Tax authority’s statutory breach of 45-day deadline to resolve administrative complaint as basis for recovery of litigation costs under civil procedure default rules.

Asupra cererii de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Bacău sub nr. x/2015 din 22.09.2015, reclamanta S.C. A. S.A. Român, jud. Neamţ în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău în considerarea art. 14 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum şi a faptului că, prin Sentinţa civilă nr. 115/21.07.2015, Curtea de Apel Bacău a admis cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x/26.05.2015, iar autoritatea fiscală nu a soluţionat contestaţia administrativă, a solicitat următoarele:

1. obligarea pârâtei la soluţionarea contestaţiei fiscale în termen de 30 de zile de la data hotărârii care urmează a se da în prezenta cauză, sub sancţiunea aplicării conducătorului instituţiei responsabile a unei amenzi în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie, pentru fiecare zi de întârziere, în temeiul art. 18 alin. (6) coroborat cu art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi comunicarea către societate a deciziei care urmează a fi emisă în soluţionarea contestaţiei;

2. în temeiul art. 14 coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004, să se dispună:

- anularea deciziei care va fi emisă în soluţionarea contestaţiei fiscale, în măsura în care aceasta îi va fi defavorabilă;

- anularea Deciziei de impunere nr. x/26.05.2015, cu consecinţa exonerării sale de la plata sumei de 5.709.366 RON reprezentând obligaţii fiscale accesorii.

3. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond.

Prin Sentinţa nr. 24 din data de 24.03.2016 Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca rămas fără obiect, primul capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la soluţionarea contestaţiei fiscale, sub sancţiunea aplicării amenzii în cuantum de 20% din salariul minim brut pe economie, pentru fiecare zi de întârziere şi comunicarea către societate a deciziei care urmează a fi emisă în soluţionarea contestaţiei.

A luat act de renunţarea reclamantei S.C. A. S.A., la soluţionarea celui de-al doilea capăt de cerere având ca obiect anularea deciziei care va fi emisă în soluţionarea contestaţiei fiscale şi a Deciziei de impunere nr. x/26.05.2015, cu consecinţa exonerării sale de la plata sumei de 5.709.366 RON reprezentând obligaţii fiscale accesorii.

A admis, în parte, cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată şi a obligat pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor, să plătească reclamantei suma de 5.050 RON reprezentând cheltuieli de judecată din care 50 de RON taxă judiciară de timbru şi 5.000 RON onorariu avocat. A respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Neamţ, la plata cheltuielilor de judecată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva Sentinţei nr. 24 din data de 24.03.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs se arată că, hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a legii, în cauză nefiind îndeplinite condiţiile acordării de cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata sumei de 5050 RON reprezentând cheltuieli de judecată solicită să se aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

Din ansamblul probelor din dosarul de fond, precum şi soluţionarea cauzei în patru termene de judecată, rezultă că problema de drept dedusă judecăţii nu a prezentat nici caracter de noutate şi nici de complexitate sau mare dificultate. În temeiul acestor considerente, apreciază că munca depusă de avocat în cauza administrativă este specifică unui litigiu comun.

În subsidiar, recurenta solicită aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. şi să cenzureze corespunzător cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă.

Deşi la baza acordării cheltuielilor de judecată se află principiul răspunderii civile delictuale, în conformitate cu care reparaţiunea trebuie să fie integrală, în contextul abordărilor referitoare la aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., atunci când dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită este exercitat abuziv, instanţa are obligaţia să-l oblige pe cel care a căzut în pretenţii să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariul de avocat plătit de partea adversă.

Aşa cum s-a subliniat şi în doctrină, prin diminuarea cheltuielilor de judecată de către instanţă, raportul juridic civil dintre avocat şi client nu este stânjenit în niciun mod, întrucât activitatea instanţelor se limitează doar la reducerea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte, recurenta arată că instanţa de fond nu putea dispune obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată având în vedere că nu a pierdut procesul, primul capăt de cerere fiind respins ca rămas fără obiect, iar cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere s-a luat act de renunţarea reclamantei.

Având în vedere că cererea de chemare în judecată nu poate fi asimilată punerii în întârziere, precum şi faptul că anterior începerii procesului nu s-a aflat în întârziere aşa cum prevăd dispoziţiile art. 454 din C. proc. civ., consideră că nu poate fi reţinută vreo culpă în sarcina Direcţiei Generale de soluţionare a contestaţiilor în soluţionarea contestaţiei administrative.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 18 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 06 februarie 2019.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a apărărilor intimatei-reclamante invocate prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor să soluţioneze contestaţia fiscală înregistrată la organul fiscal sub nr. x/26.06.2015, motivat de faptul că termenul de 45 de zile prevăzut de art. 77 din C. proc. fisc. a expirat.

Prima instanţă a respins, ca rămas fără obiect, primul capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la soluţionarea contestaţiei fiscale, a luat act de renunţarea reclamantei S.C. A. S.A., la soluţionarea celui de-al doilea capăt de cerere având ca obiect anularea deciziei care va fi emisă în soluţionarea contestaţiei fiscale şi a Deciziei de impunere nr. x/26.05.2015, cu consecinţa exonerării sale de la plata sumei de 5.709.366 RON reprezentând obligaţii fiscale accesorii şi a admis, în parte, cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată şi a obligat pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor, să plătească reclamantei suma de 5.050 RON reprezentând cheltuieli de judecată din care 50 de RON taxă judiciară de timbru şi 5.000 RON onorariu avocat.

Soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Răspunzând punctual motivelor de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

6.1. Prin motivul de recurs, recurenta-pârâtă invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material").

Prin motivul de recurs se invocă nelegalitatea sentinţei pentru modalitatea în care prima instanţă a soluţionat cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în proces de către intimata-reclamantă, criticându-se caracterul deosebit de oneros al obligaţiei de plată stabilite în sarcina autorităţii administrative.

Aşa cum rezultă din actele dosarului de fond, la data de 26.06.2015 organul administrativ a fost învestit cu soluţionarea unei contestaţii înregistrată sub nr. 2556.

La data de 22.09.2015 reclamanta s-a adresat instanţei de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor să soluţioneze contestaţia fiscală înregistrată la organul fiscal sub nr. x/26.06.2015, motivat de faptul că termenul de 45 de zile prevăzut de art. 77 din C. proc. fisc. a expirat.

În timpul soluţionării cauzei, la termenul din 25.02.2016, reclamanta a depus o cerere prin care a solicitat instanţei să ia act de rămânerea fără obiect a primului capăt de cerere având în vedere faptul că, la data de 1.02.2016, organul fiscal i-a comunicat decizie de soluţionare a Contestaţiei nr. 23/27.01.2016.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu poate fi primită apărarea recurentei-pârâte în sensul că pentru acordarea cheltuielilor de judecată instanţa de fond ar fi trebuit să observe ca cererea de chemare în judecată nu poate fi asimilată punerii în întârziere, precum şi faptul că anterior începerii procesului nu s-a aflat în întârziere aşa cum prevăd dispoziţiile art. 454 din C. proc. civ.

Într-adevăr, dispoziţiile art. 454 din C. proc. civ. referitoare la exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată stipulează în mod expres că:

"Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepţia cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere."

Or, în cauza de faţă, situaţia descrisă în prima teză a art. 454 C. proc. civ. pârâtul a recunoscut la primul termen de judecată pretenţiile reclamantului nu este incidentă în materia contenciosului administrativ, chiar dacă acesta a înţeles să emită Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 23/27.01.2016 anterior primului termen de judecată acordat de către instanţă.

După cum se observă, articolul menţionat mai sus descrie două excepţii şi anume:

- prealabil pornirii procesului, pârâtul a fost pus în întârziere de către reclamant;

- pârâtul se află de drept în întârziere.

Potrivit dispoziţiilor art. 1523 alin. (1) şi (2) din C. civ.:

(1) Debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect.

(2) De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când:

a) obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul I-a lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă.

Dispoziţiile art. 77 din C. proc. fisc. referitoare la termenul de soluţionare a cererilor contribuabilului/plătitorului stipulează în mod expres:

(1) Cererile depuse de către contribuabil/plătitor la organul fiscal se soluţionează de către acesta în termen de 45 de zile de la înregistrare.

(2) În situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, este necesară administrarea de probe suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării probei şi data obţinerii acesteia, dar nu mai mult de:

a) două luni, în cazul în care sunt solicitate probe suplimentare de la contribuabilul/plătitorul solicitant;

b) 3 luni, în cazul în care sunt solicitate probe suplimentare de la autorităţi sau instituţii publice ori de la terţe persoane din România;

c) 6 luni, în cazul în care sunt solicitate probe suplimentare de la autorităţi fiscale din alte state, potrivit legii.

(3) În situaţiile prevăzute la alin. (2) lit. b) şi c), organul fiscal are obligaţia să înştiinţeze contribuabilul/plătitorul cu privire la prelungirea termenului de soluţionare a cererii.

Din coroborarea dispoziţiilor legale sus-citate rezultă fără putinţă de tăgadă că de la data înregistrării contestaţiei fiscale (26.06.2015) până la data sesizării instanţei de judecată cu contestaţia formulată împotriva stării de pasivitate a pârâtei (22.09.2015), au trecut mai mult de 45 zile, recurenta-pârâtă aflându-se de drept în întârziere deoarece, termenul în care trebuia soluţionată contestaţia se împlinise, iar organul de soluţionare a contestaţiei nu a prezentat vreo justificare a acestei atitudini, astfel încât în mod corect s-a reţinut că acesta se află în culpă procesuală sub aspectul analizat.

Având în vedere că recurenta-pârâtă se situează pe poziţia părţii care a pierdut procesul în înţelesul art. 453 C. proc. civ., precum şi faptul că intimata-reclamantă a făcut dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată care i-au fost acordate în cauză, Înalta Curte constată că erau îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru soluţionarea favorabilă a cererii de acordare în proces a cheltuielilor de judecată, iar cuantumul stabilit în sarcina recurentei-pârâte este rezonabil raportat la complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat, esenţial fiind ca respectiva cheltuială să fi fost necesară pentru soluţionarea cauzei şi efectuată în proces.

De asemenea, se constată că prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 451 alin. (1) şi (2) şi (4) din C. proc. civ., reducând onorariul de avocat de la suma de 13.375,50 RON, menţionat în factura x din 19.03.2016, la suma de 5000 RON menţionat în dispozitivul sentinţei atacate.

Sub acest aspect, instanţa de fond în mod corect a reţinut că suma reprezentând cheltuielile de judecată este vădit disproporţionată în raport cu complexitatea primului capăt de cerere şi de activitatea desfăşurată de avocat în legătură cu acest capăt de cerere.

Într-adevăr, prin aplicarea dispoziţiilor art. 452 alin. (2) C. proc. civ. instanţa apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărirea pretenţiilor şi complexitatea cauzei, având în vedere că recuperarea cheltuielilor de judecată de la partea căzută în pretenţii se poate realiza numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Ca atare, ceea ce trebuie să urmărească judecătorul în aplicarea acestui text legal este păstrarea unui just echilibru între părţi în suportarea cheltuielilor de judecată, în considerarea faptului că prejudiciul părţii care a câştigat procesul trebuie să fie cauzat de culpa procesuală a celeilalte. Or, raportul de cauzalitate necesar angajării răspunderii subzistă doar în măsura în care prejudiciul pretins are un caracter rezonabil şi necesar, în lumina criteriilor mai sus amintite.

Având în vedere considerentele expuse, faptul că obiectul cauzei este reprezentat de o obligaţie de a face, complexitatea cauzei este una medie, efortul avocatului de documentare, de concepţie a acţiunii şi de susţinerea apărărilor este unul mediu ca solicitare, Înalta Curte constată că diminuarea onorariului de avocat la suma 5000 RON reprezintă o reducere rezonabilă.

Prin urmare, niciuna dintre criticile invocate în susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiată.

7. Temeiul de drept al soluţiei

Pentru toate considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor împotriva Sentinţei nr. 24 din 24 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 06 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN