Judicial executor acquitted in auction of seized land; abuse-of-office and stolen-goods charges fail, civil claim unresolved.

Asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 94/P din data de 16 mai 2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. a achitat pe inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. şi tăinuire prevăzută de art. 270 alin. (1) C. pen.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen. a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul nr. x/2016 din data de 10.11.2016 întocmit de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. şi tăinuire prevăzută de art. 270 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) C. pen., activitatea infracţională a inculpatei constând, în esenţă, în faptul că în calitate de executor judecătoresc, şi-a îndeplinit, cu încălcarea legii, atribuţiile de serviciu cu ocazia desfăşurării procedurilor de executare silită în cadrul dosarului nr. x înregistrat pe rolul biroului său, procedând la data de 21.01.2016 la vânzarea prin licitaţie publică a terenului situat în Mun. Constanţa, bd. x, jud. Constanţa, cu numărul cadastral x, despre care cunoştea că provenea din săvârşirea unei infracţiuni şi asupra căruia fusese instituit sechestrul de către Direcţia Naţională Anticorupţie în dosarul nr. x, aducând vătămări drepturilor şi intereselor legitime ale statului român.

De asemenea, s-a reţinut că numitul B. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de: instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 25 raportat la art. 246 C. pen. şi la art. 2481 C. pen.. complicitate la fals intelectual prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. instigare la complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 26, art. 246 şi art. 2481 C. pen. instigare la complicitate la fals intelectual prevăzută şi pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 26 şi la art. 289 C. pen. instigare la fals intelectual prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. instigare la uz de fals prevăzută de art. 25 raportat la art. 291 C. pen. fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi la art. 2481 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. instigare la fals intelectual prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. instigare la complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 26 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 şi la art. 2481 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzută de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. .

În sarcina numitului B. s-a reţinut că acesta a participat, împreună cu mai mulţi funcţionari publici din cadrul unor autorităţi din judeţul Constanţa, la retrocedarea, cu încălcarea legii, a unor importante suprafeţe de teren. S-a mai reţinut că numitul B. dobândise el însuşi o parte însemnată din terenurile respective.

Prin ordonanţa nr. 29/P/2005 din data de 15.02.2008 emisă de Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia pentru combaterea infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie a fost luată măsura asigurătorie a sechestrului asupra cotei de 50% din terenul situat în mun. Constanţa, bd. x, nr. cadastral x, zona C., lot. 2, cu o valoare estimată de 111.000 euro. De asemenea, numitul B. deţinea doar cota parte de 22,5% din terenul menţionat, restul de 77,95% fiind deţinut în devălmăşie de B. şi soţia sa, D..

Din conţinutul ordonanţei a rezultat că terenul a fost dobândit prin săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală şi, potrivit art. 118 lit. e) C. pen. din 1968, este supus confiscării speciale, motiv pentru care a fost indisponibilizat prin instituirea sechestrului.

Conform extrasului de carte funciară aferent terenului situat în mun. Constanţa, bd. x, nr. cadastral x, măsura asigurătorie a sechestrului a fost notată în cartea funciară la data de 28.02.2008. Potrivit extrasului de carte funciară, la litera "C. Partea III (foaie de sarcini)", punctul nr. 1 s-a menţionat că "se notează sechestrul în baza ordonanţei de instituire a sechestrului în vederea confiscării speciale din data de 15.02.2008 şi a ordonanţei din data de 11.03.2008 emisă în dosar penal nr. 29/P/005 al DNA".

Pe de altă parte, la data de 15.10.2007, între numiţii E. şi B. a fost încheiat antecontractul autentificat sub nr. x la BNP F.. Potrivit convenţiei, numitul B. s-a obligat să îi vândă promitentului cumpărător un teren situat în Constanţa, Piaţa x, jud. Constanţa, iar numitul E. a achitat un avans total de 750.000 euro. Deoarece şi asupra acestui teren a fost instituită măsura asigurătorie a sechestrului în vederea confiscării speciale, prin ordonanţa nr. 29/P/2005 din 15.02.2008 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, părţile antecontractului au convenit rezilierea antecontractului, stabilind totodată ca numitul B. să plătească promitentului cumpărător suma totală de 910.000 euro.

Totodată, între numitul E. şi Cabinetul de Avocat G. a fost încheiat contractul de asistenţă juridică nr. x/06.11.2008, învestit cu formulă executorie şi devenit titlu executoriu conform art. 30 şi 129 din Legea nr. 51/1995 şi art. 376 C. proc. civ.. Conform contractului de asistenţă juridică nr. x/06.11.2008 onorariul avocaţial era în sumă, de 47.600 euro.

Prin încheierea nr. 2035/21.08.2009 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x a fost încuviinţată executarea silită a contractului de asistenţă juridică dintre E. şi Cabinetul de Avocat G..

Prin sentinţa civilă nr. 22939/19.10.2010 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x a fost admisă cererea de validare a popririi formulată de creditorul Cabinetul de Avocat G., în contradictoriu cu debitorul E. şi terţul poprit B. şi s-a dispus validarea popririi asupra sumelor datorate de către terţul poprit B. debitorului poprit E.. Prin aceeaşi sentinţă a fost obligat terţul poprit B. să plătească creditorului Cabinet de Avocat G. suma datorată de debitorul E. creditorului popritor, până la concurenţa sumei de 46.7600 euro, reprezentând onorariu avocat, 1.332,80 euro, reprezentând penalităţi convenţionale şi 8.761,80 RON, reprezentând cheltuieli de executare.

La data de 17.05.2011 a fost înregistrată sub nr. x, la Biroul Executorului Judecătoresc A., cererea de executare silită a sentinţei nr. 22939/19.10.2010 a Judecătoriei Constanţa, formulată de creditorul Cabinet de Avocat G..

Prin încheierea nr. 8570/01.06.2011 a Judecătoriei Constanţa, pronunţată în dosarul nr. x a fost admisă cererea formulată de creditorul Cabinetul de Avocat G., prin BEJ A. şi a fost încuviinţată executarea silită privind creditorul Cabinetul de Avocat G. şi debitorul B., efectuată în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 22939/19.10.2010 pronunţată în dosarul nr. x al Judecătoriei Constanţa. Dosarul de executare silită avea numărul x/2011.

În continuare, inculpata A., în calitate de executor judecătoresc, a început efectuarea actelor de procedură necesare punerii în executare a titlului executoriu. În acest sens, au fost stabilite cheltuielile de executare prin procesul-verbal din data de 29.06.2011, au fost emise adrese de înfiinţare a popririi la data de 29.06.2011, către numeroase unităţi bancare etc. De asemenea, prin adresa din data de 02.12.2011 BEJ A. a solicitat Direcţiei Naţionale Anticorupţie relaţii privind cuantumul prejudiciului asigurat în baza ordonanţelor emise la datele de 15.02.2008 şi 11.03.2008 în dosarul nr. x Prin adresa din data de 03.01.2012 Direcţia Naţională Anticorupţie a comunicat că prin ordonanţele emise în datele de 15.02.2008 şi 11.03.2008 în dosarul nr. x s-a dispus indisponibilizarea, prin instituirea sechestrului, în vederea asigurării confiscării speciale a terenurilor dobândite din infracţiunile săvârşite de inculpaţii trimişi în judecată.

Urmare cererii BEJ A., la data de 10.02.2012 a fost înscrisă în cartea funciară somaţia nr. x/2011 din 06.02.2012, emisă de BEJ A., cu privire la terenul situat în mun. Constanţa, bd. x, Staţiunea Mamaia, zona C..

Iniţial, somaţiile priveau un număr de patru terenuri susceptibile de a face obiectul executării silite, ce au fost alese de inculpată, conform propriei sale declaraţii, din acest motiv au fost făcute demersuri pentru evaluarea celor patru terenuri, sens în care la data de 03.05.2012 au fost adresate invitaţii creditorului şi debitorului pentru a se prezenta în vederea evaluării terenurilor .

Prin adresa din data de 10.05.2012, creditoarea G. a solicitat ca executarea silită să fie continuată pentru terenul situat în mun. Constanţa, bd. x, Staţiunea Mamaia, indicând un preţ de pornire a licitaţiei de 300 euro/mp . Martora G. a declarat în instanţă că a ales acest teren deoarece suprafaţa terenului era apropiată ca valoare de creanţa sa şi îl făcea mai uşor vandabil.

La data de 10.05.2012 a fost întocmit de BEJ A. un proces-verbal pentru stabilirea preţului terenului, iar conform înţelegerii părţilor preţul a fost stabilit la 300 euro/mp; procesul-verbal a fost semnat şi de martorul B., în calitate de debitor.

La data de 28.05.2012, inculpata A. a emis o publicaţie de vânzare pentru terenul situat în mun. Constanţa, bd. x . Ulterior, pe parcursul procedurii au fost emise mai multe asemenea publicaţii de vânzare fără însă ca la sediul biroului executor judecătoresc să se prezinte vreo persoană interesată de achiziţia acestui teren prin licitaţie publică.

La data de 28.08.2012 Direcţia Naţională Anticorupţie a comunicat din nou către BEJ A. că terenul situat în mun. Constanţa, bd. x, Staţiunea Mamaia face obiectul sechestrului instituit prin ordonanţa nr. 29/P/2005 din data de 15.02.2008, în vederea confiscării speciale.

Prin adresa din data de 24.05.2013, creditoarea G. a solicitat ca executarea silită să fie continuată pentru cota de 22,05 % din terenul situat în mun. Constanţa, bd. x, Staţiunea Mamaia, cotă ce era deţinută exclusiv de debitorul B.

Prin adresa nr. x/16.10.2013, Serviciul Public de Impozite şi Taxe Constanţa a depus la dosarul de executare silită cererea de înscrierea la masa creditorilor cu suma de 276.358 RON, reprezentând restanţe la bugetul local ale debitorului B. . Suma reprezentând restanţele persoanei vătămate la bugetul local au fost stabilite pe baza unei note de constatare întocmite de Serviciul Public de Impozite şi Taxe Constanţa şi depusă de asemenea la dosarul de executare . La data de 19.03.2015, Serviciul Public de Impozite şi Taxe Constanţa a depus la dosar o nouă cerere de înscriere la masa creditorilor cu suma de 416.978,16 RON reprezentând creanţe datorate bugetului local, precum şi nota de constatare prin care s-a calculat această sumă .

Pe durata desfăşurării procedurii de executare silită, inculpata A. a solicitat mai multe extrase de carte funciară pentru terenul executat silit, în toate acestea figurând sechestrul instituit de Direcţia Naţională Anticorupţie în dosarul nr. x În extrasul de carte funciară emis la cererea inculpatei la data de 08.01.2015, apare înscrisă, pe lângă sechestrul instituit prin ordonanţa nr. 29/P/2005 din 15.02.2008, şi o ipotecă legală a Serviciului Public de Impozite şi Taxe Constanţa .

După numeroase amânări ale vânzării terenului la licitaţie publică, ceea ce a generat nemulţumiri ale creditorului (în acest sens sunt înscrisurile de la DUP), la data de 20.01.2016 au fost depuse ofertele de cumpărare formulate de numiţii H. şi I., participanţi la licitaţia publică organizată de inculpată în dosarul nr. x, pentru terenul situat în mun. Constanţa, bd. x, jud. Constanţa .

La data de 21.01.2016 a avut loc licitaţia publică prin care a fost vândută cota de 22,05% din terenul situat în mun. Constanţa, bd. x, Staţiunea Mamaia, în suprafaţă totală de 2.219,13 mp. În cuprinsul procesului-verbal de licitaţie imobiliară s-a menţionat că imobilul era grevat de trei sarcini, consemnate în ordinea înscrierii în Cartea Funciară, respectiv:

"1) sechestru nr. 29/P/2005 emis de DNA; 2) somaţia nr. 400/2001 emisă de BEJ A.; 3) ipoteca legală în favoarea J.". Conform menţiunilor din procesul-verbal, licitaţia a fost câştigată de adjudecatara I. care şi-a menţinut oferta de 52.000 euro, în timp ce H. s-a retras la a doua strigare .

La data de 18.02.2016 BEJ A. a întocmit actul de adjudecare a cotei de 22,05 % din teren, în care se menţiona că adjudecatar este numita I., pentru suma de 52.000 euro, preţ plătit integral de adjudecatar. În cuprinsul actului de adjudecare s-a menţionat că potrivit "dispoziţiilor art. 516 pct. 8 C. proc. civ., prezentul înscris constituie titlu de proprietate pentru adjudecatar", dar şi că potrivit "dispoziţiilor art. 518 alin. (4) C. proc. civ. imobilul se intabulează liber de sarcini".

La data de 10.03.2016 a fost întocmit procesul-verbal de distribuire a sumelor rezultate din executarea silită, prin care inculpata A. a dispus amânarea distribuirii preţului de 235.664 RON obţinut în urma vânzării la licitaţie a terenului, având în vedere tocmai existenţa prezentei cauze penale, care la acel moment era pe rolul organelor de urmărire penală . Astfel, preţul nu a fost distribuit către creditori.

Martora I. a solicitat Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa radierea notării măsurii sechestrului asupra imobilului teren în suprafaţă de 489,318 mp (reprezentând cota de 22,05 din suprafaţa totală de 2219,13 mp), situat în Mamaia, bulevardul x, jud. Constanţa, cerere respinsă prin încheierea de reexaminare nr. 37690/11.04.2016 a O. C. pen..I. Constanţa.

Martora I. a formulat plângere împotriva încheierii de reexaminare nr. 37690/11.04.2016 a O. C. pen..I. Constanţa, ce a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 10504/21.09.2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr. x/2016 Prima instanţă a reţinut că "sechestrul instituit de organele de urmărire penală nu poate fi ridicat decât prin contestarea măsurii asigurătorii în procesul penal, în conformitate cu dispoziţiile art. 250 şi urm. C. proc. pen.. Numai după soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut contestaţie împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asiguratorii, se poate face contestaţie potrivit legii civile (art. 250 alin. (8) C. proc. pen.). În aceste condiţii, cât timp cauza penală în cadrul căreia s-a dispus instituirea sechestrului în vederea confiscării speciale nu a fost soluţionată definitiv (petenta neaducând la cunoştinţa instanţei împrejurarea că respectiva hotărâre ar fi rămas definitivă), nu se poate dispune radierea sechestrului asigurator de către instanţa civilă."

Martora I. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 10504/21.09.2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil nr. x/2016, care a fost admis prin decizia nr. 798/19.06.2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul civil nr. x/2016 şi s-a dispus admiterea plângerii împotriva încheierii de reexaminare nr. 37690/11.04.2016 a O. C. pen..I. Constanţa şi radierea notării măsurii sechestrului asigurator asupra imobilului teren în suprafaţă de 489,318 mp indivizi (reprezentând cota de 22,05 din suprafaţa totală de 2219,13 mp) situat în Mamaia, bd. x, judeţul Constanţa, înscris în cartea funciară nr. x, având număr cadastral x.

Tribunalul Constanţa a reţinut că "interpretarea dispoziţiilor legale conduce la concluzia că măsura asiguratorie a sechestrului este o interdicţie de grevare a bunului urmărit silit, interdicţie care, odată efectuată executarea silită, se radiază din oficiu, beneficiarul măsurii urmând a fi îndestulat din preţul vânzării, respectiv suma consemnată în contul executorului judecătoresc în vederea desăvârşirii executării". De altfel, finalitatea măsurii sechestrului asigurător, în situaţia în care beneficiarul măsurii ar deveni creditor al debitorului executat silit rezidă tot într-o executare silită în care ordinea de preferinţă este reglementată în cap.

III din Cartea V, Despre executarea silită din C. proc. civ.. În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele deciziei civile nr. 20/11.05.2017 pronunţată în dosarul nr. x, sesizată cu dezlegarea chestiunii de drept "Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 857 alin. (3) şi (4) din C. proc. civ., art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., art. 167 alin. (1) teza finală şi art. 195 alin. (5) din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, aprobat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se lămuri dacă în noţiunile de «orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă», respectiv «ipotecile şi celelalte sarcini reale», la care fac referire dispoziţiile art. 857 alin. (3) şi (4) din C. proc. civ. se include şi măsura sechestrului prevăzută de dispoziţiile art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., astfel încât radierea înscrierii sechestrului în cartea funciară se realizează din oficiu, ca efect al adjudecării, sau exclusiv în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 167 alin. (1) teza finală şi dispoziţiile art. 195 alin. (5) din Regulamentul aprobat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, respingând ca inadmisibilă sesizarea, Înalta Curte reţine în considerentele deciziei următoarele: " Concret, se cere a se lămuri dacă în noţiunile de "orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă" (alin. (3) al art. 857 din C. proc. civ.), respectiv "ipotecile şi celelalte sarcini reale" (alin. (4) al aceluiaşi articol) este inclusă şi măsura sechestrului prevăzută de art. 249 alin. (1) din C. proc. pen.. Acest aspect a primit, în mod constant, o dezlegare unitară, atât în practica instanţelor judecătoreşti, inclusiv în cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în practica Curţii Constituţionale, precum şi în doctrină, în sensul că măsura asigurătorie, care vizează un bun imobil şi care este dispusă într-un proces penal, are valoarea unei inscripţii ipotecare.

Faptul că se foloseşte termenul de "sechestru asigurător", şi nu acela de "ipotecă", nu a reprezentat o controversă jurisprudenţială ori doctrinară"."

Drept consecinţă, în prezent ar trebui radiată notarea măsurii sechestrului asigurator asupra cotei părţi din imobilul teren în indiviziune (reprezentând cota de 22,05 din suprafaţa totală de 2219,13 mp) situat în Mamaia, bd. x, judeţul Constanţa, însă din copia certificată a cărţii funciare, eliberată la 14.03.2018, rezultă că încă nu s-a operat radierea notării măsurii sechestrului asigurator din cartea funciară.

Martora I. a declarat că la începutul anului 2016 a aflat dintr-un ziar sau de pe internet despre executarea silită a unui teren situat în staţiunea Mamaia, zona Butoaie. Martora a declarat că a sunat la biroul executorului judecătoresc şi a hotărât să se înscrie la licitaţie şi a precizat că nu ştia multe lucruri despre teren, dar că i s-a părut atractivă poziţionarea acestuia şi, având în vedere că era scos la licitaţie publică, a considerat că putea obţine un preţ mai bun. În continuare, martora a arătat că nu a văzut nicio schiţă cadastrală, extras de carte funciară şi niciun titlu de proprietate ale terenului respectiv, ci doar publicaţia de vânzare. De asemenea, martora a declarat că, din câte îşi aminteşte, asupra terenului era instituită o ipotecă, dar că nu a reţinut despre un sechestru al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, adăugând că la niciun moment nu a studiat dosarul de executare silită.

Martorul B. a declarat că în anul 2008 a fost trimis în judecată, alături de mai mulţi funcţionari publici, pentru o infracţiune de complicitate la abuz în serviciu, pe motiv că ar fi beneficiat de retrocedări nelegale de terenuri, unul dintre aceste terenuri fiind cel situat în mun. Constanţa, bd. x, Staţiunea Mamaia. A mai declarat că în anul 2011 a aflat că terenul respectiv face obiectul unei proceduri de executare silită începută de BEJ A., la cererea creditorului Cabinet de Avocat G. şi în cadrul procedurii de executare silită a comunicat inculpatei A. despre existenţa sechestrului instituit de Direcţia Naţională Anticorupţie. A mai precizat că preţul la care a fost adjudecat terenul este mult inferior preţului de piaţă, dar nu a formulat vreo contestaţie la executare

Martora G. a declarat că cererea de executare silită a numitului B., debitor al lui E., care la rândul său era debitorul său, a fost iniţial introdusă la BEJ K. care, la scurt timp după aceasta, şi-a întrerupt activitatea. Pentru a nu aştepta redistribuirea dosarelor înregistrate la BEJ K., a renunţat la procedura respectivă şi a introdus o nouă cerere de executare silită, la biroul inculpatei A. pe care o cunoştea, deoarece colaborau în dosarele de recuperare creanţe. Martora a declarat că ştia despre sechestrul instituit de Direcţia Naţională Anticorupţie, dar că, în opinia sa, un bun indisponibilizat prin această măsură asigurătorie poate face obiectul procedurii de executare silită. Martora a mai arătat că nu putea să renunţe la executare silită, deşi fusese tergiversată foarte mult timp, deoarece exista pericolul împlinirii termenului de prescripţie a executării silite şi a adăugat că prin executarea terenului arătat nu a dobândit vreun folos necuvenit şi nici nu ar fi putut să obţine un asemenea folos, întrucât existau creditori cu rang preferenţial cu creanţe superioare celei pe care o deţinea ea.

În opinia acuzării, fapta inculpatei A., descrisă anterior, întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor de abuz în serviciu prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. şi tăinuire prev. de art. 270 alin. (1) C. pen.

S-a apreciat de acuzare că inculpata a încălcat mai multe dispoziţii legale cu ocazia vânzării în cadrul procedurii de executare silită desfăşurate în dosarul nr. x, înregistrat pe rolul BEJ A., a terenului situat în mun. Constanţa, bd. x, Staţiunea Mamaia. Astfel, conform art. 1, 2 şi 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000, executorul judecătoresc are ca principală atribuţie punerea în executare a titlurilor executorii, realizând un serviciu de interes public, iar actele sale reprezentând act de autoritate publică. Potrivit art. 3731alin. (6) C. proc. civ. anterior (aplicabil conform art. 25 C. proc. civ. procedurii desfăşurate în dosarul nr. x al BEJ A.), "în tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate". Prin urmare, în aducerea la îndeplinire a procedurilor de executare silită, executorul este obligat să respecte dispoziţiile legale precum şi drepturile altor persoane interesate. Or, vânzând la licitaţie publică terenul indisponibilizat, inculpata a încălcat această obligaţie, prevăzută de art. 3731alin. (6) C. proc. civ., deoarece ar fi nesocotit dispoziţiile art. 249 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora scopul măsurii asigurătorii a sechestrului este de a se evita înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale. De asemenea, procedând în maniera arătată, inculpata ar fi încălcat şi prevederile art. 249 alin. (2) C. proc. pen., conform cărora bunurile asupra cărora se instituie sechestrul asigurător în cursul procesului penal se indisponibilizează.

Totodată, sechestrul a fost instituit în vederea confiscării speciale a unui bun dobândit de terţul poprit ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni şi nu pentru repararea prejudiciului provocat vreunei părţi civile din procesul penal. Calea legală prin care bunul sechestrat în procesul penal ar fi putut fi supus executării silite este procedura prevăzută de art. 168 C. proc. pen. din 1968, respectiv art. 250 alin. (1) C. proc. pen., executorul judecătoresc şi respectiv creditorul inculpatului proprietar al bunului sechestrat având calitatea de persoană interesată în sensul acestor texte legale.

În faza camerei preliminare, s-a indicat de procuror că inculpata a încălcat dispoziţiile art. 3731alin. (6) C. proc. civ. anterior, art. 249 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 1, 2 şi 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000.

S-a mai reţinut că valorificarea terenului s-a realizat prin intermediul licitaţiei publice din data de 21.01.2016, organizată de către inculpată în cadrul procedurilor de executare silită desfăşurate în dosarul nr. x, faptă ce realizează cerinţele laturii obiective a infracţiunii de tăinuire, iar sub aspectul laturii subiective inculpata A. a acţionat cu intenţie indirectă, în sensul că a cunoscut în mod nemijlocit că terenul provenea din săvârşirea unei infracţiuni şi cu toate acestea, urmărind executarea sa silită, a procedat la valorificarea lui pe calea licitaţiei publice.

De asemenea, inculpata a susţinut însă că nu se poate reţine săvârşirea celor două infracţiuni. A precizat că măsura asigurătorie nu este de natură să împiedice executarea silită a unui bun şi că în practică au mai existat executări silite ale unor bunuri asupra cărora se instituise sechestrul, afirmând că şi în ipoteza în care sechestrul asigurător a fost instituit pentru garantarea confiscării speciale a unui bun provenit din săvârşirea unei infracţiuni şi a fost înscris în cartea funciară anterior naşterii creanţei chirografare a unui creditor, el nu constituie un motiv care să împiedice executarea silită. În ceea ce priveşte infracţiunea de tăinuire, inculpata a declarat că nu ştia că bunul provenea din săvârşirea unei infracţiuni, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti care să ateste aceasta şi că, în raport de natura sechestrului instituit de DNA, respectiv pentru confiscarea terenului în temeiul art. 118 lit. e) C. pen. din 1968 şi în raport de răspunsul DNA potrivit căruia terenul în discuţie provenea din săvârşirea unei infracţiuni, nu a cunoscut şi nici nu a prevăzut provenienţa ilicită a terenului.

Curtea a reţinut că în cauză starea de fapt a fost corect reţinută de procuror, în acelaşi sens fiind şi susţinerile inculpatei A., problematica temeiniciei acuzaţiilor penale derivând din modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor privind măsura asigurătorie a sechestrului, dispusă de organele de urmărire penală în cursul urmăririi penale (însă analiza este identică şi pentru măsura asigurătorie dispusă de instanţă, în faza de judecată).

De asemenea, a arătat că astfel cum rezultă din actul de sesizare a instanţei, inculpata nu ar fi avut dreptul de a proceda la executarea silită a cotei parte din terenul situat în mun. Constanţa, bd. x, Staţiunea Mamaia, dat fiind că acesta făcea obiectul măsurii asigurătorii a sechestrului, instituit prin ordonanţa nr. 29/P/2005 din data de 15.02.2008 emisă de Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia pentru combaterea infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie. S-a reţinut de acuzare distincţia dintre efectele diferite ale măsurii asigurătorii, în funcţie de scopul pentru care a fost instituită - confiscarea specială sau repararea pagubei.

A precizat că, în cauză este cert că măsura asigurătorie a fost luată în vederea confiscării speciale, dat fiind că se susţinea că terenul provenea din săvârşirea unor infracţiuni, aspect ce rezultă cu claritate din ordonanţa nr. 29/P/2005 din data de 15.02.2008 emisă de Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia pentru combaterea infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie; acest aspect fiind cunoscut şi de inculpata A., căreia în mai multe rânduri i s-a comunicat acest fapt, urmare a corespondenţei purtate cu Direcţia Naţională Anticorupţie.

În opinia primei instanţe, problema de drept a efectelor măsurii asigurătorii luate de organele judiciare în cursul procesului penal a constituit un motiv de dispută în doctrină şi în jurisprudenţă, ceea ce a generat apariţia mai multor articole în care sunt exprimate opinii juridice diferite, dar şi a unei jurisprudenţe neunitare, cu consecinţa sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru rezolvarea acestei probleme de drept.

Astfel, prin Decizia nr. 20/03.04.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările formulate de Tribunalul Călăraşi, secţia civilă în Dosarul nr. x şi de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în Dosarul nr. x, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 857 alin. (3) şi (4) din C. proc. civ., art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., art. 167 alin. (1) teza finală şi art. 195 alin. (5) din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, aprobat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se lămuri dacă în noţiunile de «orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă», respectiv «ipotecile şi celelalte sarcini reale», la care fac referire dispoziţiile art. 857 alin. (3) şi (4) din C. proc. civ. se include şi măsura sechestrului prevăzută de dispoziţiile art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., astfel încât radierea înscrierii sechestrului în cartea funciară se realizează din oficiu, ca efect al adjudecării, sau exclusiv în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 167 alin. (1) teza finală şi dispoziţiile art. 195 alin. (5) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 700/2014, cu modificările şi completările ulterioare".

Deşi sesizarea a fost respinsă, în considerente se redau argumente de natură a indica soluţia ce ar trebui dată de instanţele sesizate cu această problemă de drept. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în motivare că măsura asigurătorie, care vizează un bun imobil şi care este dispusă într-un proces penal, are valoarea unei inscripţii ipotecare şi acest aspect a primit, în mod constant, o dezlegare unitară, atât în practica instanţelor judecătoreşti, inclusiv în cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în practica Curţii Constituţionale, precum şi în doctrină. Faptul că se foloseşte termenul de "sechestru asigurător", şi nu acela de "ipotecă", nu a reprezentat o controversă jurisprudenţială ori doctrinară. S-a mai reţinut că "din studierea jurisprudenţei puse la dispoziţie de curţile de apel se observă că instanţele au pe rol cauze similare în care se identifică aceeaşi problemă de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, respectiv ipoteza prevăzută de art. 857 alin. (4) din C. proc. civ., practica fiind orientată majoritar spre aceeaşi soluţie. Aceste instanţe consideră că se poate radia din oficiu un sechestru asigurător penal înscris asupra unui imobil, atâta vreme cât a fost notat ulterior notării încheierii urmăririi silite în procedura vânzării la licitaţie a imobilului. Aşa cum s-a menţionat în precedent, din niciuna dintre aceste hotărâri nu reiese faptul că instanţele au întâmpinat greutăţi în a considera sechestrul asigurător penal ca nefăcând parte din categoria sarcinilor şi ipotecilor prevăzute de art. 857 alin. (3) şi (4) din C. proc. civ., soluţiile fiind unitare în acest sens."

De asemenea, prin Decizia nr. 2/2018 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi a stabilit următoarele:

"Cu referire la dispoziţiile art. 249 din C. proc. pen. (art. 163 din C. proc. pen. de la 1968) şi art. 2345 din C. civ., existenţa unui sechestru asigurător penal asupra imobilelor unei persoane fizice sau juridice nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal şi nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri."

A arătat că, din minuta deciziei rezultă că analizează, în limitele sesizării, ipoteza efectelor sechestrului asigurător penal asupra imobilelor unei persoane fizice sau juridice, atunci când executarea silită este începută de un creditor ipotecar.

La fel, şi în cadrul Deciziei nr. 20/03.04.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face trimitere la un sechestru asigurător penal instituit după începerea executării silite, ipoteză diferită de speţa din cauză când sechestru asigurător penal a fost luat anterior începerii executării silite şi chiar anterior titlului executoriu al creditorului Cabinet de Avocat G..

De asemenea, a menţionat că există şi Decizia nr. 8/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 711 şi următoarele din C. proc. civ.

Astfel, în considerentele deciziei se reţine că "din studierea jurisprudenţei puse la dispoziţie de curţile de apel se observă că instanţele au pe rol cauze similare de o bună perioadă de timp, pronunţând în această materie hotărâri definitive. În acest moment, practica este orientată majoritar către acelaşi gen de soluţie. Astfel, hotărârile judecătoreşti aflate la dosar cuprind, în cele mai multe cazuri, soluţia de respingere a contestaţiilor la executare formulate de parchet, reţinându-se, în principal, că o măsură asigurătorie instituită într-un dosar penal nu poate constitui un impediment la iniţierea sau continuarea executării silite, iar creanţa ipotecară are prioritate chiar şi în ipoteza în care o parte vătămată ar avea un drept de creanţă împotriva proprietarului imobilului supus urmăririi silite. Prin urmare, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica instanţelor, acestea stabilind, în marea lor majoritate, aceeaşi interpretare. Pe de altă parte, doctrina apărută după adoptarea noului C. proc. civ. este constantă în a afirma că instituirea unui sechestru asigurător nu poate constitui un impediment la iniţierea şi/sau continuarea executării silite, indiferent de materia în care acesta a fost instituit."

În acest ultim caz, Curtea de Apel a observat că se reţine lipsa unui impediment pentru începerea sau continuarea executării silite, chiar dacă este instituit anterior un sechestru asigurător penal, atunci când creditorul are o creanţă ipotecară, fără să se facă distincţie între scopul pentru care a fost luat sechestrul asigurător penal, respectiv confiscarea specială sau repararea pagubei creată prin infracţiune.

La dosarul cauzei a fost depusă jurisprudenţă în care se analizează efectele sechestrului asigurător penal, însă în majoritatea cazurilor se observă că este vorba despre un creditor ipotecar, iar nu de un creditor chirografar, cum este cazul creditorului Cabinet de Avocat G.. De asemenea, în multe situaţii, sechestru asigurător penal era instituit pentru recuperarea pagubei creată prin infracţiune.

În opinia primei instanţe, problema de drept de care depinde existenţa infracţiunii de abuz în serviciu constă în a se lămuri dacă o măsură asigurătorie instituită de organele judiciare în procesul penal constituie un impediment pentru iniţierea sau continuarea executării silite, indiferent de natura creanţei şi scopul pentru care a fost luată măsura asigurătorie.

Curtea a reţinut că sechestru asigurător penal a fost dispus în anul 2008, când era aplicabil C. proc. pen. din 1968, astfel că în cauză trebuie analizate dispoziţiile art. 163 C. proc. pen. din 1968, avute în vedere la luarea sechestrului asigurător penal, iar nu dispoziţiile art. 249 alin. (1), (2) C. proc. pen. (deşi diferenţele dintre cele texte nu sunt de esenţă şi nu determină concluzii diferite pentru problema de drept analizată).

Potrivit art. 163 C. proc. pen. (actual art. 249 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.), măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecata şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate, anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru.

Astfel, prima instanţa a reţinut că ceea ce se impune a fi cercetat este concursul dintre cele două instituţii şi anume indisponibilizarea bunurilor în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii şi dreptul creditorului de a-şi satisface creanţa.

Curtea a apreciat că sechestrul instituit potrivit art. 163 C. proc. pen. din 1968 nu poate să reprezinte un impediment la demararea sau continuarea executării silite ci, ulterior valorificării bunului şi adjudecării acestuia liber de orice sarcini, sechestrul se va menţine asupra sumei de bani rezultată din diferenţa dintre preţul de vânzare şi valoarea creanţei.

Scopul pentru care au fost instituite măsurile asigurătorii este acela de a conserva bunul asupra căruia s-a instituit sechestrul, prin împiedicarea inculpatului să îl distrugă ori să îl înstrăineze sau să îşi diminueze activul patrimonial. Aşadar, scopul unei astfel de măsuri este împiedicarea diminuării patrimoniului inculpatului pentru recuperarea prejudiciului produs în urma infracţiunii sau pentru asigurarea executării pedepsei amenzii ori în vederea confiscării, în eventualitatea pronunţării unei hotărâri de condamnare; scopul acestei măsuri nu este acela de a limita dreptul creditorului de a-şi valorifica dreptul său de creanţa, ci doar de a indisponibiliza bunul.

A arătat că, în sens etimologic, "indisponibilizarea" are în vedere retragerea (suspendarea) prerogativei dispoziţiei materiale şi juridice de care se bucură proprietarul bunului şi priveşte doar drepturile titularului patrimoniului, nu drepturile unui terţ. Mai precis, debitorul, titular al patrimoniului, nu poate face niciun act voluntar care ar putea conduce la scăderea valorii bunului ori la sustragerea lui de la urmărire.

Efectul de indisponibilizare nu afectează drepturile creditorilor care urmăresc vânzarea în cadrul unei proceduri de executare a aceluiaşi bun, de vreme ce, în această ipoteză, nu se mai poate vorbi de un act voluntar al debitorului, ci de o executare silită, caz în care bunul nu mai iese din patrimoniul debitorului cu liberul său consimţământ. Interdicţia de înstrăinare priveşte doar transmiterea voluntară a proprietăţii şi îl vizează doar pe proprietarul bunului sechestrat, astfel încât nu există nicio justificare pentru a considera că bunul nu poate face obiectul urmăririi silite.

Indisponibilizarea nu se identifică cu inalienabilitatea prevăzută de art. 136 alin. (4) din Constituţie ori de C. civ., termen utilizat pentru a da expresie interdicţiei de înstrăinare a unui bun sau a unui drept subiectiv prin acte juridice de drept privat. Astfel, bunul indisponibilizat nu este în mod necesar şi inalienabil. Cu atât mai mult, nu poate fi pus semnul egalităţii între indisponibilizare şi insesizabilitate, de vreme ce situaţiile în care un bun este insesizabil, constituind excepţii de la principiul potrivit căruia întreaga avere a debitorului formează garanţia comună a creditorilor, trebuie expres prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare şi aplicare.

În acest sens, a invocat dispoziţiile art. 727 lit. f) C. proc. civ.. Potrivit cărora nu sunt supuse urmăririi silite bunurile declarate neurmăribile în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, iar art. 813 alin. (4) din acelaşi act normativ arată că nu sunt supuse urmăririi silite imobilele declarate neurmăribile în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, trebuie să existe o declaraţie expresă a legii asupra caracterului insesizabil al bunului. La fel, art. 406 C. proc. civ. anterior stabileşte, cu titlu de principiu, bunurile care nu se pot urmări silit, iar printre acestea nu se află şi bunurile asupra cărora este instituită o măsură asigurătorie, adică bunurile indisponibilizate, aşa încât instituirea sechestrului şi indisponibilizarea bunului potrivit art. 163 C. proc. pen. din 1968 nu este de natură să împiedice executarea silită iniţiată de un creditor.

Aşadar, a concluzionat că nu există nicio justificare legală care să împiedice executarea silită a unui bun asupra căruia a fost instituită măsură sechestrului asigurător, întrucât indisponibilizarea bunului, ca efect al măsurii asigurătorii, nu trebuie confundată cu declararea unui bun ca fiind insesizabil şi inalienabil, legiuitorul fiind singurul care poate reglementa prin lege scoaterea unui bun din circuitul civil. Or, nicio dispoziţie legală nu conduce către o astfel de concluzie.

De aceea, temporizarea realizării creanţei creditorului până la finalizarea procesului penal este o măsură fără justificare legală, în condiţiile in care nicio dispoziţie nu împiedică executarea silită a unui bun asupra căruia s-a instituit o măsură asiguratorie.

În ceea ce priveşte argumentele ce vizează necesitatea protejării interesului general al statului, urmărit prin instituirea sechestrului asigurător (respectiv al confiscării speciale, al reparării pagubei produse prin infracţiune sau pentru garantarea executării pedepsei amenzii), în detrimentul interesului particular al creditorului urmăritor, care tinde la realizarea dreptului său de creanţă prin procedura de executare silita, Curtea de Apel a reţinut că aceste nu pot fi primite. Un posibil creditor ce nu deţine o creanţă certă, fără un titlu executoriu, nu poate avea un drept mai mare decât alţi creditori care sunt deja în posesia unor creanţe certe, lichide şi exigibile, deţinând un titlu executoriu. Spre exemplu, în cauză măsura asigurătorie a fost dispusă în anul 2008 şi nici după 10 ani nu s-a finalizat procesul penal, astfel că este excesiv a pretinde creditorului să aştepte o perioadă aşa de lungă fără a-şi putea realiza dreptul. În raport de această situaţie, în doctrină s-a menţionat şi argumentul desprins din necesitatea respectării dispoziţiilor art. 44 din Constituţie care prevăd că dreptul de proprietate este garantat, precum şi că "nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire", astfel încât, imposibilitatea punerii în executare a unui titlu executoriu încalcă dreptul de proprietate şi reprezintă, în realitate, o expropriere care nu respectă condiţiile prevăzute de textul constituţional. În plus, această soluţie se justifică şi din perspectiva art. 6 alin. (2) din Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană care prevăd obligaţia de a nu se aduce atingere drepturilor terţilor de bună credinţă.

În opinia primei instanţe, măsura asiguratorie dispusă nu naşte în patrimoniul statului un drept de preferinţă faţă de alţi creditori, decât în condiţiile şi limitele impuse de legislaţia în vigoare. În condiţiile în care procesul penal s-ar finaliza cu o soluţie de condamnare, creanţa condiţională a statului ar deveni certă, lichidă şi exigibilă, care ar avea caracterul unei creanţe fiscale ce s-ar pune în executare cu respectarea normelor din Codul de Procedură Fiscală.

Drept urmare, aprecierea curţii este că sechestrul asigurător penal produce aceleaşi efecte, indiferent de scopul pentru care a fost instituit şi de natura creanţei creditorului, având în vedere că dispoziţiile legale nu stabilesc regimuri juridice distincte pentru măsura asigurătorie, în raport de criteriile menţionate anterior.

Regimul juridic al măsurii asigurătorii este unic, lipsind orice reglementări legale specifice pentru ipoteza în care a fost instituit în vederea confiscării speciale. Deşi în rechizitoriu se face distincţia între sechestrul asigurător penal instituit în vederea confiscării speciale şi cel pentru repararea pagubei, o astfel de diferenţiere nu îşi are fundamentul în vreo dispoziţie legală. În condiţiile în care legiuitorul nu face vreo diferenţiere în funcţie de scopul pentru a fost luată măsura asigurătorie, nu poate fi primită opinia din actul de sesizare a instanţei, având în vedere principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Aşa fiind, Curtea a reţinut că sechestrul asigurător penal trebuie să producă aceleaşi efecte juridice, indiferent de scopul pentru care a fost dispus de organele judiciare, întrucât nu se poate accepta ca sechestrul asigurător penal în vederea confiscării speciale să împiedice iniţierea sau continuarea executării silite, având un efect similar unei cauze de inalienalibilitate/insesizabilitate a bunului, în timp ce pentru sechestrul asigurător penal în vederea reparării pagubei să se considere ca efectul este unul de indisponibilizare temporară ce afectează dreptul proprietarului de a se dispune de bun, fără a împiedica iniţierea sau continuarea executării silite.

În consecinţă, Curtea a considerat că sechestrul asigurător penal nu împiedică iniţierea sau continuarea executării silite, chiar şi în cazul în care a fost dispus în vederea confiscării speciale, iar creanţa aparţine unui creditor chirografar. Lipsa unei reglementări legale exprese care să instituie o soluţie în privinţa concursului dintre sechestrul asigurător instituit într-o cauză penală şi procedurile execuţionale civile, îndreptate asupra aceluiaşi bun, astfel cum se regăseşte în alte sisteme de drept şi, chiar în dreptul românesc, în procedura insolvenţei ori în procedura fiscală, îndreptăţeşte la formularea acestei concluzii.

În sarcina inculpatei s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, care este incriminată în art. 297 C. pen., care prevede că "fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte in mod defectuos şi prin aceasta cauzează o paguba ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publica".

Prin Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

Urmare Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 C. pen. este reconfigurat, în sensul că neîndeplinirea sau încălcarea de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu îndeplineşte condiţiile de tipicitate numai în ipoteza în care încălcarea atribuţiilor de serviciu se realizează prin încălcarea legii. Aceeaşi este situaţia pentru infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 248 C. pen. din 1968.

Astfel, orice faptă, prin care o persoană şi-a încălcat îndatoririle de serviciu, va putea fi trasă la răspundere penală numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea legii, în accepţiunea stabilită de Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 405/2016 şi Deciziei nr. 392/2017 (legislaţie primară - legi şi ordonanţe simple sau de urgenţă).

Ţinând seama de noua realitate juridică creată prin Decizia nr. 518/06.07.2017 a Curţii Constituţionale, instanţele de judecată trebuie să analizeze condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu prin referire la pretinsele acţiuni/inacţiuni de încălcarea de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei cu încălcarea legii.

A subliniat că, astfel cum rezultă din cuprinsul rechizitoriului, dispoziţiile legislaţiei primare ce ar fi fost încălcate de inculpata A. sunt cele prevăzute de art. 3731alin. (6) C. proc. civ. anterior, art. 249 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 1, 2 şi 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000.

Astfel, art. 3731alin. (6) C. proc. civ. anterior prevede că "În tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate."

Art. 249 alin. (1) C. proc. pen. anterior prevede că "Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune."

A menţionat că, o dispoziţie asemănătoare se regăsea şi în C. proc. pen. din 1968, în art. 163 ("Măsurile asigurătorii se iau în cursul procesului penal de procuror sau de instanţa de judecată şi constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a bunurilor mobile şi imobile, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii.")

De asemenea, a precizat că art. 1 din Legea nr. 188/2000 prevede că "Executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepţia celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat, bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel. Executorii judecătoreşti îndeplinesc şi alte atribuţii date prin lege în competenţa lor" art. 2 din Legea nr. 188/2000 "Executorii judecătoreşti sunt învestiţi să îndeplinească un serviciu de interes public. Actul îndeplinit de executorul judecătoresc, în limitele competenţelor legale, purtând ştampila şi semnătura acestuia, precum şi numărul de înregistrare şi data, este act de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege", art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000 "Executorul judecătoresc are următoarele atribuţii: a) punerea în executare a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii;"

Faţă de aceste coordonate normative, prima instanţă a reţinut că dispoziţiile din C. proc. civ. şi Legea nr. 188/2000, indicate de acuzare, vizează prevederi generale privind activitatea şi atribuţiile executorului judecătoresc, care nu sunt de natură să determine încălcări specifice în procedura de executare silită, cu consecinţe în planul răspunderii penale. Curtea Constituţională a arătat explicit că este necesară încălcarea unor dispoziţii explicite din legislaţia primară, pentru a se putea configura elementul material al infracţiunii de abuz în serviciu.

A susţinut că singura dispoziţie de interes pentru cauză ar fi art. 163 alin. (1) C. proc. pen. din 1968, dar, sechestrul asigurător penal dispus în baza acestei dispoziţii nu are ca efect împiedicarea iniţierii sau continuării executării silite pentru un bun imobil asupra căruia a fost instituită măsura asigurătorie de către organele judiciare, în cadrul procesului penal.

Ca atare, prima instanţa a apreciat că inculpata A. nu a încălcat nici această dispoziţie procedurală invocată în actul de sesizare, motiv pentru care în sarcina inculpatei nu se poate reţine comiterea vreunei acţiuni/inacţiuni contrară legislaţiei primare, care să cauzeze o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale statului.

Activitatea inculpatei s-a circumscris aplicării dispoziţiilor legale privind punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 22939/19.10.2010 pronunţată în dosarul nr. x al Judecătoriei Constanţa, astfel că nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, sub aspectul laturii obiective, ceea ce impune pronunţarea unei soluţii de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În subsidiar, chiar dacă s-ar fi reţinut o altă opinie cu privire la efectele juridice ale sechestrul asigurător penal, în sensul că împiedica iniţierea sau continuarea executării silite pentru un bun imobil asupra căruia a fost instituită măsura asigurătorie de către organele de urmărire penală, Curtea a susţinut că nu se poate considera că inculpata a acţionat cu intenţie, în condiţiile în care există o practică judiciară bogată în sensul că este permisă executarea silită, iar deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie susţin această interpretare, ceea ce îndreptăţea inculpata să considere că bunul imobil putea face obiectul executării silite.

Cu privire la cea de-a doua acuzaţie, respectiv infracţiunea de tăinuire prevăzută de art. 270 alin. (1) C. pen., s-a reţinut sub aspectul laturii obiective a acestei infracţiuni, dintre cele patru modalităţi alternative (primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun), modalitatea înlesnirii valorificării terenului situat în mun. Constanţa, bd. x, Staţiunea Mamaia, în cadrul procedurii de executare silită. S-a mai apreciat de acuzare că bunul provenea din săvârşirea unei infracţiuni, aspect cunoscut de inculpata A.. Chiar în cuprinsul rechizitoriului (pagina 29, paragraful 3) s-a reţinut că provenienţa ilicită a bunului tăinuit se stabileşte pe baza probelor administrate în cauza privind infracţiunea de tăinuire.

Astfel, a arătat că prin înlesnirea valorificării unui bun se înţelege a ajuta la înstrăinarea bunului, astfel că tăinuitorul nu înstrăinează în mod direct bunul, ci efectuează acte de ajutorare a altei persoane.

În cauză, inculpata A., în calitate de executor judecătoresc, a procedat la urmărirea silită a unui bun imobil al debitorului B., procedură desfăşurată în conformitate cu dispoziţiile C. proc. civ. anterior, care a impus şi vânzarea la licitaţie publică a bunului imobil, ca etapă a procedurii de executare silită.

În această procedură, vânzarea se realizează în mod nemijlocit de executorul judecătoresc, în condiţiile art. 500 şi urm. C. proc. civ. anterior, tot acesta întocmind şi actul de adjudecare, care constituie titlul de proprietate pentru adjudecatar.

Având în vedere că înlesnirea valorificării unui bun înseamnă ajutorul dat la înstrăinarea bunului, iar prin înstrăinare, potrivit doctrinei penale, se înţelege orice act de dispoziţie prin care bunul iese din patrimoniul unei persoanei,prima instanţa a apreciat că activitatea desfăşurată de inculpată nu poate constitui o acţiune de înlesnire a valorificării, ci este chiar un act de valorificare a bunului, realizat în mod direct de inculpată. Cu alte cuvinte, acţiunea inculpatei constituie însuşi actul de valorificare, iar nu un act de ajutorare a altei persoane, care să fi valorificat bunul în nume personal, dar cu ajutorul inculpatei.

De asemenea, a precizat că atât timp cât norma de incriminare include ca modalitate alternativă de realizare a laturii obiective a infracţiunii de tăinuire doar activitatea de înlesnire a valorificării unui bun, iar nu şi valorificarea propriu-zisă, curtea a apreciat că acţiunea inculpatei de vânzare prin licitaţie publică a unei cote părţi din terenul situat în mun. Constanţa, bd. x, nr. cadastral x, Staţiunea Mamaia, zona C., în cadrul procedurii de executare silită, nu constituie o acţiune de înlesnire a valorificării unui bun, în sensul art. 270 alin. (1) C. pen.

În opinia instanţei de fond, acţiunea inculpatei ar corespunde mai degrabă unei acţiuni de sustragere a unui bun de sub sechestru, dat fiind că prin "sustragerea unui bun legal sechestrat" se înţelege orice altă activitate sau metodă prin care bunul ar fi scos de sub controlul organelor judiciare, astfel încât acesta nu ar mai putea servi vreuneia dintre finalităţile măsurilor asigurătorii. Fapta de sustragere a unui bun legal sechestrat este incriminată distinct în art. 261 C. pen., însă organele de urmărire penale nu au avut în vedere această încadrare juridică, ce ar corespunde mai bine în raport cu conţinutul concret al acuzaţiei adusă inculpatei.

Astfel, Curtea a subliniat că nu va avea în vedere această încadrare juridică, întrucât nu se poate reţine nici existenţa unei acţiuni de sustragere a unui bun legal sechestrat. În doctrina de drept penal, atunci când este analizat elementul material al infracţiunii de sustragere de sub sechestru prevăzută de art. 261 C. pen. (ce avea corespondent în art. 244 C. pen. din 1968), se arată că noţiunea de "sustragere" are un sens mai larg decât în cazul infracţiunilor contra patrimoniului şi semnifică scoaterea bunului de sub autoritatea organului care a instituit măsura sechestrului. Altfel spus, acţiunea de sustragere creează o situaţie de fapt în care bunul sustras încetează a mai îndeplini funcţia ce i-a fost destinată prin aplicarea sechestrului; bunul încetează a mai figura printre cele care asigurau creanţa, astfel încât sustragerea nu se rezumă doar la simpla deplasare fizică a bunului, ci poate consta şi în anumite operaţiuni juridice ce au drept consecinţă ineficienţa sechestrului pus asupra lui. Cu toate acestea, instanţa de fond nu a considerat că s-ar comite infracţiunea prevăzută de art. 261 C. pen., în cazul în care se pune în executare un titlu executoriu, întrucât nu este vorba de intenţia de a scoate nelegal bunul de sub incidenţa măsurii asigurătorii, din moment ce creditorul nu face altceva decât să-şi exercite prerogativele conferite de dreptul său de creanţă, iar executorul judecătoresc îşi execută obligaţiile care îi revin în temeiul legii.

Această paralelă cu infracţiunea prevăzută de art. 261 C. pen. - sustragerea de sub sechestru - a fost realizată, dat fiind că, în opinia curţii, strict din punct de vedere al laturii obiective şi al modalităţii de realizare a elementului material, acţiunea inculpatei ar putea corespunde unei acţiuni de sustragere de sub sechestru, iar nu uneia de înlesnire a valorificării unui bun ce provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Dar, în opinia instanţei de fond nu s-ar putea reţine nici infracţiunea prev. de art. 261 C. pen., astfel că nu s-a impus o soluţie de schimbare a încadrării juridice într-o infracţiune pentru care nu sunt realizate condiţiile de tipicitate.

Curtea a mai reţinut că nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de tăinuire şi din perspectiva cerinţei ca bunul să provină din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; în mod constant în doctrină şi practica judiciară, pentru a se reţine comiterea infracţiunii de tăinuire nu este necesară existenţa unei soluţii în ceea ce priveşte infracţiunea premisă, din care se presupune că provine bunul care a făcut obiectul tăinuirii; la fel, nu este irelevant dacă fapta prevăzută de legea penală din care provine bunul constituie sau nu infracţiune, dacă autorul acesteia a fost descoperit sau dacă a fost sau nu tras la răspundere penală.

Cu toate acestea, instanţa de fond a apreciat că trebuie să se dovedească că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, condiţie care nu a fost analizată de organele de urmărire penale.

Cauza în care a fost luată măsura asigurătorie pentru terenul situat în mun. Constanţa, bd. x nu a fost definitiv soluţionată, fiind soluţionată doar în primă instanţă, astfel cum rezultă din relaţiile primite de la Curtea de Apel Bucureşti.

În dosarul penal nr. x/2005 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia pentru combaterea infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie a fost emis la data de 24.10.2008 rechizitoriul, fiind trimise în judecată numeroase persoane, inclusiv numitul B., în legătură cu modul nelegal în care ar fi fost retrocedate numeroase terenuri către diferite persoane, inclusiv B..

Cauza penală a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2008 şi a fost soluţionată în primă instanţă prin sentinţa penală din data de 10.07.2017. Din rechizitoriu rezultă că terenul situat în mun. Constanţa, bd. x ar proveni din săvârşirea unei infracţiuni, concluzie ce este trasă pe baza faptului că în dosarul nr. x al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia pentru combaterea infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie au fost trimise în judecată mai multe persoane în legătură cu retrocedarea nelegală a numeroase terenuri, inclusiv cel din cauză, fără a se fi efectuat minime cercetări prin care să se stabilească că, într-adevăr, terenul a fost obţinut de numitul B. prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Curtea a reţinut că în ipoteza în care cauza penală ce are ca obiect infracţiunea din care provine bunul tăinuit nu a fost definitiv soluţionată, cum este în speţă, este necesar ca în dosarul în care se cercetează/judecă infracţiunea de tăinuire să se facă dovada provenienţei ilicite a bunului pretins tăinuit. Nu se poate concluziona din trimiterea în judecată a unei persoane şi nici măcar dintr-o soluţie de condamnare nedefinitivă că bunul în legătură cu care se reţine comiterea anumitor infracţiuni provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

De asemenea, prima instanţa a susţinut că trebuie observat că până la soluţionarea definitivă a dosarului penal nr. x/2008 al Curţii de Apel Bucureşti toate persoanele trimise în judecată în acea cauză beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, consacrată de dispoziţiile constituţionale (art. 23 alin. (11) din Constituţie) şi procedurale (art. 4 alin. (1) C. proc. pen.). O apreciere contrară, ce rezultă din interpretarea dată de acuzare prin rechizitoriu, conduce la o încălcare flagrantă a dispoziţiilor naţionale şi internaţionale ce consacră prezumţia de nevinovăţie. De aceea, din trimiterea în judecată a numitului B., alături de alte persoane, în legătură cu modul în care a obţinut terenul situat în mun. Constanţa, bd. x, nu se poate aprecia că acest teren provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. La fel, faptul că în ordonanţa prin care a fost luată măsura asiguratorie s-a afirmat că terenul provine din săvârşirea unei infracţiuni nu este suficient pentru a aprecia asupra provenienţei ilicite, infracţionale a bunului. Dacă dosarul nr. x al Curţii de Apel Bucureşti ar fi fost definitiv soluţionat şi se reţinea în acea cauză penală că terenul situat în mun. Constanţa, bd. x provine din săvârşirea unei infracţiuni sau, cel puţin, din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, atunci nu ar mai fi fost necesare probe suplimentare. Însă dosarul nr. x al Curţii de Apel Bucureşti este în curs de soluţionare, de aceea era necesar să se prezinte de acuzare probe din care să rezulte că terenul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Însă, Curtea a apreciat că acest aspect a fost complet ignorat şi nu s-au făcut minime verificări, tocmai de aceea nici nu se indică în rechizitoriu faptele concrete prevăzute de legea penală din care ar proveni terenul în discuţie.

A arătat că, în dosarul de urmărire penală se regăseşte copia ordonanţei nr. 29/P/2005 din data de 15.02.2008 emisă de Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia pentru combaterea infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, prin care a fost luată măsura asigurătorie, precum şi un extras al rechizitoriului din acelaşi dosar. Conform procesului-verbal au fost fotocopiate porţiuni din rechizitoriul nr. x/2005 din data de 24.10.2008 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia pentru combaterea infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie. Din conţinutul acestuia a rezultat, indirect, că faptele în legătură cu dobândirea ilicită a terenului situat în mun. Constanţa, bd. x sunt cele descrise la secţiunea "D" din rechizitoriu, dat fiind că această parte este prezentată, însă din lecturarea acestei secţiuni din rechizitoriu nu rezultă o referire directă la terenul situat în mun. Constanţa, bd. x.

În aceste condiţii, în lipsa unor probe administrate în cursul urmăririi penale prin care să se dovedească provenienţa ilicită a terenului, dar şi a indicării unor elemente faptice în actul de sesizare din prezenta cauză, care să permită instanţei să efectueze verificări sub acest aspect, Curtea a apreciat că nu se poate reţine că terenul situat în mun. Constanţa, bd. x provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Dat fiind că nu sunt prezentate în cauză date concrete privind faptele prevăzute de legea penală prin care s-ar fi obţinut terenul situat în mun. Constanţa, bd. x, instanţa de fond a considerat că este în imposibilitate de a cerceta acest aspect.

Drept urmare, Curtea a reţinut că în cauză nu este dovedit că terenul situat în mun. Constanţa, bd. x provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, condiţie impusă pentru realizarea condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de tăinuire.

Rezumând, fapta imputată inculpatei A. constând în aceea că a vândut la licitaţie publică terenul situat în mun. Constanţa, bd. x, în procedura executării silite, în opinia instanţei de fond, nu realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de tăinuire, sub aspectul laturii obiective, urmând a se dispune achitarea inculpatei, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Asupra acţiunii civile, Curtea a avut în vedere că Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa s-a constituit parte civilă cu suma de 1.040.772 euro, în echivalent RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea terenului situat în mun. Constanţa, bd. x, în suprafaţă totală de 2.219 mp.

Urmare soluţiei de achitare a inculpatei A., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., la soluţionarea acţiunii civile formulată de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa devin incidente dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., care obligă instanţa penală să lase nesoluţionată acţiunea civilă, în ipoteza în care se pronunţă achitarea pe motiv că fapta nu este prevăzută de legea penală - art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În consecinţă, cu privire la acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, prin care solicită despăgubiri civile în cuantum de1.040.772 euro, în echivalent RON la data plăţii, nu a fost soluţionată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Constanţa, partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, care au criticat soluţia instanţei pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel, astfel cum au fost prezentate în scris şi susţinute oral în cursul dezbaterilor, Ministerul Public a criticat sentinţa din perspectiva următoarelor chestiuni de fapt şi de drept:

a) Greşita achitare a inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen.

A arătat că titlul executoriu al creditorului Cabinet Avocat G., hotărârea judecătorească prin care a fost validată poprirea persoanei vătămate B., cererea de executare silită a persoanei vătămate formulată de creditoare şi hotărârea prin care aceasta a fost încuviinţată, toate sunt ulterioare ordonanţei nr. 29/P/2005 din data de 15.02.2008 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi momentului înscrierii sechestrului instituit prin această ordonanţă asupra terenului din Mun. Constanţa, bld. x, jud. Constanţa.

Mai mult, a susţinut că însuşi actul juridic care a dat naştere creanţei originare a debitorului E. către creditorul Cabinet Avocat G., respectiv contractul de asistenţă juridică nr. x/06.11.2008 este ulterior momentului emiterii ordonanţei de instituire a sechestrului şi înscrierii acestei măsuri în cartea funciară.

În acest context, a precizat că deşi instanţa de fond a examinat elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., făcând trimitere la Decizia nr. 20 din 03.04.2017 şi Decizia nr. 8 din 27.04.2015, ambele pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni în materie penală, şi la Decizia nr. 2 din 19 februarie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurs în interesul legii, totuşi nu a analizat faptul că aceste decizii privesc o problemă de drept diferită de cea existentă în speţă, respectiv situaţia unui sechestru asigurator penal asupra imobilelor unei persoane fizice sau juridice ce nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asiguratorii din procesul penal şi nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asiguratorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri.

Astfel, deşi prima instanţă a reţinut că starea de fapt a fost reţinută corect de procuror, nu a ţinut seama că în speţă este o creanţă chirografară născută ulterior instituirii sechestrului asigurător penal.

A mai susţinut că, scopul unei astfel de măsuri este împiedicarea diminuării patrimoniului inculpatului pentru recuperarea prejudiciului produs în urma infracţiunii sau pentru asigurarea executării pedepsei amenzii ori în vederea confiscării, în eventualitatea pronunţării unei hotărâri de condamnare; scopul acestei măsuri nu este acela de a limita dreptul creditorului de a-şi valorifica dreptul sau creanţa, ci doar de a indisponibiliza bunul.

Totodată, a precizat că instanţa de fond nu a avut în vedere că, prin înscrierea unui sechestru asigurator penal în cartea funciară, efectul de indisponibilizare a bunului devine opozabil erga omnes, astfel că interdicţia de înstrăinare prevăzută de art. 249 alin. (1) C. proc. pen. produce efecte şi faţă de terţi, inclusiv cei de bună credinţă.

În opinia acuzării, elementul material al infracţiunii a constat în încălcarea de către inculpată a mai multor dispoziţii legale cu ocazia vânzării în cadrul procedurii de executare silită desfăşurate în dosarul nr. x, înregistrat pe rolul BEJ A., a terenului situat în Mun. Constanţa, bld. x cu nr. cadastral x.

Astfel, potrivit art. 1, 2 şi 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000, executorul judecătoresc are ca principală atribuţie punerea în executare a titlurilor executorii, realizând un serviciu de interes public iar actele sale reprezentând act de autoritate publică.

Potrivit art. 3731 alin. (6) C. proc. civ. anterior, "în tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate."

A susţinut că, prin vânzarea la licitaţie publică a terenului indisponibilizat, inculpata a încălcat această obligaţie, prevăzută de art. 3731 alin. (6) C. proc. civ., deoarece a nesocotit dispoziţiile art. 249 alin. (1) C. proc. pen. conform cărora scopul măsurii asigurătorii a sechestrului este de a se evita înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale.

Totodată, sechestrul a fost instituit în vederea confiscării speciale a unui bun dobândit de terţul poprit ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni şi nu pentru repararea prejudiciului provocat vreunei părţi civile din procesul penal.

A mai învederat că, în speţă calea legală prin care bunul sechestrat în procesul penal ar fi putut fi supus executării silite este procedura prevăzută de art. 168 C. proc. pen. anterior, respectiv art. 250 alin. (1) C. proc. pen., executorul judecătoresc şi respectiv creditorul inculpatului proprietar al bunului sechestrat având calitatea de persoană interesată în sensul acestor texte legale.

În dezvoltarea motivelor de apel, Parchetul a mai susţinut că sechestrul asigurător dispus de procuror nu constituie o garanţie reală asemenea ipotecii sau gajului, ci este un act de indisponibilizare a bunului, dispus într-o cauză penală, astfel că numai organele judiciare implicate într-un asemenea proces penal pot înlătura măsura, iar calea procedurală de urmat este cea prevăzută de art. 250 C. proc. pen., respectiv art. 168 C. proc. pen. anterior, pentru situaţiile anterioare datei de 01.02.2014, executorul judecătoresc neavând competenţa funcţională de a lipsi de efecte şi de a ridica de facto, în cadrul executării silite a unei creanţe născute dintr-un raport juridic civil, o măsură asiguratorie dispusă de organul judiciar într-un proces penal, cu eludarea procedurii speciale anume prevăzută de C. proc. pen. în acest scop.

Urmarea imediată a infracţiunii a constat într-o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime ale statului român care, în urma vânzării la licitaţie publică a terenului, a pierdut beneficiul sechestrului instituit asupra imobilului.

În ceea ce priveşte existenţa legăturii de cauzalitate, a arătat că urmările socialmente periculoase s-au produs ca urmare a încălcării legii de către inculpată, în procedura de executare silită a terenului indisponibilizat în dosarul nr. x al DNA, secţia de Combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie.

Sub aspectul laturii subiective, a precizat că inculpata a prevăzut rezultatul socialmente periculos al faptei sale şi a acceptat producerea acestuia, acţionând cu intenţie indirectă; încă de la debutul procedurilor de executare silită, inculpata a cunoscut despre existenţa sechestrului asigurator instituit asupra terenului înscris în cartea funciară anterior momentului respectiv, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară.

b) Greşita achitare a inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire prevăzută de art. 270 alin. (1) C. pen.

În ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de tăinuire, a arătat că inculpata A. a vândut la licitaţie publică terenul situat în Mun. Constanţa, bld. x, jud. Constanţa cu nr. cadastral x, despre care cunoştea că provenea din săvârşirea unei infracţiuni.

În opinia Parchetului, deşi instanţa de fond a reţinut că acţiunea inculpatei "constituie însuşi valorificare, iar nu act de ajutorare a altei persoane care să fi valorificat bunul în nume personal, dar cu ajutorul inculpatei", astfel încât nu ar fi întrunită latura obiectivă a infracţiunii de tăinuire, totuşi înlesnirea valorificării implică efectuarea de orice fel de acte prin care se facilitează înstrăinarea bunului.

Astfel, prin îndeplinirea atribuţiilor de serviciu cu încălcarea dispoziţiilor legale arătate inculpata cu ocazia desfăşurării procedurilor de executare silită în cadrul dosarului nr. x înregistrat pe rolul biroului său, procedând la data de 21.01.2016 la vânzarea prin licitaţie publică a terenului situat în Mun. Constanţa, bld. x jud. Constanţa, despre care cunoştea că provenea din săvârşirea unei infracţiuni şi asupra căruia fusese instituit sechestrul de către DNA în dosarul nr. x şi astfel a înlesnit valorificarea bunului.

Împrejurarea că inculpata are calitatea de executor judecătoresc, iar vânzarea bunului s-a realizat în cadrul unei licitaţii publice este irelevantă în ceea ce priveşte întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii.

Urmarea imediată a infracţiunii a constat într-o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, prin trecerea terenului vândut din stăpânirea unei persoane din patrimoniul căreia putea fi urmărit în vederea realizării pe deplin a justiţiei penale, în sfera patrimonială a altei persoane de unde bunul nu va mai putea fi urmărit de organele abilitate.

Sub aspectul laturii subiective, a precizat că inculpata a acţionat cu intenţie indirectă, în sensul că a cunoscut în mod nemijlocit că terenul provenea din săvârşirea unei infracţiuni şi, cu toate acestea, urmărind executarea silită, a procedat la valorificarea lui pe calea licitaţiei publice, acceptând că prin aceasta provoacă o stare de pericol în ceea ce priveşte buna înfăptuire a justiţiei.

c) Schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatei, din infracţiunile de abuz în serviciu şi tăinuire, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 270 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. în infracţiunile de abuz în serviciu şi sustragere de sub sechestru, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 261 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

Prin concluziile formulate cu ocazia dezbaterilor, precum şi prin notele scrise depuse la dosarul cauzei, a subliniat că, însăşi prima instanţă a reţinut că încadrarea juridică de la art. 261 alin. (1) C. pen. "ar corespunde mai bine în raport cu conţinutul concret al acuzaţiei adusă inculpatei", însă a stabilit că nu se poate reţine intenţia inculpatei de a scoate bunul de sub sechestru, de vreme ce aceasta şi-ar fi exercitat atribuţiile prevăzute de lege.

În opinia Ministerului Public, inculpata şi-a încălcat obligaţiile prevăzute de lege prin vânzarea bunului la licitaţie, având reprezentarea că înlocuieşte dreptul statului de a obţine confiscarea în natură a unei cote părţi dintr-un imobil, cu o sumă de bani reprezentând numai 1/3 din valoarea de piaţă a cotei-părţi respective. Bunul a încetat astfel să mai îndeplinească funcţia ce i-a fost destinată prin aplicarea sechestrului, fiind astfel sustras, în accepţiunea legii penale, de sub sechestru legal aplicat.

Pentru toate aceste motive, a solicitat admiterea apelului declarat, schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatei, din infracţiunile de abuz în serviciu şi tăinuire, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 270 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. în infracţiunile de abuz în serviciu şi sustragere de sub sechestru, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 261 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.. condamnarea inculpatei la o pedeapsă cu închisoarea pentru infracţiunea de abuz în serviciu şi la o pedeapsă cu amenda penală pentru infracţiunea de sustragere de sub sechestru, urmând ca pedeapsa amenzii să se adauge la pedeapsa închisorii, iar pedeapsa închisorii să fie suspendată sub supraveghere; aplicarea inculpatei, pe lângă pedeapsa închisorii pentru infracţiunea de abuz în serviciu, pedepsele complementare prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi lit. g) C. pen., pe o perioadă de cel puţin 2 ani.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, a apreciat că prin faptele inculpatei A. nu s-a adus un prejudiciu cert statului, ci numai unul eventual, condiţionat de o decizie judecătorească de confiscare, astfel că pretenţiile civile formulate de ANAF, cuantificate la valoarea imobilului sustras de sub sechestru, apar ca neîntemeiate. Deşi statul nu va mai putea obţine confiscarea în natură a bunului, va fi totuşi posibilă confiscarea echivalentului bănesc de la inculpatul din cauza respectivă, martorul B., urmând ca la acel moment, al deciziei judecătoreşti executorii de confiscare, să se poată vorbi despre o valoare pecuniară configurată cert în patrimoniul statului.

Partea civilă ANAF - DGRFP GALAŢI - AJFP Constanţa, prin cererea de apel formulată, a solicitat desfiinţarea sentinţei atacate şi admiterea în totalitate a pretenţiilor sale civile.

A precizat că susţine apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., în sensul admiterii apelului cu consecinţa casării sentinţei penale şi rejudecarea pe fond a cauzei, respectiv admiterea acţiunii civile astfel cum a fost formulată.

Analizând apelurile formulate în cauză prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse.

Cu titlu premergător, Înalta Curte apreciază că se impune a se identifica situaţia juridică care a stat la baza sesizării organelor de cercetare penală sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu şi tăinuire, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 270 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. reţinute în sarcina inculpatei A. şi în ce măsură activitatea desfăşurată de aceasta în dosarul de executare nr. numărul x/2011 s-ar circumscrie sferei penalului.

La baza dosarului de executare nr. x/2011 cu care a fost investită inculpata A. stă solicitarea creditoarei Cabinet de Avocat G. de executare silită a sentinţei nr. 22939/19.10.2010 a Judecătoriei Constanţa.

Întrucât sentinţa civilă nr. 22939/19.10.2010 pronunţată în dosarul nr. x al Judecătoriei Constanţa, prin care a fost admisă cererea de validare a popririi formulată de creditorul Cabinetul de Avocat G., în contradictoriu cu debitorul E. şi terţul poprit B., s-a dispus validarea popririi asupra sumelor datorate de către terţul poprit B. debitorului poprit E., la solicitarea creditoarei, executorul judecătoresc A. a început executarea silită împotriva terţului poprit B. ca efect al încheierii nr. 8570/01.06.2011 a Judecătoriei Constanţa şi efectuarea actelor de procedură necesare punerii în executare a titlului executoriu.

În acest sens au fost emise adrese de înfiinţare a popririi la data de 29.06.2011, către numeroase unităţi,respectiv, s-au solicitat Direcţiei Naţionale Anticorupţie relaţii privind cuantumul prejudiciului asigurat în baza ordonanţelor emise la datele de 15.02.2008 şi 11.03.2008 în dosarul nr. x, iar la data de 10.02.2012 a fost înscrisă în cartea funciară somaţia nr. x/2011 din 06.02.2012, emisă de BEJ A., cu privire la terenul situat în mun. Constanţa, bd. x, Staţiunea Mamaia, zona C..

Deşi iniţial, somaţiile priveau un număr de patru terenuri susceptibile de a face obiectul executării silite, întrucât prin adresa din data de 10.05.2012, creditoarea G. a solicitat ca executarea silită să fie continuată pentru terenul situat în mun. Constanţa, bd. x, Staţiunea Mamaia, indicând un preţ de pornire a licitaţiei de 300 euro/mp.

După numeroase amânări ale vânzării terenului la licitaţie publică, la data de 18.02.2016 BEJ A. a întocmit actul de adjudecare a cotei de 22,05 % din teren, în care se menţionează că adjudecatar este numita I., pentru suma de 52.000 euro, preţ plătit integral de adjudecatar. În cuprinsul actului de adjudecare s-a menţionat că potrivit "dispoziţiilor art. 516 pct. 8 C. proc. civ., prezentul înscris constituie titlu de proprietate pentru adjudecatar", dar şi că potrivit "dispoziţiilor art. 518 alin. (4) C. proc. civ. imobilul se intabulează liber de sarcini".

Pornind de la această situaţie de fapt, revine Înaltei Curţi obligaţia de a stabili în ce măsură actele de executare întocmite de inculpata A. în dosarul nr. x se circumscriu infracţiunii de abuz în serviciu în sensul în care nu şi-ar fi îndeplinit corect atribuţiile de serviciu şi că aceasta nu ar fi avut dreptul să vândă la licitaţie publică în favoarea unui creditor chirografar, o cotă parte dintr-un imobil asupra căruia parchetul avea deja instituit sechestrul penal în vederea confiscării.

Deşi prin actul de sesizare s-a imputat inculpatei A. că fapta de a vinde la licitaţie publică, un teren asupra căruia fuseseră instituite măsuri asigurătorii în temeiul C. proc. pen. şi despre care cunoştea că provine din săvârşirea unei infracţiuni, din cauza urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul infracţiunilor de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen., în apel acuzarea a susţinut că nu contestă însăşi posibilitatea executării silite a unui bun asupra căruia parchetul are instituit un sechestru penal în favoarea altor creditori, însă a considerat că prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că legea prevede şi o ordine de preferinţă între creditori şi că executorul judecătoresc învestit cu executarea silită este obligat să o respecte şi că în acest mod sunt întrunite condiţiile răspunderii penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu de către inculpata A., în varianta alternativă a aducerii unei vătămări a intereselor legitime ale statului de a obţine confiscarea specială a imobilului în natură.

Sechestrul sigurător reprezintă, conform C. proc. pen., o măsură asigurătorie ce constă în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, de natură să împiedice persoanele răspunzătoare de prejudiciul cauzat prin săvârirea faptei ilicite ca în timpul procesului să distrugă sau să îşi înstrăineze bunurile ori, după caz, să îşi diminueze activul patrimonial. Această măsură poate fi luată şi de către procuror, prin ordonanţă, şi este instituită pentru a se asigura despăgubirea părţii civile după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare.

Ceea ce nu poate fi contestat în cauză, este faptul că la data constituirii dosarului de executare silită de către inculpata A., astfel cum de altfel a recunoscut şi aceasta, fusese instituit sechestru asigurător de către DNA inclusiv asupra imobilului ce face obiectul prezentei speţei, iar aceasta avea cunoştinţă pe deplin de acest fapt.

Deşi corectă soluţia de achitare pronunţată de către instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că aceasta s-a limitat la o enumerare exhaustivă a textelor de lege aplicabile, fără însă ca în esenţă să trateze problema de drept cu care a fost investită instanţa, pentru că dincolo de particularitatea în sine a speţei cu care a fost investită instanţa, în realitate, speţa supusă analizei vizează mai degrabă analiza unei probleme de drept.

Instanţa de fond a redat practic în integralitate considerentele care au stat la baza pronunţării recursului în interesul legii nr. Deciziei nr. 2/2018 a Înaltei Curţi or, în opinia Înaltei Curţi acest recurs vizează strict situaţia în care sechestrul asigurător fusese instituit ulterior începerii executării silte şi nu anterior cum este cazul în prezenta speţă.

Practic ceea ce trebuie să stabilească Înalta Curte în baza actelor dosarului se referă în realitate la stabilirea dacă, sechestrul instituit potrivit art. 163 C. proc. pen. din 1968 putea să reprezinte un impediment la demararea sau continuarea executării silite în condiţiile în care, în momentul la care i s-a solicitat punerea în executare era deja instituit sechestrul asigurător asupra imobilului sau ulterior valorificării bunului şi adjudecării acestuia liber de orice sarcini, sechestrul trebuia menţinut asupra sumei de bani rezultată din diferenţa dintre preţul de vânzare şi valoarea creanţei.

Aşa cum s-a arătat, scopul pentru care au fost instituite măsurile asigurătorii este acela de a conserva bunul asupra căruia s-a instituit sechestrul, prin împiedicarea inculpatului să îl distrugă ori să îl înstrăineze sau să îşi diminueze activul patrimonial. Aşadar, scopul unei astfel de masuri este împiedicarea diminuării patrimoniului inculpatului pentru recuperarea prejudiciului produs în urma infracţiunii sau pentru asigurarea executării pedepsei amenzii ori în vederea confiscării, în eventualitatea pronunţării unei hotărâri de condamnare.

Aşadar raţiunea acestei măsuri nu este aceea de a limita dreptul creditorului de a-şi valorifica dreptul său de creanţă, ci doar de a indisponibiliza bunul, iar dispoziţiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesual civilă, în temeiul art. 2 alin. (2) din C. proc. civ.

Dincolo de dispoziţiile legale la care s-a făcut referire astfel cum rezultă din economia textelor de lege care reglementează sechestrul asigurător şi executarea silită, Înalta Curte apreciază că sechestrul instituit potrivit art. 163 C. proc. pen.. nu poate să constituie un impediment la iniţierea sau continuarea executării silite ci, ulterior valorificării bunului şi adjudecării acestuia liber de orice sarcini, sechestrul se va menţine asupra sumei de bani rezultată din diferenţa dintre preţul de vânzare şi valoarea creanţei garantate.

Aşadar după momentul valorificării unui bun se instituie, din punctul de vedere al Înaltei Curţi, în sarcina executorului judecătoresc obligaţia de a asigura cu prioritate protejarea interesului statului în sensul de a avea un drept prioritar la satisfacerea creanţei, însă sumele de bani obţinute în urma valorificării imobilului nu au fost împărţite.

Or, sub acest aspect sau mai exact din acest punct de vedere, nu se poate admite varianta acuzării în sensul în care inculpata A. ar fi comis infracţiunea de abuz în serviciu în varianta alternativă a aducerii unei vătămări a intereselor legitime ale statului de a obţine confiscarea specială a imobilului în natură.

Aşa cum s-a arătat şi cum de altfel a admis şi acuzarea, inculpata avea dreptul să demareze procedura executării silita asupra imobilului situat în bld. x, Constanţa, şi aparţinând numitului B., lucru care s-a şi întâmplat.

Răspunderea penală a inculpatei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu în varianta solicitată de parchet ar fi fost antrenată în momentul în care Direcţia Naţională Anticorupţie ar fi fost exclusă de pe procesul-verbal de distribuire a sumei de bani obţinută din vânzarea imobilului din bld. x, Constanţa, or, aşa cum rezultă din actele dosarului, Direcţia Naţională Anticorupţie este inclusă pe acest proces-verbal de distribuire a sumelor de bani şi mai mult decât atât, faţă de faptul că s-a constatat că pe rolul Direcţiei Naţionale Anticorupţie era înregistrat un dosar penal prin procesul-verbal de distribuire a sumelor rezultate din executarea silită în urma licitaţiei din 21.06.2016, inculpata A. a amânat distribuirea sumei până la lămurirea aspectelor arătate.

Însăşi decizia definitivă nr. 798/19.06.2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul civil nr. x/2016 prin care s-a dispus admiterea plângerii formulată de martora cumpărătoare I. împotriva încheierii de reexaminare nr. 37690/11.04.2016 a O. C. pen..I. Constanţa şi radierea notării măsurii sechestrului asigurator asupra imobilului teren în suprafaţă de 489,318 mp indivizi (reprezentând cota de 22,05 din suprafaţa totală de 2219,13 mp) situat în Mamaia, bd. x, judeţul Constanţa, înscris în cartea funciară nr. x, având număr cadastral x, reliefează şi reţine ca temei al admiterii plângerii exact aceleaşi considerente.

Astfel tribunalul Constanţa a reţinut în considerentele hotărârii adoptate că "interpretarea dispoziţiilor legale conduce la concluzia că măsura asiguratorie a sechestrului este o interdicţie de grevare a bunului urmărit silit, interdicţie care, odată efectuată executarea silită, se radiază din oficiu, beneficiarul măsurii urmând a fi îndestulat din preţul vânzării, respectiv suma consemnată în contul executorului judecătoresc în vederea desăvârşirii executării". De altfel, finalitatea măsurii sechestrului asigurător, în situaţia în care beneficiarul măsurii ar deveni creditor al debitorului executat silit rezidă tot într-o executare silită în care ordinea de preferinţă este reglementată în cap.

III din Cartea V, Despre executarea silită din C. proc. civ.. În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele deciziei civile nr. 20/11.05.2017 pronunţată în dosarul nr. x, sesizată cu dezlegarea chestiunii de drept "Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 857 alin. (3) şi (4) din C. proc. civ., art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., art. 167 alin. (1) teza finală şi art. 195 alin. (5) din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, aprobat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se lămuri dacă în noţiunile de «orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă», respectiv «ipotecile şi celelalte sarcini reale», la care fac referire dispoziţiile art. 857 alin. (3) şi (4) din C. proc. civ. se include şi măsura sechestrului prevăzută de dispoziţiile art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., astfel încât radierea înscrierii sechestrului în cartea funciară se realizează din oficiu, ca efect al adjudecării, sau exclusiv în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 167 alin. (1) teza finală şi dispoziţiile art. 195 alin. (5) din Regulamentul aprobat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, respingând ca inadmisibilă sesizarea, Înalta Curte a reţinut în considerentele deciziei că se cere a se lămuri dacă în noţiunile de "orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă" (alin. (3) al art. 857 din C. proc. civ.), respectiv "ipotecile şi celelalte sarcini reale" (alin. (4) al aceluiaşi articol) este inclusă şi măsura sechestrului prevăzută de art. 249 alin. (1) din C. proc. pen.. Acest aspect a primit, în mod constant, o dezlegare unitară, atât în practica instanţelor judecătoreşti, inclusiv în cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în practica Curţii Constituţionale, precum şi în doctrină, în sensul că măsura asigurătorie, care vizează un bun imobil şi care este dispusă într-un proces penal, are valoarea unei inscripţii ipotecare.

Faptul că se foloseşte termenul de "sechestru asigurător", şi nu acela de "ipotecă", nu a reprezentat o controversă jurisprudenţială ori doctrinară"."

Drept consecinţă, a motivat instanţa, "în prezent ar trebui radiată notarea măsurii sechestrului asigurator asupra cotei părţi din imobilul teren în indiviziune (reprezentând cota de 22,05 din suprafaţa totală de 2219,13 mp) situat în Mamaia, bd. x, judeţul Constanţa, însă din copia certificată a cărţii funciare, eliberată la 14.03.2018, rezultă că încă nu s-a operat radierea notării măsurii sechestrului asigurator din cartea funciară".

Înalta Curte reţine că textele de lege invocate ca pretins a fi încălcate de către inculpata A., reprezintă în fapt o înşiruire a dispoziţiilor legale care reglementează executare silită şi nu prezintă în realitate o încălcare a legii aşa cum a încercat a se reliefa de către parchet.

Acuzarea nu a arătat în mod concret care este norma de drept încălcată de către inculpată atâta timp cât, aşa cum s-a arătat, a achiesat punctului de vedere conform căruia poate fi începută executarea silită asupra unui bun ce avea instituită măsura sechestrului asigurător, iar suma de bani obţinută din vânzarea imobilului nu a fost distribuită.

Mai mult decât atât, susţinerea parchetului în sensul că statul nu mai poate obţine valorificarea în natură a bunului şi că astfel ne aflăm în prezenţa infracţiunii de abuz în serviciu, apare ca un nonsens juridic atâta timp aşa cum s-a arătat, a admis ipoteza executării unui bun asupra căruia fusese instituită măsura sechestrului asigurător.

Încălcarea sau nesocotirea legii din punctul de vedere al Înaltei Curţi, pentru a atrage răspunderea penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz de serviciu, trebuie să se reflecte într-o nerespectare concretă, expresă a legii, nu într-una generică şi care indiferent de context, de particularitate, ar putea fi interpretată în sens penal.

Aşadar, în opinia Înaltei Curţi nu se poate admite că s-a produs o vătămare a intereselor legitime ale statului atâta timp cât dreptul de preferinţă al creditorului ipotecar vizează exclusiv eliberarea sumelor rezultate din executarea silită, ori această eliberare nici nu a avut loc, astfel cum rezultă atât din depoziţiile martorilor, cât şi din dosarul de executare silită şi nici nu poate fi admisă susţinerea potrivit căreia statul a pierdut beneficiul sechestrului instituit asupra imobilului, astfel că soluţia de achitare dispusă în cauză pentru argumentele arătate este legală.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel prin care s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatei, din infracţiunile de abuz în serviciu şi tăinuire, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 270 alin. (1) C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. în infracţiunile de abuz în serviciu şi sustragere de sub sechestru, prevăzute de art. 297 alin. (1) C. pen. şi art. 261 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., şi că însăşi prima instanţă a reţinut că încadrarea juridică de la art. 261 alin. (1) C. pen. "ar corespunde mai bine în raport cu conţinutul concret al acuzaţiei adusă inculpatei", însă a stabilit că nu se poate reţine intenţia inculpatei de a scoate bunul de sub sechestru, de vreme ce aceasta şi-ar fi exercitat atribuţiile prevăzute de lege, Înalta Curte apreciază de asemenea nefondat motivul de apel invocat.

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea poate fi comisă numai cu intenţie directă sau indirectă, iar făptuitorul trebuia să ştie că bunul este legal sechestrat. Astfel, nu se poate considera că ar fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii în cazul în care se pune în executare un titlu executoriu vizând un imobil, având în vedere faptul că, cel puţin sub aspectul laturii subiective, nu poate fi vorba de intenţia de a scoate nelegal bunul de sub incidenţa măsurii asigurătorii, ci creditorul nu face altceva decât să-şi exercite drepturile în această calitate, iar executorul îşi exercită obligaţiile legale care îi revin. Mai mult decât atât, chiar în ipoteza în care bunul este vândut în procedura executării silite, sechestrul penal se va strămuta asupra sumei de bani obţinute din vânzare, care rămâne după îndestularea creditorilor privilegiaţi, aşa cum rezultă din însăşi Decizia nr. 2/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţei pronunţată în recursul în interesul legii.

În ceea ce priveşte apelul părţii civile, pretenţiile civile formulate de ANAF, cuantificate la valoarea imobilului sustras de sub sechestru, faţă de soluţia de achitare dispusă în cauză, apar ca neîntemeiate, sens în care urmează, de asemenea, a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - ST Constanţa, precum şi de apelanta parte civilă ANAF - DGRFP GALAŢI - AJFP Constanţa împotriva sentinţei penale nr. 94/P din data de 16 mai 2018, pronunţată Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 decembrie 2018.