Broadcaster’s appeal fails; RON 30,000 fine for privacy and indecency violations upheld.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 7 martie 2016 sub nr. x/2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului anularea Deciziei nr. 131/11.02.2016 prin care a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 30.000 RON, iar în subsidiar, raportat la faptul ca nu toate faptele constatate şi sancţionate sunt contravenţii, înlocuirea sancţiunii amenzii cu somaţia publică sau diminuarea cuantumului amenzii aplicate la minimul legal, după caz.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 2224 pronunţată în data de 27 iunie 2016, Curtea de Apel, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

3. Recursul formulat în cauză şi motivele de casare invocate

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta SC A. SA, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea contestaţiei formulată împotriva Deciziei nr. 131/11.02.2016 şi, în principal, să se dispună anularea deciziei anterior menţionate şi exonerarea sa de la plata amenzii în cuantum de 30.000 RON, iar în subsidiar, raportat la faptul că nu toate faptele constatate şi sancţionate sunt contravenţii, să se dispună înlocuirea amenzii aplicate la minimul legal, după caz.

A susţinut că hotărârea atacata a fost data cu aplicarea greşita a normelor de drept material conţinute în art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 şi art. 144 alin. (3) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.

Astfel, în cuprinsul deciziei nu se regăseşte însă nicio referire concretă la criteriile prevăzute de lege, respectiv: (i) nu se menţionează dacă şi când reclamanta a fost sancţionată în perioada anterioară de un an, pentru încălcarea articolelor de lege reţinute ca fiind încălcate în cadrul emisiunilor; (ii) nu este menţionată, deci cu atât mai puţin analizată, gravitatea faptelor; (iii) nu sunt menţionate, deci cu atât mai puţin argumentate, efectele faptelor sancţionate.

Instanţa de fond a înlăturat ca neîntemeiate susţinerile privind nelegalitatea deciziei atacate prin prisma neexpunerii în cadrul acesteia a raţionamentului care a determinat individualizarea sancţiunii amenzii pentru toate faptele contravenţionale menţionate în cuprinsul deciziei atacate în sarcina reclamantei.

Apreciază că motivarea judecătorului fondului a încălcat principiul legalităţii actelor administrative, principiu potrivit cu care toate autorităţile publice ce emit acte administrative au obligaţia respectării dispoziţiilor legale care reglementează adoptarea acestora, inclusiv prevederile legale privind condiţiile de formă şi de fond ale actelor administrative.

Sancţiunea nerespectării criteriilor de individualizare ale sancţiunii, criterii care ţin de legalitatea actului administrativ, este nulitatea actului administrativ de sancţionare, întrucât în acest caz decizia însăşi este lipsită de motivare.

Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material privind respectarea dreptului la viaţă privată, respectiv cele conţinute în art. 32 alin. (2) şi art. 33 alin. (1) şi (3) din Codul audiovizual, cu referire la emisiunea B. din 23.10.2015.

Instanţa de fond a apreciat că societatea a săvârşit o faptă contravenţională prin imixtiunea în viaţa privată a persoanei (artista C.), fără acordul acesteia, astfel încât în mod corect intimatul-pârât a aplicat sancţiunea amenzii contravenţionale.

A opinat că, instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 32 alin. (2) şi art. 33 alin. (1) şi (3) din Codul audiovizual, întrucât exprimarea unor opinii nu poate fi considerată o imixtiune în viaţa privată a persoanei însă toate acestea erau deja publice cu mai multe luni înainte de data difuzării emisiunii.

În condiţiile în care absolut toate faptele asupra cărora au fost formulate comentarii erau unele deja publice, nu s-a produs încălcarea dreptului la viaţă privată, fapte care nu constituie contravenţii, astfel încât apreciem că prima instanţă a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale privind respectarea vieţii private prevăzute de art. 32 alin. (2) şi art. 33 alin. (1) şi (3) din Codul audiovizual.

Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material privind respectarea dreptului la viaţă privată, respectiv cele conţinute în dispoziţiilor art. 32 alin. (2) şi art. 33 alin. (1) şi (3) din Codul audiovizual, cu referire la emisiunea D. din 09.12.2015.

Şi în acest caz, prima instanţă a apreciat eronat că au fost încălcate normele privind respectarea dreptului la viaţă privată, de vreme ce relaţia amoroasă, chiar dintre două persoane cu notorietate în rândul publicului, constituie un subiect de interes general, astfel încât să fie necesar acordul expres al persoanelor în cauză pentru discutarea acestui subiect.

Hotărârea atacată a fost data cu aplicarea greşită a normelor de drept material privind respectarea dreptului la viaţă privată, respectiv cele conţinute în art. 32 alin. (2) şi art. 33 alin. (1) şi (3) din Codul audiovizual, cu referire la emisiunea O. din 20.01.2016.

Cu privire la această emisiune, în care fost dezbătută în mod teoretic viaţa E., a precizat că discuţiile aveau caracter monden, subiectul fiind abordat inclusiv în studii de specialitate şi nu au dezvăluit existenţa şi/sau identitatea partenerilor intimi ai E., nici relaţiile sexuale purtate sau nu de aceasta, astfel încât în mod greşit a reţinut instanţa de fond că a fost adusă atingere vieţii private a acesteia, deşi nu a fost dezvăluită nicio informaţie pe această temă.

Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material privind protecţia minorilor, respectiv cele conţinute în art. 14 alin. (1) şi art. 19 alin. (2) din Codul audiovizual, cu referire la emisiunea F. din 03.12.2015.

În acest caz, instanţa de fond a apreciat, după vizionarea imaginilor în şedinţă publică, că exerciţiile fizice efectuate de protagonistă "evocă într-adevăr conotaţii sexuale", fără însă a motiva în niciun mod concret în ce constau aceste conotaţii sexuale.

A susţinut că urmărind înregistrarea emisiunii, se putea observa că protagonista nu a executat un dans erotic la bara verticală, ci exerciţii fizice la bara orizontală, după cum se şi retine de altfel în decizie.

În ceea ce priveşte vestimentaţia acesteia, chiar dacă era mai sumară, era similară artistelor din cadrul spectacolelor de circ, spectacole care niciodată nu au fost considerate ca fiind susceptibile să afecteze dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor.

Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material privind dreptul la propria imagine, respectiv cele conţinute în 34 alin. (1) din Codul audiovizual, cu referire la emisiunile G. din 05.09.2015 şi B. din 24.09.2015.

În contradicţie cu cele reţinute de judecătorul fondului, a solicitat a se constata că folosirea cuvintelor jignitoare nu aparţine moderatorului, ci unuia dintre invitaţii la emisiune, prin telefon, care a fost imediat atenţionat de moderator în sensul de a nu mai folosi astfel de cuvinte, situaţie exoneratoare de răspundere prin prisma neîntrunirii condiţiei vinovăţiei raportat la imposibilitatea exercitării unui control asupra limbajului terţei persoane.

Mai mult, a susţinut că prezentarea imaginii unei persoane "la balconul unei locuinţe" nu poate reprezenta o încălcare a vieţii private, imaginea fiind preluată evident dintr-un spaţiu public, nici instanţa de fond şi nici intimatul-pârât neargumentând de altfel care ar fi aspectele care determină caracterul contravenţional al acestei imagini, cu atât mai mult cu cât faţa persoanei era în mare măsură acoperită de o bandă neagră.

În ceea ce priveşte aducerea la cunoştinţa publicului a identităţii persoanei, a arătat că înregistrarea a fost publicată de cotidianul H. încă din 16.10.2014, fiind deci publică cu un an înainte.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea Sentinţei civile nr. 2224/27 iunie 2016, ca fiind legală şi temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta SC A. SA a supus controlului de legalitate, în condiţiile art. 952 din Legea audiovizualului nr. 504/2002, Decizia CNA nr. 131/11.02.2016, prin care s-a dispus sancţionarea acesteia cu amendă în valoare de 30.000 RON, pentru încălcarea prevederilor 3 alin. (1) şi art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, precum şi ale articolelor 32 (2), 33 (1, 3), 40 (3), 10, 23 (1) şi 34 (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.

În drept au fost invocate prevederile Legii nr. 504/2002 şi Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.

Înalta Curte apreciază că au relevanţă în cauză următoarele prevederi din:

Legea audiovizualului nr. 504/2002:

- art. 3 alin. (1):

"Prin difuzarea şi retransmisia serviciilor de programe se realizează şi se asigură pluralismul politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului, cu respectarea libertăţilor şi a drepturilor fundamentale ale omului"

- art. 39 (2):

"Difuzarea în serviciile de televiziune şi de radiodifuziune a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai dacă, prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiţionat, se asigură faptul că minorii din zona de transmisie, în situaţii normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective".

Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual:

- art. 10:

"Furnizorii de servicii media audiovizuale nu pot difuza interviuri şi declaraţii în care minorului îi sunt solicitate păreri referitoare la probleme intime de familie sau care îi depăşesc puterea de judecată"

- art. 14 (1) "Înainte de începerea difuzării unui program din categoria celor prevăzute la art. 12, radiodifuzorii au obligaţia de a informa publicul cu privire la genul, clasificarea programului şi motivul principal de restricţionare a vizionării acestuia, potrivit criteriilor prevăzute la art. 19 alin. (2), criterii ce au drept scop asigurarea protecţiei minorului şi informarea publicului cu privire la conţinutul acestora"

- art. 23 (1):

"Programele 12 se difuzează numai după ora 20:00 şi vor fi însoţite permanent de un semn de avertizare reprezentând un cerc de culoare albă, iar în interiorul acestuia, pe fond transparent, numărul 12 de culoare albă"

- art. 32 (2):

"Nu orice interes al publicului trebuie satisfăcut, iar simpla invocare a dreptului la informare nu poate justifica încălcarea dreptului la viaţă privată;"

- art. 33 (1):

"Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei"

- art. 34 alin. (1):

"Orice persoană are dreptul la propria imagine"

- art. 40 alin. (3):

"Moderatorii, prezentatorii şi realizatorii programelor au obligaţia să nu folosească şi să nu permită invitaţilor să folosească un limbaj injurios sau să instige la violenţă".

Înalta Curte apreciază că primul motiv de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") este nefondat, potrivit considerentelor ce succed:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Nu poate fi reţinut nici motivul de recurs prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), întrucât sentinţa recurată reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că în cadrul Deciziei nr. 131/11.02.2016 nu se regăsesc referiri, argumente şi exemplificări cu privire la niciunul dintre cele cinci criterii prevăzute de art. 144 alin. (3) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, după cum urmează:

a) gravitatea faptei şi efectele acesteia;

b) sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an şi modul în care furnizorul de servicii s-a raportat la acestea;

c) ziua din săptămână şi intervalul de difuzare a emisiunii în cauză;

d) durata emisiunii;

e) audienţa înregistrată.

De fapt, recurenta-reclamantă nu a susţinut o greşită aplicare a dispoziţiei legale pe care se întemeiază sancţiunea ori lipsa unui raport corect între acestea şi conţinutul programelor analizate, conţinut de natură să prejudicieze minorii care au avut acces la vizionarea lor, ci a invocat în susţinerea caracterului "obligatoriu al analizei criteriilor de individualizare a sancţiunii".

În primul rând, Înalta Curte constată că afirmaţia recurentei-reclamante potrivit căreia au fost încălcate criteriile de individualizare nu este fondată, deoarece norma legală nu impune ca în cuprinsul deciziei de sancţionare să se facă referire concretă la criteriile prevăzute de lege pentru că un astfel de aspect să constituie o condiţie de legalitate a actului administrativ de sancţionare.

În al doilea rând, din conţinutul hotărârii atacate rezultă că această critică a fost invocată şi analizată de prima instanţă care, în mod corect a reţinut că numai lipsa descrierii faptei se sancţionează cu nulitatea expresă a procesului-verbal de contravenţie, iar nu lipsa indicării tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite.

Concret, Înalta Curte constată că în conţinutul Deciziei nr. 131/11.02.2016 s-au detaliat gravitatea faptelor şi efectele acestora, ziua din săptămână şi intervalul de difuzare, durata emisiunii, audienţa înregistrată, după cum urmează:

- în ziua de 23.10.2015 postul de televiziune I. a dezbătut, în direct, în intervalul orar 13:02 - 13.28 în cadrul emisiunii B. subiectul legat de custodia fiului artistei C.

- în data de 09.12.2015 postul de televiziune I. a prezentat, în direct, în intervalul orar 08:30 - 12.00 în cadrul emisiunii B. o presupusă relaţie între J. şi K.

- postul de televiziune I. a dezbătut, în direct, în intervalul orar 22:01 - 22:49 în cadrul emisiunii O. posibilele cauze ale eşecului E. într-un meci, una dintre ele putând fi viaţa sexuală a acesteia.

- în două emisiuni "Necenzurat" difuzate în zilele de 10.09.2015 (moderată de L. care a permis difuzarea unor imagini cu minori folosind un limbaj licenţios şi 21.01.2016 (moderată de M. care a permis invitaţilor să-şi exprime opiniile într-un mod vulgar), în intervalul orar 13:30 - 15:30.

- în cadrul emisiunii "F." din 3.12.2015, în intervalul orar 20:00 - 21:45 s-au prezentat, printre alte subiecte şi sporturi neconvenţionale, iar pe lângă echipa care a executat exerciţii la bara orizontală, la acest aparat a lucrat şi o dansatoare de club îmbrăcată sumar.

- postul de televiziune I. a prezentat, în direct, în cadrul emisiunii G., din 05.09.2015 şi în emisiunea B. din 24.09.2015, o presupusă relaţie extraconjugală a cântăreţului N.

Consiliul Naţional al Audiovizualului a sancţionat postul de televiziune I. cu amendă întrucât în cadrul unor emisiuni au fost dezbătute subiecte despre viaţa privată a unor persoane (fără acordul acestora), au fost făcute comentarii jignitoare la adresa unei persoane (fiind difuzate informaţii personale despre aceasta), moderatoarea nu a împiedicat invitaţii să folosească limbaj licenţios şi, totodată, au fost difuzate declaraţii ale unei minore referitoare la probleme intime de familie.

În aceste condiţii, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că nu prezintă relevanţă susţinerile recurentei-reclamante, în sensul că subiectele dezbătute sunt de interes public şi că faptele prezentate nu au fost contestate, ci importantă este respectarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea audiovizualului nr. 504/202, care prevăd obligaţia asigurării informării obiective a publicului, prin favorizarea liberei formări a opiniilor, art. 34 din Codul audiovizualului privind dreptul la imagine, art. 40 alin. (3) din acelaşi cod privind protecţia minorilor şi principiul imparţialităţii prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. a) din Codul audiovizualului.

Or, aceste obligaţii nu au fost îndeplinite, în condiţiile în care comentariile pe marginea subiectelor dezbătute au fost de natură să inducă publicului convingerea că prin acţiunile sau inacţiunile lor persoanele implicate duc o viaţă care încalcă normele sociale, fără însă a fi prezentate şi punctele de vedere ale acestora, în cadrul respectivelor emisiuni ori, în mod excepţional, în emisiunile următoare.

Totodată, o altă normă a cărei încălcare a fost reţinută în sarcina radiodifuzorului prevede, fără excepţii ori distincţii, că "moderatorii, prezentatorii şi realizatorii programelor au obligaţia să nu folosească şi să nu permită invitaţilor să folosească un limbaj injurios sau să instige la violenţă".

Or, în mod corect s-a reţinut că moderatorul emisiunii a permis invitaţilor folosirea unui limbaj inadecvat, care nu poate fi justificat sub nicio formă prin invocarea libertăţii de exprimare.

În concluzie, recurenta nu a respectat îndatoririle şi responsabilităţile care îi reveneau în calitate de furnizor de servicii media audiovizuale referitor la protecţia minorilor în cadrul serviciilor de programe şi la interdicţia utilizării de către realizatorii emisiunilor a unui limbaj injurios.

De asemenea, nu poate fi neglijat faptul că, dispoziţiile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare se referă la individualizarea sancţiunii aplicate prin decizia Consiliului, iar nu la individualizarea faptelor.

În ceea ce priveşte criteriul referitor la sancţiunile aplicate anterior, pe o perioadă de cel mult un an, prevăzut de dispoziţiile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, acesta este unul general, întrucât legiuitorul nu distinge cu privire la situaţia în care aceste sancţiuni trebuia să fi fost aplicate pentru încălcarea aceleiaşi norme legale.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii uneia dintre contravenţiile prevăzute în actul normativ se face ţinându-se seama de gravitatea faptei şi de efectele acesteia.

Faţă de aceste considerente, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că aplicarea amenzii în cuantum de 30.000 RON, pentru încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 504/2002 privind audiovizualul reprezintă o corectă şi legală exercitare a dreptului de apreciere al autorităţii şi nicidecum un motiv de nelegalitate a actului pentru lipsa menţiunilor referitoare la sancţiunile anterioare, efectele şi gravitatea faptei "în concret" aşa cum pretinde recurenta-reclamantă.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Sentinţei civile nr. 2224 din 27 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 01 februarie 2019.

Procesat de GGC - GV