Audiovisual regulator fine validity: broadcaster liability for guest accusations under audiatur et altera pars principle

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA), a formulat contestaţie împotriva Deciziei C.N.A. nr. 428 din 03.09.2015 privind amendarea sa cu suma de 7.000 RON, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, sa se dispună: în principal, anularea Deciziei ca neîntemeiată, cu consecinţa anularii sancţiunii amenzii în cuantum de 7000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare, iar în subsidiar, 1. înlocuirea sancţiunii amenzii cu somaţie publică; 2. reducerea cuantumului amenzii la minimul special prevăzut de lege - în cazul în care instanţa nu apreciază că se impune înlocuirea sancţiunii amenzii cu somaţie publică.

2. Soluţia instanţei de fond.

Prin Sentinţa civilă nr. 296 din data de 3 februarie 2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea promovată de reclamantul A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva Sentinţei civile nr. 296 din data de 3 februarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A. SRL, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în tot a sentinţei civile recurate şi trimiterea cauzei spre o noua judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată, conform dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar în conformitate cu prevederile art. 494 coroborate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În motivare, reiterează în prealabil starea de fapt, arătând că în data de 21.04.2015, în cadrul Jurnalului de ştiri difuzat de la ora 13:00 de postul de televiziune B. a fost prezentată în regim de "Breaking News" o ştire cu privire la audierile ce se desfăşurau în acele momente la sediul DNA, în dosarul medicului C., persoană acuzată de trafic de influenţă după ce ar fi cerut aproximativ două milioane de euro pentru a interveni în obţinerea unei decizii de anulare a pedepsei cu închisoarea a lui D.

Subiectul emisiunii a avut ca punct de plecare ancheta desfăşurată de către DNA în vederea verificării dacă într-adevăr medicul C. avea acces la fostul preşedinte E. sau era vorba doar despre nişte promisiuni deşarte. Subiectul a avut în vedere declaraţiile făcute de E. şi jurnalistul F. în legătură cu dosarul răpirii jurnaliştilor în Irak, în anul 2005, precum şi câteva fragmente din motivarea hotărârii pronunţaţi de Tribunalul Bucureşti în care era prezentată posibila legătură dintre E., C. şi D.

În urma difuzării acestei emisiuni, membrii C.N.A. au decis sancţionarea societăţii. În acest sens, au emis Decizia nr. 428/03.09.2015, prin care s-a aplicat o amendă în suma de 7.000 RON, pentru încălcarea dispoziţiilor art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a formulat următoarele critici:

Hotărârea recurată este nelegală, întrucât a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv cu interpretarea eronată a prevederilor art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 a C.N.A.

Prin contestaţia formulată s-a invocat, ca motiv de nelegalitate a Deciziei CNA nr. 428/03.09.2015, faptul că prevederile art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul audiovizualului, nu au fost încălcate, datorita inexistenţei unei legături de prepuşenie între dl. G. - în calitate de prepus şi societatea A. - în calitate de comitent.

C.N.A. a reţinut faptul ca informaţia prezentată pe postul de televiziune B. în regim de breaking news din data de 21.04.2015 de la ora 13:21, în cadrul emisiunii "Jurnalul de ştiri" de către dl. G., în calitate de invitat al emisiunii, a adus atingere principiului audiatur et altera pars, reglementat de art. 40 alin. (1) din Decizia 220/2011, învederat anterior.

În considerentele sentinţei atacate, instanţa de fond a reţinut faptul că, deşi în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1373 alin. (1) din C. civ., este incidentă în cauză o formă specială de răspundere, prevăzută în sarcina radiodifuzorilor, categorie din care face parte şi reclamanta, de art. 3 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 şi a normelor emise în aplicarea acesteia, potrivit căreia "Răspunderea pentru conţinutul serviciilor de programe difuzate, inclusiv al comunicărilor comerciale audiovizuale, revine, în condiţiile legii, furnizorului de servicii media audiovizuale".

Or, deşi instanţa invocă prevederile unei legi derogatorii, respectiv dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 reiterate mai sus, aceasta nu a corelat aceste dispoziţii cu cele prevăzute de dispoziţiile art. 40 alin. (11) din Decizia 220/2011 a C.N.A., dispoziţii care prevăd în mod expres ca principiul audiatur et altera pars trebuie respectat dacă sunt aduse acuzaţii de către furnizorul de servicii media. Or, acuzaţiile au fost aduse de către un invitat în cadrul emisiunii, nu de către un reprezentant al furnizorului de servicii media.

Prin urmare, în situaţia de faţă, nu se poate reţine responsabilitatea societăţii pentru nerespectarea art. 40 alin. (1) din Decizia 220/2011 a C.N.A. întrucât dl. G. a intervenit în emisiune în calitate de invitat şi tot în aceeaşi calitate şi-a exprimat propriul punct de vedere. Respectarea principului indicat în art. 40 alin. (1) din Decizia 220/2011 a C.N.A., nu este incident în situaţia în care o altă persoană decât furnizorul de servicii media, spre exemplu un invitat al unei emisiuni, face o acuzaţie îndreptată împotriva unor alte persoane, în cadrul acelei emisiuni difuzată de către acelaşi furnizor de servicii media, cum este cazul de faţă, astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa, ci acest principiu trebuie respectat şi aplicat numai în situaţia în care au fost încălcate dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, reiterate mai sus, cât şi pe cele prevăzute de dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 a C.N.A.

Având în vedere cele anterior menţionate, afirmaţiile acuzatoare ale dlui. G. nu au fost prezentate în calitate reprezentant legal sau de prepus al societăţii, aceste afirmaţii au fost făcute în direct în cadrul emisiunii ante-menţionate, în calitate de invitat, iar dispoziţiile prevăzute de art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului, coroborate cu dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 se aplică exclusiv în situaţia în care dl. G. ar fi făcut afirmaţiile respective în baza unor raporturi de prepuşenie în condiţiile speciale prevăzute de normele ante-menţionate, prin care să poată fi angajată răspunderea societăţii în calitate de furnizor de servicii media audiovizuale.

Faţă de situaţia de fapt expusă, afirmaţiile d-lui G. reprezintă opinia personală a acestuia, în calitate de invitat al emisiunii, şi nu de moderator, şi nu angajează radiodifuzorul în vreun fel. Exprimarea unei opinii presupune, în concret, exprimarea unei judecăţi de valoare a cărei exactitate nu poate fi demonstrată aşa cum pot fi demonstrate faptele concrete, iar a pretinde o asemenea probă ar duce inevitabil la o îngrădire nepermisă a libertăţii de opinie.

Mai mult decât atât, potrivit transcriptului emisiunii, anexat dosarului de fond, trebuie observat că moderatoarea Jurnalului de ştiri - dna H., în momentul lansării de către dl G. a afirmaţiilor presupus a fi de natură acuzatoare, a avut o intervenţie promptă, în acord cu prevederile art. 40 alin. (2) din Decizia nr. 220/2011 şi i-a solicitat acestuia dovezi în susţinerea afirmaţiei sale, arătându-se totodată neîncrezătoare în aceste afirmaţii.

În concluzie, recurenta apreciază că nu poate fi ţinută răspunzătoare de o faptă comisă de un invitat al emisiunii, care la momentul lansării aşa-ziselor acuzaţii nu se afla în postura realizatorului sau moderatorului emisiunii, a cărui opinii nu au avut caracter de noutate pentru public, fiind declarate şi cu alte ocazii şi pe alte posturi de televiziune.

În consecinţă, consideră că este greşită motivarea instanţei de fond sub aspectul reţinerii unei forme de răspundere specială, prevăzută în sarcina radiodifuzorilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului, fără a corobora aceste prevederi cu cele prevăzute de art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011, în cauză fiind astfel încălcate normele de drept material.

Prin Decizia nr. 428/03.09.2015, CNA arata că "(...) în condiţiile în care domnul G. prezintă şi realizează în mod permanent o emisiune difuzată de postul de televiziune B., acesta reprezintă radiodifuzorul, iar afirmaţiile sale de natură acuzatoare privind o posibilă complicitate la răpire a unor persoane, făceau necesară contactarea persoanelor acuzate pentru prezentarea unui punct de vedere, aşa cum obligă norma legală".

Or, în speţă, nu este indicată o norma legală prin care să se prezume relativ sau absolut un raport de prepuşenie existent între un invitat într-o anumită emisiune şi radiodifuzor, însă CNA a emis Decizia nr. 428/03.09.2015 tocmai în temeiul unei asemenea prezumţii.

Prin urmare, în cauza de faţă nu sunt aplicabile dispoziţiile legale în temeiul căreia a fost emisă Decizia nr. 428/03.09.2015, iar instanţa de fond în mod greşit a ratificat raţionamentul juridic al CNA, respingând contestaţia formulată.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

În motivare, a formulat următoarele apărări:

Recurenta-reclamantă apreciază să sentinţa recurată este nelegală, întrucât a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv cu interpretarea eronată a prevederilor art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011, datorită inexistenţei unei legături de prepuşenie între dl. G. - în calitate de prepus şi recurentă - în calitate de comitent.

Cu privire la această critică, intimat, instanţa de fond a reţinut în mod corect că "nu au incidenţă în speţă prevederile art. 1373 alin. (1) din C. civ., întrucât nu ne aflăm pe tărâmul răspunderii civile delictuale a reclamantei, în calitate de comitent, angajată pentru fapta prepusului, dl. G.

Răspunderea pe care se fundamentează decizia de sancţionare contestată reprezintă o formă de răspundere specială, prevăzută în sarcina radiodifuzorilor, categorie din care face parte şi reclamanta, de Legea nr. 504/2002 şi a normelor emise în aplicarea acesteia."

Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, această răspundere este impusă de legiuitor, în sarcina recurentei-reclamante în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului potrivit cărora: "Răspunderea pentru conţinutul serviciilor de programe difuzate, inclusiv al comunicărilor comerciale audiovizuale, revine, în condiţiile legii, furnizorului de servicii media audiovizuale".

În lipsa unor argumente pertinente şi concludente cu care să se apere, recurenta-reclamantă recurge la susţineri subiective şi arbitrare, apreciind că instanţa de fond invocă prevederile unei legi derogatorii, respectiv, dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, pe care nu le-a corelat cu cele ale art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011, care prevăd în mod expres că principiul audiatur et altera pars trebuie respectat dacă sunt aduse acuzaţii de către furnizorul de servicii media.

În susţinerea acestui demers, recurenta-reclamantă consideră că acuzaţiile au fost aduse de către un invitat în cadrul emisiunii, nu de către un reprezentant al său - furnizor de servicii media.

Cele două norme invocate de recurenta-reclamantă nu pot fi corelate, astfel cum în mod greşit susţine, întrucât acestea privesc două obligaţii distincte, în sarcina radiodifuzorilor, şi anume:

Pe de o parte, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, prevederile art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului, stabilesc în sarcina furnizorilor de servicii, obligaţia răspunderii pentru conţinutul programului difuzat, inclusiv în cazul comunicărilor comerciale audiovizuale, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 40 alin. (1), ultima teză, din Codul audiovizualului, reţinute în actul contestat, instituie în sarcina radiodifuzorilor obligaţia respectării principiului audiatur altera pars, atunci când, în cadrul unui program audiovizual sunt aduse acuzaţii la adresa unei/unor persoane de către radiodifuzor.

Recurenta-reclamanta susţine că nu se poate reţine responsabilitatea sa pentru nerespectarea art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 a CNA, întrucât dl. G. a intervenit în emisiune în calitate de invitat şi tot în aceeaşi calitate şi-a exprimat propriul punct de vedere, iar principiul audiatur et altera pars nu este incident în situaţia în care o altă persoană decât furnizorul de servicii media face o acuzaţie îndreptată împotriva unor alte persoane, în cadrul acelei emisiuni difuzată de către acelaşi furnizor de servicii media.

Consideră că această susţinere constituie o recunoaştere implicită a faptului că principiul audiatur et altera pars trebuie respectat dacă sunt aduse acuzaţii de către furnizorul de servicii media (pag. 3 din motivele de recurs). Recurenta-reclamanta interpretează în mod arbitrar şi trunchiat dispoziţiile legale reţinute în considerentele actului contestat, apreciind că "Respectarea principiului indicat în art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 a CNA, respectiv audiatur et altera pars, nu este incident în situaţia în care o altă persoană decât furnizorul de servicii media, spre exemplu, un invitat al emisiunii, face o acuzatei îndreptată împotriva unor alte persoane, în cadrul acelei emisiuni difuzată de către acelaşi furnizor de servicii media (...)".

Deşi recunoaşte că dl. G. a făcut afirmaţii acuzatoare la adresa jurnaliştilor răpiţi în Irak, în timpul difuzării emisiunii, recurenta-reclamanta apreciază că aceste afirmaţii acuzatoare nu au fost prezentate în calitatea acestuia de reprezentant legal al furnizorului de servicii, ci în calitate de invitat, iar dispoziţiile prevăzute la art. 3 alin. (3) din Legea audiovizualului, coroborate cu cele ale art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului se aplică exclusiv în situaţia în care dl. G. ar fi făcut afirmaţiile respective în baza unor raporturi de prepuşenie în condiţiile speciale prevăzute de normele ante-menţionate, prin care să poată fi angajată răspunderea subscrisei în calitate de furnizor de servicii media audiovizuale.

Cu privire la această interpretare vădit eronată, instanţa de fond a conchis că "responsabilitatea conţinutului programului difuzat revine în mod direct şi în exclusivitate reclamantei, indiferent de calitatea persoanei care intervine în discuţii într-o emisiune, fie moderator, realizator, prezentator de emisiuni audiovizuale sau orice altă persoană ce deţinea sau nu o anumită funcţie, raţionamentul reclamantei privind pretinsa răspundere a comitentului pentru fapta prepusului fiind eronat, în condiţiile în care această formă de răspundere nu are aplicabilitate în speţa dedusă judecăţii."

Referitor la afirmaţiile recurentei-reclamantei potrivit cărora "afirmaţiile d-lui G. reprezintă opinia personală a acestuia, în calitate de invitat al emisiunii, şi nu de moderator, şi nu angajează radiodifuzorul în vreun fel" şi că "Exprimarea unei opinii presupune, în concret, exprimarea unei judecăţi de valoare a cărei exactitate nu poate fi demonstrată aşa cum pot fi demonstrate faptele concrete", altfel proba "ar duce inevitabil la o îngrădire nepermisă a libertăţii de opinie", instanţa de fond le-a considerat ca fiind nefondate, întrucât, "în cazul de faţă este vorba despre o faptă determinată şi nu despre o judecată de valoare, invitatul emisiunii făcând afirmaţii acuzatoare la adresa jurnaliştilor răpiţi în Irak, iar reclamantei fiindu-i imputabil faptul că, în acest context, persoanele acuzate nu au fost contactate pentru a li se solicita un punct de vedere", astfel cum prevede norma la art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului.

Cu privire la susţinerea recurentei-reclamante, potrivit căreia "aceste acuzaţii nu au fost aduse de radiodifuzor şi nici de moderatorul emisiunii", instanţa de fond a reţinut că:

"Această interpretare este în contradicţie cu norma reţinută ca temei juridic la aplicarea sancţiunii, având în vedere că obligaţia de a respecta principiul audiatur et altera pars revine în exclusivitate radiodifuzorului, în speţă, reclamantei, indiferent de calitatea persoanei care face afirmaţia acuzatoare."

În ceea ce priveşte aserţiunea recurentei-reclamante potrivit căreia "(...) moderatoarea Jurnalului de ştiri - d-na H., în momentul lansării de către dl. G. a afirmaţiilor presupus a fi de natură acuzatoare, a avut o intervenţie promptă, în acord cu prevederile art. 40 alin. (2) din Decizia nr. 220/2011 şi i-a solicitat acestuia dovezi în susţinerea afirmaţiei sale, arătându-se totodată neîncrezătoare în aceste afirmaţii", instanţa de fond a reţinut cu privire la acest aspect că, "într-adevăr moderatorii au obligaţia de a solicita ferm interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare sau să indice, cel puţin, probele care le susţin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzaţiile, iar potrivit prevederii alin. (3) al aceluiaşi articol, moderatorii, prezentatorii şi realizatorii programelor au obligaţia de a nu folosi şi a nu permite invitaţilor să folosească un limbaj injurios sau să instige la violenţă, însă această împrejurare nu este în măsură să înlăture faptul că răspunderea pentru conţinutul programului difuzat revine, în exclusivitate, furnizorului de servicii media audiovizuale, în speţă, reclamantei."

În raport de aceste consideraţii, instanţa de fond a concluzionat că pârâtul CNA a reţinut în mod coreţ că "fapta săvârşită de reclamantă constituie o încălcare a prevederilor art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului."

Cu privire la aplicarea greşită a normelor de drept material, invocate de recurenta-reclamantă, instanţa de fond a reţinut în mod corect că "Decizia nr. 428/03.09.2015 a fost emisă de autoritatea pârâtă cu respectarea prevederilor legale incidente, solicitarea reclamantei de anulare a actului administrativ atacat fiind neîntemeiată."

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei-reclamante, potrivit căreia "nu este indicată o normă legală prin care să se prezume relativ sau absolut un raport de prepuşenie existent între un invitat într-o anumită emisiune şi radiodifuzor", apărările au fost prezentate la punctul anterior.

Pe cale de consecinţă, solicită respingerea recursului ca nefondat, iar pe fond menţinerea sentinţei atacate ca fiind temeinică şi legală, cu consecinţa menţinerii deciziei de sancţionare contestate ca fiind temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 18 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 20 februarie 2019.

6. Aspecte de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. SRL, a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ Decizia nr. 428/03.09.2015, emisă de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA), privind amendarea sa cu suma de 7.000 RON, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: în principal, anularea Deciziei ca neîntemeiată, cu consecinţa anulării sancţiunii amenzii în cuantum de 7000 RON, iar în subsidiar, reindividualizarea sancţiunii aplicate pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.

În fapt, prin Decizia nr. 428/03.09.2015, reclamanta a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 7.000 de RON pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.

În motivarea deciziei, autoritatea pârâtă a constatat că informaţia prezentată pe postul de televiziune "B." în regim de breaking news la data de 21.04.2015, de la ora 13:21, în cadrul "Jurnalului de ştiri", despre audierile ce se desfăşurau în momentele respective la sediul DNA, în dosarul medicului C., persoană acuzată de trafic de influenţă, a conţinut afirmaţii acuzatoare la adresa jurnaliştilor răpiţi în Irak.

Autoritatea pârâtă a reţinut că, în acest context, afirmaţiile de natură acuzatoare făcute în cadrul intervenţiei domnului G. la adresa jurnaliştilor răpiţi în Irak impuneau respectarea principiului audiatur et altera pars, prin urmare, radiodifuzorul era obligat să contacteze jurnaliştii la adresa cărora erau formulate acuzaţiile de complicitate la răpire, pentru a-şi exprima punctul de vedere, în legătură cu acuzaţiile prezentate.

În acest sens, pârâta a arătat că, în condiţiile în care domnul G. prezintă şi realizează în mod permanent o emisiune difuzată de postul de televiziune B., acesta reprezintă radiodifuzorul, iar afirmaţiile sale de natură acuzatoare privind o posibilă complicitate la răpire a unor persoane, făceau necesară contactarea persoanelor acuzate pentru prezentarea unui punct de vedere.

Respingând acţiunea, prima instanţă a apreciat ca nefondată critica de nelegalitate formulată de reclamantă, în sensul că încălcarea prevederilor art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului, se putea reţine numai în contextul în care afirmaţiile d-lui G., în calitate de invitat al emisiunii, ar fi fost aduse în emisiunea pe care acesta o realizează la postul de televiziune B., întrucât răspunderea reclamantei operează în calitate de comitent, pentru presupusa faptă comisă de jurnalist, în calitate de prepus.

În primul rând, prima instanţă a apreciat că nu au incidenţă în speţă prevederile art. 1373 alin. (1) din C. civ., întrucât în cauză nu intervine angajarea răspunderii civile delictuale a reclamantei în calitate de comitent, angajată pentru fapta prepusului său, dl. G.

În al doilea rând, prima instanţă a reţinut că răspunderea pe care se fundamentează decizia contestată reprezintă o formă de răspundere specială, prevăzută în sarcina radiodifuzorilor, prin art. 3 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 potrivit căruia:, "Răspunderea pentru conţinutul serviciilor de programe difuzate, inclusiv al comunicărilor comerciale audiovizuale, revine, în condiţiile legii, furnizorului de servicii media audiovizuale."

Prima instanţă a conchis, în aplicarea acestei dispoziţii, că răspunderea pentru conţinutul programului prezentat de postul de televiziune "B." în regim de breaking news la data de 21.04.2015, de la ora 13:21, în cadrul "Jurnalului de ştiri" îi revine în exclusivitate reclamantei, care are calitatea de furnizor de servicii media audiovizuale, indiferent de calitatea invitatului care, fie este prezent în studio, fie intervine, prin telefon, în timpul unei emisiuni, legea nefăcând distincţie în acest sens.

Pentru a ajunge la această concluzie, prima instanţă a ţinut seama şi de definiţia dată termenului de furnizor de servicii media, prin art. 1 pct. 12 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, ca fiind "persoana fizică sau juridică având responsabilitatea editorială pentru alegerea conţinutului audiovizual al serviciului media audiovizual şi care stabileşte modul de organizare al acestuia".

Aşa fiind, prima instanţă a apreciat că într-adevăr, faţă de afirmaţiile de natură acuzatoare făcute în cadrul intervenţiei domnului G. la adresa jurnaliştilor răpiţi în Irak - "Extraordinar, terorismul şi D.. D. a făcut infracţiuni economice şi într-un final a vrut să se scoată punând în scenă opera aia proastă cu fraierii ăia de ziarişti, de fapt unii dintre ei nu erau chiar atât de fraieri, ci erau complici cu el în toată măgăria aia şi încercau să se scoată faţă de E. cu toată povestea asta. Nu e niciun terorist, nu e niciun nimic, este o găinărie făcută de un golan împreună cu un alt golan, despre asta este vorba. Că ulterior erau să ajungă lucrurile la o turnură tragică, asta e altă discuţie. Dar terorismul, ţintele lui peşte erau F. cu I. şi J.. Unul a fost fraier, respectiv F., iar I. şi cu J., să mă scuze Dumnezeu, au fost cel puţin co-părtaşi la toată partea aia care a ţinut o lume întreagă cu sufletul la gură."- se impunea, faţă de prevederile art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, contactarea persoanelor acuzate pentru prezentarea unui punct de vedere, în vederea respectării principiului audiatur et altera pars.

În opinia primei instanţe, în aplicarea art. 66 alin. (1) din Codul audiovizualului, faptul că informaţia prezentată este de interes public, aşa cum susţine reclamanta, nu o exonerează pe aceasta de răspunderea pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului, respectarea principiului audiatur et altera pars fiind în măsură să asigure tocmai imparţialitatea echilibrul şi libera formare a opiniilor prin prezentarea punctului de vedere al persoanelor acuzate, mai ales în situaţia în care este vorba despre un subiect de interes public.

Faţă de cele reţinute, prima instanţă a conchis că Decizia nr. 428/03.09.2015 a fost emisă de autoritatea pârâtă cu respectarea prevederilor legale incidente, prin urmare, solicitările reclamantei de anulare a actului administrativ, iar în subsidiar, de înlocuire a sancţiunii amenzii cu somaţie publică sau de a reduce cuantumul amenzii la minimul special prevăzut de lege, sunt neîntemeiate. Astfel, individualizarea sancţiunii s-a efectuat ţinând cont de gravitatea şi efectele faptei, precum şi de sancţiunile primite anterior pe parcursul ultimului an, cu respectarea art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, potrivit căruia"Individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii uneia dintre contravenţiile prevăzute în prezenta lege se face ţinându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum şi de sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an."

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În conformitate cu prevederile art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, în virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere; dacă acuzaţiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt.

Prima instanţă a aplicat în mod corect aceste dispoziţii, reţinând că responsabilitatea conţinutului programului difuzat revine în mod direct şi în exclusivitate reclamantei, indiferent de calitatea persoanei care intervine în discuţie într-o emisiune, fie moderator, realizator, prezentator de emisiuni audiovizuale sau orice altă persoană ce deţine sau nu o anumită funcţie, raţionamentul reclamantei privind pretinsa răspundere a comitentului pentru fapta prepusului fiind eronat, în condiţiile în care această formă de răspundere nu are aplicabilitate în speţa dedusă judecăţii.

Aşa cum în mod corect a apreciat prima instanţă, este neconcludentă susţinerea reclamantei în sensul că afirmaţiile făcute de dl. G. reprezintă opinia personală a acestuia, în calitate de invitat al emisiunii, şi nu de moderator şi nu angajează radiodifuzorul. Prin urmare, afirmaţiile sale de natura acuzatoare privind o posibila complicitate la răpire a unor persoane, făceau necesară contactarea persoanelor acuzate pentru prezentarea unui punct de vedere.

Înalta Curte nu poate achiesa la susţinerile recurentei reclamante, în sensul că atragerea răspunderii radiodifuzorului pentru nerespectarea prevederilor art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 ar fi fost posibilă numai dacă acuzaţiile de complicitate la răpire aduse celor trei jurnalişti ar fi fost aduse de către radiodifuzor sau de către moderatoarea emisiunii şi nu de către un invitat al emisiunii.

Aşa cum în mod corect a apreciat prim a instanţă, răspunderea pe care se fundamentează decizia contestată reprezintă o formă de răspundere specială, prevăzută în sarcina radiodifuzorilor, prin art. 3 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, potrivit căruia:, "Răspunderea pentru conţinutul serviciilor de programe difuzate, inclusiv al comunicărilor comerciale audiovizuale, revine, în condiţiile legii, furnizorului de servicii media audiovizuale."

În acest context, radiodifuzorul are obligaţia respectării dispoziţiilor art. 65 din Decizia nr. 229/201, potrivit cărora, "În emisiunile de ştiri şi dezbateri, radiodifuzorii trebuie să respecte următoarele reguli:

a) rigoare şi acurateţe în redactarea şi prezentarea ştirilor;".

În condiţiile în care, aşa cum a arătat pârâta, domnul G. prezintă şi realizează în mod permanent o emisiune difuzată de postul de televiziune B., trebuie considerat că reprezintă radiodifuzorul, nefiind o persoană străină de acest post. Per a contrario, dacă s-ar admite ideea că postul de televiziune nu este răspunzător pentru afirmaţiile făcute în cadrul programului furnizat de către o persoană care lansează anumite afirmaţii în calitate de invitat şi nu de moderator, deşi are o emisiune proprie în cadrul respectivului post de televiziune, această interpretare ar permite eludarea cu uşurinţă a obligaţiei de a respecta principiul audiatur et altera pars prin interpunerea unor persoane care, în realitate, nu sunt în totalitate neutre şi imparţiale faţă de obiectivele respectivului post de televiziune.

De altfel, punând în balanţă interesul furnizorului de servicii media audiovizuale de a aborda probleme de interes public, care suscită interesul publicului, pe de o parte, şi protejarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor cărora le-ar putea fi afectat dreptul la propria imagine, viaţă privată sau orice alte drepturi şi libertăţi fundamentale, pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că furnizorul de servicii media, având calitate de profesionist, trebuie să acţioneze cu diligenţă sporită. Această obligaţie de diligenţă nu-i permite să îşi decline orice responsabilitate în respectarea obligaţiei "de a asculta şi cealaltă parte" faţă de afirmaţiile unui invitat, ales pentru a interveni într-o emisiune de ştiri pe baza opţiunii propriului moderator, emisiune în cadrul căreia informaţiile trebuie prezentate cu "rigoare şi acurateţe".

Referitor la argumentele reclamantei privind respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi libertatea de exprimare a jurnalistului, prima instanţă a valorificat în mod corect jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, amintind că libertatea de exprimare implică obligaţii şi responsabilităţi, iar garanţiile oferite jurnaliştilor de art. 10 sunt supuse condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, astfel încât să furnizeze informaţii exacte şi credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice (cauzele Radio France şi alţii contra Franţei, CEDO 2004-11; Colombani şi alţii contra Franţei, CEDO 2002-111, Bladet Tromsid şi Stensaas c. Norvegiei, Cumpănă şi Mazăre c. României; Stângu şi Scutelnicu c. României, McVicar contra Marii Britanii).

Este adevărat că, aşa cum susţine reclamanta, jurnaliştii, ca şi alte persoane invitate în emisiune au dreptul să-şi expună propriile opinii în legătură cu un anumit subiect, însă furnizorul de servicii media audiovizuale, are obligaţia de a lua toate măsurile legale, astfel încât emisiunile pe care le difuzează să se desfăşoare într-un cadru legal reglementat de legislaţia audiovizuală, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Este neîntemeiată critica recurentei reclamante în sensul că instanţa de fond invocă prevederile unei legi derogatorii, respectiv, dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, pe care nu le-a corelat cu cele ale art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011, care prevăd în mod expres că principiul audiatur et altera pars trebuie respectat dacă sunt aduse acuzaţii de către furnizorul de servicii media.

Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, între dreptul la protejarea drepturilor omului şi libertatea de exprimare este necesar să existe un echilibru, iar acest echilibru nu a fost respectat în cadrul ediţiei "Jurnalului de ştiri" din 21 aprilie 2015, întrucât afirmaţiile de natură acuzatoare făcute în cadrul intervenţiei invitatului emisiunii la adresa jurnaliştilor răpiţi în Irak impuneau respectarea de către reclamantă a principiului audiatur et altera pars.

În aceste condiţii, Curtea constată, împărtăşind concluzia primei instanţe în sensul că în speţă nu este vorba despre cenzură, ci, în virtutea atribuţiilor legale de a asigura protejarea drepturilor fundamentale ale omului în programele audiovizuale, pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, în calitate de garant al interesului public în domeniul comunicării audiovizuale, şi-a exercitat activitatea de control asupra conţinutului programului oferit de reclamantă în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (4) din Legea audiovizualului.

8. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul formulat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL, împotriva Sentinţei nr. 296 din 03 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV