Competition law fine challenge: cassation for lack of reasoned judgment violating fair trial guarantees under Article 425 Civil Procedure Code and Article 6 ECHR

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 06 aprilie 2015, reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, a solicitat, în principal, anularea Deciziei nr. 08 din 03.03.2015, emisă de pârât, iar în subsidiar, reducerea cu 10% a amenzii aplicate prin actul administrativ, precum şi obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate pentru formularea apărărilor atât în faţa Consiliului Concurenţei, cât şi în faţa instanţei de judecată.

Prin cererea completatoare înregistrată la dosarul instanţei de fond la data de 28 septembrie 2015, reclamanta a completat acţiunea cu următoarele capete de cerere:

- repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu privire la plata amenzii în cuantum de 46.658 RON, ca urmare a anulării Deciziei nr. 08/03.03.2015;

- în subsidiar, reaprecierea gravităţii faptei şi calificarea acesteia ca fiind de gravitate mică, cu consecinţa stabilirii nivelului de bază al amenzii la 0,6% din cifra de afaceri a reclamantei pe anul 2013.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 247 din 01 februarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 247 din 01 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. SRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. (astfel cum s-a reţinut prin raportul întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului), solicitând, în principal, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată.

Recurenta-reclamantă a apreciat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind respectate prevederile art. 425 C. proc. civ., caz de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Din această perspectivă, au fost invocate următoarele critici de nelegalitate:

a) instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra motivului de nelegalitate a deciziei atacate, referitor la modul nelegal de constituire a Plenului Consiliului Concurenţei la momentul deliberării, în sensul că la audiere au participat 4 membri ai plenului, iar la deliberare au participat numai 3 membri.

În acest sens, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 19 din Legea nr. 21/1996, în vigoare la data de 09.08.2014, precum şi ale Regulamentului privind desfăşurarea audierilor în cadrul Consiliului Concurenţei şi adoptarea deciziilor, aprobat prin Ordinul nr. 789/2011, susţinând că, în mod greşit intimatul-pârât a invocat prevederile Legii nr. 21/1996, în vigoare la data de 09.12.2014, după data constituirii plenului.

Totodată, prima instanţă a consemnat greşit, în cuprinsul hotărârii atacate, că Plenul Consiliului Concurenţei a fost constituit din 8 membri.

b) instanţa de fond nu a analizat argumentele reclamantei referitoare la faptul că societăţile A. SRL şi D. SRL sunt două societăţi comerciale distincte, întemeindu-şi concluziile exclusiv pe susţinerile intimatului-pârât.

c) instanţa de fond nu a ţinut cont de susţinerile recurentei-reclamante cu privire la caracterul discriminatoriu al tratamentului aplicat de Consiliul Concurenţei faţă de societăţile B. şi C., ce au făcut obiectul aceleiaşi investigaţii.

În acest sens, recurenta-reclamantă a reluat, în cuprinsul recursului, aspectele expuse prin cererea de chemare în judecată, privitoare la probele care confirmă implicarea societăţii B. în înţelegerea anticoncurenţială, precum şi aspectele privitoare la cota de piaţă deţinută de această societate.

d) instanţa de fond a reţinut că probele administrate în cauză se coroborează cu restul dovezilor depuse de Consiliul Concurenţei, făcând dovada înţelegerii între societăţi referitoare la modificarea tarifului, fără a menţiona, în concret, vreo probă care să susţină concluzia legalei sancţionări a recurentei-reclamante.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa atacată nu este motivată în drept, împrejurare ce atrage sancţiunea nulităţii, în condiţiile art. 174 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate ale hotărârii atacate, care reprezintă, totodată, şi motive pentru anularea deciziei contestate:

a) instanţa de fond a reţinut că decizia contestată în cauză face şi obiectul dosarului nr. x/2015, aflat pe rolul aceleiaşi instanţe, iar apărările reclamantelor sunt identice, deşi acest dosar nu a fost anexat prezentei cauze şi instanţa nu putea lua cunoştinţă de conţinutul actelor procesuale depuse de părţi;

b) Plenul Consiliului Concurenţei nu a fost legal constituit la data deliberării, conform argumentelor arătate anterior;

c) intimatul-pârât nu a prezentat probe concrete în dovedirea legalităţii sancţiunii aplicate societăţii reclamante, probele administrate cu privire la Societatea A. SRL neputând fi extinse asupra Societăţii D. SRL Prin urmare, Consiliul Concurenţei a sancţionat recurenta-reclamantă doar în baza unor prezumţii, contrar prevederilor art. 250 C. proc. civ.

d) societatea recurentă nu a participat la niciuna dintre întâlnirile la care s-ar fi discutat alinierea tarifelor şi nici nu face parte din Camera Taximetriştilor, astfel încât nu se poate reţine existenţa unei coordonări cu celelalte dispecerate, în sensul stabilirii nivelului tarifului;

e) în mod greşit intimatul-pârât a apreciat că societăţile A. SRL şi D. SRL reprezintă o singură entitate juridică, ambele societăţi fiind sancţionate în baza aceloraşi probe, sens în care recurenta-reclamantă a prezentat criteriile care dovedesc, în opinia acesteia, că societăţile acţionează distinct pe piaţă, în temeiul unui model diferit de afacere;

f) în raport de cota de piaţă deţinută de societatea recurentă, a solicitat instanţei să constate gravitatea scăzută a faptei ce-i este imputată şi, pe cale de consecinţă, stabilirea unui nivel de bază al amenzii de 0,6% din cifra de afaceri pe anul 2013.

Totodată, recurenta-reclamantă a mai susţinut că modalitatea în care intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a tratat prezenta cauză diferă de practica anterioară a Consiliului pe piaţa transportului de persoane în regim de taxi şi că în cauză nu s-a dovedit existenţa unui scop determinat al presupusei practici anticoncurenţiale, care să concretizeze un beneficiu real pentru Societatea A. SRL

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 06 iulie 2016, intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte critica referitoare la nemotivarea hotărârii atacate, intimatul-pârât a apreciat că dimensiunea redusă a motivării nu poate conduce la casarea sentinţei recurate, atât timp cât aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de art. 425 C. proc. civ.

Referitor la modalitatea de constituire a Plenului Consiliului Concurenţei, intimatul-pârât a invocat prevederile art. 19 din Legea nr. 21/1996, astfel cum au fost modificate prin O.G. nr. 12/2014, apreciind că plenul a fost legal constituit, atât la momentul audierilor, cât şi la momentul deliberării, precum şi la momentul adoptării deciziei contestate.

În ceea ce priveşte legătura dintre societăţile A. SRL şi D. SRL, intimatul-pârât a apreciat că acestea au acţionat concertat, făcând parte din acelaşi grup, fiind controlate de aceleaşi persoane, iar apărările celor două societăţi sunt identice în cauza de faţă şi în Dosarul nr. x/2015, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ceea ce dovedeşte legătura dintre cele două persoane juridice.

Referitor la pretinsul tratament discriminatoriu aplicat de Consiliul Concurenţei cu privire la alte două societăţi de taximetrie, care au făcut obiectul aceleiaşi investigaţii, dar au fost exonerate, intimatul-pârât a arătat că sancţiunile nu au fost aplicate în considerarea calităţii de membru al Camerei Taximetriştilor, ci în raport de probele care demonstrau participarea fiecărei întreprinderi la practica concertată.

Expunând probele pe care le apreciază a fi relevante pentru obiectul cererii, intimatul-pârât a apreciat a fi corect raţionamentul instanţei de fond cu privire la legalitatea deciziei contestate, criticile recurentei-reclamante fiind neîntemeiate.

În ceea ce priveşte gravitatea faptei, intimatul-pârât a apreciat a fi neîntemeiate argumentele recurentei-reclamante, întrucât încălcarea are o durată medie (între 1 şi 5 ani), legiuitorul prevăzând, în acest caz, o creştere a amenzii de până la 50% din cuantumul determinat de gravitatea faptei; or, în speţă, intimatul-pârât a aplicat un procent de 10%. Totodată, în raport de Instrucţiunile din 2 septembrie 2010, autoritatea de concurenţă a raportat cuantumul amenzii la limita inferioară, de 4% din cifra de afaceri a contravenientului, având în vedere întreg materialul probator şi atitudinea reclamantei pe parcursul investigaţiei.

Intimatul-pârât a solicitat respingerea capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar, a solicitat instanţei de recurs să aibă în vedere prevederile art. 451 C. proc. civ.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 28 martie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin Rezoluţia din 16 octombrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL este fondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază ca fiind fondat, prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede că:

"(1) Hotărârea va cuprinde: (...) b) (...) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Această dispoziţie are caracter imperativ, aspect care rezultă din folosirea, de către legiuitor, a expresiei "va cuprinde", stabilind o obligaţie în sarcina instanţelor de judecată, a cărei nerespectare atrage nulitatea hotărârii în condiţiile art. 176 pct. 6 din C. proc. civ.

Confirmând şi întărind acest caracter imperativ, precum şi sancţiunea nulităţii, legiuitorul a înţeles să reglementeze un motiv de nelegalitate distinct al hotărârii judecătoreşti, prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi anume: "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii."

Importanţa motivării hotărârii judecătoreşti a fost subliniată şi în jurisprudenţa europeană, fiind considerată un aspect al garanţiilor procesuale conferite de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, prin Hotărârea din data de 28 aprilie 2005, pronunţată în cauza Albina c. România, s-a reţinut de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului:

"30. Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, parag. 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, parag. 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, parag. 59].

34. Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 - VIII, p. 2.930, parag. 60)."

Aceste considerente au fost reluate şi în cauza Dumitru c. România, prin Hotărârea din data de 01 iunie 2010:

"30. Curtea reaminteşte în primul rând principiile stabilite prin jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte participarea efectivă a părţilor la procedură şi obligaţia instanţelor de a "audia" argumentele acestora şi de a realiza o examinare efectivă a motivelor, asigurând astfel caracterul echitabil al procedurii (a se vedea, printre multe altele, Albina împotriva României, nr. 57808/00, pct. 30 şi 32, 28 aprilie 2005 şi Boldea, citată anterior, pct. 28 - 30)."

În strânsă legătură cu obligaţia de motivare a hotărârii, Înalta Curte reţine şi obligaţia judecătorului de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, în limitele investirii, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Raportând aceste consideraţii de ordin teoretic la hotărârea pronunţată în cauză, Înalta Curte constată că, din conţinutul acesteia, nu rezultă că prima instanţă s-ar fi pronunţat asupra tuturor aspectelor deduse judecăţii.

Recurenta-reclamantă Societatea A. SRL a învestit instanţa de judecată cu o cerere de chemare în judecată vizând examinarea legalităţii Deciziei nr. 8/03.03.2015, emisă de pârâtul Consiliul Concurenţei, prin acţiune fiind invocate o serie de aspecte de nelegalitate a actului administrativ, care au fost completate prin cererea depusă ulterior, la data de 28.09.2015 . De asemenea, se constată că, prin cererea iniţială s-a formulat un capăt subsidiar de cerere, vizând reducerea cu 10% a amenzii aplicate reclamantei, iar prin cererea completatoare s-a formulat un al doilea capăt de cerere subsidiar, prin care s-a solicitat reaprecierea gravităţii faptei, cu consecinţa încadrării acesteia în categoria faptelor de gravitate mică şi stabilirea nivelului de bază al amenzii la 0,6% din cifra de afaceri pe anul 2013.

În raport de pretenţiile expuse prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată şi de argumentarea în fapt şi în drept a acestora, Înalta Curte constată că, deşi instanţa de fond a pronunţat o soluţie asupra obiectului cererii de chemare în judecată, motivele expuse în cuprinsul sentinţei recurate nu dovedesc o examinare efectivă a argumentelor şi motivelor expuse de părţi, nefiind întrunite cerinţele asigurării unui proces echitabil.

Sub un prim aspect, se constată că, deşi reţine depunerea în cauză a unei cereri completatoare, prima instanţă omite a se pronunţa asupra criticilor formulate în cuprinsul acestor cereri, referitoare la nelegalitatea Deciziei nr. 8/03.03.2015, ca urmare a greşitei constituiri a Plenului Consiliului Concurenţei la data deliberării. De asemenea, instanţa de fond nu a analizat petitul subsidiar din cererea completatoare, referitor la calificarea faptei anticoncurenţiale ca având gravitate scăzută, din perspectiva stabilirii nivelului de bază al amenzii la nivelul de 0,6% din cifra de afaceri a reclamantei pe anul 2013, ci a analizat doar pretenţia subsidiară formulată în cadrul acţiunii iniţiale, sub aspectul reducerii cuantumului amenzii cu 10%.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că motivarea instanţei de fond se rezumă, în general, la expunerea unor scurte concluzii privind legalitatea actului administrativ atacat, uneori prin preluarea acestei concluzii din întâmpinarea formulată de intimatul-pârât, fără a cuprinde o analiză proprie, completă, a argumentelor de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată şi cererea completatoare.

Art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, face trimitere la nevoia expunerii în considerentele hotărârii a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, ceea ce conduce la concluzia că motivarea trebuie să cuprindă argumentele proprii judecătorului, simpla reluare a argumentelor uneia dintre părţi nefiind suficientă. O astfel de motivare nu face dovada analizării efective a argumentelor părţilor şi nu respectă rigorile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţia României garantează dreptul la un proces echitabil, garanţie ce nu poate fi respectată de o hotărâre judecătorească care se limitează la a prelua în considerente argumentele părţilor, fără a fi trecute prin filtrul judecătorului.

Este de necontestat că soluţia judecătorului, în orice litigiu, indiferent de obiectul său, va fi pronunţată în favoarea uneia din părţile cauzei, prin raportare la motivele de fapt şi de drept expuse, care au convins instanţa de judecată de justeţea pretenţiilor părţii, dar judecătorul cauzei nu se poate eschiva de la obligaţia de motivare a hotărârii, preluând argumentele părţii căreia i-a dat câştig de cauză.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că, în cauza de faţă, considerentele hotărârii recurate nu respectă exigenţele unei motivări corespunzătoare, care să ofere certitudinea analizării efective şi complete a cauzei şi a argumentelor părţilor, astfel încât se impune casarea integrală a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În raport de soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte apreciază ca fiind inutilă analizarea celorlalte motive de recurs invocate de recurenta-reclamantă Societatea A. SRL, fondate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanţa de fond în rejudecare.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora cheltuielile de judecată se acordă la cererea părţii care a câştigat, ceea ce presupune culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul. Pe cale de consecinţă, aceste dispoziţii sunt aplicabile doar în acele situaţii în care instanţa de recurs statuează definitiv asupra pretenţiilor deduse judecăţii, întrucât numai în această ipoteză se poate stabili care este partea căzută în pretenţii.

În cauza de faţă, instanţa de control judiciar a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, astfel încât prin hotărârea dată în recurs nu a fost tranşat litigiul dintre părţi, instanţa de control judiciar neputându-se pronunţa asupra solicitării de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru aceste considerente, constatându-se incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL, va casa Sentinţa civilă nr. 247 din 01 februarie 2016 şi va trimite cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 247 din 01 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV