Competence conflict resolved in favor of labor jurisdiction for age-discrimination claim regarding judicial assistant dismissal

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată. Prima instanţă investită.

Prin cererea înregistrată la data de 21 februarie 2018 pe rolul Tribunalului Hunedoara, sub nr. x/2018, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei Bucureşti, Ministrul Justiţiei Bucureşti şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării Bucureşti, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să se constate discriminarea săvârşită prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 3513/C din 27 septembrie 2016, prin care s-a dispus eliberarea sa din funcţia de asistent judiciar prin pensionare,

- să se dispună obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor egale cu salariile actualizate şi indexate de la data încetării anticipate a mandatului până la data expirării mandatului prin ajungere la termen, în cuantum total de 167.200 RON,

- cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat în esenţă că prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 2201/C din 5 iulie 2013 a fost numită în funcţia de asistent judiciar la Tribunalul Timiş, începând cu data de 1 iulie 2013, pentru un mandat de 5 ani şi anume de la data de 1 iulie 2013 până la data de 1 iulie 2018.

Prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 3513/C din 27 septembrie 2016 s-a dispus eliberarea sa din funcţia de asistent judiciar, începând cu data de 27 septembrie 2016, ca urmare a împlinirii vârstei de pensionare, fără nicio solicitare din partea reclamantei.

Fapta discriminatorie imputată vizează favorizarea, pe criterii de vârstă, a unor persoane aflate într-o situaţie identică/similară cu a reclamantei, prin menţinerea acestora în funcţia de asistent judiciar, ulterior împlinirii vârstei de pensionare, până la expirarea mandatului.

Discriminarea constă în diferenţa de tratament juridic aplicată în privinţa persoanelor numite în funcţia de asistent judiciar care împlinesc vârsta de pensionare în timpul exercitării mandatului de 5 ani, întrucât în cazul unora se dispune încetarea mandatului la data împlinirii vârstei de pensionare, mandatul acestora încetând prin emiterea unui nou ordin, iar în cazul altora se dispune menţinerea în funcţie până la data expirării funcţiei de asistent judiciar, şi după împlinirea vârstei de pensionare, până la expirarea mandatului.

Criteriul de discriminare în cazul reclamantei a fost vârsta de pensionare a asistenţilor judiciari aflaţi în cursul exercitării mandatului, acesta fiind un criteriu pentru încetarea mandatului doar în privinţa unora dintre aceste persoane, încălcându-se grav principiul egalităţii tratamentului juridic.

Nu există nicio justificare rezonabilă şi obiectivă care să justifice diferenţa de tratament existentă între reclamantă şi celelalte persoane care se află în aceeaşi situaţie juridică, criteriul privind vârsta de pensionare ca şi cauză de încetare a mandatului de asistent judiciar fiind aplicat diferenţiat, fără vreo explicaţie sau motivare care să fundamenteze această discriminare.

În drept au fost invocate prevederile art. 2 din O.U.G. nr. 137/2000, art. 116 din C. proc. civ.

Prin Sentinţa civilă nr. 811 din 13 iunie 2018 Tribunalul Hunedoara a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această sentinţă Tribunalul a reţinut următoarele:

Litigiul dedus judecăţii are ca obiect constatarea existenţei unei discriminări, astfel cum rezultă din motivele de fapt şi de drept invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, "persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxa judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea Consiliului".

Prin Decizia nr. 10 din 23 mai 2016 privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "instanţa competentă să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanţe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia, cu excepţia cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale".

În cazul reclamantei, pretinsa discriminare îşi are izvorul ca urmare a emiterii Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 3513/C din 27 septembrie 2016, iar contestarea unui asemenea act atrage competenţa materială a Curţii de Apel, reclamanta având posibilitatea de a alege între instanţa de la domiciliul său şi cea de la domiciliul pârâtului, potrivita art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004.

Cum reclamanta a înţeles să învestească cu soluţionarea prezentului litigiu instanţa de la domiciliul/reşedinţa sa, Tribunalul a apreciat că instanţa competentă din punct de vedere material şi teritorial este Curtea de Apel Alba-Iulia.

Faţă de considerentele de mai sus, în baza art. 129 şi art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., coroborate cu art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea 554/2004, competenţa de soluţionare a acţiunii reclamantei a fost declinată în favoarea Curţii de Apel Alba-Iulia.

2. A doua instanţă investită, după declinare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 27 iulie 2018.

Prin Sentinţa nr. 228 din 6 noiembrie 2018 Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Alba-Iulia şi, în baza art. 132 alin. (3) din C. proc. civ. coroborat cu art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara, secţia I civilă - Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel a reţinut că, litigiul dedus judecăţii are ca obiect constatarea existenţei unei discriminări, reclamanta apreciind că a fost discriminată prin Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 3513/C din 27 septembrie 2016 prin care s-a dispus eliberarea sa din funcţia de asistent judiciar, începând cu data de 27 septembrie 2016, ca urmare a împlinirii vârstei de pensionare, fără nicio solicitare din partea reclamantei, mandatul său încetând abia la data de 1 iulie 2018.

Potrivit art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, "persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun".

Prin Decizia nr. 10 din 23 mai 2016 privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că "instanţa competentă să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanţe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia, cu excepţia cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale".

Este adevărat că reclamanta se pretinde discriminată ca urmare a emiterii Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 3513/C din 27 septembrie 2016, act administrativ a cărui legalitate a fost cercetată de instanţa de contencios administrativ, însă discriminarea a survenit în contextul raportului juridic de muncă pe care reclamanta l-a avut cu Tribunalul Timiş, în calitate de asistent judiciar.

Reclamanta a fost numită în funcţia de asistent judiciar prin Ordinul nr. 2201/C din 5 iulie 2013 emis de Ministrul Justiţiei, la propunerea Consiliului Economic şi Social, în temeiul art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Eliberarea sa din funcţie a fost dispusă în temeiul art. 113 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 coroborat cu art. 65 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 303/2004, prin raportare la art. 53 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Prin urmare, în speţă s-a avut în vedere raportul juridic de muncă al reclamantei, aceasta neavând calitatea de funcţionar public, astfel că este irelevant că numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie s-a dispus printr-un act administrativ emis de Ministrul Justiţiei.

Eliberarea din funcţie s-a dispus potrivit art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în conformitate cu care contractul de muncă al reclamantei încetează de drept la data îndeplinirii condiţiilor cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, fiind aplicate dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 263/2010 cu privire la vârsta standard de pensionare.

Reclamanta se pretinde discriminată faţă de alţi asistenţi judiciari care nu au fost eliberaţi din funcţie chiar dacă au îndeplinit vârsta standard de pensionare prevăzută de Legea nr. 263/2010, astfel că litigiul dedus judecăţii îşi păstrează natura proprie specifică jurisdicţiei muncii.

S-a reţinut aşadar, considerentele Deciziei nr. 10/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în paragrafele 38 - 42, de unde rezultă că instanţa competentă să soluţioneze acţiunea întemeiată pe art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 este instanţa civilă de drept comun ori de câte ori actul/faptul discriminatoriu nu a survenit în contextul unui raport juridic guvernat de o lege specială, însă dacă discriminarea are ca izvor raporturile de muncă ori cele ale funcţionarilor publici, competenţa de soluţionare a acţiunii nu poate fi alta decât celei specifice jurisdicţiei muncii ori celei de contencios administrativ.

Faţă de împrejurarea că reclamanta s-a aflat în raporturi de muncă cu Tribunalul Timiş, instanţa competentă să soluţioneze cauza este instanţa specializată în soluţionarea conflictelor de muncă, în speţă Tribunalul Hunedoara, având în vedere domiciliul reclamantei şi dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.

3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă, conform art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara, secţia I civilă.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

În ceea ce priveşte cadrul procesual se constată că, obiectul cererii de chemare în judecată constă în constatarea unei discriminări săvârşită prin emiterea Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 3513/C din 27 septembrie 2016, prin care s-a dispus eliberarea reclamantei din funcţia de asistent judiciar prin pensionare.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, îl constituie problema instanţei competente teritorial să soluţioneze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte constată că reclamanta a fost numită în funcţia de asistent judiciar prin Ordinul nr. 2201/C din 5 iulie 2013 emis de Ministrul Justiţiei, la propunerea Consiliului Economic şi Social, în temeiul art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Eliberarea sa din funcţie a fost dispusă în temeiul art. 113 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 coroborat cu art. 65 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 303/2004, prin raportare la art. 53 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, prin Ordinul nr. 3513/C din 27 septembrie 2016 .

Având în vedere că eliberarea din funcţie s-a dispus în baza dispoziţiilor art. 52 şi art. 53 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora pensia pentru limită de vârstă se cuvine persoanelor care îndeplinesc, cumulativ, la data pensionării, condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare sau în specialitate, după caz, prevăzute de prezenta lege, în mod corect în speţa de faţă sunt incidente dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii potrivit cărora la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare contractul individual de muncă existent încetează de drept.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că litigiul dedus judecăţii este un litigiu specific jurisdicţiei muncii.

De asemenea, ambele instanţe aflate în conflict negativ de competenţă au reţinut în mod corect incidenţa în prezenta cauză a dezlegării date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 10/2016 (obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.) cu privire la soluţionarea unei acţiuni întemeiată pe art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, instanţa competentă să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanţe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia, cu excepţia cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale".

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că, chiar în condiţiile în care recunoaşterea unor drepturi salariale mai largi decât cele deja acordate ori anularea actului administrativ vătămător au fost justificate exclusiv pe argumente de discriminare, litigiile deduse judecăţii şi-au păstrat natura lor proprie, a conflictului de muncă, respectiv de drept administrativ, principiul nediscriminării şi egalităţii de şanse fiind unul de ordin constituţional, aşadar valabil şi general aplicabil în orice domeniu al vieţii sociale, indiferent de raportul de drept analizat, fără a-i schimba natura juridică a acestuia.

Calificarea dată în jurisprudenţă noţiunii de discriminare, aceea de faptă ilicită de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală a autorului acesteia, este corectă, dar nu sprijină opinia în sensul că instanţa civilă ar fi unica jurisdicţie competentă să sancţioneze comportamentele discriminatorii, indiferent de sfera raporturilor juridice în care s-ar manifesta acestea. În definitiv, discriminarea constituie o cauză ori un criteriu de nelegalitate care, concretizată ori transpusă într-un fapt juridic, determină calificarea acestuia ca fiind ilicit, în timp ce manifestată la nivelul actelor juridice, induce caracterul nelegal al acestora, în ambele cazuri natura juridică a răspunderii pe care o antrenează fiind aceea specifică raportului juridic în care se manifestă comportamentul discriminatoriu.

Prin urmare, persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, în condiţiile dreptului comun, înţelegând prin aceasta în faţa instanţei de drept comun, respectiv aceea civilă, ori de câte ori actul/faptul discriminatoriu nu a survenit în contextul unui raport juridic guvernat de o lege specială şi în legătură cu drepturi subiective a căror protecţie se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, potrivit regulilor instituite pentru acestea, care se vor aplica cu întâietate.

Aşadar, având în vedere aceste considerente, precum şi faptul că reclamanta s-a aflat în raporturi de muncă cu Tribunalul Timiş, instanţa competentă să soluţioneze cauza este instanţa specializată în soluţionarea conflictelor de muncă, în speţă Tribunalul Hunedoara, având în vedere domiciliul reclamantei.

4. Soluţia Înaltei Curţi

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Hunedoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei Bucureşti şi Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării Bucureşti, în favoarea Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 06 februarie 2019.

Procesat de GGC - MM