Criminal liability for falsely filing multiple complaints without mandates: subjective intent to deceive judicial organs vs. malicious harassment motive and procedural formalism

Asupra apelurilor penale de faţă constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 757/PI/27.10.2017 pronunţată în dosarul nr. x, Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală, în baza art. 386 din C. proc. pen., a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de partea civilă A. din două infracţiuni de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prev. de art. 268 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. în mai multe infracţiuni de inducere în eroare a organelor judiciare, în concurs.

De asemenea, în baza art. 386 din C. proc. pen., a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de partea civilă A. din două infracţiuni de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prev. de art. 268 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. în mai multe infracţiuni de ultraj judiciar, în concurs, prev. de art. 279 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 268 din C. pen.

Totodată, în baza art. 386 din C. proc. pen., a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de partea civilă A. din cele două infracţiuni de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prev. de art. 268 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunile de ultraj judiciar raportat la inducerea în eroare a organelor judiciare prev. de 279 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 268 alin. (1), (2) din C. pen. cu privire la numiţii B., C., D., E., F., G., H., I. şi infracţiunea de ultraj judiciar raportat la inducerea în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prevăzută de art. 279 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 268 alin. (1), (2) din C. pen. cu aplicarea art. 35 din C. pen. cu privire la numitul J..

Deopotrivă, în baza art. 386 din C. proc. pen., a respins cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de partea civilă A. din cele două infracţiuni de inducere în eroare a organelor judiciar, în formă continuată, prev. de art. 268 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 268 alin. (2) din C. pen. şi art. 297 din C. pen. de inducere în eroare a organelor judiciare şi abuz în serviciu cu privire la denunţurile formulate după data de 01.02.2014, respectiv cu privire la numitul I..

În baza art. 386 din C. proc. pen., instanţa de fond a schimbat încadrarea juridică a infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată din infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prev. de art. 268 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din C. pen. (rechizitoriul nr. x/2014) şi infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prev. de art. 268 alin. (1) din C. pen. (rechizitoriul nr. x/2015), într-o singură infracţiune de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prev. de art. 268 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 268 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 5 din C. pen. şi rap. la art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul K., vârsta 54 ani, ocupaţia avocat, fără antecedente penale, starea civilă divorţat, stagiu militar satisfăcut, la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată.

În baza art. 67 alin. (1) din C. pen., s-a dispus interzicerea, ca pedeapsă complementară, a exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) din C. pen., respectiv exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a exercita profesia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 2 ani, urmând ca executarea pedepsei complementare să aibă loc potrivit art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) din C. pen.

În baza art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an închisoare şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Caraş Severin, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen., s-a impus inculpatului, pe durata termenului de supraveghere, să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de Probaţiune Caraş Severin sau organizat- în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul să presteze, pe o durată de 80 zile, o muncă neremunerată în folosul comunităţii, la una din următoarele instituţii: Primăria Oraviţa sau Primăria Comunei Răcăşdia, judeţul Caraş Severin.

În baza art. 94 alin. (1) din C. pen., pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)-e) din C. pen., se comunică Serviciului de Probaţiune Caraş Severin.

În baza art. 404 alin. (3) din C. proc. pen. rap. la art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen. privind cazurile de revocare a beneficiului suspendării sub supraveghere.

În baza art. 25, art. 19, art. 397 din C. proc. pen. rap. la art. 1357 din C. civ., s-a admis, în parte, acţiunea civilă exercitată de partea civilă A. împotriva inculpatului K. şi a fost obligat inculpatul la plata sumei de 5000 euro sau echivalentului în RON la cursul BNR din ziua plăţii, către partea civilă cu titlu de daune morale. S-au respins celelalte pretenţii ale părţii civile ca nefondate.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul K. la plata sumei de 1200 RON cheltuieli judiciare faţă de stat.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit avocatului desemnat din oficiu pentru inculpat în sumă de 130 RON, avansat din fondul Ministerului Justiţiei în contul Baroului Timiş, rămâne în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr. x/2014 emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, la data de 14.07.2016, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului K. pentru săvârşirea infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prevăzută de art. 268 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din C. pen.

În fapt, prin actul de sesizare al instanţei s-a reţinut, în esenţă, că inculpatul, avocat în cadrul Baroului Bucureşti a depus în perioada 2010 - 2015, în continuarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale plângeri penale care au făcut obiectul dosarelor nr. x, cunoscând că faptele reclamate împotriva părţii civile A., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oraviţa, sunt nereale.

De asemenea, prin rechizitoriul nr. x/2016 emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, la data de 09.09.2016, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului K. pentru săvârşirea infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prevăzută de art. 268 alin. (1) din C. pen.

În fapt, prin actul de sesizare al instanţei s-a reţinut, în esenţă, că inculpatul, avocat în cadrul Baroului Bucureşti a formulat (în numele lui I., dar fără a avea mandat în acest sens) o plângere faţă de magistratul procuror A., din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oraviţa, reclamând săvârşirea infracţiunilor prevăzute de prev. de art. 297 alin. (1) din C. pen., art. 283 alin. (2) din C. pen., art. 205 alin. (1) din C. pen. şi art. 47 din C. pen. rap. la art. 273 alin. (1) din C. pen., totul cu aplic. art. 38 alin. 1din C. pen., plângere care a fost înregistrată la data de 10.09.2015 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2015 şi în care s-a dispus soluţia de clasare prin ordonanţa din 01.04.2016, cunoscând că faptele reclamate sunt nereale.

Prin încheierea penală din data de 07.09.2016, dată în dosarul nr. x, în procedura de cameră preliminară, în temeiul art. 345 alin. (1) din C. proc. pen., au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile privind nelegalitatea actelor de urmărire penală, administrării probelor şi sesizarea instanţei invocate de inculpatul K. şi persoana vătămată A., iar, în baza art. 346 alin. (2) din C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul şi s-a dispus începerea judecăţii cauzei, hotărâre care a rămas definitivă prin respingerea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea nr. 1339 din 19.10.2016, a contestaţiilor formulate în cauză.

De asemenea, prin încheierea penală din data de 14.10.2016, dată în dosarul nr. x, în procedura de cameră preliminară, în temeiul art. 346 alin. (1) din C. proc. pen., s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul şi s-a dispus începerea judecăţii cauzei, hotărâre care a rămas definitivă prin respingerea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea nr. 1465 din 23.11.2016, a contestaţiei formulate în cauză de către inculpat.

Ulterior, prin încheierea din 09.02.2016, dată în dosarul nr. x, în baza art. 45 rap. la art. 43 alin. (1) din C. proc. pen., s-a dispus reunirea dosarului nr. x al Curţii de Apel Timişoara la dosarul numărul nr. x/2016 al Curţii de Apel Timişoara, având în vedere faptul că obiectul celor două dosare este infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare în formă continuată, vizând perioada 2010-2015 şi aceleaşi părţi (inculpatul K. şi partea civilă A.) şi pentru o mai bună judecare a cauzei s-a apreciat că se impune reunirea celor două cauze, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

În faza cercetării judecătoreşti, a fost audiată persoana vătămată A. care s-a constituit parte civilă cu suma de 100.000 euro, reprezentând daune morale.

Prin încheierea din 09.02.2016, s-a încuviinţat proba solicitată de procuror privind audierea martorului I., menţionat în rechizitoriul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, precum şi a martorilor B., C., D., E. şi F., menţionaţi în rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara. S-a constatat că numiţii G., H. şi J., ce au fost trecuţi în citativul rechizitoriului nr. 974/P/2014 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, nu au fost martori audiaţi în faza de urmărire penală, întrucât, aşa cum rezultă din cuprinsul rechizitoriului la secţiunea mijloace de probă precum şi din dosarele de urmărire penală, procurorul nu şi-a întemeiat trimiterea în judecată a inculpatului pe depoziţiile acestor persoane în condiţiile în care nu au fost audiaţi la urmărire penală.

Au fost audiaţi martorii din faza de urmărire penală D., E., B., C., I., iar prin încheierea din 06.04.2016 s-a constatat imposibilitatea audierii martorului din faza de urmărire penală, F., potrivit art. 383 alin. (4) din C. proc. pen.

La termenul din data de 04.05.2017, a fost audiat inculpatul K., care nu s-a prezentat în instanţă până la această dată, deşi a fost citat pentru fiecare termen telefonic, la adresa activă, la sediul instanţei şi cu mandat de aducere.

A fost încuviinţată şi administrată proba cu depoziţiile martorilor L., M. şi N. pentru partea civilă A., martori care au fost reaudiaţi pentru a da posibilitatea inculpatului să formuleze întrebări; a fost încuviinţată proba cu martorii H. şi O. pentru inculpatul K., fiind administrată proba cu depoziţia martorului O. şi s-a constatat imposibilitatea audierii martorului H. potrivit art. 383 alin. (3) din C. proc. pen., prin încheierea din 09.06.2017.

De asemenea, prin încheierile din 09.06.2017 şi, respectiv, din 05.10.2017, a fost încuviinţată proba cu înscrisuri pentru inculpat, s-a dispus efectuarea unei adrese către Parchetul Curţii de Apel Timişoara pentru a depune la dosar în copie conformă cu originalul, declaraţiile date de I., B., C., E. şi D., în calitate de persoane vătămate în cadrul dosarelor în care au avut această calitate, în legătură cu prezenta cauză.

Prin aceeaşi încheiere din 09.06.2017, în baza art. 100 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen., a fost respinsă proba cu audierea martorului P. solicitată de inculpat, întrucât proba nu este relevantă raportat la obiectul cauzei şi teza probatorie formulată de inculpat, respectiv pentru a dovedi că nu este adevărat ce a declarat în faţa instanţei partea civilă în legătură cu acest martor, că el ar fi încercat să o ameninţe pe partea civilă A. şi că acesta ar fi fost sunat de brigada antitero. În baza art. 100 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen., a fost respinsă proba solicită de partea civilă privind depunerea unui înscris, întrucât aceasta nu este relevantă în raport cu teza probatorie formulată şi de obiectul cauzei, nefiind contestat faptul că între părţi există o relaţie tensionată.

De asemenea, prin încheierea din 07.09.2017, a fost respinsă cererea părţii civile privind efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice asupra inculpatului, deoarece nu sunt îndeplinite prevederile art. 184 alin. (1) din C. proc. pen., având în vedere comportamentul inculpatului în faţa instanţei, modul în care şi-a susţinut apărările în scris şi în faţa instanţei, precum şi raportat la expertiza medico-legală efectuată asupra inculpatului la data de 18.05.2016 în dosarul nr. x, în baza căreia s-a concluzionat că inculpatul are discernământ. Astfel, s-a constatat că nu sunt îndeplinite preved. art. 184 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 100 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. pentru admiterea cererii părţii civile. Instanţa a dispus, însă, ataşarea unei copii a expertizei medico - legale psihiatrice a inculpatului efectuată în dosarul nr. x .

La dosarul cauzei a fost ataşată fişa de cazier judiciar a inculpatului .

I. Cu privire la încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu, instanţa de fond a constatat următoarele:

Prin încheierea din 09.02.2016, s-a pus în discuţie, din oficiu, schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul K., ca urmare a reunirii celor două dosare, din infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prev. de art. 268 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din C. pen. (rechizitoriul nr. x/2014) şi infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prev. de art. 268 alin. (1) din C. pen. (rechizitoriul nr. x/2015) într-o singură infracţiune de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prev. de art. 268 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din C. pen.

De asemenea, partea civilă, la termenul din 09.03.2017, a solicitat schimbarea încadrării juridice din cele două infracţiuni de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, în mai multe infracţiuni de inducere în eroare a organelor judiciare, în concurs, raportat la intervalul de timp privind activitatea infracţională.

La aceeaşi dată, partea civilă a solicitat schimbarea încadrării juridice din cele două infracţiuni de inducere în eroare a organelor judiciare în formă continuată prev. de art. 268 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. în mai multe infracţiuni de ultraj judiciar în concurs prev. de art. 279 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 268 din C. pen. având în vedere mobilul urmărit de inculpat, respectiv acela de a se răzbuna pe activitatea profesională a persoanei vătămate şi de a-l intimida.

La termenul din data de 06.04.2017, aceeaşi parte civilă a formulat, în scris, o cerere de schimbare a încadrării juridice menţionând că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare prev. de art. 268 alin. (2) din C. pen., mobilul comiterii faptelor fiind acela prevăzut de art. 279 alin. (2) din C. pen., ultraj judiciar. A solicitat să se aibă în vedere timpul îndelungat de depunere a denunţurilor şi distanţa dintre un denunţ şi altul, astfel că, în opinia sa, nu poate fi reţinută forma continuată a infracţiunii, existând elemente de fapt ce nu puteau fi prevăzute din anul 2010. A considerat că, doar cu privire la martorul Q., poate fi reţinută forma continuată a infracţiunii. A mai solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunile de ultraj judiciar raportat la inducerea în eroare a organelor judiciare prev. de 279 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 268 alin. (1), (2) din C. pen. cu privire la numiţii B., C., D., E., F., G., H., I. şi infracţiunea de ultraj judiciar raportat la inducerea în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prevăzută de art. 279 alin. (2) din C. pen. raportat la art. 268 alin. (1), (2) din C. pen. cu aplicarea art. 35 din C. pen. cu privire la numitul J..

De asemenea, la acelaşi termen, partea civilă a formulat oral o cerere de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 268 alin. (2) din C. pen. şi art. 297 din C. pen. de inducere în eroare a organelor judiciare şi abuz în serviciu, având în vedere prevederile art. 39 din Legea de organizare a profesiei de avocat, considerând că, în mod corect, încadrarea juridică a faptei pentru care a fost trimis inculpatul în judecată, ar fi aceea de abuz în serviciu, cu privire la denunţurile formulate după data de 01.02.2014, respectiv cu privire la numitul I..

Curtea, după punerea în discuţie a cererilor de schimbare a încadrării juridice, a dispus, potrivit art. 386 din C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prev. de art. 268 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din C. pen. (rechizitoriul nr. x/2014) şi infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prev. de art. 268 alin. (1) din C. pen. (rechizitoriul nr. x/2015) într-o singură infracţiune de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prev. de art. 268 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din C. pen. şi a respins, ca nefondate, cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de către partea civilă.

Astfel, având în vedere faptul că obiectul celor două dosare este infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare în formă continuată, vizând perioada (2010 - 2015) şi aceleaşi părţi (inculpatul K. şi partea civilă A.), iar inculpatul K., în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi la diferite intervale de timp în perioada menţionată, a formulat mai multe plângeri penale împotriva aceleiaşi persoane vătămate A., cunoscând că faptele imputate sunt nereale, s-a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice într-o singură infracţiune de inducere în eroare a organelor judiciare în formă continuată cu aplicarea art. 5 din C. pen., raportat la perioada săvârşirii activităţii infracţionale.

S-a apreciat că nu poate fi reţinută solicitarea părţii civile privind reţinerea concursului de infracţiuni raportat la fiecare plângere formulată de către inculpat, cu excepţia plângerilor formulate în numele numitului Q., deoarece raportat la materialul probator a rezultat faptul că inculpatul a acţionat în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi la diferite intervale de timp.

În ceea ce priveşte solicitarea părţii civile privind reţinerea infracţiunii de ultraj judiciar prevăzută de art. 279 alin. (2) din C. pen., instanţa de fond a constatat că săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui procuror în scop de intimidare sau răzbunare în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu poate fi reţinută doar în situaţia în care fapta imputată nu este incriminată distinct în legea penală, or, în prezenta cauză, fapta săvârşită de inculpat, astfel cum a fost descrisă prin actul de sesizare al instanţei, este incriminată, potrivit art. 268 alin. (1) din C. pen., infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare.

Referitor la infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 din C. pen., instanţa a constatat că starea de fapt descrisă prin actul de sesizare, precum şi în baza probatoriului administrat, conturează elementele constitutive ale infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, aceasta având o reglementare distinctă, nefiind întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu ca urmare a formulării de către un avocat a unor plângeri împotriva unui procuror, deşi ştia că cele imputate nu sunt reale, aşa cum a solicitat partea civilă. Instanţa a avut în vedere şi faptul că prin rechizitoriul nr. x/2014 s-a dispus clasarea cu privire la infracţiunile de abuz în serviciu şi ultraj judiciar, infracţiuni cu privire la care partea civilă a solicitat schimbarea încadrării juridice. De altfel, prin aceste cereri de schimbare a încadrării juridice, partea civilă tinde spre o extindere a cercetărilor în cauză, având în vedere numeroasele plângeri pe care părţile le-au formulat reciproc, or în faza cercetării judecătoreşti nu mai este posibilă extinderea acţiunii penale.

II. Cu privire la fondul cauzei, având în vedere materialul probator administrat, instanţa de fond a constatat faptul că starea de fapt reţinută prin rechizitoriu este confirmată de probele administrate. Astfel, partea civilă A. avea, la data săvârşirii faptelor de către inculpatul K., calitatea de magistrat procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oraviţa, iar prin natura funcţiei pe care o exercita, a interacţionat cu inculpatul K., care are calitatea de avocat.

Plângerile formulate de către inculpatul K., împotriva părţii civile A. au avut ca punct de plecare activitatea acestuia de serviciu, respectiv faptul că, în calitate de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oraviţa, a cercetat mai multe persoane ce se ocupau cu contrabanda de ţigări şi care erau "consiliaţi" de către acesta, iar în cursul anului 2012, a instrumentat un dosar în cadrul căruia a fost reţinut şi ulterior arestat preventiv, fiul acestuia K. jr. şi care a fost ulterior condamnat la o pedeapsă privativă de libertate.

În acest sens, aşa cum rezultă din materialul probator în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul a avut acelaşi mod de operare cu privire la toate actele materiale. Astfel, motivat de relaţia tensionată existentă între acesta şi partea civilă, inculpatul a formulat cu fiecare ocazie cu care a interacţionat prin prisma relaţiilor de serviciu cu magistratul procuror A., una sau mai multe plângeri penale împotriva acestuia, fie în nume propriu, fie în numele altor persoane deşi nu avea mandat în acest sens din partea persoanelor a căror interese le-a reprezentat până la acel moment sau cu care doar discutase.

De altfel, aşa cum rezultă din declaraţia dată de către inculpat în faţa instanţei, acesta cunoştea faptul, fiind avocat, că plângerile formulate împotriva părţii civile nu vor determina o soluţie de trimitere în judecată, dar inculpatul şi-a motivat demersul juridic prin prisma comportamentului pe care partea civilă l-ar fi avut faţă de fiica inculpatului.

Apărarea inculpatului cu privire la acest aspect nu a fost reţinută, deoarece nu a fost justificată prin probe, iar pe de altă parte, inculpatul, având profesia de avocat, cunoştea consecinţele faptelor sale. De asemenea, faptele pretins a fi săvârşite de către partea civilă A. împotriva fiicei inculpatului K., ar fi avut loc în anul 2013, fără a fi probate, or primele acte materiale din conţinutul infracţiunii continuate imputate inculpatului au avut loc în anul 2010.

Astfel, niciuna din plângerile formulate de către inculpat în nume propriu sau în numele altor persoane, nu a determinat o soluţie de trimitere în judecată.

Acţiunile inculpatului care se integrează în structura infracţiunii continuate sunt reprezentate de plângerile penale pe care acesta le-a formulat în nume propriu sau în numele altor persoane, fără a avea mandat în acest sens, împotriva părţii civile A., deşi cunoştea faptul că aceste fapte imputate prin plângere sunt nereale. Potrivit înscrisurilor aflate în dosarul de urmărire penală inculpatul a formulat următoarele plângeri:

În dosarul nr. x, la data de 08.11.2014, acesta a reclamat faptul că magistratul procuror A. ar fi condus un autoturism sub influenţa băuturilor alcoolice, testarea ulterioară cu alcooltestul stabilind că acest lucru nu este adevărat (plângerea fiind înregistrată iniţial la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oraviţa sub nr. x/2014 şi ulterior, în urma declinării de competenţă, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2014).

În dosarul nr. x (conexat ulterior la dosarul nr. x):

- plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2011 din 20.01.2011, în care s-a dispus, prin rezoluţia din data de 16.02.2011, neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul procuror A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 25 rap. la art. 259 alin. (2) din C. pen., art. 246 din C. pen., art. 250 alin. (1) şi (2) din C. pen., art. 260 alin. (1), art. 261 alin. (1) din C. pen., precum şi faţă de alte persoane (lucrători de poliţie);

- plângerile formulate în numele lui O., fără a exista vreun contract în acest sens, înregistrate la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2013 (la care a fost conexat şi dosarul cu nr. x/2013 având acelaşi obiect), din data 01.11.2013 şi nr. 47/P/2014, din data de 22.01.2014 şi soluţionate prin rezoluţiile din data de 08.01.2014, respectiv 23.01.2014, prin neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul procuror A., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 246 din C. pen., art. 250 alin. (1) din C. pen. şi art. 39 alin. (2) din Legea nr. 51/1995;

- plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2013, din data de 20.12.2013, în care s-a dispus, prin rezoluţia din data de 22.01.2014, neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul procuror A., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 246 din C. pen. şi art. 39 alin. (2) din Legea nr. 51/1995.

În dosarul nr. x (conexat ulterior la dosarul nr. x):

- plângerile înregistrate la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2012, din data de 20.07.2012 (în care au fost conexate 4 plângeri formulate de numitul K.) şi în care s-a dispus, prin rezoluţia din data de 20.02.2013, neînceperea urmăririi penale faţa de magistratul procuror A., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 189 alin. (1) şi (2) din C. pen., art. 246 din C. pen., art. 264 din C. pen., art. 266 alin. (1) din C. pen., art. 268 din C. pen., art. 288 din C. pen. şi art. 289 din C. pen., precum şi faţă de alte persoane (lucrători de poliţie);

- plângerile înregistrate la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2012 (la care a fost conexat şi dosarul cu nr. x/2012 având acelaşi obiect), din data de 21.08.2012, în care s-a dispus, prin rezoluţia din data de 26.10.2012, neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul procuror A. şi faţă de judecătorul R. din cadrul Judecătoriei Oraviţa, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 259 alin. (1) şi (2) din C. pen., art. 246 din C. pen., art. 261 din C. pen. şi art. 2611 din C. pen.

- plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2012 din data de 04.12.2012, în care s-a dispus, prin rezoluţia din data de 05.02.2013, neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul procuror A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 246 din C. pen., art. 268 din C. pen.

- plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2013 din data de 27.02.2013 în care s-a dispus, prin rezoluţia din data de 04.03.2013, neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul procuror A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 246 din C. pen., art. 268 din C. pen.

În dosarul nr. x (conexat ulterior la dosarul nr. x):

- plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2012 din data de 15.05.2012, în care s-a dispus, prin rezoluţia din data de 07.06.2012, neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul procuror A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 246 din C. pen., ca urmare a unei plângeri depuse de avocatul K. în calitate de reprezentant al numitei C., fără a exista un mandat în acest sens şi fără ca plângerea să fie însuşită de aceasta;

- plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2013, din data de 15.02.2013, în care s-a dispus, prin rezoluţia din data de 29.03.2013, neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul procuror A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 246 din C. pen., ca urmare a unei plângeri depuse de avocatul K. în calitate de reprezentant al numitei B., fără a exista un mandat în acest sens şi fără ca plângerea să fie însuşită de aceasta;

- plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2012 din data de 03.09.2012 în care s-a dispus, prin rezoluţia din data de 15.10.2012, neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul procuror A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 246 din C. pen., art. 249 din C. pen. şi art. 250 din C. pen., ca urmare a unei plângeri depuse de avocatul K., în calitate de reprezentant al numitului F., fără a exista un mandat în acest sens şi fără ca plângerea să fie însuşită de acesta (Nota de informare depusă de avocatul K. prin care renunţa la susţinerea plângerii nu echivalează unei recunoaşteri că aceasta este nereală în condiţiile în care se precizează că renunţarea s-a făcut "de frica urmărilor şi răzbunărilor făptuitorului care este procuror");

- plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2012 din data de 21.08.2012 în care s-a dispus, prin rezoluţia din data de 10.01.2013, neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul procuror A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 246 din C. pen., ca urmare a unei plângeri depuse de avocatul K., în calitate de reprezentant al numitului D., fără a exista un mandat în acest sens şi fără ca plângerea să fie însuşită de acesta;

- plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2013, din data de 11.03.2013, în care s-a dispus, prin rezoluţia din data de 05.04.2013, neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul procuror A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 246 din C. pen., ca urmare a unei plângeri depuse de avocatul K. în calitate de reprezentant al numitei G., fără a exista un mandat în acest sens şi fără ca plângerea să fie însuşită de aceasta, dosar nr. x (conexat ulterior la dosar nr. x);

- plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2012, din 26.10.2012, în care s-a dispus, prin rezoluţia din data de 20.12.2012, neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul procuror A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 246 din C. pen. şi art. 268 din C. pen., ca urmare a unei plângeri depuse de avocatul K. în calitate de reprezentant al numitului H., fară a exista un mandat în acest sens şi fară ca plângerea să fie însuşită de acesta.

În dosarul nr. x:

- plângerile înregistrate la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2010, din 29.11.2010, nr. x/2010, din 22.12.2010, nr. x/2011, din data 21.01.2011, nr. x/2011, din 21.01.2011 şi nr. x/2012, din 26.10.2012, în care s-a dispus, prin rezoluţiile din datele de 16.12.2010, 14.03.2011, 21.02.2011, 22.02.2011 şi 28.11.2012, neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul procuror A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 246 din C. pen., art. 193 alin. (1) din C. pen., art. 208 alin. (1) rap. la art. 209 alin. (1) lit. a) şi g) din C. pen., art. 246 din C. pen., art. 250 alin. (2) din C. pen., art. 266 alin. (2) din C. pen. şi art. 20 rap. 266 alin. (1) din C. pen., art. 246 din C. pen., art. 246 şi art. 266 alin. (2) din C. pen., art. 246, art. 266 şi art. 268 din C. pen., ca urmare a plângerilor depuse de avocatul K., în calitate de reprezentant al numitului J., fără a exista un mandat în acest sens şi fără ca plângerile să fie însuşite de acesta.

În dosarul nr. x:

- plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2013, din 21.11.2013, în care s-a dispus, prin rezoluţia din data de 21.01.2014, neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul procuror A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 25 rap. la art. 265 din C. pen. ca urmare a unei plângeri depuse de avocatul K., în calitate de reprezentant al numitului E., fără a exista un mandat în acest sens şi fără ca plângerea să fie însuşită de acesta.

Dosarele cu nr. x/2015 şi y/2015:

- plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2015, din 26.06.2015, în care s-a dispus, prin ordonanţa din data de 16.06.2015, clasarea cauzei privind plângerea penală formulată de K. împotriva magistratului procuror A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 375 din C. pen.

Dosarul cu nr. x/2015:

- plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2015, din 17.04.2015, în care s-a dispus, prin ordonanţa din data de 23.04.2015, clasarea cauzei privind plângerea penală formulată de K. împotriva magistratului procuror A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe prev. de art. 336 alin. (1) din C. pen.

Dosarul nr. x:

- plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2015 din data de 10.09.2015, în care s-a dispus soluţia de clasare, prin ordonanţa din 01.04.2016, faţă de magistratul procuror A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de art. 297 alin. (1) din C. pen., art. 283 alin. (2) din C. pen., art. 205 alin. (1) din C. pen. şi art. 47 rap. la art. 273 alin. (1) din C. pen., ca urmare a unei plângeri depuse de avocatul K. (în numele martorului I., dar fără a avea mandat în acest sens).

S-a apreciat de către instanţa de fond că înscrisurile din dosarul de urmărire penală dovedesc depunerea plângerilor de către inculpat, aspect recunoscut de către acesta, prin declaraţia dată, atât în nume propriu cât şi în numele altor persoane fără a avea mandat în acest sens. Inculpatul nu a negat faptul că a depus plângerile şi în numele altor persoane. aşa cum s-a reţinut prin cele două rechizitorii, dar a considerat că a avut mandat de la acestea, atât verbal cât şi scris, întrucât avea încheiat contract de asistenţă juridică cu acestea, având ca obiect "afaceri judiciare", contract încheiat în dosarele penale în care acele persoane erau cercetate penal chiar de către partea civilă, la acea dată procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oraviţa, iar în aceste condiţii inculpatul a considerat că era împuternicit să formuleze astfel de plângeri.

Susţinerile inculpatului nu sunt susţinute de probe, în opinia instanţei de fond, în condiţiile în care martorii audiaţi în faza de urmărire penală şi-au menţinut declaraţiile date în instanţă şi au confirmat faptul că nu i-au solicitat niciodată inculpatului să formuleze plângere penală împotriva procurorului A. şi nici nu au încheiat cu inculpatul un contract de asistenţă juridică sau vreo procură judiciară pentru reprezentare în acest sens. De asemenea, inculpatul nu a făcut dovada mandatului de reprezentare, procura judiciară depusă la dosar nefiind încheiată în vederea formulării unei plângeri penale, ca de altfel şi contractele de asistenţă juridică, iar această procură a fost încheiată în anul 2015, or, plângerea formulată în numele numitei G. a fost depusă în anul 2013.

Astfel, s-a arătat că vinovăţia inculpatului rezultă şi din declaraţiile martorilor, persoane care au fost, la un moment dat, cercetate în cadrul unor dosare instrumentate de partea civilă în calitate de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oraviţa, dar care, chiar dacă au fost nemulţumite de soluţiile date în dosarele penale sau de anumite măsuri luate în cadrul acestora, nu au intenţionat să formuleze plângeri penale împotriva procurorului de caz, respectiv partea civilă A..

Martorului I. a declarat în faza de urmărire penală că nu l-a mandatat pe avocatul K., care l-a reprezentat pentru o scurtă perioadă de timp în cadrul unui dosar instrumentat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oraviţa, să formuleze vreo plângere penală împotriva magistratului procuror A., nu a avut cunoştinţă de această plângere şi nu i-a fost comunicată soluţia (inculpatul K. a menţionat, în plângerea formulată, ca domiciliu procedural ales al lui I. sediul cabinetului său de avocat). În faza cercetării judecătoreşti acest martor şi-a menţinut declaraţia dată în faza de urmărire penală .

De asemenea, martorul C., în declaraţia dată în faza de urmărire penală, menţinută în faza cercetării judecătoreşti a arătat că avocatul K. nu a fost împuternicit de acesta să depună plângere împotriva procurorul A. şi nici nu a avut cunoştinţă de plângerea respectivă până la discuţia cu partea civilă, care i-a arătat rezoluţia nr. 183/P/07.06.2012 a Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara din care rezulta faptul că ar fi depus plângere penală, prin intermediul avocatului K., dar nu a primit această rezoluţie acasă, întrucât avocatul K. a indicat ca domiciliu procedural, domiciliul său din Oraviţa.

Martora B. a declarat în faza de urmărire penală că "...în cursul anului 2010, locuinţa mea a fost percheziţionată de către organele Poliţiei de Frontieră, măsură dispusă în cadrul unui dosar înregistrat la PJ Oraviţa. Cu ocazia percheziţiei mi-a fost ridicată suma de 3800 RON iar ulterior eu am discutat cu avocatul K., întrebându-l ce aş putea face pentru a-mi recupera bani, însă nu l-am angajat ca avocat şi nici nu l-am împuternicit să efectueze vreun demers legal. În cursul anului 2013, am fost citată şi audiată de către un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, ocazie cu care am fost întrebată dacă am depus sau dacă îmi însuşesc plângerea ce a format obiectul dosarului penal nr. x/2013, plângere formulată de către avocatul K. împotriva procurorului A.. La momentul respectiv i-am explicat procurorului de caz care m-a audiat că nu l-am împuternicit pe avocatul K. să formuleze vreo plângere împotriva procurorului A.", în faza cercetării judecătoreşti martora şi-a menţinut declaraţia de la urmărire penală .

Aceleaşi aspecte privind lipsa împuternicirii inculpatului pentru a formula plângeri penale în numele altor persoane împotriva părţii civile A. au relatat şi martorii D., E., F. .

Faptul că inculpatul avea reprezentarea acţiunilor sale rezultă, în opinia Curţii, şi din declaraţia acestuia, care a arătat în faţa instanţei că ştia că nu va obţine o soluţie de trimitere în judecată a procurorului A., de unde rezultă şi reaua-credinţă a inculpatului în formularea acestor plângeri.

De asemenea, având calitatea de avocat, inculpatul cunoştea prevederile legale, astfel încât nu s-a reţinut faptul că aceste plângeri au fost introduse în apărarea clienţilor pe care îi reprezenta în calitate de avocat, cunoscând astfel că faptele reclamate sunt nereale.

În cauză, atitudinea culpabilă a inculpatului a fost reţinută şi din limbajul ireverenţios folosit la adresa procurorului A., la pretinsele fapte imputate, repetitivitatea acestora, ori de câte ori inculpatul interacţiona cu procurorul A. în activitatea profesională.

Sesizările mincinoase care invocă săvârşirea unor fapte inexistente determină atât afectarea reputaţiei unei persoane căreia i se impută în mod nereal săvârşirea unei infracţiuni cât şi afectarea ideii de justiţie, prin posibila cercetare penală a unei persoane nevinovate, ceea ce presupune risipă de timp, energie, personal şi resurse în instrumentarea unei cauze sortite eşecului din start.

În principiu, s-a arătat că nu este necesar pentru existenţa infracţiunii ca actul de sesizare in personam să respecte toate condiţiile prevăzute în legea procesual penală, atâta timp cât este apt să conducă la sesizarea organelor de urmărire penală; fapta este tipică doar în măsura în care caracterul inform al sesizării nu conduce la o soluţie de clasare ori la una de restituire pe cale administrativă care nu a fost urmată de realizarea unei noi sesizări conforme cu exigenţele legale, or în cauză nu au fost date astfel de soluţii.

Cerinţa legii referitoare la săvârşirea infracţiunii prin plângere sau denunţ este împlinită chiar dacă plângerea sau denunţul nu s-au făcut cu respectarea condiţiilor prevăzute de C. proc. pen.. Este necesar doar ca denunţul sau plângerea să cuprindă suficiente elemente de natură a se putea începe urmărirea penală. A condiţiona existenţa infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare de îndeplinirea cerinţelor prevăzute de C. proc. pen. cu privire la plângere sau denunţ presupune a se restrânge conţinutul infracţiunii, prevăzând condiţii pe care legiuitorul nu le-a dorit.

În acelaşi timp relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei sunt lezate nu numai atunci când plângerea sau denunţul îndeplinesc cerinţele prevăzute de C. proc. pen., dar şi atunci când aceste cerinţe nu sunt îndeplinite, întrucât, şi în această din urmă situaţie, organul judiciar, fiind sesizat de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, va lua măsurile legale pentru stabilirea vinovăţiei şi, în mod automat, pentru stabilirea răspunderii penale, motiv pentru care nu au fost reţinute apărările inculpatului potrivit cărora plângerile acestuia erau informe, deoarece nu era anexat mandatul special pentru a reprezenta alte persoane. Instanţa de fond a constatat că în cauză soluţiile date de procuror nu au vizat restituirea pe cale administrativă a plângerilor formulate de către inculpat, aceste soluţii au fost atacate cu plângere şi în instanţă, unde au fost menţinute soluţiile date de către procuror, astfel încât nu se poate susţine faptul că plângerile erau informe şi trebuiau restituite pe cale administrativă de către procuror. De asemenea, s-a constatat că inculpatul a formulat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, plângeri penale împotriva părţii civile atât în nume propriu cât şi în numele altor persoane.

Solicitarea inculpatului privind achitarea sa, potrivit art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., pe motiv că nu a avut intenţia să inducă în eroare organele judiciare s-a apreciat a fi nefondată.

Accesul liber la justiţie consacrat prin art. 21 din Constituţie ca drept fundamental trebuie exercitat cu bună credinţă, potrivit art. 54 din legea fundamentală, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Or, această bună credinţă este exclusă în cazul persoanei care învinuieşte în mod mincinos o altă persoană de săvârşirea unei infracţiuni. Reaua - credinţă presupune că făptuitorul, având cunoştinţă că afirmaţiile cuprinse în sesizarea sa sunt neadevărate sau false realizează hotărârea luată pentru a lovi în interesele persoanei pe nedrept învinuite.

Faptul că în concluziile raportului de expertiză medico - legală psihiatrică a inculpatului, efectuat în dosarul nr. x (vizând aceleaşi părţi, aflat în apel la Î.C.C.J.) se arată că inculpatul prezintă diagnosticul de tulburare mixtă de personalitate (de tip histrionic şi paranoid) având discernământul păstrat nu îl exonerează de răspundere penală cu privire la infracţiunea imputată.

Având discernământul faptelor sale, nu s-a reţinut că inculpatul nu a avut intenţia de a induce în eroare organele judiciare, ci doar "de a-l şicana" pe inculpat, fapta nefiind săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, întrucât acesta a fost de rea-credinţă cunoscând că faptele imputate persoanei vătămate în plângerile formulate sunt nereale.

Apărarea inculpatului potrivit căreia scopul acestuia a fost acela de a se răzbuna pentru o alegată ofensă adusă de partea civilă A. fiicei inculpatului, aspecte menţionate şi în raportul de expertiză medico - legală psihiatrică, nu a fost reţinută, deoarece aşa cum rezultă din cuprinsul raportului această motivaţie a fost expusă de către inculpat comisiei de medici, iar nu reţinută în concluziile raportului de expertiză.

Nu s-a reţinut nici cauza de nepedepsire prevăzută de art. 268 alin. (3) din C. pen., aşa cum a solicitat inculpatul, deoarece plângerile formulate de către inculpat în perioada 2010-2015, care fac obiectul acestui dosar au fost soluţionate prin soluţii de neîncepere a urmăririi penale, respectiv clasare, soluţii menţinute de către instanţă, iar pretinsul autodenunţ a intervenit după ce au fost date aceste soluţii şi după ce inculpatul a fost pus sub inculpare în acest dosar. Astfel, autodenunţul nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 268 alin. (3) din C. pen.

În cauză s-a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că inculpatul a săvârşit infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare în formă continuată raportat la materialul probator analizat, astfel încât solicitarea inculpatului privind achitarea sa a fost apreciată ca nefondată.

În drept, s-a arătat că fapta inculpatului, avocat în cadrul Baroului Bucureşti, care a depus în perioada 2010 - 2015, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, plângeri penale care au făcut obiectul dosarului nr. x, dosarului nr. x (conexat ulterior la dosarul nr. x), dosarului nr. x (conexat ulterior la dosarul nr. x), dosarului nr. x (conexat ulterior la dosarul nr. x), dosarului nr. x, dosarului nr. x, dosarului nr. x, dosarului nr. x, dosarului nr. x, dosarului nr. x, cunoscând că faptele reclamate împotriva părţii civile A., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oraviţa sunt nereale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, prev. de art. 268 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 5 din C. pen.

În ceea ce priveşte latura obiectivă, s-a reţinut că aceasta constă în formularea de plângeri cu privire la existenţa unei fapte penale de către partea civilă cunoscând că aceasta este nereală.

Urmarea imediată a constat în crearea unei stări de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii de înfăptuire a justiţiei.

Sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârşită de inculpat cu forma de vinovăţie a intenţiei directe, acesta a prevăzut rezultatul faptelor sale şi l-a urmărit prin introducerea plângerilor, astfel cum rezultă şi materialul probator administrat.

Raportul de cauzalitate există în mod implicit şi rezultă din însăşi săvârşirea faptelor, starea de pericol fiind generată în mod direct de activitatea infracţională a inculpatului.

În ceea ce priveşte forma continuată a infracţiunii în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 35 alin. (1) din C. pen., deoarece inculpatul, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, motivat de relaţia tensionată existentă între acesta şi partea civilă A. a formulat mai multe plângeri penale, la diferite intervale de timp împotriva părţii civile, fiecare plângere penală formulată prezentând în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Referitor la aplicarea legii penale mai favorabile, având în vedere că parte din actele materiale care intră în conţinutul infracţiunii continuate au fost comise înainte de data intrării în vigoare a Noului C. pen., respectiv 01.02.2014, dar infracţiunea s-a epuizat sub incidenţa C. pen. în vigoare, instanţa de fond a constatat că actuala reglementare prevăzută de art. 268 din C. pen. este mai favorabilă inculpatului în mod global faţă de vechea reglementare a denunţării calomnioase prev. de art. 259 din C. pen. 1969 raportat la sancţiune, închisoare alternativ cu amendă.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere criteriile prev. de art. 74 din C. pen., respectiv gravitatea infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului, modalitatea şi împrejurările comiterii faptei, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, caracterul continuat al infracţiunii, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului.

Criteriile legale, generale şi cumulative prev. de art. 74 din C. pen. conturează gravitatea infracţiunii şi periculozitatea inculpatului în dimensiuni ce permit executarea pedepsei în libertate, dar sub imperiul unui ansamblu de obligaţii şi măsuri de supraveghere al căror scop este de a asigura atât finalitatea pedepselor - prevenirea săvârşirii în viitor a altor infracţiuni, dar şi funcţiile acestora - sancţionare, eliminare temporară din câmpul exerciţiului unor drepturi subiectiv civile, exemplaritate atât faţă de propria persoană cât şi pentru toţi ceilalţi cetăţeni.

Ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ceea ce priveşte comportamentul făptuitorului. Ca atare, pedeapsa şi modalitatea de executare a acesteia, trebuie individualizate în aşa fel, încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi evitarea săvârşirii altor fapte penale.

Analizând datele ce caracterizează gravitatea infracţiunii şi periculozitatea inculpatului, astfel cum sunt ele relevate de probele administrate şi valorificate prin intermediul criteriilor prev. de art. 74 din C. pen., s-au constatat următoarele: modalitatea şi împrejurările în care inculpatul a recurs la formularea unor plângeri penale imputând fapte nereale, pericolul social care a adus atingere relaţiilor sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, modalitatea de săvârşire a faptei, efectele produse prin declanşarea unor proceduri judiciare sortite eşecului ca urmare a inexistenţei faptei imputate prin plângeri; pluralitatea actelor de executare care a atras aplicarea infracţiunii continuate, formă a unităţii legale de infracţiune, dovedeşte persistenţă infracţională.

În ceea ce priveşte persoana inculpatului, instanţa de fond a reţinut faptul că inculpatul K. în vârstă de 53 de ani, are studii superioare, iar potrivit fişei de cazier judiciar nu are antecedente penale, împotriva acestuia nepronunţându-se o soluţie definitivă de condamnare, motiv pentru care beneficiază de prezumţia de nevinovăţie.

Raportat la toate aceste considerente, în vederea atingerii scopului pedepsei, instanţa a apreciat ca fiind necesară şi suficientă aplicarea unei pedepse de 1 an închisoare în cazul inculpatului K., pentru săvârşirea infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată.

Instanţa de fond a apreciat că aplicarea pedepsei complementare şi accesorii a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, este justificată în privinţa inculpatului, întrucât adoptarea unui asemenea comportament îl face nedemn de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice şi nu poate fi compatibilă cu exercitarea profesiei de avocat, de care s-a folosit la săvârşirea infracţiunii.

Datele ce caracterizează persoana inculpatului au contribuit la aplicarea unei modalităţi de individualizare judiciară a executării pedepsei prin reţinerea beneficiului suspendării sub supraveghere a executării pedepsei, prev. de art. 91 şi următ. din C. pen., considerându-se că raportat la vârsta inculpatului, 53 de ani, diagnosticul stabilit prin expertiza medico - legală psihiatrică, nivelul de instruire - studii superioare, lipsa antecedentelor penale potrivit fişei de cazier judiciar, scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea efectivă a pedepsei în regim de detenţie.

Nu s-a constatat existenţa altor circumstanţe reale sau personale care să aibă un efect predominant în cadrul procesului de individualizare a pedepsei şi să impună aplicarea pedepsei amenzii (atitudinea inculpatului care nu s-a prezentat în faţa instanţei deşi a fost legal citat la mai multe termene de judecată, multitudinea plângerilor formulate şi limbajul ireverenţios folosit în plângerile depuse sau înscrisurile de la dosar, condiţiile în care inculpatul exercită profesia de avocat) sau a unui regim de individualizare a acesteia mai blând, respectiv amânarea aplicării pedepsei, conform art. 83 din C. pen., întrucât în această situaţie procesul de înfăptuire a justiţiei ar dobândi un caracter iluzoriu şi nu s-ar mai îndeplini scopul esenţial al pedepsei, prevenirea săvârşirii altor infracţiuni atât de către inculpat cât şi de către alte persoane, dar nici funcţiile de exemplaritate, de reeducare - esenţiale în restabilirea ordinii de drept încălcate prin săvârşirea infracţiunii.

În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, instanţa de fond a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a disp. art. 91 din C. pen. cu privire la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, atât cu privire la pedeapsa aplicată efectiv, care nu poate depăşi 3 ani (pedeapsa fiind de 1 an închisoare), lipsa unei condamnări la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an (lipsa antecedentelor penale), inculpatul manifestându-şi acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii (aspect consemnat în declaraţia acestuia), dar şi raportat la persoana inculpatului, vârsta acestuia, nivelul de instruire existând posibilitatea îndreptării sale şi fără executarea efectivă a pedepsei, fiind necesară supravegherea conduitei pentru o perioadă determinată.

Durata termenului de încercare a fost stabilită la un nivel mediu al limitelor prevăzute de art. 92 din C. pen.. Inculpatul a fost supus măsurilor de supraveghere prevăzute în mod imperativ prin dispoz. art. 93 alin. (1) din C. pen., al căror rol este de a asigura reintegrarea socială a inculpatului, reeducarea acestuia, astfel încât pedeapsa, prin cuantum şi modalitate de executare, să îşi atingă scopul preventiv atât la nivel personal al inculpatului cât şi la nivel general.

În ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii civile, potrivit dispoziţiilor art. 19 din C. proc. pen., obiectul acţiunii civile exercitată în cadrul procesului penal îl constituie repararea pagubei pricinuită persoanei vătămate, iar potrivit art. 1357 din C. civ., răspunderea civilă delictuală este antrenată atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei. Prejudiciul constă în consecinţele negative patrimoniale sau morale suferite de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşită de inculpat; acesta trebuind să fie cert, ceea ce presupune că este sigur în ce priveşte existenţa sa şi posibilităţile de evaluare. S-a mai reţinut că prejudiciul cert este atât cel actual, adică deja produs; cât şi cel viitor, care este sigur că se va produce şi este susceptibil de evaluare; însă nu şi prejudiciul eventual.

Având în vedere soluţionarea acţiunii penale, instanţa de fond a constatat că în cauză sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale: fapta ilicită - infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, prejudiciul - daune morale - rezultatul negativ suferit de partea civilă ca urmare a încălcării dreptului subiectiv nepatrimonial ocrotit prin legea penală, prejudiciul cert şi nereparat încă, legătura de cauzalitate directă dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs, vinovăţia sub forma intenţiei directe.

La stabilirea sumei acordată cu titlu de daune morale, s-au avut în vedere atât suferinţele părţii civile, cât şi necesitatea de a preîntâmpina o îmbogăţire fără just temei. Astfel, despăgubirile acordate pentru daunele morale au semnificaţia unei compensaţii, a unei satisfacţii acordate victimei. Astfel, s-a reţinut că nu orice daună se concretizează prin stări de fapt, ci se menţine la nivelul trăirilor psihice. Tulburarea, prin fapta care creează suferinţe de ordin psihic, dăunează climatului moral sănătos, de care are dreptul să beneficieze orice persoană, "creează o stare de nelinişte, de zbucium interior, de zdruncinare a mersului calm şi paşnic al vieţii sufleteşti, deci o daună". Evaluarea daunelor morale, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, ci doar pe baza unei aprecieri subiective, în care rolul hotărâtor îl au posibilităţile de orientare a judecătorilor în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale. De aceea, referitor la daunele morale, s-a arătat că nu se poate pune problema evaluării lor precise în bani, în adevăratul sens al cuvântului, dar această împrejurare nu îl poate împiedica, prin ea însăşi, pe judecător ca, prin apreciere, să stabilească nivelul despăgubirilor, care, în circumstanţele unui caz dat, ar putea constitui o reparaţie suficientă.

În acelaşi sens sunt şi reglementările Consiliului Europei referitoare la repararea daunelor morale adoptate cu ocazia Colocviului de la Londra din perioada 21 - 25 iunie 1969, dintre care sunt semnificative următoarele:

"1. Dauna morală constă în prejudiciul care nu se pretează unei evaluări pecuniare. Semnificaţia şi conţinutul său exact prezintă diferenţe nesemnificative în diferite sisteme de drept; 2. Principiul reparaţiei daunelor morale trebuie recunoscut, pe de o parte, în cazul leziunilor corporale, pe de altă parte, în caz de atingeri grave aduse altor drepturi ale personalităţii umane, ca defăimarea, amestecul în viaţa privată, sechestrarea ilegală a persoanei; 5. Despăgubirea are ca scop de a da o compensare sau satisfacţie victimei. În anumite cazuri, cuantumul compensaţiei va putea fi determinat şi de gravitatea faptei autorului care a cauzat dauna; 6. Repararea trebuie să cuprindă, în afară de despăgubirea bănească şi măsuri care să împiedice realizarea, continuarea sau repetarea faptelor dăunătoare; 7. La acordarea despăgubirilor trebuie să se facă distincţie între dauna materială şi dauna morală; 8. În cazurile constatate, reparaţia poate fi acordată sub formă de vărsăminte periodice. În aceste cazuri este indicat ca beneficiarii să fie protejaţi împotriva devalorizării monedei; …"

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, instanţa de fond a constatat că denunţul mincinos formulat de inculpat a determinat declanşarea unor cercetări penale desfăşurate pe o perioadă mare de timp, de natură să afecteze reputaţia persoanei vătămate în calitate de procuror, producându-i acesteia un prejudiciu moral.

În privinţa cererii de constituire ca parte civilă formulată de către partea civilă, care a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale, instanţa de fond a apreciat că, în mod indubitabil, fapta inculpatului a produs prejudicii morale părţii civile printr-o atingere a reputaţiei în faţa cetăţenilor şi în faţa colegilor magistraţi, stima faţă de propria persoană, demnitate, pe o durată de câţiva ani.

De asemenea, la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa a avut în vedere şi faptul că pronunţarea unei hotărâri de condamnare împotriva inculpatului, constituie prin ea însăşi o reparaţie parţială a prejudiciului moral cauzat de fapta ilicită săvârşită de inculpat, practica CEDO fiind constantă în acest sens.

Astfel, instanţa de fond a apreciat că obligarea inculpatului la plata către partea civilă a sumei de 5000 euro, sau echivalentul în RON la data plăţii la cursul BNR, este în măsură să satisfacă prejudiciul moral încercat, fără a constitui în egală măsură o sursă de îmbogăţire fără justă cauză, motiv pentru care afirmaţiile inculpatului din faţa instanţei potrivit cărora este de acord "să-i plătească inculpatului chiar şi 200.000 euro dacă se va dovedi că este vinovat" nu au fost avute în vedere la obligarea inculpatului potrivit principiului disponibilităţii, deoarece acestea au fost exprimate în manifestarea aceleiaşi atitudini de luare în derizoriu a faptei săvârşite.

Împotriva sentinţei penale au declarat apel inculpatul K. şi partea civilă A..

Inculpatul K. a solicitat, prin motivele depuse la dosar desfiinţarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond şi achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., fapta nefiind săvârşită, în opinia sa, cu vinovăţia prevăzută de lege şi, în subsidiar, încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. h) din C. proc. pen., apreciind că este incidentă cauza de nepedepsire prevăzută de art. 268 alin. (3) din C. pen.

În susţinerea primului motiv de apel, inculpatul a arătat că, în ceea ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii, actele materiale ce i-au fost imputate nu au fost săvârşite cu intenţia de a induce în eroare organele judiciare, respectiv pentru a obţine tragerea la răspundere penală a persoanei vătămate în baza unor plângeri ce vizau fapte nereale, toate acţiunile sale având un scop şicanator, urmărind prin plângerile penale formulate în numele altor persoane să producă doar disconfort, în scopul de a răzbuna ofensa adusă de persoana vătămată fiicei inculpatului. În acest sens, inculpatul a invocat faptul că plângerile formulate de el în numele altor persoane împotriva persoanei vătămate nu au fost capabile să inducă în eroare organele judiciare şi nu au avut aptitudinea de a urmări în mod real tragerea la răspundere penală a procurorului A., fiind dispuse, cu celeritate, de către organele de urmărire penală soluţii de clasare în favoarea acestuia din urmă.

Mai mult, în situaţiile în care a acţionat fără un mandat valabil din partea persoanelor în numele cărora a formulat plângerile penale, aceste demersuri judiciare sunt lipsite de valoare juridică şi nu puteau produce efectul inducerii în eroare a organelor judiciare. În acest sens, inculpatul a arătat că în lipsa îndeplinirii condiţiei obligatorii de formă ce impunea anexarea mandatului special al avocatului la plângerile formulate în numele altor persoane, se impunea restituirea pe cale administrativă a acestor plângeri în vederea conformării la dispoziţiile legale, fapt nepus în practică de organele judiciare care au ales să înregistreze, cu încălcarea legii, aceste plângeri şi să le soluţioneze prin clasare.

Faţă de cele arătate, apelantul a concluzionat că a acţionat cu o altă intenţie decât aceea de a obţine tragerea la răspundere penală a procurorului A., fiind conştient că acesta din urmă nu va fi trimis în judecată în baza acestor plângeri. Scopul demersurilor inculpatului a fost de a obţine satisfacţia unei reparaţii de onoare, în numele fiicei sale, impunându-se, în pofida situaţiei hărţuitoare şi neplăcute cauzate persoanei vătămate, achitarea sa pentru infracţiunea prevăzută de art. 268 din C. pen., faptele nefiind săvârşite, în opinia sa, cu vinovăţia prevăzută de lege, prin prisma scopului pe care l-a urmărit.

În ceea ce priveşte cauza de nepedepsire prevăzută de art. 268 alin. (3) din C. pen., apelantul inculpat a arătat că s-a autodenunţat în cursul urmăririi penale pentru infracţiunea ce face obiectul prezentei judecăţi, depunând, la data de 31 mai 2016, un înscris denumit "denunţ" prin care a înţeles să se autodenunţe. Acest autodenunţ a survenit înainte de reţinerea, arestarea sau punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea, respectiv faţă de numitul A., neavând niciun fel de relevanţă, în opinia inculpatului, dacă plângerile fuseseră soluţionate în acel moment prin clasare, cât timp termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru faptele arătate în plângeri nu era încă împlinit iar soluţiile de clasare puteau fi astfel infirmate dacă faptele arătate ar fi fost reale. Or, în condiţiile în care s-a denunţat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 268 din C. pen., inculpatul a apreciat că a recunoscut că plângerile formulate împotriva numitului A. au caracter nereal, context în care se impunea clasarea cauzei, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 268 alin. (3) din C. pen.

Într-un al doilea subsidiar, apelantul inculpat a solicitat reindividualizarea pedepsei prin aplicarea unei amenzi, care este suficientă, în opinia sa, pentru a conduce la îndreptarea sa şi pentru protejarea relaţiilor sociale ocrotite de norma de incriminare. În acest sens, a invocat starea de sănătate fizică precară relevată în cuprinsul Raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 693/A1/18.05.2016 întocmit în dosarul nr. x al Curţii de Apel Timişoara, în care se arată că suferă de tulburare mixtă de personalitate de tip histrionic şi paranoid, pentru a cărei ameliorare urmează un tratament de specialitate. Pe de altă parte, a invocat o serie de considerente teoretice cu privire la funcţiile deconstrângere şi reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate, în acest context considerând că pedeapsa amenzii este una suficientă în raport de împrejurările prezentei cauze.

Apelantul inculpat a criticat sentinţa penală şi sub aspectul laturii civile, solicitând reducerea despăgubirilor acordate de prima instanţă, în raport de împrejurările cauzei şi urmările faptei comise, cu atât mai mult cu cât infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare are ca scop principal ocrotirea relaţiilor sociale ce ţin de buna şi normala îndeplinire a actului de justiţie, iar nu protejarea unui interes individual al persoanei fizice A..

Ulterior, la data de 1 octombrie 2018, au fost transmise, prin poştă, ample concluzii scrise de către apelantul inculpat în care acesta a expus o serie de consideraţii personale, în mare parte, care nu au legătură directă cu obiectul cauzei pendinte, inserând, în mai multe rânduri, aprecieri subiective la adresa părţii civile, care nu vor fi expuse în prezenta hotărâre având în vedere limbajul impropriu folosit de apelantul inculpat. Ca atare, instanţa urmează a decela din considerentele expuse de apelantul inculpat doar pe acelea care au natura unor critici aduse sentinţei penale atacate, cenzurabile din punct de vedere logico-juridic.

Cu titlu prealabil, apelantul inculpat a arătat că este de notorietate în zonă că există o stare tensionată între părţi, care şi-au formulat reciproc mai multe plângeri penale, plângeri iniţiate de către partea civilă.

În continuare, apelantul inculpat a încercat să creeze o justificare a acţiunilor sale, generate de pretinsul comportament al părţii civile, care ar fi agresat-o sexual în anul 2013 pe fiica inculpatului, dar şi de pretinsa activitate profesională abuzivă în instrumentarea cauzelor cu care era învestit, în calitate de procuror, apelantul parte civilă A..

Apelantul inculpat K. a arătat că organele de urmărire penală nu au administrat nicio probă în favoarea sa, contrar prevederilor art. 100 alin. (1) din C. proc. pen. şi nu i s-a permis să aducă dovezi în acest sens. Totodată, martorii audiaţi, foştii săi clienţi, au fost constrânşi să dea declaraţii necorespunzătoare adevărului de către organele de cercetare penală. În primă instanţă nu i-a fost garantat dreptul la apărare, nefiindu-i permis să susţină oral o continuare a declaraţiei de inculpat.

De asemenea, apelantul inculpat a reiterat apărările expuse în cadrul motivelor de apel privind lipsa împuternicirii avocaţionale care trebuia să însoţească în mod obligatoriu plângerile depuse în numele altor persoane.

Totodată, a precizat că a formulat mai multe plângeri în numele clienţilor săi P., S., G., B., I., O., C., D., E., F. şi K. jr., faptele reclamate împotriva procurorului A. fiind reale.

În circumstanţiere, apelantul inculpat a invocat şi a depus la dosar mai multe înscrisuri constând în acte de studii, acte medicale, acte privind activitatea profesională şi caracterizări.

Partea civilă A. a depus la dosar o cerere prin care a solicitat schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune continuată de inducere în eroare a organelor judiciare în 9 infracţiuni de inducere în eroare a organelor judiciare în concurs, respectiv câte o infracţiune pentru fiecare dintre persoanele în numele cărora inculpatul a formulat plângere penală fără a fi mandatate de acestea.

Totodată, apelantul parte civilă a apreciat că ticluirea denunţurilor în maniera descrisă în actul de sesizare corespunde tipicităţii incriminate în art. 268 alin. (2) din C. pen.

Având în vedere că aceste 9 infracţiuni de inducere în eroare a organelor judiciare au fost săvârşite în scopul prevăzut de art. 279 alin. (2) din C. pen., partea civilă a mai solicitat schimbarea încadrării juridice în 9 infracţiuni de ultraj judiciar raportat la infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, respectiv art. 279 alin. (2) rap. la 268 alin. (2) din C. pen.

Ulterior dezbaterilor, la data de 10.10.2018, apelantul parte civilă a depus concluzii scrise prin care a adus argumente suplimentare cererilor de schimbarea încadrării juridice formulate în scris în cauză.

Referitor la reţinerea concursului de infracţiuni şi nu a infracţiunii continuate, apelantul parte civilă a arătat că, în ciuda unei intenţii primordiale a inculpatului de a-l supune pe nedrept unor proceduri judiciare şi, astfel, de a-l tracasa şi denigra, fiecare dintre plângerile depuse în numele martorilor din prezenta cauză are o motivaţie distinctă, iar din anul 2012, după arestarea fiului inculpatului, s-a adăugat şi dorinţa acestuia de răzbunare.

Cu privire la schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 268 alin. (1) din C. pen. în infracţiunile prev. de art. 268 alin. (1), art. 268 alin. (2) din C. pen. cu aplic. art. 38 din C. pen., apelantul a susţinut că s-a dovedit în cursul cercetărilor că faptele descrise în plângeri/denunţuri sunt nereale, însă doar ulterior s-a descoperit că denunţurile nu au fost formulate de persoanele în cauză ci au fost ticluite de inculpatul K. care şi-a arogat, în mod nereal, calitatea de avocat al părţilor, mandatat în vederea redactării plângerilor/denunţurilor, aspect care se adaugă la tipicitatea prev. de alin. (1) al art. 268 din C. pen., respectiv învinuirea mincinoasă şi tipicitatea prev. de art. 268 alin. (2) din C. pen., respectiv ticluirea unui denunţ în numele unor persoane care nu l-au mandatat.

În ceea ce priveşte solicitarea de schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prev. de art. 279 alin. (2) din C. pen., apelantul parte civilă a arătat că sunt întrunite, în cauză, condiţiile legale privind latura obiectivă a infracţiunii, calitatea cerută subiectului pasiv secundar şi mobilul, acela de intimidare şi răzbunare pentru exercitarea atribuţiilor de serviciu, ce rezultă, cu claritate, în opinia apelantului, din declaraţiile martorilor L., C., M. şi N..

Totodată, apelantul parte civilă a formulat concluzii atât pa latură penală, cât şi pe latură civilă. Pe latură penală, a criticat orientarea instanţei de fond spre o pedeapsă situată spre minimul prevăzut de lege, apreciind că se impunea aplicarea unei pedepse în cuantum de 4 ani închisoare, context în care individualizarea pedepsei în forma suspendării executării sub supraveghere nu mai este posibilă. De asemenea, a apreciat că termenul de 2 ani privind interzicerea activităţii în virtutea căreia inculpatul a săvârşit faptele este insuficient întrucât activitatea profesională frauduloasă a acestuia s-a întins pe o perioadă de 6 ani şi, întrucât inculpatul continuă să depună plângeri şi denunţuri împotriva sa, se impune, în opinia apelantului parte civilă, obligarea inculpatului de a nu mai depune denunţuri împotriva sa. Pe latură civilă, apelantul a solicitat obligarea inculpatului la plata despăgubirilor morale în valoare de 100.000 euro având în vedere că acesta a recunoscut în faţa instanţei de fond cuantumul prejudiciului şi s-a obligat să-l plătească. În subsidiar, a apreciat insuficientă reparaţia de 5000 de euro stabilită de instanţa de fond întrucât a fost denigrat în perioada 2010 - 2016 şi, ulterior, în timpul procedurilor de judecată din fond şi din apel, prin memoriile injurioase şi calomnioase depuse de inculpat la dosarul cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 29.11.2017, având fixat primul termen de judecată, în mod aleatoriu, la data de 12 ianuarie 2018.

La termenul menţionat, s-a dispus amânarea cauzei, urmare a cererii depuse de apelantul inculpat K. pentru a-şi angaja apărător ales.

La termenul acordat, din 23 februarie 2018, apelantul inculpat K. a formulat cerere de probe solicitând audierea, în calitate de martori, a numiţilor T., U., părinţii martorului E. - V. şi W., mama martorului I. - X., soţul martorei C. - Y., P. şi G..

Prin încheierea din 9 martie 2018, instanţa de apel a admis, în parte, cererea în probaţiune formulată de apelantul inculpat K. şi a încuviinţat audierea martorilor T. şi G., pentru considerentele expuse în încheierea precizată.

Ulterior, la termenul din 20 aprilie 2018, apelantul inculpat K. a formulat o nouă cerere de probatorii, solicitând reaudierea martorilor D., E., B., C., I., N., O., audiaţi în faţa instanţei de fond şi audierea martorului F., audiat în cursul urmăririi penale. Totodată, a solicitat înlocuirea martorei T. cu martorul U., arătând că a propus audierea acesteia din eroare, susnumita neavând cunoştinţă despre faptele ce fac obiectul prezentului dosar. La acelaşi termen, apelantul parte civilă A. a formulat, deopotrivă, cerere de probatorii solicitând încuviinţarea probei testimoniale constând în reaudierea martorilor M. şi L..

Prin încheierea din 26 aprilie 2018, instanţa de apel a admis cererea formulată de apelantul inculpat K. de înlocuire a martorei T. cu martorul U., respingând celelalte solicitări de probatorii formulate în cauză.

La termenul din 15 iunie 2018, constatând lipsa părţilor, precum şi a martorilor G. şi U., s-a acordat termen la 21.09.2018, încuviinţând cererea de amânare formulată de apelantul inculpat K. de imposibilitate de prezentare pe motive medicale.

La data de 21 septembrie 2018, au fost audiaţi martorul U. şi inculpatul K.. Totodată, s-a constatat că administrarea probei privind audierea martorei G. nu este posibilă, în conformitate cu prevederile art. 383 din C. proc. pen., fiind efectuate suficiente demersuri pentru prezentarea martorei în faţa instanţei.

Analizând apelurile declarate de inculpatul K. şi de partea civilă A., prin prisma motivelor invocate, precum şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu prevederile art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că apelantul inculpat nu a contestat situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond, însă a afirmat că faptele comise nu au fost săvârşite cu intenţia de a induce în eroare organele judiciare, respectiv pentru a obţine tragerea la răspundere penală a persoanei vătămate în baza unor plângeri ce vizau fapte nereale, ci în scop şicanator, urmărind prin plângerile penale formulate să producă doar disconfort, scopul urmărit fiind de a răzbuna ofensa adusă de persoana vătămată fiicei sale.

După cum s-a arătat şi în considerentele sentinţei penale, instanţa de apel reţine că, în perioada anilor 2010 - 2015, inculpatul K. a formulat, în nume personal şi în numele altor persoane, dar fără a avea mandat în acest sens de la aceste persoane, mai multe plângeri penale împotriva părţii civile A., soluţionate prin rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale, respectiv ordonanţe de clasare.

Fiind audiat în faţa instanţei de apel, inculpatul K. a arătat că a făcut afirmaţii mincinoase şi a denaturat adevărul numai în plângerile pe care le-a formulat cu privire la fiica sa şi clientul său P., plângeri care exced obiectului prezentei judecăţi, aspect arătat inclusiv de către apelant. Însă, în ceea ce-i priveşte pe martorii B., F., D., G., H., J., E., C. şi O., inculpatul a formulat plângeri împotriva procurorului A. la solicitarea acestora, iar în cazul plângerilor formulate personal, a apreciat că partea civilă i-a îngrădit dreptul la muncă. Inculpatul a concluzionat că în niciuna din plângerile formulate nu a indus în eroare organele judiciare.

Instanţa de apel apreciază că susţinerile apelantului inculpat nu sunt reale, după cum se va arăta în continuare în considerentele prezentei decizii penale, acesta prezentând organelor judiciare o interpretare subiectivă şi pur speculativă a acţiunilor sale. Perioada de timp în care s-a derulat activitatea infracţională, pe parcursul a şase ani de zile, numărul mare al plângerilor formulate împotriva părţii civile, atitudinea provocatoare şi ofensatoare a inculpatului manifestată la adresa părţii civile, atât prin comportament, după cum rezultă din actele dosarului de urmărire penală, cât şi prin înscrisurile depuse inclusiv în dosarul de apel denotă, fără niciun dubiu, atitudinea subiectivă adoptată de inculpat şi caracterul abuziv al demersurilor efectuate de acesta din urmă, precum şi cunoaşterea, în mod evident, a caracterului nereal al susţinerilor din conţinutul plângerilor depuse la organele judiciare.

După cum s-a arătat şi în expunerea de motive a C. pen., sesizările mincinoase prin care se invocă săvârşirea unor fapte inexistente reprezintă mijloace insidioase prin care organele judiciare sunt determinate să efectueze investigaţii ori să desfăşoare anumite proceduri de verificare a veridicităţii acestora ceea ce presupune o risipă de timp, energie, personal şi resurse în instrumentarea unor cauze sortite din start eşecului.

Deopotrivă, justificarea incriminării ca infracţiune a inducerii în eroare a organelor judiciare rezidă în atitudinea corectă din partea tuturor persoanelor care se adresează organelor judiciare, prin plângere sau denunţ, cu privire la săvârşirea unei fapte penale.

Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea prev. de art. 268 din C. pen., se comite cu intenţie, directă sau indirectă. Intenţia directă presupune ca făptuitorul să urmărească numai împiedicarea activităţii de justiţie. În cazul intenţiei indirecte, făptuitorul nu urmăreşte împiedicarea activităţii de justiţie, dar acceptă producerea unui astfel de rezultat în scopul lezării demnităţii şi libertăţii celui învinuit.

Astfel, după cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, nucleul vinovăţiei îl constituie reaua credinţă cu care făptuitorul face învinuirea mincinoasă. Făptuitorul trebuie să fie de rea credinţă, adică să sesizeze organele judiciare cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală cunoscând că aceasta este nereală.

Ceea ce este relevant, este faptul că nu interesează, sub aspectul existenţei infracţiunii, mobilul sau scopul cu care au fost săvârşite actele materiale.

Reaua credinţă trebuie dovedită. Dacă făptuitorul avea cunoştinţă de împrejurări care relevă lipsa de vinovăţie a celui învinuit ori imposibilitatea tragerii lui la răspundere penală, atunci reaua sa credinţă este dovedită. Totodată, dacă făptuitorul este conştient că învinuirea pe care o aduce unei persoane este mincinoasă, faptele sunt comise cu intenţie, condiţiile legale privind latura subiectivă a infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare fiind întrunite în cauză.

Aplicând aceste considerente teoretice la speţa dedusă judecăţii, instanţa de apel constată că faptele ce fac obiectul cauzei au fost comise de inculpatul K. cu intenţie, fiind îndeplinite condiţiile legale pentru tragerea sa la răspundere penală.

Aşadar, chiar dacă motivaţia interioară a inculpatului a fost una de şicanare, aceasta nu exclude scopul inducerii în eroare a organelor judiciare, deci existenţa laturii subiective. Textul incriminării vizează şi situaţiile în care o persoană sesizează în mod abuziv organele judiciare cu plângeri sau denunţuri penale neadevărate, cum s-a întâmplat în prezenta cauză. Or, multitudinea de plângeri penale depuse de inculpat împotriva părţii civile a generat o perturbare a activităţii organelor judiciare care au consumat timp şi resurse pentru a cerceta fapte neadevărate.

Pe de altă parte, pretinsa motivaţie a apelantului inculpat în sensul că faptele sale au fost determinate de comportamentul neadecvat al părţii civile la adresa fiicei sale nu poate fi reţinută de instanţa de apel. După cum s-a reţinut şi în considerentele sentinţei penale atacate, această apărare a inculpatului nu a fost susţinută de probe. De asemenea, faptele pretins a fi săvârşite de către partea civilă A. împotriva fiicei inculpatului, K., ar fi avut loc în anul 2013, or primele acte materiale din conţinutul infracţiunii continuate imputate inculpatului au avut loc începând cu anul 2010.

Apelantul inculpat a mai invocat faptul că plângerile formulate în numele altor persoane împotriva persoanei vătămate nu erau apte să inducă în eroare organele judiciare şi nu au avut aptitudinea de a urmări în mod real tragerea la răspundere penală a procurorului A.. În acest sens, a arătat că, în respectivele cauze, organele de urmărire penală au dispus, cu celeritate, soluţii de clasare în favoarea acestuia din urmă. Mai mult, demersurile judiciare, în situaţiile în care a acţionat fără un mandat valabil din partea persoanelor în numele cărora a formulat plângerile penale, sunt lipsite de valoare juridică şi nu puteau produce efectul inducerii în eroare a organelor judiciare.

Şi acest motiv de apel este nefondat, neputând să conducă la desfiinţarea sentinţei penale atacate şi achitarea inculpatului.

Potrivit art. 268 alin. (1) din C. pen., sesizarea penală trebuie să se facă prin plângere sau denunţ, condiţia legii referitoare la săvârşirea învinuirii prin plângere sau denunţ fiind îndeplinită chiar dacă plângerea sau denunţul nu s-au făcut cu respectarea condiţiilor prevăzute de legea procesual penală.

După cum s-a arătat şi în literatura de specialitate, a condiţiona existenţa infracţiunii de îndeplinirea formelor prevăzute de C. proc. pen. înseamnă a restrânge conţinutul infracţiunii, adăugând trăsături pe care legiuitorul nu le-a prevăzut. Având în vedere faptul că obiectul ocrotirii penale vizează relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, acestea sunt vătămate nu numai în cazul în care plângerea sau denunţul îndeplinesc formele prevăzute de normele procesual penale, ci şi atunci când aceste condiţii formale nu sunt îndeplinite, deoarece şi în acest din urmă caz, organul de urmărire penală, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, va acţiona pentru strângerea probelor şi stabilirea răspunderii penale celui învinuit.

În consecinţă, cerinţa legii referitoare la săvârşirea învinuirii prin plângere sau denunţ este îndeplinită.

După cum s-a arătat şi în considerentele sentinţei penale atacate, instanţa de apel apreciază că nu este necesar, pentru existenţa infracţiunii, ca actul de sesizare in personam să respecte toate condiţiile formale prevăzute în legea procesual penală, atâta timp cât este apt să conducă la sesizarea organelor de urmărire penală; fapta este tipică în măsura în care caracterul inform al sesizării nu conduce la o soluţie de clasare ori la una de restituire pe cale administrativă care nu a fost urmată de realizarea unei noi sesizări conforme cu exigenţele legale. Or, în cauză, nu au fost date astfel de soluţii, motiv pentru care nu pot fi reţinute apărările inculpatului potrivit cărora plângerile acestuia erau informe, deoarece nu era anexat mandatul special pentru a reprezenta alte persoane, din actele dosarului rezultând că, în urma plângerilor penale formulate de către inculpatul K., s-au efectuat acte de urmărire penală, respectiv cercetare la faţa locului, au fost audiate o serie de persoane, au fost ataşate înscrisuri, precum şi alte verificări specifice.

Referitor la susţinerile apelantului inculpat în sensul că plângerile formulate în numele altor persoane au fost efectuate la solicitarea expresă a acestora, instanţa de apel constată că sunt în contradicţie cu probele administrate în cauză.

Astfel, martorii audiaţi în cursul procesului penal au declarat că nu i-au solicitat inculpatului să formuleze plângere penală împotriva procurorului A. şi nici nu au încheiat cu inculpatul un contract de asistenţă juridică sau vreo procură judiciară pentru reprezentare în acest sens. Instanţa de apel are în vedere declaraţiile martorilor: B., I., C., D., E. - audiaţi în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti la instanţa de fond, F. şi H. - audiaţi în cursul urmăririi penale, expuse în detaliu în considerentele sentinţei penale, motiv pentru care nu mai este necesară reluarea acestora şi în cuprinsul prezentei decizii penale.

De asemenea, inculpatul nu a făcut dovada mandatului de reprezentare în situaţiile în care a formulat plângere penală împotriva procurorului A..

Situaţia este similară şi în cazul martorului O.. Acesta a afirmat, în faţa instanţei de fond, că plângerile împotriva părţii civile au fost formulate de inculpat la solicitarea sa. Însă declaraţia martorului nu poate suplini lipsa unui mandat special dat în acest sens inculpatului. Mai mult, din actele dosarului rezultă că inculpatul K. nu avea nicio calitate în cauza penală în care martorul era cercetat, acesta din urmă fiind asistat de un alt avocat, conform împuternicirii avocaţiale depuse în dosarul de urmărire penală .

Nici în cazul numitului J., apelantul inculpat nu a făcut dovada mandatării sale în vederea formulării celor cinci plângeri penale împotriva părţii civile, acesta neputând fi audiat în cauză, demersurile efectuate în cursul urmăririi penale rămânând fără rezultat, susnumitul fiind plecat în străinătate (conform proceselor-verbale aflate la dup).

Contractul de asistenţă juridică depus în cursul urmăririi penale încheiat la data de 03.10.2012 cu E. nu are legătură cu plângerea depusă în numele martorului la data de 11.11.2013, din declaraţia acestuia din urmă rezultând că acest contract a vizat asistenţa juridică şi reprezentarea în dosarul nr. x al Judecătoriei Oraviţa.

Tot astfel, procura judiciară depusă în cursul cercetării judecătoreşti de la instanţa de fond nu a fost încheiată în vederea formulării unei plângeri penale, ci este o procură de reprezentare în cauza nr. x a Judecătoriei Oraviţa. Mai mult, se constată că procura a fost încheiată la data de 18.02.2015, or, plângerea formulată în numele numitei G. a fost înregistrată la data de 11.03.2013 .

În plus, după cum a reţinut şi judecătorul fondului, inculpatul avea reprezentarea acţiunilor sale, aspect ce rezultă inclusiv din declaraţia acestuia, care a arătat în faţa instanţei că ştia că nu va obţine o soluţie de trimitere în judecată a procurorului A., de unde rezultă şi reaua-credinţă a inculpatului în formularea acestor plângeri.

De asemenea, având calitatea de avocat, inculpatul cunoştea prevederile legale, aşa încât, în mod corect, după cum a reţinut şi instanţa de fond, nu se poate aprecia că aceste plângeri au fost introduse în apărarea clienţilor pe care îi reprezenta în calitate de avocat, cunoscând astfel că faptele reclamate sunt nereale.

În fapt, apelantul inculpat K., prin faptele sale, a generat punerea în mişcare, în mod inutil, a aparatului de justiţie, în scopul cercetării unui pretins fenomen infracţional, dar care nu exista în realitate.

Martorul propus de inculpat, U., audiat în faţa instanţei de apel nu a relevat vreo împrejurare utilă cauzei, declaraţia sa conţinând informaţii cu caracter de generalitate, puţin credibile, motiv pentru care, dat fiind lipsa de relevanţă în raport cu obiectul probaţiunii din prezenta cauză, nu este aptă de a conduce la o altă soluţie decât cea pronunţată prin hotărârea atacată.

Referitor la motivul de apel privind reţinerea dispoziţiilor art. 268 alin. (3) din C. pen., Înalta Curte apreciază că şi acest motiv este neîntemeiat, cauza de nepedepsire invocată nefiind incidentă în speţă.

Potrivit art. 268 alin. (3) din C. pen., nu se pedepseşte persoana care a săvârşit inducerea în eroare a organelor judiciare, dacă declară, înainte de reţinerea, arestarea sau de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva celui faţă de care s-a făcut denunţul sau plângerea ori s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt nereale.

Prevederile precitate nu sunt incidente în cauză, înscrisul denumit "denunţ" înregistrat la data de 31.05.2016 (aflat la dup şi depus în copie la fx instanţă fond, înscris cu acelaşi conţinut fiind ataşat şi la dup), la care face referire inculpatul în motivele de apel, neavând valoarea juridică pretinsă de acesta. Astfel, din conţinutul înscrisului reclamat nu rezultă faptele la care face referire inculpatul, acestea nefiind descrise, ci sunt doar enumerate o serie de articole din C. pen.. De asemenea, împrejurările descrise de inculpat privind modificarea conţinutului unei înregistrări audio şi referirile la fiica sa, K. exced obiectului cauzei pendinte.

Nu în ultimul rând, cauza de nepedepsire clamată în apărare operează numai atunci când denunţarea faptelor nereale se realizează în cadrul procedurii aflate în curs - până la momentul indicat expres de textul legal - şi nu după finalizarea acesteia. Or, plângerile formulate de către inculpat în perioada 2010-2015, care fac obiectul acestui dosar, fuseseră soluţionate prin rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale, respectiv prin ordonanţe de clasare, iar pretinsul autodenunţ a intervenit după ce au fost date aceste soluţii şi după ce împotriva inculpatului s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale în acest dosar. Astfel, autodenunţul reclamat nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 268 alin. (3) din C. pen.

În ceea ce priveşte criticile apelantului inculpat expuse în cadrul concluziilor scrise privind faptul că nu i s-a permis să administreze probe în favoarea sa de către organele de urmărire penală sau că acestea din urmă au constrâns martorii să dea declaraţii în cursul urmăririi penale, Înalta Curte constată că acestea se circumscriu verificărilor specifice procedurii de cameră preliminară, fază a procesului penal epuizată la acest moment. De altfel, această critică a fost cenzurată cu titlu definitiv prin încheierea din data de 7 septembrie 2016 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curţii de Apel Timişoara, secţia Penală definitivă prin încheierea nr. 1339/19.10.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, apelantul inculpat K. a avut dreptul, pe care l-a şi exercitat în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel, de a propune probe în apărare, fiind administrate în cursul cercetării judecătoreşti probele propuse şi admise de organele judiciare, după cum s-a arătat anterior în considerentele prezentei hotărâri.

Referitor la susţinerea aceluiaşi apelant în sensul că în primă instanţă nu i-a fost garantat dreptul la apărare, nefiindu-i permis să susţină oral o continuare a declaraţiei de inculpat, Înalta Curte o constată neîntemeiată, dat fiind că inculpatul a fost audiat, cu respectarea prevederilor legale, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel.

Nici critica privind reindividualizarea pedepsei, prin aplicarea unei amenzi, formulată de inculpatul K. nu poate fi primită de instanţa de apel, în cauză fiind aplicate, în mod legal şi temeinic, de către instanţa de fond criteriile prevăzute în art. 74 din C. pen.

Astfel, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că modalitatea în care inculpatul a comis infracţiunea reţinută în sarcina sa, relevată de actele dosarului, împrejurările în care acesta a recurs la formularea unor plângeri penale împotriva părţii civile, imputându-i fapte nereale, pericolul social care a adus atingere relaţiilor sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, efectele produse prin declanşarea unor proceduri judiciare sortite eşecului ca urmare a inexistenţei faptelor imputate prin plângeri, pluralitatea actelor de executare care dovedeşte persistenţa infracţională a inculpatului şi durata derulării în timp a activităţii infracţionale a acestuia justifică aplicarea unei pedepse cu închisoarea.

În plus, însă, elementele ce caracterizează persoana inculpatului, respectiv vârsta acestuia, faptul că are studii superioare, nefiind cunoscut cu antecedente penale, comportamentul procesual al acestuia, care s-a prezentat în faţa organelor judiciare sunt de natură a conduce la stabilirea unui regim neprivativ de libertate al pedepsei aplicate, apropiată de minimul special prevăzut de lege.

În concluzie, raportat la natura, gravitatea şi urmările infracţiunii săvârşite de inculpat, pe de o parte, şi la persoana acestuia, pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanţa de fond a procedat la o justă individualizare a pedepsei, aplicarea unei pedepse cu amendă fiind insuficientă dat fiind perseverenţa infracţională manifestată de apelantul inculpat K., după cum s-a arătat şi anterior.

Critica apelantului inculpat privind soluţionarea laturii civile este, de asemenea, neîntemeiată, în cauză neimpunându-se reducerea despăgubirilor acordate de prima instanţă părţii civile A..

În cazul infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, subiectul pasiv principal este statul, însă infracţiunea are şi un subiect pasiv secundar care este persoana fizică sau juridică acuzată pe nedrept de săvârşirea unei infracţiuni, astfel încât aceasta din urmă este îndreptăţită la repararea daunelor cauzate de activitatea infracţională a autorului infracţiunii.

În speţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a motivat, în detaliu, cuantumul despăgubirilor acordate părţii civile, instanţa de apel însuşindu-şi, în totalitate, argumentele expuse în considerentele sentinţei penale atacate, motiv pentru care nu le va mai relua în cuprinsul prezentei decizii penale.

De altfel, instanţa de apel apreciază că, în cauză, s-a procedat la un just echilibru sub aspectul cuantumului daunelor morale ce urmează a fi plătite de inculpat în raport de solicitările părţii civile pe acest aspect şi împrejurările cauzei.

Referitor la apelul părţii civile A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl apreciază ca fiind nefondat, urmând a-l respinge ca atare.

Astfel, schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune continuată de inducere în eroare a organelor judiciare în 9 infracţiuni de inducere în eroare a organelor judiciare, în concurs, respectiv câte o infracţiune pentru fiecare dintre persoanele în numele cărora inculpatul a formulat plângere penală nu se justifică.

Din probele administrate în cauză, instanţa de apel reţine că inculpatul K. a acţionat în baza unei rezoluţii infracţionale unice, la diferite intervale de timp. Susţinerile apelantului parte civilă în sensul că acesta ar fi luat, cu fiecare martor în parte în numele căruia ar fi formulat plângerile penale, o nouă rezoluţie infracţională, distinctă pentru fiecare persoană, nu este susţinută de actele şi lucrările dosarului. Pe de altă parte, apelantul parte civilă omite împrejurarea că însuşi inculpatul, în nume personal, a formulat în aceeaşi perioadă, mai multe plângeri împotriva părţii civile cu caracter nereal, acţiuni întreprinse de acesta din urmă în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale şi care constituie acte materiale ale infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare.

Nici cererea apelantului parte civilă de reţinere a infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare în varianta prev. de în art. 268 alin. (2) din C. pen. nu este fondată.

Astfel, apelantul parte civilă A. a apreciat că ticluirea denunţurilor în maniera descrisă în actul de sesizare corespunde tipicităţii incriminate în art. 268 alin. (2) din C. pen.

Prin ticluirea de probe se înţelege "construirea" unor probe mincinoase în dovedirea existenţei unei fapte prevăzute de legea penală şi acuzării pe nedrept de săvârşirea unor asemenea fapte a unei persoane nevinovate.

Or, formularea unor plângeri/denunţuri penale este un mod de sesizare a organelor judiciare, plângerea/denunţul neavând caracterul de mijloc de probă în procesul penal. Mai mult, nu se poate reţine, cum a susţinut apelantul parte civilă, că sesizarea, prin denunţ sau plângere, a unui organ de urmărire penală este echivalentă cu ticluirea unui mijloc de probă.

În fine, nici cererea de schimbarea încadrării juridice a faptelor comise de inculpat în 9 infracţiuni prev. de art. 279 alin. (2) rap. la 268 alin. (2) din C. pen. nu poate fi primită.

În acest sens, apelantul parte civilă a arătat că latura obiectivă a infracţiunii de ultraj judiciar o constituie infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, acesta având calitatea de subiect pasiv. Totodată, mobilul infracţiunii, a fost de intimidare şi răzbunare pentru exercitarea atribuţiunilor sale de serviciu, invocând, în acest sens, declaraţiile martorilor L., C., M. şi N.. În concluzie, apelantul parte civilă a arătat că infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare a fost săvârşită în scopul prevăzut în art. 279 alin. (2) din C. pen.

Potrivit art. 279 alin. (2) din C. pen., constituie forma asimilată infracţiunii de ultraj judiciar, săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui judecător sau procuror ori împotriva bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Conform art. 268 alin. (1) din C. pen., inducerea în eroare a organelor judiciare este infracţiunea ce constă în sesizarea penală, făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală.

Având în vedere elementele de tipicitate diferite ale celor două infracţiuni, pe de o parte, şi situaţia de fapt reţinută în cauză în raport de actele de acuzare ale inculpatului şi de sesizare a instanţei de judecată, pe de altă parte, cererea apelantului parte civilă nu poate fi primită întrucât s-ar realiza o extindere a acuzaţiilor penale aduse inculpatului. Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, faptele săvârşite de inculpat, astfel cum au fost descrise prin cele două acte de sesizare ale instanţei, reprezintă infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare, în formă continuată, incriminată potrivit art. 268 alin. (1) din C. pen.

În ceea ce priveşte cererile părţii civile cuprinse în concluziile scrise depuse după închiderea dezbaterilor, acestea nu pot fi luate în considerare, nefiind puse în discuţia părţilor, care nu au putut lua la cunoştinţă de aceste motive, instanţa de apel neputând cenzura criticile privind pedeapsa principală aplicată inculpatului, sub aspectul cuantumului şi al modalităţii de executare, privind pedeapsa complementară, în ceea ce priveşte conţinutul şi durata acesteia, precum şi solicitarea de majorare a despăgubirilor civile.

Din oficiu, instanţa de apel constată că s-au reţinut, în mod eronat, prevederile art. 5 din C. pen., de către prima instanţă. Or, infracţiunea a fost săvârşită de inculpat în formă continuată, caz în care s-a epuizat la momentul realizării ultimului act de executare, act de executare comis ulterior intrării în vigoare a noului C. pen.. În aceste condiţii, legea aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii este C. pen. în vigoare, nefiind incidente prevederile legale precitate, privind aplicarea legii penale mai favorabile, care au în vedere situaţia în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea cauzei a intervenit o lege penală ce cuprinde dispoziţii mai favorabile inculpatului.

Având în vedere că reţinerea dispoziţiilor art. 5 din C. pen. nu a influenţat în niciun mod soluţionarea cauzei, fiind aplicate dispoziţiile incidente conform C. pen. în vigoare, nu se impune desfiinţarea sentinţei atacate, care nu ar avea nicio finalitate pe acest aspect.

Faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul K. şi de partea civilă A..

Conform art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga apelanţii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul K. şi de partea civilă A. împotriva sentinţei penale nr. 757/PI din data de 27 octombrie 2017, pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală.

Obligă apelanţii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 octombrie 2018.