Anulamentul hotărârii în contencios administrativ ca consecință a lipsei de motivare a sentinței de fond prin copierea apărării pârâtului

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data 18.08.2014, sub nr. x/2014 reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministrul Justiţiei a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. 14 din 11.07.2014 adoptată de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România în Dosarul nr. x/2014, solicitând anularea acesteia pe motiv de nelegalitate şi netemeinicie.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 545 din 27 februarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministrul Justiţiei, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 545 din 19 octombrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamanta A., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, iar pe fondul cauzei să se admită contestaţia formulată de împotriva Hotărârii nr. 14 din 11.07.2014 adoptată de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a criticat sentinţa recurată apreciind că aceasta cuprinde motivări contradictorii.

Aceasta a precizat că la pagina 7 alin. (5) din hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele: "alegerea membrului supleant care va înlocui membrul titular a fost dată în competenţa preşedintelui Comisiei Superioare de Disciplină, pentru a evita numirile subiective de pe plan local". Iar la următorul aliniat, instanţa de fond reţine că, "preşedintele consiliului care are concomitent şi calitatea de intimat în cadrul acţiunii disciplinare urmează a se abţine de la întocmirea oricărui act, fie el şi premergător judecăţii. Astfel, sarcina nominalizării unui supleant, trebuie cedată vicepreşedintelui consiliului (...)".

Aşadar, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a dezvoltat critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. apreciind că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii.

În motivarea cererii sale de recurs, în susţinerea capătului de cerere privitor la reţinerea cauzei spre rejudecare şi admiterea pe fond a acţiunii, reclamanta a reiterat în cuprinsul recursului argumentele susţinute de aceasta prin cererea introductivă de chemare în judecată.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

5. Chestiune prealabilă, motivele de casare de ordine publică:

Înalta Curte, constatând că sentinţa recurată a preluat în motivare "cuvânt cu cuvânt" apărarea pârâtului, aceasta fiind în proporţie foarte mare o copie fidelă a întâmpinării, consideră că sentinţa recurată nu este motivată şi apreciază că această situaţie reprezintă un motiv de casare de ordine publică, considerente pentru care, în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., republicat, poate fi invocat de instanţă şi din oficiu.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele arătate în continuare.

În raport de aspectele învederate mai sus, Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul de casare de ordine publică, reprezentat de lipsa motivării sentinţei recurate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat.

În speţă, recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere de anulare a Hotărârii nr. 14 din 11.07.2014 adoptată de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România, prin care a fost admisă contestaţia formulată de contestatorul Ministerul Justiţiei în contradictoriu cu intimata executor judecătoresc A., hotărâre prin care s-a dispus anularea Hotărârii nr. 61/07.11.2013 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. x/2013. În urma acestei soluţii, cauza a fost trimisă spre rejudecare la Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, pentru a se analiza acţiunea disciplinară pornită împotriva recurentei-reclamante pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Instanţa de fond a respins cererea reclamantei, însă Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii s-a limitat la o serie de aprecieri cu caracter general, formal.

Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de fond a încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri, însă la dosarul de fond, în afara Hotărârii nr. 14 din 11.07.2014 emisă de Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, nu există alte înscrisuri. Cu toate acestea, instanţa de fond face referire în cuprinsul considerentelor sentinţei recurate şi la Hotărârea nr. 61/07.11.2013 emisă de Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, deşi acest înscris lipseşte de la dosar. Înalta Curte apreciază că acest înscris trebuia să existe la dosar, în măsura în care hotărârea a cărei anulare se solicită are ca finalitate tocmai anularea acestei hotărâri anterioare.

Înalta Curte, analizând argumentele care au condus la opinia primei instanţe, conform căreia cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. este nefondată, constată că aceasta a preluat integral apărarea formulată prin întâmpinare de pârâtul Ministerul Justiţiei, această situaţie echivalând cu lipsa motivării hotărârii judecătoreşti. În speţă, lipseşte analiza efectivă a susţinerilor reclamantei şi a probelor propuse de aceasta.

Înalta Curte apreciază că singura contribuţie a judecătorului de la prima instanţă în redactarea considerentelor hotărârii s-a limitat la preluarea situaţiei de fapt şi a temeiurilor de drept din cuprinsul întâmpinării pârâtului, fără a analiza în baza unui raţionament juridic propriu, care sunt argumentele care impun soluţia pentru care acesta a optat.

În temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, instanţa este obligată să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Orice parte, în cadrul unei proceduri, are dreptul să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi dreptul ca acesta să le examineze în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă toate cererile şi observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, aceasta având în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă.

Însuşirea evidentă a poziţiei procesuale a uneia dintre părţi, fără a expune o analiză proprie a aspectelor de fapt şi de drept relevante, nu corespunde exigenţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, şi a art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Această conduită procedurală face practic imposibilă exercitarea controlului judiciar, impunându-se casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, asigurându-se astfel părţilor, dublul grad de jurisdicţie prevăzut de lege.

În fond după casare, instanţa de rejudecare urmează să examineze toate motivele de nelegalitate, apărările invocate şi probele propuse de părţi, şi poate dispune o suplimentare a probatoriului dacă va fi cazul, pentru a pronunţa o hotărâre legală şi temeinică.

Pentru toate considerentele expuse, constatând că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., republicat, şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 545 din 27 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează hotărârea recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV