Contractual damages claim over EU grant reimbursement dismissed; ministry prevails on no-fault finding

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2015, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 497.234,25 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat prin încălcarea culpabilă a obligaţiilor asumate prin art. 5 din contractul de finanţare nr. x/12.01.2010, cu dobânzile legale calculate de la data scadenţei cererii de rambursare şi până la plata integrală a prejudiciului.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 369 pronunţată la data de 09.02.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei civile nr. 369 pronunţată la data de 09.02.2016 a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, la data de 30.03.2016, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a reţinut în mod greşit posibilitatea intimatului de prelungire a termenului de 80 de zile, fiind neanalizată condiţia esenţială a prelungirii termenului şi a modului culpabil în care pârâta a înţeles să profite de aceste prevederi contractuale.

Consideră nejustificată perioada de întârziere a plăţii şi după aprobarea acesteia, intimatul acţionând cu rea-credinţă.

Mai arată recurenta că, în condiţiile în care intimatul ar fi făcut plata grantului în termenul asumat prin contract, creditul contractat s-ar fi diminuat în mod corespunzător cu această sumă de bani şi nu s-a mai fi plătit dobânzi pentru diferenţa de rambursat.

În opinia sa, culpa contractuală a pârâtului este evidentă întrucât, cu bună ştiinţă, a tergiversat nepermis de mult soluţionarea cererii de rambursare.

Critică hotărârea primei instanţe şi prin prisma faptului că, în mod neîntemeiat, instanţa de fond a respins cererea constând în efectuarea unei expertize contabile aspect ce ar conduce la concluzia că hotărârea era deja luată înainte de dezbaterea fondului.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

5. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează.

Obiectul acţiunii pendinte constă în obligarea pârâtului Ministerul Fondurilor Europene la plata c/valorii prejudiciului pe care reclamanta afirmă că i-a fost cauzat prin încălcarea culpabilă a obligaţiilor asumate prin art. 5 din contractul de finanţare nr. x.

Conform art. 5 din contractul de finanţare nr. x/12.01.2010:

"(1) AM va autoriza cererile de rambursare în urma verificării de către OI a documentelor justificative prezentate de beneficiar în maximum 80 de zile calendaristice de la data depunerii acestora la OI, iar OI va informa beneficiarii cu privire la sumele autorizate.

(2) Rambursarea se va efectua de către Unitatea de Plată pentru POS CCE, în termen de 10 zile calendaristice de la data la care beneficiarul a fost informat cu privire la suma autorizată, în RON - în cont.

(3) AM/OI poate prelungi termenul menţionat la alin. (1), cu informare în prealabil a beneficiarului, în situaţii justificate legate de soluţionarea de documente şi clarificări, precum şi în situaţia organizării unor misiuni de monitorizare şi control anterioare autorizării plăţii".

Recurenta-reclamantă a depus spre analiză cererea de rambursare nr. x/17.01.2012, cerere care a fost soluţionată de pârât la finalul anului 2012 şi a fost finalizată în luna februarie 2013.

Instanţa nu identifică nici o culpă a intimatului-pârât concretizată printr-o întârziere nejustificată în soluţionarea cererii întrucât acesta, în procesul de analiză a cererii, a solicitat clarificări din partea recurentei-reclamante şi prezentarea de documente necesare aprobării cererii, respectând astfel prevederile art. 5 alin. (3) din contractul de finanţare.

În urma solicitării intimatului, recurenta-reclamantă a comunicat note de clarificări, prin adresa nr. x/09.04.2012.

O altă situaţie care a condus la prelungirea termenului a constat în desfăşurarea unei misiuni de control la sediul recurentei, fiind întocmit raportul de control nr. x/07.08.2012.

În consecinţă, a fost aprobată la plată suma de 996.632,85 RON reprezentând contravaloarea cererii rambursare nr. x

Ulterior, s-a întocmit lista de verificare 1896/25.09.2012 a cererii de rambursare şi s-a aprobat la plată suma solicitată.

Faţă de aceste împrejurări de fapt, se constată că, în mod corect, judecătorul fondului a reţinut lipsa culpei intimatului în modalitatea de punere în executare a obligaţiilor contractuale, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 1530-1531 C. civ., invocate de recurentă.

În acest context, este neîntemeiată susţinerea recurentei în sensul că prima instanţă ar fi reţinut în mod eronat justificarea prelungirii termenului de 80 de zile de către intimat.

Împrejurarea că intimatul a solicitat clarificări şi documente doar cu 4 zile înainte de expirarea termenului de 80 de zile nu conduce la concluzia existenţei unei culpe în sarcina intimatului întrucât textul art. 5 din contractul de finanţare prevede posibilitatea de verificare a documentelor justificative prezentate de beneficiar în "maximum 80 de zile calendaristice de la data depunerii acestora la OI". Textul alin. (1) se coroborează ce cel al alin. (3), intimatul având posibilitatea de prelungire a acestui termen în situaţiile expuse anterior.

Este irelevantă susţinerea recurentei care afirmă că misiunea de control putea fi efectuată oricând şi critică birocraţia excesivă, neindicând nici o normă de drept material incidentă speţei care ar fi fost încălcată, eludată sau aplicată greşit de prima instanţă, în condiţiile în care se invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Simplele afirmaţii nu pot primi valenţe juridice şi nu pot fi interpretate ca şi critici concrete aduse hotărârii pronunţate de prima instanţă care a indicat prin considerente atât textele legale cât şi clauzele contractuale pe care le-a avut în vedere.

Un alt aspect evidenţiat prin considerentele hotărârii recurate constă în faptul că art. 6 din O.U.G. nr. 66/2011 prevede că "Autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene au obligaţia de a exclude integral sau parţial de la rambursarea/plata cheltuielilor efectuate şi declarate de beneficiari acele cheltuieli care nu respectă condiţiile de legalitate, regularitate ori conformitate stabilite prin prevederile legislaţiei naţionale şi comunitare în vigoare, în situaţia în care - în procesul de verificare a solicitărilor de plată - acestea determină existenţa unor astfel de cheltuieli".

Se poate concluziona astfel că intimatul a acţionat în limitele impuse de actele normative incidente şi de clauzele contractului de finanţare.

Se mai reţine de către instanţa de recurs faptul că, în conţinutul alin. (3) al art. 5 din contract nu se prevede, în mod expres, o perioadă maximă de prelungire a termenului menţionat la alin. (1), tocmai pentru faptul că nu se putea prevedea o anumită durată a misiunii de monitorizare şi de control anterioare autorizării plăţii astfel că nu se confirmă susţinerile recurentei referitoare la o depăşire culpabilă a termenului de plată efectivă.

Aceste elemente sunt suficiente în a se concluziona că intimatul nu putea fi obligat la plata contravalorii prejudiciului pretins de recurentă, atât timp cât nu sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile contractuale fiind constatată atât lipsa vinovăţiei cât şi a unei fapte ilicite de nerespectare a clauzelor contractuale.

Este relevant şi faptul că nu s-a inserat nici o clauză contractuală în baza căreia reclamanta ar fi avut obligaţia de a încheia un contract de credit iar recurenta nu poate invoca un fapt de notorietate, cât timp aceasta invocă o răspundere contractuală.

De asemenea, se reţine că proba cu expertiză contabilă solicitată de reclamantă a fi efectuată în cauză nu era utilă, pertinentă şi concludentă în sensul art. 255 C. proc. civ.

Alegaţiile recurentei referitoare la faptul că hotărârea era luată înainte de dezbaterea fondului doar pentru faptul că s-a respins proba cu expertiză are valoare de supoziţie fără nici un suport juridic şi de altfel, reclamanta nu a formulat nicio cerere de recuzare a judecătorului fondului.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate, nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 369 din 09 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV