aferent actelor juridice translative de proprietate, pe care le-a autentificat în calitate de notar public, sumă pe care şi-a însuşit-o.

Instanţa de fond a apreciat că, pentru a se reţine o infracţiune de abuz în serviciu, atribuţia încălcată trebuie să fie intrinsecă activităţii pe care funcţionarul public o desfăşoară.

Din conţinutul Legii notarilor publici s-a constatat că de esenţa activităţii notariale este autentificarea înscrisurilor, procedura succesorală, legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri sau a înscrisurilor, procedura divorţului, etc.

Deşi literatura de specialitate admite existenţa unei forme de răspundere fiscală, ea nu se confundă cu răspunderea contravenţională sau penală. În activitatea pe care o desfăşoară, notarii publici au o serie de obligaţii fiscale reglementate de Codul fiscal, iar pentru neachitarea la timp a obligaţiilor fiscale, aceştia suportă o serie de sancţiuni, datorând, ulterior scadenţei, dobânzi şi penalităţi de întârziere. Notarul public este obligat să întocmească înscrisuri în care sunt evidenţiate obligaţiile fiscale care trebuie remise către stat, inclusiv impozitul încasat urmare a încheierii actelor juridice translative de proprietate.

S-a apreciat că nu se poate reţine că neplata la termen a acestor obligaţii fiscale ar echivala cu neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unei atribuţii de serviciu.

Infracţiunea de abuz în serviciu protejează drepturile şi interesele legitime ale unei persoane fizice sau juridice de funcţionarii publici care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplinesc un act sau îl îndeplinesc în mod defectuos, acte ce se referă strict la activitatea sa profesională, şi nu la unele obligaţii fiscale impuse de Codul fiscal.

Neplata unor impozite la termen nu atrage răspunderea penală decât în situaţiile reglementate de art. 6 din Legea evaziunii fiscale, articol care însă, între timp, a fost declarat neconstituţional.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Iaşi şi inculpatul A..

Ministerul Public a criticat sentinţa sub aspectul greşitei soluţii de achitare, pentru argumentele de fapt şi de drept ce au justificat trimiterea în judecată a inculpatului.

În apelul inculpatului A., sentinţa a fost criticată, de asemenea, pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătându-se că, deşi soluţia primei instanţe este una corectă, se impune, totuşi, clarificarea dispoziţiilor legale incidente în speţă.

Prin decizia penală nr. 358/A din 20 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x, în opinie majoritară, s-au decis următoarele:

S-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi împotriva sentinţei penale nr. 40 din 31 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, care a fost desfiinţată, iar în rejudecare:

În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (actele materiale din perioada 1 februarie 2011 - 30 iunie 2014), a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii, pe o durată de 2 ani, a drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) din C. pen.

În baza art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale, pe o durată de 3 ani, care constituie termen de supraveghere.

În temeiul art. 93 alin. (1) din C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de probaţiune Iaşi, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2), (3) din C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să îndeplinească şi următoarele obligaţii:

- să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat- de acesta în colaborare cu instituţii din comunitate;

- să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul unei instituţii din comunitate, respectiv, Consiliul Local Iaşi - Direcţia Exploatare Patrimoniu sau Consiliul Local Iaşi - S.C. C. S.A.

În conformitate cu disp. art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a decis că executarea pedepsei complementare va începe de la momentul rămânerii definitive a hotărârii.

S-a admis, în parte, acţiunea civilă exercitată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, dispunându-se obligarea inculpatului la plata către aceasta a sumelor de: 1.035.429,5 RON debit, 541.461 RON - majorări de întârziere şi 190.347 RON - penalităţi de întârziere, majorările şi penalităţile fiind calculate până la data de 30 iunie 2014, inclusiv, precum şi la plata în continuare a majorărilor şi penalităţilor de întârziere la debitul principal astfel stabilit.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. privind revocarea suspendării în cazul comiterii de noi infracţiuni, al nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse de instanţă ori neîndeplinirii obligaţiilor civile stabilite, până la expirarea termenului de supraveghere.

S-au menţinut măsurile asigurătorii dispuse în cauză prin ordonanţele din 9 iunie 2013 şi 6 octombrie 2014, în vederea achitării obligaţiilor civile şi a cheltuielilor judiciare.

Totodată, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţe, dispunându-se obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, pentru o parte din faptele comise în perioada vizată de rechizitoriu - respectiv cele din iunie 2010 până la data de 31.01.2011 - nu a intervenit infirmarea ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală ca urmare a existenţei unor împrejurări noi, astfel că nu se pot reţine în conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu actele materiale din acea perioadă, întrucât ar însemna o încălcare a principiului non bis in idem şi al autorităţii de lucru judecat.

În schimb, în ceea ce priveşte faptele ulterioare datei de 31 ianuarie 2011, respectiv, cele comise începând cu data de 01.02.2011 şi până la data de 30.06.2014, Înalta Curte a constatat că ele constituie infracţiunea de abuz în serviciu.

S-a argumentat, în acest sens, că potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 541/2003 (Codul fiscal), la transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fără construcţii, contribuabilii datorează un impozit, care se calculează conform prevederilor exprese ale acestei legi.

Conform art. 771 alin. (6) din acelaşi act normativ, impozitul se va calcula şi încasa de notarul public, înainte de autentificarea actului sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii, iar notarul are obligaţia de a-l vira la bugetul statului până la data de 25 inclusiv, a lunii următoare celei în care a fost reţinut.

Totodată, conform art. 12 lit. r) din Legii nr. 36/1995 - Legea notarilor publici şi a activităţii notariale, republicată, notarul public îndeplineşte "orice alte operaţiuni prevăzute de lege"

Prin urmare, s-a apreciat că obligaţia notarului de a calcula, încasa şi de a vărsa la bugetul statului impozitul pentru transferul proprietăţilor nu este o obligaţie ce excedează activităţii intrinseci a unui notar public. Deşi principalele atribuţii ale notarilor publici sunt legate de activitatea notarială, aceştia îndeplinesc şi orice alte operaţiuni prevăzute de lege, având, aşadar, două categorii de atribuţii, şi anume atribuţii strict legate de activitatea notarială, dar şi atribuţii conexe, stabilite în alte acte normative. Acestea din urmă devin obligatorii pentru notar tocmai prin referirea pe care legea de organizare şi exercitare a profesiei o face la "îndeplinirea oricăror alte operaţiuni prevăzute de lege".

În ceea ce priveşte natura pretins fiscală a acestei obligaţii, s-a subliniat că, în privinţa impozitului pe venitul din transferul proprietăţii, nu ar fi fost incident art. 6 din Legea nr. 241/2005 (declarat neconstituţional), întrucât "reţinerea la sursă" sau "stopajul la sursă" se aplică pentru acele categorii de venituri la care există posibilitatea de a se calcula şi opri impozitul datorat, înainte de achitarea veniturilor cuvenite persoanelor fizice şi/sau juridice. Or, notarul public nu efectua plăţi către persoanele fizice sau juridice ce autentificau acte în faţa sa, ci avea doar rolul unui "mandatar" al statului, însărcinat de lege cu preluarea impozitului de la contribuabilul vânzător şi virarea lui către stat.

Împrejurarea că, pentru a realiza viramentul, notarul public trebuie să întocmească documente fiscale nu transformă această obligaţie dintr-o obligaţie de serviciu într-o obligaţie fiscală proprie notarului.

În fine, s-a constatat că, deşi potrivit disp. art. 73 lit. o) din Legea nr. 36/1995, constituie abatere disciplinară fapta notarului public constând în "nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la stabilirea, încasarea şi, după caz, virarea impozitelor, tarifelor şi onorariilor", în cauză nu poate fi reţinută, totuşi abaterea disciplinară; date fiind forma de vinovăţie, natura şi gravitatea faptei inculpatului, ea constituie infracţiunea de abuz în serviciu.

Împotriva deciziei penale nr. 358/A din 20 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat D..

În motivarea căii de atac, recurentul inculpat a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în sensul greşitei sale condamnări pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În argumentare, recurentul A. a susţinut că dispoziţiile art. 771 alin. (6) din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003) descriu o conduită de natură fiscală, fără ca legea să o califice, direct sau prin asimilare, drept o obligaţie de serviciu a notarului public, în sensul art. 297 din C. pen.

Referindu-se la regimul juridic al art. 771 alin. (6) din Codul fiscal, inculpatul a precizat că natura fiscală a unei obligaţii se determină, în special, prin izvorul, obiectul şi beneficiarul obligaţiei. Sub titlul marginal de "Definirea venitului din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimonial personal", dispoziţia din legea fiscală evocată prevede în mod generic că "Impozitul prevăzut la alin. (1) şi (3) se va calcula şi se va încasa de notarul public (...)" şi "se virează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut", fără ca legiuitorul să califice natura ori felul prevederii.

Or, legiuitorul ar fi trebuit să se conformeze valorilor constituţionale care îi impun să reglementeze conduita incriminată, astfel încât fapta, ca semn al laturii obiective, să fie cert definită, nu identificată prin interpretarea extensivă de către cei care aplică legea penală, tocmai pentru ca destinatarii legii să poată determina fără echivoc comportamentul care poate avea un caracter penal.

În acelaşi sens, a învederat că, dacă ar fi avut intenţia de a califica într-o modalitate specifică conţinutul art. 771 alin. (6), legiuitorul ar fi trebuit: 1) să enunţe conduita interzisă de norma penală, în termeni clari, cu asimilarea faptei laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 297 din C. pen. şi 2) să se conformeze cerinţei art. 25 din Legea nr. 24/2000, calificând conceptele şi noţiunile avute în vedere ("în cadrul soluţiilor legislative trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite (...) care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura, astfel, înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite").

Or, de vreme ce, pe de o parte, legiuitorul nu a utilizat termeni ca "obligaţie", "îndatorire" sau "de serviciu", iar, pe de altă parte, prin Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale s-a statuat "neîndeplinirea ori îndeplinirea... unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţiile de serviciu reglementate expres..." (parag. 50), orice altă completare sau calificare a textului art. 771 alin. (6), în sensul în care ar institui o obligaţie de serviciu sau de orice altă natură decât una fiscală, nu poate fi primită. O eventuală astfel de calificare ar contraveni exigenţei interpretării în "sens restrâns", stabilită de Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, şi ar antrena o încălcare a principiului interzicerii interpretării extensive a legii penale.

În absenţa caracterului fiscal al prevederilor art. 771 alin. (6) din Codul fiscal, nu ar fi existat niciun temei legal pentru aplicarea sancţiunilor fiscale, sub forma penalităţilor de întârziere, majorări şi dobânzi prevăzute expres de Codul de procedură fiscală, emiterea deciziei de eşalonare a debitului cu nr. x/21.02.2013, în temeiul O.U.G. nr. 29/2011, aducerea de garanţii în valoare totală de 4.956.174 RON în baza unor contracte de ipotecă încheiate cu partea civilă şi instituirea măsurilor asigurătorii.

Recurentul a mai arătat că eventuala calificare a obligaţiei descrise de art. 771 alin. (6) din Codul fiscal ca fiind una de serviciu, în opoziţie cu natura fiscală a acestei prevederi, nu poate fi reţinută nici prin prisma Legii nr. 36/1995, care stabileşte expres, în cuprinsul art. 12, competenţa şi îndatoririle notarului public. La rândul său, art. 72 alin. (1), lit. a) din aceeaşi lege instituie cadrul normativ privitor la obligaţiile specifice activităţii notariale, în sensul că notarul public are "obligaţia să respecte dispoziţiile legii, ale regulamentelor, ale Statutului Uniunii, Statutului Casei de Asigurări a Notarilor Publici şi ale Codului deontologic al notari/or publici". În fine, prin art. 73 lit. o) din Legea nr. 36/1995 se instituie o sancţiune specifică pentru "nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la stabilirea, încasarea şi, după caz, virarea impozitelor, tarifelor şi onorariilor", şi anume exercitarea acţiunii disciplinare împotriva notarilor publici.

Dispoziţiile art. 12 lit. ş) ("orice alte operaţiuni prevăzute de lege"), cât şi ale art. 72 alin. (1), lit. a) ("obligaţia să respecte dispoziţiile legii") din Legea nr. 36/1995 trebuie interpretate ca referindu-se la normele cuprinse în însăşi legea notarilor publici, aceasta fiind o tehnică de redactare întâlnită în cazul altor acte normative privitoare la activitatea profesiilor de interes public (de exemplu, art. 18 din Legea nr. 303/2004 sau art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 51/1995).

Interpretând extensiv normele legale menţionate, instanţa de apel a reţinut în mod injust faptul că notarul public are "competenţe conexe" (în lumina art. 12 lit. ş), care nu sunt "strict legate de activitatea notarială", dar care, în sensul legii penale, pot constitui fără limită obligaţii de serviciu. Instanţa a omis, astfel, să constate că, în cadrul unei profesii desfăşurate în regim autonom, în condiţii complexe de economie de piaţă, ar fi extrem de greu de imaginat o situaţie sau îndatorire care să nu fie strict legată de obligaţiile de serviciu sau conexă acestora (cu titlu de exemplu: îndatoriri în materia dreptului muncii, dreptului concurenţei, etc).

Or, interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sunt interzise. În materie penală, principiile nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege, stabilite ca valori de rang constituţional, impun ca doar legiuitorul să reglementeze conduita incriminată, astfel încât fapta să fie cert definită, iar nu identificată prin interpretarea extensivă de către cei care aplică legea penală. Opinia majoritară a instanţei de apel, în sensul că art. 12 lit. ş) este de natură să cuprindă orice act normativ - argument în raport de care s-a şi concluzionat că art. 771 alin. (6) din Codul fiscal constituie o atribuţie conexă, care are, prin ea însăşi, natura unei îndatoriri de serviciu în sensul legii penale - este o interpretare netemeinică, fără reflexie legală, de natură să desconsidere exigenţele de legalitate, claritate şi previzibilitate ale legii penale.

Recurentul inculpat a mai susţinut că instanţa de apel, deşi, în concret, a recunoscut incidenţa principiului ne bis in idem pentru o perioadă cu privire la care s-a dispus trimiterea sa în judecată şi, implicit, existenţa autorităţii de lucru judecat urmare a soluţiei de clasare dispuse faţă de el, i-a atribuit, în mod ilegal, o oarecare formă de antecedenţă penală, cu intenţia de a conferi faptei deduse judecăţii un caracter grav şi periculos.

Deopotrivă, instanţa de apel a invocat valoarea debitului constatat de 1.035.429,5 RON, fără însă a corela această sumă cu Decizia de eşalonare nr. x/21.02.2013 prin care a constituit o garanţie cu bunuri imobile în valoare totală de 4.956.174 RON (valoarea de trei ori superioară debitului), în baza unor contracte de ipotecă încheiate în favoarea părţii civile.

În fine, recurentul A. a invocat şi încălcarea principiului ne bis in idem, întrucât instanţa de apel a admis incidenţa acestuia cu privire la perioada iunie 2010 - 31 ianuarie 2011, însă a dispus condamnarea sa pentru actele materiale similare săvârşite în perioada excedentară, reţinând că, raportat la această activitate, nu operează principiul invocat întrucât aceasta a continuat a fi cercetată sub o nouă încadrare juridică. Or, din perspectiva principiului ne bis in idem, ceea ce interesează sub aspectul identităţii de obiect este fapta materială, iar nu încadrarea ei juridică.

Pentru argumentele prezentate, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei recurate şi dispunerea achitării sale.

Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 21 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

La termenul acordat pentru dezbaterea recursului în casaţie, respectiv, 19 octombrie 2018, Înalta Curte a luat concluziile acuzării şi apărării asupra căii extraordinare de atac, acestea fiind detaliat redate în încheierea de dezbateri ce face parte integrantă din prezenta decizie.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres reglementate de legea procesual-penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În egală măsură, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări de fapt stabilite deja, cu autoritate de lucru judecat, de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată.

Calea extraordinară de atac analizată nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Sintagma "nu este prevăzută de legea penală", regăsită în cuprinsul dispoziţiei normei de procedură penală evocate, priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa lor a operat dezincriminarea.

Limitarea normativă a obiectului judecăţii în recurs în casaţie la situaţii de drept strict prevăzute de lege exclude rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel, şi, implicit, cenzurarea stării de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel ori concordanţa acesteia cu probele administrate.

Prin urmare, starea de fapt reţinută prin decizia recurată nu poate fi cenzurată de Înalta Curte în actuala procedură. Ea constă, în esenţă, în aceea că, în perioada 01 februarie 2011 - 30 iunie 2014, în calitate de notar public, inculpatul A. nu şi-a îndeplinit îndatorirea de serviciu prevăzută de art. 771 din Codul fiscal, prin aceea că a încasat şi a omis să vireze la bugetul statului suma totală de 1.035.429,5 RON, reprezentând impozitul aferent actelor juridice translative de proprietate pe care le-a autentificat în calitate de notar, sumă pe care şi-a însuşit-o, prejudiciind astfel bugetul de stat şi obţinând pentru sine un folos patrimonial necuvenit.

În coordonatele factuale astfel reţinute în mod definitiv, Înalta Curte constată că problema de drept ce se ridică în speţă rezidă, în esenţă, în a se stabili dacă nerespectarea, de către notarul public, a dispoziţiilor art. 771 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 (în forma în vigoare în perioada reţinută în cauză) reprezintă o încălcare a atribuţiilor sale de serviciu, susceptibilă, pe cale de consecinţă, a se circumscrie laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu.

Inclusă în categoria infracţiunilor de serviciu, infracţiunea prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. constă în "Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice."

În cazul în care funcţionarul-subiect activ face parte din categoria persoanelor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 78/2000 şi a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, abuzul în serviciu constituie o infracţiune asimilată celor de corupţie, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000.

Pentru deplina configurare a conţinutului legal al infracţiunii analizate prezintă relevanţă şi Decizia nr. 392/06.06.2017 a Curţii Constituţionale (publicată în M.O. nr. 504/30.06.2017), prin care, valorificându-se, mutatis mutandis, raţionamentul dezvoltat în Decizia nr. 405/15.06.2016 a aceleiaşi Curţi, s-a statuat că "dispoziţiile art. 248 C. pen. din 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Hotărârile Curţii Constituţionale menţionate în precedent au avut ca efect o restrângere a sferei de aplicare a normei de incriminare, în sensul în care numai o îndeplinire a actului de serviciu contrară legii, şi nu doar defectuoasă, este susceptibilă a se circumscrie elementului material al infracţiunii analizate, dacă a produs rezultatul prevăzut de text.

În contextul normativ astfel configurat, Înalta Curte reţine că obiectul juridic special al infracţiunii de abuz în serviciu în varianta tip constă, în principal, în relaţiile sociale referitoare la activitatea de serviciu, a căror normală desfăşurare reclamă îndeplinirea, de către funcţionarii publici, a atribuţiilor lor de serviciu în mod corect, cu respectarea legii şi a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane; în secundar, obiectul juridic al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale ce tind la ocrotirea patrimoniului sau a altor drepturi ori interese legitime ale persoanelor.

Elementul material al abuzului în serviciu poate îmbraca forma unei inacţiuni - neîndeplinirea unui act - sau a unei acţiuni - îndeplinirea cu nerespectarea legii, în ambele cazuri fiind, însă, esenţial ca actele incriminate să se efectueze de funcţionarul public în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu.

Pentru existenţa infracţiunii este absolut necesar, aşadar, ca analiza faptei concrete, deduse judecăţii - ca manifestare în sfera realităţii obiective - să se realizeze în contextul identificării precise şi prealabile a tuturor dispoziţiilor legale care disciplinează aducerea la îndeplinire a actului specific verbum regens, urmată de verificarea eventualei contrarietăţi între exigenţele ce decurg din acele dispoziţii, pe de o parte, şi conduita concret imputată funcţionarului public, pe de altă parte. Numai efectuată în aceste coordonate, analiza comportamentului ilicit atribuit subiectului activ permite clarificarea măsurii în care el a survenit în exercitarea atribuţiilor acestuia de serviciu, cerinţă tipică, ataşată laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. pen.

În cauza de faţă, cadrul normativ pertinent pentru identificarea obligaţiilor notarului public A. de a încasa şi vira sumele echivalente impozitului aferent actelor juridice translative de proprietate pe care le-a autentificat este reprezentat de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (în forma în vigoare în perioada februarie 2011 - iunie 2014), ale cărei dispoziţii relevante sunt următoarele:

- art. 1, cu denumirea marginală "Scopul şi sfera de cuprindere a Codul fiscal"

- alin. (1): "Prezentul cod stabileşte cadrul legal pentru impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii prevăzute la art. 2, care constituie venituri la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, bugetul asigurărilor pentru şomaj şi fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, precizează contribuabilii care au obligaţia să plătească aceste impozite, taxe şi contribuţii sociale, precum şi modul de calcul şi de plată al acestora (…).

- art. 771 cu denumirea marginală "Definirea venitului din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal"

* alin. (1): "La transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fără construcţii, contribuabilii datorează un impozit care se calculează astfel: (…)

* alin. (4): Impozitul prevăzut la alin. (1) şi (3) se calculează la valoarea declarată de părţi în actul prin care se transferă dreptul de proprietate sau dezmembrămintele sale. (…)

* alin. (6): Impozitul prevăzut la alin. (1) şi (3) se va calcula şi se va încasa de notarul public înainte de autentificarea actului sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii. Impozitul calculat şi încasat se virează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut. În cazul în care transferul dreptului de proprietate sau al dezmembrămintelor acestuia, pentru situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (3), se realizează prin hotărâre judecătorească sau prin altă procedură, impozitul prevăzut la alin. (1) şi (3) se calculează şi se încasează de către organul fiscal competent (…). Pentru alte proceduri decât cea notarială sau judecătorească contribuabilul are obligaţia de a declara venitul obţinut în maximum 10 zile de la data transferului, la organul fiscal competent, în vederea calculării impozitului (…).

- art. 773 cu denumirea marginală Obligaţiile declarative ale notarilor publici cu privire la transferul proprietăţilor imobiliare

Notarii publici au obligaţia să depună semestrial la organul fiscal teritorial o declaraţie informativă privind transferurile de proprietăţi imobiliare, cuprinzând următoarele elemente pentru fiecare tranzacţie:

a) părţile contractante;

b) valoarea înscrisă în documentul de transfer;

c) impozitul pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal;

d) taxele notariale aferente transferului.

Deşi Legea nr. 571/2003 a fost abrogată prin Legea nr. 227/2015 din 8 septembrie 2015 privind Codul fiscal, dispoziţiile anterior evocate se regăsesc, într-o formă relativ asemănătoare, în cuprinsul art. 111 şi art. 113 din acest ultim act normativ, în vigoare atât la data pronunţării deciziei definitive recurate în speţă, cât şi a soluţionării prezentei căi extraordinare de atac.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale detaliate în precedent, rezultă neîndoielnic natura fiscală a obligaţiei instituite în sarcina contribuabilului prin art. 771 din Legea nr. 571/2003, acesta din urmă fiind cel căruia legea fiscală îi impune obligaţia de plată a sumei aferente impozitului pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare.

Executarea efectivă a acestei obligaţii presupune, însă, şi operaţiuni corelative sau subsecvente plăţii, de competenţa funcţionarilor statului, cum ar fi, în primul caz, încasarea impozitului (fie de către notar, fie de către organul fiscal competent) şi, în al doilea caz, virarea acestuia la buget (în ipoteza în care încasarea s-a efectuat de către notar).

Aceste din urmă două categorii de operaţiuni constituie garanţii ale îndeplinirii integrale, de către contribuabil, a obligaţiei sale de plată a impozitului pe venitul din transferul proprietăţilor; textele de lege care le instituie reprezintă, totodată, baza normativă a unor obligaţii distincte în domeniul "modului de calcul şi plată" al impozitelor, la care face referire art. 1 din Codul fiscal, obligaţii instituite în chiar sarcina funcţionarilor publici însărcinaţi cu încasarea/virarea impozitului, fie ei notari, fie reprezentanţi ai organului fiscal.

Responsabilităţile fiecărei categorii de persoane implicate în plata impozitului prevăzut de art. 771 - fie contribuabilul, ca titular al obligaţiei de plată, fie funcţionarii publici, titular ai obligaţiilor de încasare şi/sau virare a impozitului - sunt, însă, circumscrise domeniului fiscal şi supuse integral cadrului normativ fiscal.

Prin urmare, desi observaţia instanţei de apel - în sensul că dispoziţiile Codul fiscal supuse analizei, nu instituie, în sarcina notarului obligaţii de natură fiscală proprii - este corectă (titularul obligaţiei de plată fiind contribuabilul), această împrejurare nu este suficientă, însă, eo ipso, pentru a se considera că, atunci când încasează şi virează sume de bani cu titlu de impozit pe venitul din transferul proprietăţilor, notarul exercită o îndatorire specifică activităţii notariale, ca serviciu de interes public.

În acest sens, în doctrina de specialitate, s-a reţinut că funcţionarul se află în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu atunci când desfăşoară activităţi legate de îndatoririle sale de serviciu, de regulă, la locul unde trebuie îndeplinit actul şi în timpul orelor legale de program (E., F., Drept penal român, Partea specială, Casa de Editură şi G. "H." S.R.L, 1997).

Totodată, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 a Curţii Constituţionale (publicată în M.O. nr. 517 din 8 iulie 2016), s-a subliniat că, "privitor la îndatoririle legate de o anumită funcţie sau de un anumit loc de muncă, există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter general, privind îndatoririle angajaţilor în genere, altele, în acte normative cu caracter special. Îndeplinirea unei atribuţii de serviciu implică manifestarea de voinţă din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acţiunile efective ale acesteia şi care are ca scop ducerea la bun sfârşit/realizarea obligaţiei prescrise". Standardul obiectiv de analiză a modului de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu "are ca element de referinţă principal normativul actului care reglementează atribuţia de serviciu respectivă", fiind vorba despre legislaţie primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului.

În aceste coordonate de analiză, Înalta Curte apreciază că esenţial pentru a caracteriza ca îndatorire de serviciu obligaţia notarului de a vira impozitul prevăzut de art. 771 din Legea nr. 571/2003 este nu constatarea că acestui funcţionar public îi revin, în temeiul legislaţiei fiscale, anumite obligaţii menite să asigure colectarea efectivă a sumelor de bani la bugetul de stat, ci împrejurarea dacă aceste îndatoriri se circumscriu atribuţiilor de serviciu ce dau conţinut serviciului de interes public pe care acesta îl desfăşoară.

Fiind o infracţiune de serviciu, menită prin ipoteză să ocrotească, aşa cum s-a arătat în precedent, buna desfăşurare a relaţiilor de serviciu, raţiunea incriminării abuzului în serviciu subzistă numai atunci când, urmare a faptei ilicite, intervine o perturbare a raporturilor specifice născute din sau în legătură cu activitatea profesională desfăşurată de subiectul activ, nu şi atunci când urmarea socialmente periculoasă sau rezultatul prejudiciabil se produc exclusiv în sfera unor relaţii sociale cu o natură distinctă, corotite în subsidiar, cum sunt, în cazul recurentului inculpat, cele de natură fiscală.

Or, este incontestabil că omisiunea notarului public de a vira, în termenul prevăzut de lege, sumele încasate cu titlu de impozit afectează negativ, în principal, relaţiile sociale privitoare la încasarea de către stat, la timp şi în mod complet, a sumelor datorate de contribuabili cu titlu de impozit, neavând, însă, vreo consecinţă asupra bunei desfăşurări a înseşi activităţii notariale şi, implicit, a serviciului de interes public cu a cărui îndeplinire funcţionarul a fost învestit.

A accepta ipoteză contrară echivalează cu a admite că obiectul juridic al infracţiunii prevăzute de art. 297 din C. pen. constă, în principal, nu în protejarea relaţiilor sociale de serviciu specifice activităţii notariale, ci a celor ocrotite numai în secundar, ceea ce contravine cu evidenţă esenţei şi raţiunii incriminării.

În acest sens, potrivit Legii nr. 36 din 12 mai 1995, Legea notarilor publici şi a activităţii notariale (în forma în vigoare în februarie 2011), "Activitatea notarială asigură persoanelor fizice şi juridice constatarea raporturilor juridice civile sau comerciale nelitigioase, precum şi exerciţiul drepturilor şi ocrotirea intereselor, în conformitate cu legea" (art. 1). Legea defineşte, astfel, cu claritate, obiectul şi scopul activităţii notariale, prevăzând, totodată, explicit şi limitativ, şi mijloacele prin care se realizează această activitate, respectiv, "prin acte notariale şi consultaţii juridice notariale, în condiţiile prezentei legi" (art. 2).

Sfera actelor notariale de competenţa notarului, ce dau conţinut serviciului public pe care îl desfăşoară, este, de asemenea, expres prevăzută în cuprinsul art. 8 (parte a capitolului 2, "Competenţa notarilor publici"), potrivit căruia: "Notarul public îndeplineşte următoarele acte notariale:

a) redactarea înscrisurilor cu conţinut juridic, la solicitarea părţilor;

b) autentificarea înscrisurilor redactate de notarul public, de parte personal sau de avocat;

c) procedura succesorală notarială;

d) certificarea unor fapte, în cazurile prevăzute de lege;

e) legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri, a specimenelor de semnătură, precum şi a sigiliilor;

f) darea de dată certă înscrisurilor prezentate de părţi;

g) primirea în depozit a înscrisurilor şi documentelor prezentate de părţi;

h) actele de protest al cambiilor, al biletelor la ordin şi al cecurilor;

i) legalizarea copiilor de pe înscrisuri;

j) efectuarea şi legalizarea traducerilor;

k) eliberarea de duplicate de pe actele notariale pe care le-a întocmit;

l) orice alte operaţiuni prevăzute de lege".

Urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 77 din 1 iunie 2012, începând cu data de 1 ianuarie 2013, se reţin ca pertinente şi următoarele dispoziţii ale Legii nr. 36/1995:

- art. 71 alin. (1): Notarul public îşi desfăşoară activitatea la sediul biroului notarial în care funcţionează. Pentru îndeplinirea obligaţiilor profesionale, notarul public se poate deplasa şi în afara sediului biroului notarial, în limitele circumscripţiei teritoriale a judecătoriei în care îşi desfăşoară activitatea.

- art. 8: Notarul public îndeplineşte următoarele acte şi proceduri notariale:

a) redactarea înscrisurilor cu conţinut juridic, la solicitarea părţilor;

b) autentificarea înscrisurilor (…)

r) orice alte operaţiuni prevăzute de lege.

- art. 381 alin. (1): Notarul public are următoarele obligaţii:

a) să respecte dispoziţiile legii, ale regulamentelor, ale Statutului Uniunii, Statutului Casei de Asigurări a Notarilor Publici şi ale Codului deontologic al notarilor publici;

b) să respecte hotărârile organelor alese ale Uniunii, ale Camerelor, precum şi ale comisiilor de specialitate sau ale altor entităţi create la nivelul Uniunii, să îndeplinească sarcinile ce i-au fost încredinţate şi să acţioneze pentru realizarea scopului Uniunii; (…)

- art. 40: Răspunderea disciplinară a notarului public intervine pentru următoarele abateri:

(…) o) nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la stabilirea, încasarea şi, după caz, virarea impozitelor, tarifelor şi onorariilor;

Din interpretarea literală şi logică a dispoziţiilor art. 8 din Legea notarilor publici (art. 12 lit. r) în forma republicată) rezultă că înţelesul sintagmei "orice alte operaţiuni prevăzute de lege", la care face referire textul de lege trebuie clarificat într-o conexiune necesară cu actele sau procedurile notariale ce intră în competenţa notarului potrivit legii, nicidecum independent de acestea din urmă. Concluzia rezultă din modul de redactare a textului, care enumeră tipurile de acte şi proceduri notariale şi integrează acestei enumerări orice alte operaţiuni, cu condiţia implicită ca, indiferent de forma concretă, acestea din urmă să facă parte din categoria actelor notariale.

Din această perspectivă, caracterizarea dispoziţiei art. 8 lit. r) (art. 12 lit. r) ca instituind în sarcina notarului atribuţii "conexe" activităţii notariale, prevăzute în alte acte de legislaţie primară, are fundament normativ numai în măsura în care acele "alte operaţiuni" sunt integrate tot sferei actelor şi procedurilor notariale, iar nu unor acte de natură fiscală.

Interpretarea sistematică a celorlalte norme inserate în cuprinsul Legii notarilor publici susţine această concluzie, de vreme ce, în capitolul V al legii - intitulat "Procedura actelor notariale" -, legiuitorul a reglementat, prin norme speciale detaliate, atribuţiile notarului în procedura aplicabilă fiecărei categorii de acte notariale prevăzute de art. 12 lit. r) din lege, cum ar fi autentificarea înscrisurilor, procedura succesorală, procedura lichidării pasivului succesoral, procedura medierii şi arbitrajului pentru soluţionarea litigiilor interprofesionale, procedura organizării licitaţiilor şi a certificării rezultatului acestora, etc., dar şi alte proceduri notariale, regăsite în secţiunea a II-a a legii.

Ansamblul acestor norme existente în legislaţia primară, completate cu cele cuprinse în Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995, dau conţinut şi substanţă activităţii notariale şi atribuţiilor de serviciu ce revin notarului în exercitarea funcţiei sale publice.

Încasarea şi virarea impozitului pe veniturile din transferul proprietăţilor imobiliare nu se integrează acestor atribuţii de serviciu, îndeplinirea contrară legii a îndatoririlor ce revin notarului sub acest aspect neavând vreo consecinţă asupra bunei desfăşurări a actrivităţii notariale, ci doar asupra colectării eficiente de către stat a impozitelor datorate de contribuabili.

Prin urmare, atribuţiile ce revin notarului în temeiul Codul fiscal nu sunt conexe, ci doar tangente cu activitatea notarială, neîndeplinirea acestora fiind de natură a atrage, de lege lata, răspunderea sa fiscală şi disciplinară, dar nu răspunderea penală.

În considerarea exigenţelor principiului legalităţii incriminării, legiuitorul este unicul îndrituit constituţional să aprecieze în ce măsură nerespectarea, de către notarul public, a atribuţiilor ce îi revin pe tărâmul art. 771 din Codul fiscal se impune a fi sancţionată prin mijloace penale, cu condiţia de a defini, însă, în mod clar, conduita interzisă şi pedeapsa aplicabilă, astfel cum s-a reţinut şi prin Decizia nr. 363/07.05.2015 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial nr. 495/06.07.2015).

Faptul că, subsecevent acestei ultime decizii, legiuitorul nu a apreciat că se impune transpunerea sa în legislaţia penală, prin eventuala incriminare distinctă a conduitei notarului, nu poate fi suplinit de către instanţa judecătorească pe cale de interpretare, deoarece ar însemna o încălcare a principiului consacrat de art. 1 C. pen. şi art. 7 din Convenţia Europeană, potrivit căruia legea penală este cea care prevede infracţiunile sau pedepsele şi ea nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie (în acest sens, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29; Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145; Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51; Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României).

Or, sub aspectul caracterului penal al faptelor comise de notarii publici, constând în nevirarea impozitelor pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare, jurisprudenţa Înaltei Curţi, ulterioară deciziei nr. 363/2015 a Curţii Constituţionale, a fost constantă în a aprecia că faptele cu acest conţinut obiectiv nu mai sunt prevăzute de legea penală (decizia penală nr. 307/A din 16.09.2015 şi decizia penală nr. 6/A din 07.01.2016 ambele pronunţate de Înalta Curte, secţia penală).

În absenţa unei modificări legislative, ansamblul argumentelor teoretice şi jurisprudenţiale anterior expuse impun, şi în cauza de faţă, o concluzie similară, faptei reţinute în sarcina recurentului inculpat A. lipsindu-i o cerinţă de tipicitate obiectivă, respectiv, săvârşirea sa în exercitarea unor atribuţii de serviciu.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. Înalta Curte va admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 358/A din data de 20 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x, va casa decizia atacată şi:

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., va achita pe inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. va lăsa nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

Va menţine măsurile asigurătorii instituite în cauză, conform art. 397 alin. (5) din C. proc. pen.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului în casaţie vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 65 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 358/A din data de 20 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x

Casează decizia atacată şi:

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achită pe inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. lasă nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

Menţine măsurile asigurătorii instituite în cauză, conform art. 397 alin. (5) din C. proc. pen.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 65 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2018.