Standing to challenge tax assessment against former administrator for solidary liability

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a solicitat următoarele:

1. Anularea Deciziei nr. 197/25.06.2015 emise de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală;

2. Obligarea pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei promovate împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.07.2014 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor.

În motivare, reclamantul a arătat că prin Decizia de impunere nr. x/30.07.2014, în sarcina S.C. B. S.R.L. au fost stabilite creanţe fiscale principale în cuantum de 3.782.210 RON (1.681.839 RON impozit pe profit şi 2.100.371 TVA), în considerarea faptului că S.C. B. S.R.L. ar fi dedus TVA şi cheltuieli aferente unor operaţiuni economice fictive.

A precizat că prin Adresa nr. x/28.11.2014, AJFP Bihor i-a notificat deschiderea procedurii de angajare a răspunderii solidare pentru o parte din creanţele fiscale stabilite suplimentar în sarcina S.C. B. S.R.L. (3.005.779 RON şi accesorii), aferente perioadei în care a deţinut calitatea de administrator al acestei societăţi.

2. Soluţia instanţei de fond.

Prin Sentinţa civilă nr. 117 din data de 20.01.2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a anulat Decizia de soluţionare a Contestaţiei nr. 197/26.06.2015 şi a obligat pârâta la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate de reclamant împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.07.2014 emise de AJFP Bihor.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut că prin Decizia de impunere nr. x/30.07.2014, emisă de AJFP Bihor, au fost stabilite în sarcina S.C. B. S.R.L., societate în cadrul căreia reclamantul A. a deţinut funcţia de administrator, creanţe fiscale principale în cuantum de 3.782.210 RON (1.681.839 RON impozit pe profit şi 2.100.371 TVA), reţinându-se că societatea că ar fi dedus TVA şi cheltuieli aferente unor operaţiuni economice fictive.

Prin Adresa nr. x/28.11.2014, AJFP Bihor l-a notificat pe reclamant cu privire deschiderea procedurii de angajare a răspunderii solidare a acestuia pentru o parte din creanţele fiscale stabilite suplimentar în sarcina S.C. B. S.R.L. (3.005.779 RON şi accesorii), aferente perioadei în care a deţinut calitatea de administrator al acestei societăţi, la data de 22.05.2015 reclamantului fiindu-i comunicată, la cerere, Decizia de impunere nr. x/30.07.2014.

Reclamantul a formulat contestaţie împotriva deciziei, solicitând anularea în parte a acesteia, respectiv cu privire la creanţele fiscale principale în cuantum de 3.005.779 RON, aferente perioadei în care a deţinut calitatea de administrator al S.C. B. S.R.L.

Prin Decizia nr. 197/25.06.2015, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a respins contestaţia formulată de reclamant ca fiind promovată de o persoană lipsită de calitatea de a contesta.

În drept, Curtea reţine că potrivit dispoziţiilor art. 205 alin. (1), teza 1 din C. proc., împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii, la alin. (2) de la acelaşi articol prevăzându-se că "Este îndreptăţit la contestaţie numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia."

Din interpretarea textului legal citat, se observă că are calitatea de a contesta un act administrativ-fiscal, aşa cum este decizia de impunere, orice persoană care consideră că a fost lezată în drepturile sale prin efectele acestui act, fiind corectă susţinerea reclamantului potrivit căreia dreptul de a contesta actul administrativ fiscal nu aparţine numai persoanei căreia îi este destinat.

De altfel, nu numai în materia dreptului fiscal, ci şi în materia contenciosului administrativ, în general, este consacrat dreptul oricărei persoane vătămate de a contesta, potrivit procedurii prevăzute de lege, un act administrativ care nu îi este adresat (faţă de care este terţ) dar despre care apreciază că produce efecte vătămătoare în privinţa drepturilor sale subiective sau a intereselor sale legitime.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, "Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.", precum şi cele ale art. 7 alin. (3) din acelaşi act normativ, care prevăd că "Este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia (...)"

Prin urmare, atât dreptul comun în materia contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004, cât şi norma specială de la art. 205 alin. (2) din C. proc. fisc., prevăd în mod expres dreptul oricărei persoane vătămate de a contesta un act administrativ, chiar în ipoteza în care acesta este adresat altui subiect de drept.

Raportat la textul legal incident, art. 205 alin. (2) din C. proc. fisc., Curtea reţine că, deşi Decizia de impunere nr. x/30.07.2014 este adresată contribuabilului S.C. B. S.R.L., această împrejurare nu exclude dreptul oricărei alte persoane, care au calitatea de terţi, de a contesta acest act administrativ-fiscal potrivit procedurii reglementate de art. 205 şi urm. din C. proc. fisc., în măsura în care apreciază că efectele actului le vatămă drepturi subiective recunoscute de lege sau interese legitime.

În speţă, deşi reclamantul este terţ în raport de această decizie de impunere, împrejurarea deschiderii procedurii de angajare a răspunderii solidare cu debitoarea S.C. B. S.R.L., pentru o parte din suma stabilită prin această decizie, respectiv suma de 3.005.779 lei, reprezentând impozit pe profit şi TVA stabilite suplimentar prin decizia de impunere, pentru perioada în care acesta a deţinut funcţia de administrator al societăţii, este în măsură să îi confere reclamantului dreptul de a contesta actul administrativ-fiscal, având în vedere că se consideră vătămat de efectele acestuia.

Curtea reţine că, pentru a avea calitatea de a contesta, în condiţiile prevăzute de art. 205 - 218 din C. proc. fisc., un act administrativ-fiscal, este suficient ca persoana în cauză să se considere lezată în drepturile sale de efectele acestui act, chiar dacă nu este destinatarul actului contestat, urmând ca organul fiscal, respectiv instanţa de judecată competentă să stabilească dacă, în concret, există o astfel de vătămare, acest aspect ţinând de fondul raportului juridic litigios şi nu de calitatea de a contesta, aşa cum în mod eronat a reţinut pârâta.

Deşi de regulă, în cazul contenciosului fiscal, vătămarea este determinată de stabilirea de către organul fiscal, în sarcina contribuabilului, a unei creanţe fiscale, astfel încât, de cele mai multe ori, calitatea de persoană care se consideră vătămată se suprapune cu cea de destinatar al deciziei de impunere, în realitate nu este exclusă ipoteza în care actul contestat este potenţial vătămător şi pentru o terţă persoană, care nu este contribuabilul destinatar al actului administrativ-fiscal.

Această realitate a fost avută în vedere de legiuitor la redactarea textului art. 205 alin. (2) din C. proc. fisc., text care acoperă, inclusiv ipoteza menţionată anterior, întrucât nu condiţionează dreptul de a contesta actul administrativ-fiscal de calitatea de destinatar al acestuia, procedura de contestare fiind accesibilă oricărei persoane care afirmă că a fost lezată în drepturile sale, dovedirea vătămării suferite fiind o chestiune ce ţine de fondul contestaţiei administrative.

Or, în cazul de faţă, reclamantul a fost pus în imposibilitatea de a dovedi pretinsa vătămare pe care afirmă că i-a cauzat-o Decizia de impunere nr. x/30.07.2014, în condiţiile în care, prin Decizia nr. 197/25.06.2015, pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, i-a respins contestaţia ca fiind promovată de o persoană lipsită de calitatea de a contesta, pe motivul că nu este destinatarul deciziei.

De altfel, Curtea reţine că pârâta recunoaşte implicit calitatea reclamantului de a contesta decizia de impunere, prin referirea pe care o face în cuprinsul întâmpinării la posibilitatea acestuia de a formula o cerere de intervenţie într-o eventuală contestaţie formulată de destinatarul actului, or, dacă se admite posibilitatea contestării actului administrativ fiscal pe calea intervenţiei principale, este firesc să se admită şi contestarea acestuia pe cale directă, întrucât calitatea de a contesta trebuie să existe în ambele cazuri, indiferent de calea procesuală aleasă.

În raport de dispoziţiile art. 205 alin. (2) din C. proc. fisc. şi de argumentele expuse în precedent, Curtea constată că Decizia nr. 197/25.06.2015 este nelegală, întrucât pârâta avea obligaţia de a examina pe fond contestaţia formulată de reclamant împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.07.2014 şi de a stabili dacă efectele acestei decizii lezează drepturile reclamantului, din perspectiva angajării răspunderii solidare pentru o parte din creanţa fiscală stabilită prin actul administrativ-fiscal.

Referitor la susţinerile pârâtei privind pretinsa tardivitate a contestaţiei, Curtea constată, pe de o parte, că sunt nerelevante în condiţiile în care aceasta nu a fost respinsă ca tardiv formulată, iar pe de altă parte, că în ceea ce îl priveşte pe reclamant, decizia de impunere i-a fost comunicată acestuia la data de 22.05.2015, termenul pentru formularea contestaţiei curgând de la acest moment şi nu de la momentul comunicării prin afişare care priveşte exclusiv destinatarul deciziei de impunere.

Nici împrejurarea că decizia de impunere nu a fost contestată de contribuabilul S.C. B. S.R.L., prin actualul reprezentant legal, nu prezintă relevanţă din perspectiva posibilităţii legale a reclamantului de a contesta această decizie, întrucât aceasta reprezintă exclusiv opţiunea destinatarului actului administrativ-fiscal şi nu constituie un impediment pentru ca o terţă persoană căreia actul nu i-a fost adresat, aşa cum este cazul reclamantului, să formuleze o contestaţie, în măsura în care se consideră vătămată în drepturile recunoscute de lege.

3. Cererea de recurs.

Împotriva Sentinţei nr. 49/F/2016 din data de 06 aprilie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul C. invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de fond reţine în considerentele hotărârii atacate împrejurarea ca potrivit dispoziţiilor art. 205 din O.G. nr. 92/2003, are calitate de a contesta un act administrativ fiscal orice persoana care consideră că a fost lezată în drepturile sale prin efectele acestui act.

Raţionamentul potrivit căruia instanţa a stabilit acest aspect consta în aceea ca deşi intimatul are calitatea de terţ în raport de decizia de impunere, acesta are dreptul de a contesta actul administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept întrucât se considera vătămat de efectele acestuia, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.

Critica raţionamentul instanţei de fond întrucât în cauză sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 92/2003 ca lege specială sub imperiul căreia se desfăşoară procedura de soluţionare a contestaţiei, şi nu cele ale Legii nr. 554/2004 ca lege generală care reglementează domeniul contencios administrativ.

Este important de menţionat faptul că intimatul a formulat contestaţia în numele unei persoane juridice pe care nu o mai reprezenta, respectiv S.C. B. S.R.L., astfel încât în speţa de faţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 205 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 în care se arata: "(2) Este îndreptăţit la contestaţie numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia."

Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.07.2014, a fost afişată la data de 05.08.2014 concomitent la sediul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Bihor, cât şi pe pagina de internet a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, potrivit procedurii comunicării actelor administrativ fiscale prin publicitate, reglementată de dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum reiese din Anunţul individual nr. 120/05.08.2014 emis de AJFP Bihor.

Face precizarea ca Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/30.07.2014 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, a fost comunicată S.C. B. S.R.L., la data de 19.08.2014, potrivit Anunţului individual nr. 120/05.08.2014 emis de AJFP Bihor.

Mai mult decât atât, reprezentantul legal al titularului de drepturi şi obligaţii, respectiv administratorul societăţii, în persoana d-lui D. nu a înţeles să conteste decizia de impunere în termenul legal prevăzut de art. 207 alin. (d) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit normelor legale în vigoare, respectiv Legea nr. 31/1990, administratorul societăţii este titularul de drepturi şi obligaţii, precum şi cel care reprezintă societatea comercială în raport cu terţii, astfel încât consideră că instanţa de fond a reţinut în mod eronat posibilitatea intimatului de a solicita anularea deciziei de impunere în cauza.

Potrivit jurisprudenţei, faptul că intimatul invocă un interes în contestarea actului administrativ fiscal prin care s-au stabilit obligaţii fiscale pe numele societăţii comerciale nu îi conferă şi calitatea procesuală activă pentru desfiinţarea acelor acte.

Intimatul, în calitate de fost administrator al societăţii nu poate formula contestaţie împotriva unui act administrativ fiscal ce nu a fost emis pe numele lui, ci în sarcina persoanei juridice S.C. B. S.R.L., societate pe care la data emiterii actelor administrative contestate nu o mai administra, fiind lipsit de calitate procesuală.

Din data de 01.10.2010 calitatea de administrator al S.C. B. S.R.L. aparţine d-lui D. astfel încât, pentru actele administrative emise ulterior pierderii calităţii de administrator, intimatul nu mai poate formula contestaţie împotriva unui act administrativ fiscal ce nu a fost emis pe numele său.

Raţionamentul instanţei de fond este greşit şi prin prisma prevederilor pct. 12.1 lit. b) din OPANAF 2906/2014 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea titlului IX din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală:

"12.1. Contestaţia poate fi respinsă ca:

b) fiind depusă de o persoană lipsită de calitatea de a contesta, în situaţia în care aceasta este formulată de o persoană fizică sau juridică lipsită de calitate procesuală".

Astfel, prin raţionamentul instanţei de fond se ajunge la lipsirea de efecte a acestor prevederi legale, în condiţiile în care se stabileşte ca orice terţ care pretinde o vătămare are calitate de a contesta actul administrativ.

În ipoteza în care nu există identitate între titularul dreptului şi persoana care a înţeles să atace acte administrativ fiscale, apreciază ca domnul A., în calitate de fost administrator al S.C. B. S.R.L., nu le poate ataca în condiţiile în care actele vizate au fost emise în sarcina societăţii comerciale şi ulterior datei de la care acesta nu mai deţinea funcţia de administrator.

De asemenea, instanţa de fond apreciază în mod greşit ca măsura contestării actului reprezintă opţiunea destinatarului, aceasta împrejurare nefiind un impediment pentru ca o terţă persoană să îi conteste.

Aceste aspecte reţinute de instanţa de fond sunt în contradicţie cu dispoziţiile art. 212 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit acestei dispoziţii legale, organul de soluţionare competent poate introduce, din oficiu sau la cerere, în soluţionarea contestaţiei, după caz, alte persoane ale căror interese juridice de natură fiscală sunt afectate în urma emiterii deciziei de soluţionare a contestaţiei.

Aşadar, este de natura evidentei ca terţul vătămat despre care vorbeşte instanţa de fond poate fi introdus în soluţionarea unei contestaţii deja existente, formulată de titularul actului administrativ.

În cazul în care titularul dreptului la acţiune, respectiv S.C. B. S.R.L., prin administratorul statutar dl D., şi-ar fi exercitat dreptul de a contesta decizia de impunere în termenul legal, dl A., în nume propriu, în calitate de fost administrator al S.C. B. S.R.L., ar fi avut posibilitatea introducerii unei cereri în calitate de intervenient, în conformitate cu dispoziţiile art. 212 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003.

Ţinând cont însă ca administratorul societăţii S.C. B. S.R.L., respectiv domnul D., nu a înţeles să conteste decizia de impunere în termenul legal şi având în vedere prevederile legale invocate, intimatul nu are calitate procesuală activă de a contesta decizia de impunere.

În considerarea celor expuse solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat şi casarea sentinţei civile recurate în sensul respingerii acţiunii în totalitate ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

Recurenta arată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile vechiului Cod de procedură fiscală sub imperiul căreia se desfăşoară procedura de soluţionare a contestaţiei, şi nu cele ale Legii nr. 554/2004 ca lege generală care reglementează contenciosul administrativ. Prin urmare, nu ar fi corect raţionamentul potrivit căruia, deşi intimatul a calitatea de terţ în raport de decizia de impunere, are, totuşi, dreptul de a contesta o decizie de impunere adresată altui subiect de drept doar pentru că se consideră vătămat de efectele acesteia.

În realitate, prima instanţă reţine că dreptul oricărei persoane care se consideră lezată prin efectele unui act administrativ-fiscal de a contesta acest act rezultă din dispoziţiile art. 205 alin. (1) din vechiul Codul de procedură fiscală.

În plus, dreptul oricărei persoane vătămate într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ, de a obţine recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi revocarea pagubei este prevăzut de dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Constituţia României.

În mod evident, decizia de impunere contestată de intimat îl priveşte direct şi individual, de vreme ce prin ea s-au stabilit în sarcina societăţii B. S.R.L. obligaţii fiscale aferente unei perioade în care deţinea calitatea de administrator, făcându-se, totodată, menţiuni referitoare la reaua-credinţă demonstrată a acestuia, atât în ceea ce priveşte ascunderea bunurilor, cât şi nedeclararea obligaţiilor cu scopul de a se sustrage de la plata datoriilor. Aspectele reţinute în decizia de impunere şi în raportul de inspecţie fiscală ce a stat la baza emiterii acesteia au reprezentat, de altfel, şi premisele emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare a intimatului cu societatea B. S.R.L.

În concluzie, având în vedere şi faptul că în contenciosul administrativ, pentru dovedirea calităţii procesuale este suficient să se afirme existenţa unei vătămări, pentru că stabilirea în concret a acesteia se face pe baza probelor administrate, fiind o problemă de fond în litigiul administrativ, intimatul are, în mod evident, calitate procesuală de a contesta Decizia de impunere nr. x/30.07.2014 emisă de AJFP Bihor.

Având în vedere motivele expuse în cele ce preced, solicită respingerea recursului şi menţinerea în tot a Sentinţei civile nr. 117/20.01.2016 ca legală şi temeinică.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 18 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 06 februarie 2019.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-reclamant, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Aşa cum rezultă din expunerea rezumativă cuprinsă la pct. 1 din prezenta decizie, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită, pe calea prevăzută în art. 205 din O.G. nr. 92/2003, cu o acţiune vizându-l pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care, cel dintâi a solicitat anularea unor acte administrativ-fiscale emise faţă de S.C. B. S.R.L., societate la care a avut calitatea de administrator la un moment anterior emiterii respectivelor acte.

Astfel, prin Decizia de impunere nr. x/30.07.2014, în sarcina S.C. B. S.R.L. au fost stabilite creanţe fiscale principale în cuantum de 3.782.210 RON (1.681.839 RON impozit pe profit şi 2.100.371 TVA), în considerarea faptului că S.C. B. S.R.L. ar fi dedus TVA şi cheltuieli aferente unor operaţiuni economice fictive.

Prin Adresa nr. x/28.11.2014, AJFP Bihor i-a notificat recurentului reclamant deschiderea procedurii de angajare a răspunderii solidare pentru o parte din creanţele fiscale stabilite suplimentar în sarcina S.C. B. S.R.L. (3.005.779 RON şi accesorii), aferente perioadei în care a deţinut calitatea de administrator al acestei societăţi.

În esenţă, hotărârea adoptată de prima instanţă exprimă teza potrivit căreia un terţ faţă de un act administrativ fiscal, care invocă o vătămare a drepturilor sale subiective recunoscute de lege sau a unor interese legitime, are, în virtutea art. 205 alin. (2) C. proc. fisc., calitatea de a-l contesta.

Acest raţionament este corect, ţinând seama inclusiv de actele de fiscale şi de procedură efectuate în concret în cauza de faţă.

Astfel, trebuie arătat că, faţă de recurentul reclamant, a fost notificată deschiderea procedurii de angajare a răspunderii solidare pentru o parte din creanţele fiscale stabilite suplimentar în sarcina S.C. B. S.R.L. (3.005.779 RON şi accesorii), aferente perioadei în care a deţinut calitatea de administrator al acestei societăţi, fiind emise în acest sens Decizia de impunere nr. x/3.07.2015 şi Decizia nr. 42/4.11.2015, de soluţionare a contestaţiei.

Pe rolul Curţii de Apel Cluj, în Dosarul nr. x/2016, a fost înregistrată acţiunea vizând anularea celor două decizii, prin care se urmăreşte atragerea răspunderii solidare a recurentului reclamant din prezenta cauză pentru o datorie a societăţii stabilită prin Decizia de impunere nr. x/30.07.2014 emise de AJFP Bihor, contestată în prezenta cauză.

Reţinând că soarta respectivului dosar depinde de existenţa sau inexistenţa dreptului ce face obiectul prezentei judecăţi, Curtea de Apel Cluj a dispus, prin încheierea de şedinţă din 17.02.2017, suspendarea cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului, în prezenta cauză, a avut un raţionament juridic în spiritul şi litera legii, excluzând formalismul excesiv, dând eficienţă, în substanţă, dreptului persoanei vătămate de a ataca în contencios administrativ actele autorităţilor publice, consacrat în art. 52 din Constituţia României şi în art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004.

Corect susţine intimatul că, în cadrul contestaţiei fiscale, calitatea de contestator o are persoana ale cărei drepturi şi interese legitime au fost încălcate de către organul fiscal în cadrul procedurii de administrare fiscală, fără să aibă relevanţă calitatea în care ea este implicată în respectiva procedură: contribuabil, plătitor sau persoană chemată în condiţiile legii să răspundă pentru obligaţiile fiscale ale contribuabilului.

În acest sens, instanţa de control judiciar constată că autorităţile fiscale au invocat lipsa calităţii procesuale a recurentului reclamant în procedura de contestare administrativă şi judecătorească a actelor fiscale emise pe numele societăţii care avea, la momentul respectiv, un alt administrator.

Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentului-reclamant, sentinţa a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 205 alin. (1) din C. proc. fisc. corelat cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care dau dreptul altei persoane decât destinatarul actului administrativ să acţioneze în contencios administrativ dacă se consideră vătămată (lezată) într-un drept sau într-un interes legitim.

În speţă, recurentul-reclamant, fost administrator al societăţii, a invocat un interes legitim privat în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, derivând din posibilitatea, materializată prin emiterea deciziilor ce fac obiectul judecăţii în Dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Cluj, de a-i fi atrasă răspunderea personală pentru creanţele societăţii. Interesul reclamantului în contestarea actelor administrative fiscale deduse judecăţii este, aşadar, dovedit.

Dreptul comun în materia contenciosului administrativ prevede în mod expres dreptul oricărei persoane vătămate de a contesta un act administrativ, chiar în ipoteza în care acesta este adresat altui subiect de drept. Instanţa de fond arată în mod clar că însuşi textul art. 205 alin. (2) din vechiul C. proc. fisc. nu condiţionează dreptul de a contesta actul administrativ-fiscal de calitatea de destinatar al acestuia, procedura de contestare fiind accesibilă oricărei persoane care afirmă că a fost lezată în drepturile sale, în acest sens fiind făcute referirile la prevederile art. 1 alin. (2) şi art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În sensul celor arătate anterior s-a pronunţat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea pronunţată în cauza Plaumann c. Comisiei CEE, arătând că în temeiul art. 173, alin. (25) din Tratatul CEE, "orice persoană fizică sau juridică poate introduce o acţiune împotriva deciziilor care, chiar dacă aparent au fost adoptate sub forma unei decizii adresate altei persoane, o privesc direct şi individual,,

Curtea a constatat că "textul nu precizează şi nici nu limitează domeniul de aplicare, formularea şi sensul gramatical al dispoziţiei menţionate justificând interpretarea cea mai largă, pentru că dispoziţiile din Tratat privind dreptul la acţiune al justiţiabililor nu poate fi privit în mod restrictiv".

Recurenta susţine că intimatul ar fi avut doar posibilitatea introducerii unei cereri în calitate de intervenient, în temeiul art. 212 alin. (1) din vechiul C. proc. fisc., în ipoteza în care societatea B. S.R.L şi-ar fi exercitat dreptul de a contesta decizia de impunere în termenul legal.

Corect arată intimatul că, dacă se admite posibilitatea contestării actului administrativ fiscal pe calea intervenţiei principale, este firesc să se admită şi contestarea acestuia pe cale directă, întrucât calitatea de a contesta trebuie să existe în ambele cazuri, indiferent de calea procesuală aleasă. De vreme ce intervenientul în procedura de soluţionare a contestaţiei poate, aşadar, ataca în faţa de instanţei de contencios decizia pronunţată în procedura administrativă prealabilă, cu consecinţa anulării deciziei de impunere, nu există nicio raţiune pentru care acesta nu ar putea-o ataca pe cale directă.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei nr. 117 din 20 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei nr. 117 din 20 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 06 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN