Audit obligation to remit 50% of dormitory rental income annulled; Court of Audit appeal dismissed

Asupra cauzei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2014 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat instanţei de contencios administrativ anularea Încheierii emise de pârâtă în data de 20.02.2014 şi comunicată reclamantei la 28.02.2014, anularea parţială a deciziei Curţii de Conturi nr. 26/28.11.2013 cu privire la pct. 1.8 din această decizie, anularea parţială a procesului-verbal de constatare nr. x/28.10.2013 şi a raportului de audit cu acelaşi număr al pârâtei.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 2392 din 16 septembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta A. Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, şi a anulat încheierea nr. 8/20.02.2014 şi pct. 1.8. din Decizia nr. 26/28.11.2013.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 2392 din 16 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

În susţinerea cererii de recurs, aceasta a dezvoltat, în esenţă, următoarele critici.

Recurenta-pârâtă apreciază că prima instanţă a făcut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 coroborate cu cele ale O.M.S.F. 558/2002, fiind reţinute în mod greşit argumentele reclamantei referitor la incidenţa în cauză a prevederilor OMS nr. 172/2001 şi OMS nr. 558/2002.

Cu privire la O.M.S.F. nr. 558/2002, recurenta apreciază că nu îşi produce efectele întrucât nu este publicat în Monitorul Oficial al României, invocând prevederile art. 11 alin. (1) şi art. 12 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

De asemenea, a susţinut că ordinul în cauză este act administrativ normativ şi nu individual şi, mai mult, intimata nu a respectat nici dispoziţiile art. 5 din O.M.S.F. nr. 558/2002.

În ceea ce priveşte închirierea sălilor de curs, arată că instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că reclamanta nu a adus argumente, iar prevederile Legii nr. 213/1998 se aplică unitar şi nu selectiv.

Măsurile dispuse prin Decizie sunt exclusiv în conformitate cu prevederile legale incidente, nefiind introdusă o suprataxă.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 20 mai 2015, intimata-reclamantă A. Bucureşti a invocat pe calea excepţiei, nulitatea cererii de recurs, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, întrucât hotărârea pronunţată de prima instanţă este legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Excepţia nulităţii recursului

Analizând motivele de recurs formulate de recurentă, Înalta Curte reţine că argumentele prezentate de recurentă se circumscriu în mod formal motivului de casare invocat în susţinerea recursului formulat, respectiv în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care critica formulată de intimată cu privire la nulitatea recursului, având în vedere că motivele de casare nu se încadrează în prevederile art. 488 din C. proc. civ., nu poate fi primită de Înalta Curte astfel că va fi respinsă.

2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin măsura prevăzută la pct. 8.1 din Decizia nr. 26/2013, recurenta-pârâtă a dispus în sarcina conducerii intimatei-reclamante obligaţia de a stabili cuantumul chiriei ce revine A. şi virarea la bugetul de stat a cotei-părţi din veniturile încasate din închirierea bunurilor proprietate publică de la data preluării acestora şi raportarea sumelor calculate şi virate la buget în mod corespunzător prin situaţiile financiare ale instituţiei.

Recurenta-pârâtă apreciază că prima instanţă a făcut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 coroborate cu cele ale O.M.S.F. nr. 558/2002.

Contrar susţinerilor recurentei, în cazul imobilelor în discuţie, având destinaţia pentru cămine, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 şi 16 din Legea nr. 213/1998.

Respectivele imobile au regim de bunuri proprietate publică şi sunt în administrarea A. Bucureşti însă au anumită destinaţie specifică.

Conform prevederilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 în forma în vigoare anterior abrogării, "(1) Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local".

Alin. (3) al aceluiaşi articol prevedea că "Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi execută obligaţiile născute din actul de transmitere".

Conform art. 5 din O.M.S.F. nr. 558/2002, categoria de persoane care beneficiază de cazare, precum şi tarifele de cazare, se stabilesc prin ordin al ministerului sănătăţii şi familiei, la propunerea administratorului căminelor.

În consecinţă, este vorba despre un drept special de administrare al imobilelor şi nu de o închiriere în înţelesul art. 14 şi 16 din Legea nr. 213/1998, întrucât, potrivit art. 14 alin. (1) din acelaşi act normativ: "Închirierea bunurilor proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, iar contractul de închiriere va cuprinde clauze de natură să asigure exploatarea bunului închiriat, potrivit specificului acestuia".

Având în vedere aceste aspecte legale, se constată că intimata-reclamantă nu avea obligaţia de a vira la bugetul de stat un procent minim de 50% din c/valoarea chiriei încasate de la ocupanţii imobilelor cu destinaţia pentru cămine.

Alegaţiile recurentei inserate la pct. 4 din cererea de recurs nu sunt întemeiate faţă de prevederile art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 în forma în vigoare anterior modificărilor, text care dispunea în sensul că "Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare".

Astfel, singura restricţie este prevăzută în sensul respectării condiţiilor actului prin care a fost dat bunul în administrare.

În consecinţă, "a poseda", "a folosi", respectiv "a dispune" de un bun înseamnă inclusiv a culege fructele civile ale acestuia (în speţă c/valoarea chiriei), iar recurenta nu aduce argumente pertinente prin care să combată incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 12 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.

Cu privire la O.M.S.F. nr. 558/2002, recurenta apreciază că nu îşi produce efectele întrucât nu este publicat în Monitorul Oficial al României.

Art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, indicat de recurentă prevede că:

"În vederea intrării lor în vigoare, legile şi celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile şi ordonanţele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I".

Or, prima instanţă a reţinut că nu ne aflăm în prezenţa unui act normativ, Ordinul M.S.F. nr. 558/2002 având caracter de act administrativ individual, acest raţionament fiind corect.

Cele două categorii de acte administrative (normative şi individuale) se diferenţiază în funcţie de obiectul lor, în raport de criteriul determinabilităţii persoanelor cărora li se aplică şi în funcţie de întinderea efectelor pe care le produc.

Astfel, actele administrative normative conţin reglementări cu caracter general, impersonale, C. proc. civ. efecte erga omnes, iar actele individuale produc efecte faţă de una sau mai multe persoane, adresându-se unor persoane fizice sau juridice determinate sau determinabile.

Este evident faptul că Ordinul în discuţie are caracter de act administrativ individual întrucât se referă la transferul dreptului de administrare a imobilelor astfel cum au fost identificate şi la condiţiile de administrare a acestor imobile, nefiind confirmate susţinerile recurentei în sensul că actul ar conţine reguli generale de conduită.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei prin care arată că intimata nu ar fi respectat prevederile art. 5 din O.M.S.F. nr. 558/2002 referitoare la stabilirea tarifelor de cazare, prima instanţă a argumentat că acest aspect nu a fost menţionat expres în decizia contestată şi astfel, nu poate face obiectul analizei.

Recurenta nu aduce niciun fel de critică cu privire la aspectul reţinut de prima instanţă, care este corect.

Verificând menţiunile inserate la pct. 8 din Decizia nr. 26/2013 se constată că intimata a apreciat că au fost încălcate prevederile art. 14 alin. (1), art. 16 alin. (1) şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, respectiv prevederile art. 65 din Legea nr. 500/2002, nicidecum pe cele ale art. 5 din O.M.S.F. nr. 558/2002.

Potrivit prevederilor art. 2 alin. (5) din H.G. nr. 1421/2009 "A. administrează bunuri proprietate publică şi privată a statului, precum şi alte bunuri dobândite în condiţiile legii".

Alin. (8) al aceluiaşi articol prevede că "În exercitarea drepturilor sale, A. deţine şi foloseşte bunurile aflate în patrimoniul său şi, după caz, dispune de acestea, în condiţiile legii, în scopul realizării obiectelor sale de activitate, şi beneficiază de rezultatele utilizării acestora".

În consecinţă, nu sunt întemeiate nici susţinerile recurentei cu privire la închirierea sălilor de curs, pentru aceleaşi considerente expuse anterior, tocmai pentru faptul că prevederile Legii nr. 213/1998 se aplică în mod unitar.

Afirmaţiile recurentei în sensul că nu a fost instituită o suprataxă nu prezintă relevanţă în analiza recursului deoarece prin hotărârea recurată nu s-a reţinut un astfel de motiv de nelegalitate a actului atacat iar criticile din recurs trebuie să vizeze argumentele cuprinse în considerentele sentinţei şi nu apărări împotriva motivelor din cererea de chemare în judecată întrucât nu acesta este rolul unei căi de atac.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă A. Bucureşti.

Respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva Sentinţei civile nr. 2392 din 16 septembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV