Tax offset annulment ruling vacated and remanded for technical accounting expert testimony.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1.1. Cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a solicitat anularea Deciziei nr. 21/6.08.2015 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea Deciziilor de compensare nr. 21017/12.08.2014, 21018/12.08.2014, 21019/12.08.2014, 21020/12.08.2014, 21021/12.08.2014, emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, obligarea pârâtei la emiterea unor noi decizii de compensare pentru creanţe reciproce certe, lichide şi exigibile până la concurenţa sumei de 5.842.915 RON şi la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Soluţia instanţei de fond.

Prin Sentinţa civilă nr. 39/2016 din data de 21.04.2016 Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta Societatea A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, pentru Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili; a anulat Decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 21/6.08.2015, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a anulat Deciziile de compensare nr. 21017/12.08.2014, 21018/12.08.2014, 21019/12.08.2014, 21020/12.08.2014, 21021/12.08.2014, emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi a obligat pârâta la emiterea unor noi decizii de compensare pentru creanţe reciproce certe, lichide şi exigibile până la concurenţa sumei de 5.842.915 RON.

1.3. Cererea de recurs.

Împotriva Sentinţei civile nr. 39/2016 din data de 21.04.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au formulat recurs pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în nume propriu şi în reprezentarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea opţiunii sale procesuale recurenta a susţinut următoarele:

Referitor la soluţia pronunţată prin care s-a dispus obligarea pârâtei la emiterea unor noi decizii de compensare pentru creanţe reciproce, certe, lichide şi exigibile până la concurenţa sumei de 5.842.915 RON, instanţa de fond, în mod greşit, a pronunţat acest capăt de cerere în contradictoriu cu A.N.A.F. - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, astfel că în mod greşit instanţa de fond nu a dispus introducerea în cauză a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Neamţ din cadrul D.G.R.F.P. Iaşi în condiţiile art. 78 C. proc. civ. luând în considerare că această din urmă instituţie a preluat dosarul fiscal al reclamantei începând cu data de 01.01.2015.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond prin care s-a dispus anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 21/06.08.2015 şi a Deciziilor de compensare nr. 21017/12.08.2014, nr. 21018/12.08.2014, nr. 21019/12.08.2014, nr. 21020/12.08.2014, nr. 21021/12.08.2014 emise de către Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili se susţine că prin Sentinţa civilă nr. 6669/21.11.2012 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2011, a dispus rambursarea către intimata reclamantă a sumei de 5.842.915 RON reprezentând TVA respins la rambursare.

Urmare a acestei hotărâri suma aprobată la rambursare în cuantum total de 5.842.915 RON, a fost compensată potrivit art. 117 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003 cu obligaţiile fiscale datorate de reclamanta, fiind emise Deciziile privind compensarea obligaţiilor fiscale nr. 21017/12.08.2014, nr. 21018/12.08.2014; nr. 21020/12.08.2014, nr. 21021/12.08.2014, nr. 21019/12.08.2014.

Potrivit fişei sintetice totale, la data emiterii acestor decizii reclamanta figura cu obligaţii de plată restante la bugetul de stat, în suma totala de 87.266.125 RON.

În mod greşit instanţa de fond a reţinut că prin aceste decizii s-au compensat obligaţii fiscale ale reclamantei scadente la 25.02.2008, 24.03.2008, 24.09.2008, 19.12.2008 şi 22.07.2009 în condiţiile în care la aceste momente au fost depuse deconturile cu sume negative cu opţiune de rambursare aferente lunilor ianuarie 2008, februarie 2008, noiembrie 2008, iunie 2009 şi august 2009 care au fost soluţionate cu inspecţie fiscală anticipată, care au făcut obiectul dosarului anterior menţionat, în urma căruia pârâta fost obligată să ramburseze reclamantei societăţii A. S.A. suma de 5.842.915 RON.

Prin Notele de compensare nr. x/12.08.2014, y/12.08.2014, nr. z/12.08.2014, w/12.08.2014 şi 21019/12.08.2014 au fost soluţionate deconturile cu sume negative cu opţiune de rambursare depuse la datele 25.02.2008, 24.03.2008, 19.12.2008, 22.07.2009 şi 24.08.2009, potrivit procedurii în vigoare la respectivele date, data exigibilităţii şi data stingerii reprezentând data depunerii deconturilor cu sume negative cu opţiune de rambursare.

De fapt, cu sumele de rambursat nu s-au stins obligaţii scadente în anii 2008 - 2009, ci au fost luate în calcul obligaţiile existente în sold la data soluţionării, respectiv 12.08.2014.

În mod greşit, instanţa de fond, analizând fişa pe plătitor, a reţinut că prin deciziile de compensare au fost stinse obligaţii aferente anilor 2008 - 2009, obligaţii care nu existau în fişa pe plătitor, întrucât, în realitate, au fost stinse obligaţii datorate în perioada 2011 - 2014 ignorându-se apărările formulate la fond, prin întâmpinare, data exigibilităţii înscrisă în deciziile de compensare reprezentând data depunerii deconturilor cu sume negative cu opţiune de rambursare, şi nu termenul de plata al obligaţiilor fiscale compensate.

De asemenea, obligaţiile de plată restante la bugetul de stat, în suma totală de 87.266.125 RON reprezentau obligaţii de plată neachitate la bugetul general consolidat şi nu conţineau obligaţiile declarate de reclamantă care fuseseră stinse prin deciziile privind compensarea obligaţiilor fiscale din data de 12.03.2013.

Reclamanta a susţinut eronat, prin acţiunea formulată, că s-ar fi emis deciziile contestate pentru sume care fuseseră compensate deja, iar instanţa de fond nu a verificat în mod temeinic dacă aceste susţineri aveau corespondent în realitate, fiind fără echivoc că se impunea să fie administrată o probă cu expertiză contabilă pentru clarificarea acestei situaţii.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 18 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 06 februarie 2019.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

2.1. Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentele-pârâte, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin Sentinţa nr. 6669/21.11.2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. x/2011, irevocabilă în urma respingerii recursurilor declarate de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Neamţ şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, dispusă prin Decizia nr. 560/6.02.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă acţiunea formulată de Societatea A. S.A. şi a fost obligată pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Neamţ să-i ramburseze suma de 5.842.915 RON, reprezentând T.V.A. respins la rambursare.

La solicitarea reclamantei de punere în executare a acestei hotărâri, pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a emis următoarele decizii de rambursare: 3238/14.07.2014, pentru perioada fiscală ianuarie 2008, în valoare de 716.684 RON; 3239/14.07.2014, pentru perioada fiscală februarie 2008, în valoare de 1.976.202 RON; 3240/14.07.2014, pentru perioada fiscală noiembrie 2008, în valoare de 3.086.836 RON; 3241/14.07.2014, pentru perioada fiscală iunie 2009, în valoare de 9.362 RON; 3242/14.07.2014, pentru perioada fiscală august 2009, în valoare de 53.867 RON.

Instanţa de fond reţinând că s-a dispus compensarea unor sume care la data emiterii deciziilor de compensare nu mai reprezentau obligaţii de plată ale reclamantei, fiind stinse anterior, a anulat actele administrativ fiscale contestate, dispunând, concomitent, obligarea pârâtei la emiterea unor noi decizii de compensare pentru creanţe reciproce certe, lichide şi exigibile până la concurenţa sumei de 5.842.915 RON.

Procedând de asemenea manieră, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, bazată pe un probatoriu insuficient, întemeiată pe considerente contradictorii şi cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează compensarea.

În situaţia unor poziţii absolut contradictorii a părţilor în litigiu cu privire la obligaţiile fiscale stinse prin notele de compensare care fac obiectul cererii de anulare din prezenta cauză, instanţa era obligată, pentru aflarea adevărului în cauză, să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală în realizarea acestui deziderat, fiind în drept, conform art. 14 C. proc. civ., să ceară părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

În acest sens, pentru lămurirea neechivocă a existenţei şi vechimii creanţelor fiscale ale reclamantei stinse prin notele de compensare anterior menţionate, cu luarea în considerare a dificultăţii interpretării acestor acte administrativ fiscale, care beneficiază de un limbaj extrem de tehnic, instanţa era datoare a supune discuţiei părţilor şi a ordona o expertiză tehnică de specialitate, mijloc de probă care prin concluziile şi explicaţiile sale este de natură a oferi un suport obiectiv silogismului instanţei.

Instanţa de fond nu a procedat în consecinţă, limitându-se la validarea afirmaţiilor reclamantei a căror veridicitate a considerat-o ca fiind confirmată din aspectele de fapt şi de drept reţinute prin actele administrativ fiscale contestate în cauză, precum şi a fişelor sintetice depuse de pârâtă la dosar, deşi cel puţin în aparenţă aceste înscrisuri susţineau poziţia emitenţilor lor.

Din menţiunile conform cărora, prin notele de compensare au fost stinse obligaţii de plată scadente în perioada martie 2011 - februarie 2014, instanţa de fond a tras concluzia că au fost compensate obligaţii de plată care fuseseră deja stinse şi că susţinerile reclamantei referitoare la faptul că s-a dispus de două ori compensarea pentru aceleaşi sume sunt întemeiate. Însă din aceste menţiuni se putea trage şi concluzia contrară, respectiv cea că au fost stinse obligaţiile de plată ale organelor fiscale, din perioada respectivă, care aveau corespondent în deconturile cu sume negative cu opţiune de rambursare aferente lunilor ianuarie 2008, februarie 2008, noiembrie 2008, iunie 2009 şi august 2009, care făcuseră obiectul controlului de legalitate al instanţelor de judecată în litigiul anterior, fiind astfel validate afirmaţiile pârâtei recurente.

Aceasta întrucât, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 116 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală aplicabil, prin compensare se sting creanţe reciproce certe, lichide şi exigibile care intră în conţinutul raporturilor fiscale, astfel că menţiunea stingerii obligaţiilor de plată scadente în perioada martie 2011 - februarie 2014 putea viza fie obligaţiile organului fiscal, fie ale reclamantei.

Mai departe, instanţa de fond analizează fişele sintetice privind situaţia fiscală a reclamantei depuse de pârâtă, consolidându-şi concluzia la care a ajuns, din constatarea că sumele reprezentând obligaţii de plată ale reclamantei cu impozitele, taxele şi contribuţiile enumerate de pârâtă în deciziile de compensare au fost diminuate, însă pentru obligaţii scadente în perioada 2011 - 2013.

Or, diminuarea obligaţiilor fiscale ale reclamantei pentru obligaţii scadente în perioada 2011 - 2013, nu putea duce decât la concluzia că operaţiunea de compensare a operat cu obligaţii ale organului fiscal pentru această perioadă, pentru că a fost înregistrată o diminuare a obligaţiilor reclamantei la bugetul de stat, care trebuia să aibă un corespondent, în virtutea compensării, în stingerea unor obligaţii ale organului fiscal, astfel că apare mai veridică afirmaţia că este vorba de obligaţii scadente în perioada 2011 - 2013.

Prin urmare, instanţa de control judiciar poate concluziona că aspectele relevate pot fi subsumate motivelor de nelegalitate prevăzut de art. 408 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., constând în neordonarea unor probe necesare aflării adevărului în cauză, motivarea contradictorie a sentinţei recurate determinată de un raţionament logico-juridic eronat, astfel că hotărârea pronunţată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar, impunându-se, în aceste condiţii, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de fond spre rejudecare.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează să admită recursul declarat de pârâte, să caseze decizia şi să trimită cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentele - pârâte Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva Sentinţei nr. 39 din 21 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2015.

Casează hotărârea atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 06 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN