Taxpayer joint liability for insolvent debtor's unpaid taxes: requirement of proven bad faith by administrator under Fiscal Procedure Code

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, anularea Deciziei nr. 2489/29.08.2013 emisă de pârâtă, cu consecinţa anulării Deciziei nr. 377/06.03.2013 prin care s-a dispus atragerea răspunderii sale în solidar cu pretinsa debitoare SC B. SRL, societate aflată în insolvenţă, şi suspendarea executării silite pornite împotriva reclamantei, în vederea recuperării debitului estimat la suma de 75.356.297 RON, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.

2. Declinarea de competenţă

Prin Sentinţa civilă nr. 2813/17.06.2014, Tribunalul Timiş a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, reţinând că suma impusă reclamantei depăşeşte valoarea de 1.000.000 RON.

3. Soluţia instanţei de fond

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2014, la data de 4.07.2014.

Prin Sentinţa civilă nr. 224 din 17 septembrie 2014, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta A.

4. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei civile nr. 224 din 17 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Alba Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta A., solicitând, în principal, casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar, în subsidiar, casarea sentinţei, rejudecarea pe fond a cauzei şi admiterea în tot a acţiunii formulate, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, pentru motive încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Solicită casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare întrucât prima instanţă nu s-a pronunţat asupra probelor pe care le-a solicitat.

Apreciază că, în speţă, nu există fapta pentru care s-a atras răspunderea sa iar, prin Ordonanţa pronunţată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Timişoara, s-a dispus clasarea întrucât SC B. SRL nu a produs niciun prejudiciu bugetului general al statului.

Cu privire la elementul subiectiv, susţine că prima instanţă a încălcat principiul bunei-credinţe şi a plecat greşit, de la prezumţia relei-credinţe.

Astfel, pentru a se putea vorbi despre antrenarea răspunderii solidare cu debitorul insolvabil, trebuia să fie dovedită intenţia sa de a săvârşi respectivele fapte pentru a prejudicia statul.

Or, organele fiscale nu au dovedit sub nici o formă acest aspect şi nu au arătat care sunt acţiunile pe care le-ar fi săvârşit pentru a determina nedeclararea şi neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

5. Apărările intimatei

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile recurate.

Cu privire la reaua-credinţă a recurentei, susţine că, în calitate de administrator, a avut o conduită pasivă, nefăcând nici un demers pentru stingerea obligaţiilor bugetare în numele societăţii debitoare.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privitor la aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prin Decizia nr. 377/06.03.2013 emisă de D.G.F.P. Timiş s-a reţinut că, din analiza raportului de inspecţie fiscală nr. x/04.03.2011, a rezultat că, în urma verificărilor efectuate asupra documentelor justificative înregistrate de societatea SC B. SRL, au fost constatate aspecte care au influenţat veniturile şi cheltuielile societăţii, cu consecinţe în impozitul pe profit şi TVA, altele decât cele declarate de societate prin declaraţia 101 privind impozitul pe profit, declaraţiile 100 şi deconturile de TVA - declaraţiile cod 300.

Astfel, s-a constatat că, în perioada verificată, societatea a efectuat stornări de achiziţii intracomunitare şi livrări intracomunitare de bunuri în relaţiile cu diferiţi parteneri de afaceri, pentru care au fost constatate deficienţe în ceea ce priveşte realitatea operaţiunilor, justificarea scutirilor pentru livrări şi a dreptului de deducere pentru taxa aferentă achiziţiilor. Totodată, societatea nu a declarat în Declaraţia recapitulativă toate livrările intracomunitare de bunuri scutite de TVA efectuate de clientul SC C. SRL Italia în perioada iunie - iulie 2010.

S-a reţinut că întocmirea Notelor contabile reprezentând stornarea livrărilor intracomunitare şi stornarea achiziţiilor intracomunitare, a fost efectuată cu sprijinul societăţii de contabilitate, pentru a crea o legalitate aparentă a returului de mărfuri de la client şi de restituire către furnizor. Au fost întocmite şi înregistrate în evidenţa contabilă facturi de stornare fără să existe un flux de mărfuri şi un transport aferent, apreciindu-se că operaţiunile de stornare au fost făcute doar scriptic, prin întocmirea unor documente care nu reprezintă documente justificative pentru înregistrarea în contabilitate.

În consecinţă, prin raportul de inspecţie fiscală x/04.03.2011, au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare în sumă totală de 41.618.588 RON la care s-au calculat majorări de întârziere şi s-au aplicat amenzi.

Urmare celor constatate, organele de control au înaintat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.N.A.- sesizare penală împotriva reclamantei A., în calitate de administrator al SC B. SRL, pentru fapte de natura celor prevăzute la art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi pentru faptele prevăzute la art. 43 din Legea nr. 82/1991.

De asemenea, a apreciat emitentul actului contestat că, SC B. SRL, prin administrator A., a desfăşurat o activitate, constând în achiziţii şi livrări intracomunitare, care nu are la bază operaţiuni reale şi a căror valoare este de sute de milioane de euro, cu parteneri de afaceri cu sediul în alte state membre ale Uniunii Europene de tip "fantomă" şi care, potrivit autorităţilor italiene, parte dintre ei ar putea fi implicaţi într-o fraudă de tip carusel.

S-a apreciat că administratorul a acţionat cu rea-credinţă, urmărind în fapt, nedeclararea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi implicit, sustragerea de la plata acestora.

În concluzie, având în vedere starea de insolvenţă a SC B. SRL precum şi faptul că administratorul ar fi gestionat o activitate de tip infracţional cu scopul sustragerii de la declarare şi implicit, virarea la bugetul statului, a obligaţiilor fiscale datorate, în temeiul prev. art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, s-a decis angajarea răspunderii reclamantei A. pentru recuperarea creanţelor fiscale în sumă totală de 75.356.297 RON.

În drept, s-au invocat prev. art. 27 alin. (2) lit. d) şi art. 28 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

Prin Decizia nr. 2489/29.08.2013 s-a respins contestaţia administrativă formulată de A. împotriva deciziei privind atragerea răspunderii solidare nr. 377/06.03.2013, reţinându-se conduita pasivă a acesteia, în calitate de administrator al SC B. SRL, în sensul că nu a efectuat nici un demers pentru stingerea obligaţiilor bugetare în numele societăţii debitoare. De asemenea, s-a reţinut culpa directă a nerespectării obligaţiilor fiscale prevăzute de art. 22 din C. proc. fisc. care ar aparţine, în opinia organului fiscal, tot administratorului societăţii controlate pentru faptul că are obligaţia de reprezentare şi gestiune a societăţii comerciale.

În ceea ce priveşte probele administrate la judecata cauzei în fond, intimata a depus la dosar documentaţia care a stat la baza emiterii deciziilor contestate iar proba cu expertiză contabilă solicitată de reclamantă nu avea caracter util, pertinent şi concludent soluţionării cauzei întrucât obiectul acţiunii constă în verificarea legalităţii deciziei prin care s-a antrenat răspunderea solidară a recurentei şi nu decizia de impunere. În consecinţă, chiar dacă prima instanţă nu s-a pronunţat în mod distinct asupra probelor, această împrejurare nu atrage sancţiunea nulităţii hotărârii astfel că nu se impune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Potrivit prevederilor art. 27 alin. (2) lit. d) din C. proc. fisc., temei de drept ce a stat la baza atragerii răspunderii solidare a recurentei-reclamante, "(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale".

Răspunderea solidară reglementată de dispoziţiile procedurii fiscale are natura unei răspunderi civile delictuale însă legiuitorul a prevăzut şi condiţii speciale pentru antrenarea acesteia. Astfel, pentru a se atrage răspunderea solidară în condiţiile codului de procedură fiscală, sunt necesare dovezi concludente în vederea demonstrării relei-credinţe a persoanei căreia i se atrage acest gen de răspundere. Nicidecum nu se poate constata că simpla deţinere a calităţii de administrator al societăţii insolvabile are conduce, în mod automat, la o prezumţie de rea-credinţă, aşa cum eronat s-a reţinut de către organele fiscale.

Or, organele fiscale nu au dovedit, prin niciun mijloc de probă, reaua-credinţă a recurentei-reclamante ci s-au rezumat la a afirma că "a acţionat cu rea-credinţă", doar prin faptul că a urmărit, în fapt, nedeclararea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi implicit, sustragerea de la plata acestora, fără să se indice care sunt elementele concrete faţă de care s-a ajuns la această concluzie.

Reaua-credinţă este definită, din punct de vedere juridic, ca fiind "incorectitudine, atitudine a unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale".

Prin decizia de soluţionare a contestaţiei administrative s-au făcut referiri la "conduita pasivă" a administratorului societăţii, reţinându-se "culpa directă" doar pentru faptul că are "obligaţia de reprezentare şi gestiune a societăţii comerciale", ceea ce nu poate echivala cu intenţia clară a recurentei de a determina, cu rea-credinţă, nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Instanţa de recurs nu este de acord cu argumentele avansate de prima instanţă prin care s-a susţinut că reaua-credinţă se poate prezuma în cazul de faţă, întrucât emitentul deciziei contestate are îndatorirea să dovedească reaua-credinţă a administratorului societăţii controlate, aflându-se într-un caz special de răspundere, reglementată de prevederile O.G. nr. 92/2003 şi nu de dispoziţiile Legii nr. 31/1990.

Dacă s-ar accepta ipoteza că administratorul societăţii insolvabile ar fi direct răspunzător, în solidar cu societatea debitoare, doar în baza calităţii acestuia, atunci nu s-ar justifica opţiunea legiuitorului de a introduce în textul art. 27 alin. (2) lit. d) din C. proc. fisc., condiţia specială ca administratorul să fi acţionat cu rea-credinţă or, legea se interpretează în sensul în care produce efecte.

Nu este de neglijat nici faptul că, prin Ordonanţa emisă la data de 12.10.2017 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş în cadrul Dosarului penal nr. x/2014 s-a dispus clasarea cauzei privind pe recurentă sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, aceasta achitând prejudiciul stabilit prin expertiza contabilă efectuată.

De asemenea, prin Ordonanţa pronunţată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Timişoara s-a dispus clasarea întrucât SC B. SRL nu a produs niciun prejudiciu bugetului general al statului.

Faţă de considerentele expuse, în baza disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamanta A., se va casa sentinţa recurată.

În rejudecare, potrivit prevederilor art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, se va admite acţiunea şi se va anula atât Decizia nr. 2489/29.08.2013 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara cât şi Decizia nr. 377/06.03.2013 emisa de fosta Direcţie Generală a Finanţelor Publice Timiş.

Potrivit art. 453 C. proc. civ., se va obliga intimata-pârâtă la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 150 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 224 din 17 septembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal

Casează sentinţa civilă recurată şi în rejudecare:

Admite acţiunea şi anulează Decizia nr. 2489/29.08.2013 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Decizia nr. 377/06.03.2013 emisa de fosta Direcţie Generală a Finanţelor Publice Timiş.

Obligă intimata-pârâtă la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 150 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV