Police officer fails to prove urgency for suspension of administrative recovery decision; appeal rejected as unfounded

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată şi înregistrată la data de 15 decembrie 2016 pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. de dosar x/2016 reclamanta A., a solicitat suspendarea executării Deciziei de imputare nr. 421961 din 18 februarie 2016 emisă de către Inspectoratul General al Politiei Române până la soluţionarea definitivă a acţiunii în contencios care face obiectul dosarului nr. x/2016

Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 66/2017 pronunţată în data de 16 februarie 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi în consecinţă, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

Totodată, a respins şi cererea de suspendare a executării Deciziei de Imputare nr. 421961 din 18 februarie 2016 formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE şi COMISIA DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIILOR din cadrul INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE.

Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei civile nr. 66/2017 pronunţate de instanţa de fond, a formulat recurs reclamanta A. solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi:

- În principal, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, rejudecarea pe fond a cererii de suspendare a executării Deciziei de imputare nr. 421961 din 18 februarie 2016 emisă de către Inspectoratul General al Poliţiei Române până la soluţionarea definitivă a acţiunii în contencios administrativ care face obiectul dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Cluj;

- În subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, în temeiul art. 497 C. proc. civ., ambele cu consecinţa admiterii cererii de suspendare.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat să se constate ca fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul criticilor subsumate acestui motiv de casare susţine recurenta-reclamantă că sentinţa recurată a fost pronunţată prin nesocotirea dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 25 alin. (5) şi alin. (6) din O.G. nr. 121/1998 şi a I.M.A.I. 114/2013 Anexa nr. 2 Nota lit. e).

Apreciază recurentă-reclamantă că, în mod greşit şi contradictoriu, instanţa de fond în sentinţa recurată a reţinut faptul că nu este îndeplinită condiţia existenţei cazului bine justificat, deşi, chiar în considerentele sentinţei arată că nemotivarea actului administrativ constituie o împrejurare de fapt şi de drept care este de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ, astfel cum şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine în jurisprudenţa sa constantă.

Astfel, susţine recurenta - reclamantă că, deşi a arătat că Decizia de imputare este nemotivată, instanţa a ignorat faptul că dispoziţiile art. 25 alin. (5) şi (6) din O.G. nr. 121/1998 prevăd că Decizia de imputare va fi temeinic motivată (...) proba temeiniciei şi legalităţii deciziei de imputare trebuie să fie efectuată de unitatea a cărei comandant sau şef a emis-o".

Recurenta - reclamantă menţionează în continuare că sentinţa instanţei de fond a fost dată cu încălcarea normelor de drept material şi în mod cu totul eronat instanţa a reţinut că, dacă în Decizia de imputare se arată temeiul de drept incident precum şi faptul că suma imputată reprezintă paguba rezultată din nerespectarea obligaţiilor asumate, cel puţin la nivel aparent, actul administrativ este motivat, în contextul în care, din economia dispoziţiilor art. 25 alin. (5) şi alin. (6) din O.G. nr. 121/1998, rezultă faptul că legiuitorul a impus o obligaţie similară celei pe care o au instantele judecătoreşti, motivarea fiind de esenţa hotărârilor, în general, în vederea oferirii posibilităţii exercitării controlului intern, administrativ sau judiciar.

În lipsa motivării deciziei de imputare, orice organ de control superior este pus în imposibilitate de a verifica legalitatea îndepărtării apărărilor formulate Astfel, recurenta - reclamanta susţine că sentinţa recurată a fost emisă prin încălcarea dispoziţiilor legale imperative, sens în care se impune admiterea prezentului recurs şi casarea hotărârii atacate.

Susţine recurenta - reclamantă că instanţa de fond omite să facă aplicarea corespunzătoare a art. 25 alin. (5) şi alin. (6) din O.G. nr. 121/1998; mai mult, aceasta nu a aplicat dispoziţiile I.M.A.I. nr. 114/2013, normă internă în completarea O.G. nr. 121/1998, care prevede forma pe care trebuie să o aibă o decizie de imputare "Anexa 2 Nota e) numele de familie, prenumele, funcţia, datele de identitate ale persoanelor răspunzătoare material, domiciliul lor, suma ce se impută fiecăruia în parte, motivându-se temeiurile de drept şi de fapt care au angajat răspunderea materială;"

Apreciază recurenta că înşiruirea unor texte legale nu echivalează cu o motivare temeinică deoarece, în lipsa coroborării acestora cu situaţia de fapt analizată, această manieră de a soluţiona contestaţia reprezintă o dovadă clară a unei "deliberări" lipsite de rigurozitate şi atenţie. Cu alte cuvinte, o motivare necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistenţa motivării şi, deci, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor imperative ale O.G. nr. 121/1998 iar în acest sens, raportat la dispoziţiile legale incidente, având in vedere soluţia la care s-a oprit instanta, consideră sentinţa recurată ca fiind nelegala. Din acest punct de vedere instanta a greşit, deoarece este evidentă aparenţa vădită de nelegalitate, recurenta făcând astfel dovada că actul în speţă nu îndeplineşte condiţiile esenţiale de valabilitate.

Susţine în continuare recurenta - reclamantă că sentinţa atacată a fost data cu desconsiderarea dispoziţiilor art. 66 alin. (2) din I.M.A.I. nr. 114/2013, această dispoziţie având caracter imperativ, fiind de natură să conducă la o nelegalitate a actului, făcând astfel dovada îndeplinirii cazului bine justificat.

Instanţa, în mod cu totul eronat a reţinut în considerente că trebuie să facă dovada vătămării. Chiar dacă, prin absurd, s-ar impune dovedirea producerii unei vătămări prin nerespectarea obligaţiei legale de comunicare a devizului, susţine recurenta -reclamantă că prejudicial suferit este unul evident, având în vedere că a fost pusă în imposibilitatea de a verifica legalitatea întinderii şi componentelor cheltuielilor ce i-au fost imputate.

În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, susţine recurenta - reclamantă că sentinţa recurată este neîntemeiată şi raportat la faptul că suma imputată în valoare de 7.170,28 RON este una considerabilă, raportat la patrimonial părţii, care momentan este studentă, nu mai are un loc de muncă şi are în întreţinere şi un copil în vârstă de 9 luni.

Având în vedere că este o sumă stabilită în mod nelegal în sarcina sa, recurenta - reclamantă apreciază că această condiţie impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004 este pe deplin îndeplinită, conform înscrisurilor doveditoare anexate.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de recurenta - reclamantă au formulat întâmpinări intimaţii - pârâţi INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE şi MINISTERUL AFACERILOR INTERNE, ambele autorităţi solicitând, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat şi pe cale de consecinţă menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală.

Răspunsul la întâmpinare

Recurenta - reclamantă a formulat Răspuns la întâmpinările formulate de intimaţii - pârâţi INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE şi MINISTERUL AFACERILOR INTERNE, în cuprinsul căruia arată, în esenţă că, în ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a M.A.I., recursul său a fost formulat doar în contradictoriu cu Inspectoratul General al Poliţiei Române iar aspectele criticate nu au privit şi soluţia dată de Curtea de Apel Cluj cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.A.I.

În continuare, recurenta - reclamantă reia o parte din susţinerile formulate în cadrul cererii de recurs.

În ceea ce priveşte condiţia prevenirii unei pagube iminente, susţine recurenta - reclamantă că, însăşi începerea procedurii executării silite a deciziei atacate este prin ea însăşi o dovadă a prejudiciului iminent, fiind totodată şi o certitudine că a suferit un prejudiciu ireparabil prin faptul că a trebuit să renunţe la cursurile unei şcoli din motive neimputabile, pentru a cărei admitere s-a pregătit cu mult timp înainte.

Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă.

Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă

Situaţia de fapt reţinută şi considerentele primei instanţe privind admiterea cererii de suspendare

Analizând actele şi lucrările dosarului Înalta Curte constată că, în fapt, prin cererea ce face obiectul prezentului litigiu, reclamanta A. a solicitat suspendarea executării Deciziei de imputare nr. 421961 din 18 februarie 2016, emisă de către Inspectoratul General al Poliţiei Române, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare ce face obiectul dosarului nr. x/2016

Prima instanţă a reţinut în esenţă că, în ce priveşte argumentele aduse de reclamantă în susţinerea cazului bine justificat, nu sunt în măsură să releve o nelegalitate evidentă, aspectele invocate privind în realitate aspectele de nelegalitate în fond, atât cu privire la actul contestat cât şi cu privire la actele în temeiul şi în aplicarea cărora a fost emis.

În ce priveşte paguba iminentă, a apreciat prima instanţă că nici aceasta nu este dovedită; reclamanta nedepunând nici un înscris justificativ din care să rezulte care sunt veniturile pe care le obţine, respectiv cheltuielile pe care trebuie să le suporte.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă şi subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apărărilor expuse în întâmpinările formulate de intimaţii - pârâţi INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE şi MINISTERUL AFACERILOR INTERNE, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Înalta Curte constată că, faţă de obiectul litigiului dedus prezentei judecăţi, în practica judiciară s-a reţinut că suspendarea executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru etapa procedurii prealabile administrative şi în art. 15 din aceeaşi lege, pentru etapa judiciară de contestare a actului administrativ, constituie un instrument procedural menit să asigure protecţia juridică provizorie a subiectelor de drept în privinţa cărora actul administrativ produce anumite efecte juridice, până la evaluarea acestuia de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare.

Această măsură de protecţie, care înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ, poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cele două condiţii prevăzute cumulativ de lege:

- cazul bine justificat, definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ;

- paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliului Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea nr. 554/2004, prevede în art. 14 şi 15, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Art. 14 din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, îndeplinirea cumulativă a condiţiei existenţei unui caz bine justificat şi a iminenţei unei pagube, conform definiţiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din acelaşi act normativ.

Îndeplinirea celor două condiţii este verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanţă.

Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Pe de altă parte, din dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepţională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis), ori când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ), actele bucurându-se de prezumţia de legalitate şi de veridicitate, care determină principiul executării lor din oficiu, iar a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce, într-un stat de drept, este de neconceput.

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, instanta de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, reţinând că recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii celor două condiţii prevăzute de lege pentru suspendarea actelor.

Astfel, instanţa de control judiciar reţine că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, invocă lipsa motivării deciziei de imputare, raportat la dispoziţiile art. 25 din O.G. nr. 121/1998 şi la dispoziţiile cuprinse în Anexa nr. 2 din cadrul Instrucţiunilor M.A.I. 114/2013, lipsa devizului de calcul analitic privind cheltuielile de şcolarizare, conform art. 66 alin. (2) din I.M.A.I. nr. 114/2013, susţinând totodată că soluţia de clasare dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj în 7 ianuarie 2016 a fost doar consecinţa viciilor de procedură ale sesizării, iar decizia de imputare s-a emis în consecinţa acestei clasări.

Analizând susţinerile recurentei - reclamante referitoare la existenţa cazului bine justificat, Înalta Curte constată că prima instanţă, raportându-se la cerinţa neprejudecării fondului, în mod temeinic a realizat doar o cercetare sumară a aparenţei dreptului, analizând actul ce face obiectul suspendării doar sub aspectul existenţei unor indicii ce ar fi putut conduce la concluzia că autoritatea şi-ar fi depăşit atribuţiile legale, având în vedere tocmai faptul că această condiţie a cazului " bine justificat" presupune ca, asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă, fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, fără a se analiza consecinţele juridice pe care acesta le-a produs.

Instanţa de control judiciar apreciază că aceste indicii de nelegalitate este necesar să fie evidente, pentru a putea fi identificate cu uşurinţă la nivelul aparenţelor.

La modul concret, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalităţii actelor administrative presupune, atât ca autorităţile administrative să nu eludeze dispoziţiile legale, cât şi ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. Acest principiu, impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanţa de judecată nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate a actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Analizând sumar decizia de imputare ce face obiectul prezentei suspendări, în limitele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi prin raportare la dispoziţiile invocate de recurenta - reclamantă, respectiv art. 25 alin. (5) şi (6) din O.G. nr. 121/1998, ori cele cuprinse în Anexa nr. 2 din Instrucţiunile M.A.I. nr. 114/2013 şi dispoziţiile art. 66 alin. (2) din acelaşi act normativ, Înalta Curte constată că aceasta a fost emisă cu respectarea menţiunilor obligatorii şi de formă prevăzute în normele legale anterior amintite, conţinând elementele esenţiale care să permită efectuarea controlului judecătoresc, respectiv denumirea organului emitent, numărul şi data certă, temeiul legal, cuantumul sumei imputate, numele, prenumele persoanei căreia i se impută această sumă, motivele de fapt şi de drept, semnătura persoanei competente să o emită, respectiv termenul în care poate fi contestată şi organul competent în soluţionarea contestaţiei, aceste ultime 2 menţiuni fiind obligatorii, conform art. 25 alin. (6) din O.G.121/1998.

Corectitudinea sau suficienţa motivării nu pot fi analizate în procedura reglementată de art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004, în care se examinează doar sumar actul administrativ-fiscal în privinţa căruia se solicită suspendarea executării.

Or, în cauza de faţă, la nivelul de aparenţă specifică analizei judiciare proprii art. 15 rap. la art. 14 din Legea nr. 554/2004, se observă că decizia de imputare a fost emisă în forma prevăzută de lege, de autoritatea competentă, cu indicarea temeiurilor de fapt şi de drept.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de fond că, cel puţin la nivel aparent, actul administrativ este motivat iar analiza de legalitate a acestuia, respectiv verificarea legalităţii actelor care au stat la baza emiterii deciziei de imputare presupun o cercetare în fond a cauzei, ce excedează competenţelor instanţei învestită în procedura cererii de suspendare a executării, fiind atributul instanţei învestite cu acţiunea în anularea aceluiaşi act.

Cât priveşte celălalt argument adus de recurenta - reclamantă în dovedirea cazului bine justificat, respectiv necomunicare devizului de calcul analitic privind cheltuielile de şcolarizare, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că recurenta - reclamantă nu a făcut dovada că încălcarea acestei condiţii conduce la o nelegalitate evidentă a actului administrativ, determinând chiar nulitatea actului.

Pe de altă parte, instanţa de control judiciar, analizând dispoziţiile art. 66 alin. (2) din Instrucţiunile M.A.I. nr. 114/2013, ce prevăd că " (2) La cererea celor în cauză, o copie a procesului-verbal de cercetare administrativă se comunică acestora de către unitatea care are în evidenţă debitul", constată că acestea nu au legătură cu aspectele învederate, respectiv cu valabilitatea deciziei de imputare, acestea reglementând o altă situaţie, respectiv obligaţia comunicării unei copii a procesului-verbal de cercetare administrativă, la cererea celui în cauză. Astfel, chiar şi făcând abstracţie de faptul că acest proces-verbal de cercetare administrativă se comunică la cererea persoanei în cauză, Înalta Curte constată că recurenta - reclamantă nu a putut face dovada că necomunicarea acestuia conduce la nelegalitatea deciziei de imputare, respectiv că dispoziţiile 66 alin. (2) din Instrucţiunile M.A.I. nr. 114/2013 au caracter imperativ, astfel cum a susţinut.

Prin urmare, instanţa de control judiciar apreciază, în acord cu judecătorul fondului, că, prin susţinerile sale recurenta-reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiei " cazului bine justificat" acestea neputând fi analizate decât în raport de toate împrejurările pricinii.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că, prin Sentinţa civilă nr. 348/2017 din 2 noiembrie 2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă, prin care a solicitat anularea mai multor acte administrative (Hotărârea Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul I.G.P.R, nr. x din 29 aprilie 2016; Hotărârea Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţilor nr. 82 din 1 iunie 2016), inclusiv anularea Deciziei de imputare emisă de către I.G.P.R. nr. x din 18 februarie 2016, ce face obiectul prezentei cereri de suspendare.

Deşi nu este definitivă, această soluţie constituie un reper în verificarea aparenţei de nelegalitate, pentru că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării şi interpretării unor probe şi a efectuării unei evaluări aprofundate, posibilitate pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie.

În aceste circumstanţe, soluţia adoptată de instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare creează, cel puţin cu caracter provizoriu, premisa legalităţii actului a cărui suspendare s-a solicitat, fiind astfel confirmată prezumţia de legalitate a actelor administrative, până la soluţionarea recursului.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanţă, în raport de susţinerile părţilor, a realizat, în limitele învestirii sale, o examinare sumară a situaţiei de fapt şi de drept invocate de reclamantă, pe care le-a considerat, în mod justificat, ca nefiind de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii deciziei de impunere a cărei suspendare face obiectul prezentei judecăţi, recurenta- reclamantă neoferind indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate de care se bucură actul administrativ.

În ceea ce priveşte condiţia evitării producerii unei pagube iminente, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că recurenta - reclamantă nu a depus înscrisuri justificative din care să rezulte care sunt veniturile pe care le obţine, respectiv, că nu mai are loc de muncă, astfel cum susţine prin cererea de recurs precum şi cheltuielile pe care trebuie să le suporte, simplele afirmaţii neputând fi considerate "ca suficiente" în această materie.

Înalta Curte reţine că valoarea şi caracterul executoriu al actului administrativ nu reprezintă în sine un motiv pentru acordarea suspendării şi nu pot face dovada prin ele însele a îndeplinirii cerinţei referitoare la prevenirea producerii unei pagube iminente, ci se impune analizarea îndepliniri acestei condiţii pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept, neprobate de parte.

Totodată, instanţa de control judiciar nu poate face abstracţie de faptul că, de principiu, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie care, la rândul său se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea.

Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situaţii de excepţie, cu observarea strictă a îndeplinirii exigenţelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În acest condiţii, nu poate fi reţinută situaţia prezentată de reclamantă, referitoare la faptul că punerea în aplicare a măsurilor dispuse produce efecte asupra securităţii sale sociale, actul administrativ bucurându-se de prezumţia de legalitate, măsurile având, la rândul lor, caracter prezumat legal.

Este adevărat că restituirea sumei de 7.170,28 RON, de către recurenta - reclamantă afectează patrimoniul acesteia şi, din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului echivalează cu o pagubă însă, Înalta Curte reţine că acest lucru are la bază un act administrativ ce se bucură de prezumţia de legalitate, astfel că măsura are caracter prezumat legal, care nu se circumscrie cerinţelor art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege.

Pe de altă parte, constatarea faptului că nu este îndeplinită condiţia referitoare la cazul bine justificat în sensul în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, face de prisos analiza condiţiei prevenirii unei pagube iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, atâta timp cât, pentru a fi dispusă măsura provizorie de suspendare a executării actului administrativ, este necesară îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

Prin urmare, prima instanţă a făcut o analiză a premiselor suspendării executării actului administrativ şi a reţinut fondat că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea efectelor actului administrativ emis de intimatul - pârât Inspectoratul General al Poliţiei Române, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea acestui act administrativ.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea sentinţei de fond, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, sentinţa pronunţată de prima instanţă urmând a fi menţinută, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 66/2017 din 16 februarie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2019.

Procesat de GGC - MM