Validity of building tax assessment for leased state-owned spaces and obligation of public institutions to perform statutory property revaluations

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii. Declinarea de competenţă.

Prin cererea înregistrată iniţial, la data de 24 iulie 2015, sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Impozite şi Taxe Locale Sector 5, anularea Deciziei nr. 145 din data de 20 aprilie 2015, a Deciziei de impunere pentru stabilirea impozitului pe clădiri, în cazul persoanelor juridice, pentru anul 2014, din data de 08 decembrie 2014 şi a Sumarului notă de plata din data de 10 decembrie 2014, acte emise de pârâtă, precum şi suspendarea executării celor trei acte administrative contestate, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.

Prin Sentinţa civilă nr. 170 din 13 ianuarie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, invocată din oficiu de instanţă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

În faţa Curţii de Apel Bucureşti, prin completarea motivelor contestaţiei, reclamanta a solicitat admiterea acesteia, anularea actelor contestate şi recalcularea taxei pe clădiri datorate de reclamantă, care a fost greşit stabilită prin actele contestate.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 1199 din 8 aprilie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a luat act de renunţarea la capătul de cerere privind suspendarea, a admis cererea completată, formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Impozite şi Taxe Locale Sector 5, a anulat actele atacate şi a obligat pârâta să recalculeze taxa pe clădiri.

3. Recursul formulat în cauză şi motivele de casare invocate

Împotriva Sentinţei nr. 1199 din 8 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Direcţia Impozite şi Taxe Locale Sector 5 Bucureşti, care invocând dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ. a solicitat admiterea căii de atac, modificarea hotărârii şi pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

S-a susţinut că, instanţa de fond în primul rând a respins ca neîntemeiate excepţiile invocate de instituţia pârâtă prin cuprinsul întâmpinării cu toate că din punctul ei de vedere acestea erau întemeiate.

Cu privire la fondul cauzei, instanţa a reţinut faptul că actele de executare contestate au avut în vedere impozitul pe clădiri pentru anul 2014, stabilit în sarcina reclamantei, pentru spaţiile deservite ca săli de mese, în cadrul Spitalului de Urgenţă şi Centrului de Conferinţe al INS.

S-a mai susţinut că, un alt aspect reţinut eronat de instanţa de fond a fost că instituţia pârâtă a stabilit o cotă de impozitare ca urmare a nereevaluării imobilului potrivit art. 253 C. fisc. cu o cotă majorată, deşi sarcina era a Spitalului de Urgenţă şi a Centrului de Conferinţe al INS.

Instanţa de fond a apreciat faptul că, pârâta trebuie să recalculeze taxa pe clădiri după identificarea încăperilor folosite pentru activităţi economice, ceea ce s-a şi materializat, în sensul că reclamanta figurează în evidenţele fiscale cu rămăşiţă 365,674 RON, accesorii în cuantum de 214.363,93 RON, un total general de 580.037,93 RON.

A învederat instanţei de recurs faptul că, analizând sentinţa recurată coroborată cu raportul de reevaluare depus de către Centrul de Conferinţe al INS în anul 2015, instituţia pârâtă a analizat şi a recalculat taxa pe clădire aplicând cota de impozitare de 1,5%, când de fapt potrivit legislaţiei în vigoare procentul de impozitare ar fi trebuit să fie de 10% şi 30% pentru perioada trecută 2012 - 2015, dar şi în prezent.

Recurenta a apreciat că impozitul a fost stabilit corect în funcţie de contractele de închiriere a spaţiilor - 160 mp în incinta Spitalului Municipal Bucureşti, respectiv 953,4 mp în incinta INS. Astfel în urma recalculării taxei pe clădiri intimata-reclamantă datora la data promovării recursului un impozit total de 580.037,93 RON din care rămăşiţă 365,674 RON şi accesorii în cuantum de 214.363,93 RON.

S-a mai menţionat că datorită neefectuării evaluării cota de impozitare a crescut potrivit art. 253 C. fisc., reevaluare care trebuia efectuată de către Spitalul Universitar de Urgenţă, aspecte reglate ca urmare a sentinţei recurate.

În ceea ce priveşte imobilul situat în Bd. x, a învederat că acesta a fost înregistrat în evidenţele fiscale începând cu data de 15 decembrie 2011, data contractului de închiriere, iar valoarea de inventar a fost stabilită potrivit declaraţiilor Centrului de Conferinţe al Institutului Naţional de Statistică, aspecte reglate ca urmare a sentinţei recurate, având în vedere declaraţiile date în cursul anului 2015.

S-a solicitat admiterea recursului cu consecinţa menţinerii actelor administrativ fiscale atacate, întrucât instituţia pârâtă le-a emis cu respectarea legislaţiei în vigoare.

4. Apărări formulate în cauză

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, a dispoziţiilor legale incidente în materie şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul judiciar declanşat de intimata-reclamantă SC A. SRL are ca obiect verificarea legalităţii Deciziei nr. 145 din data de 20 aprilie 2015, a Deciziei de impunere pentru stabilirea impozitului pe clădiri, în cazul persoanelor juridice, pentru anul 2014, din data de 08 decembrie 2014 şi a Sumarului notă de plata din data de 10 decembrie 2014, prin care s-a stabilit impozitul pe clădiri pentru anul 2014, datorat pentru două spaţii închiriate în cadrul Spitalului de Urgenţă şi Centrului de Conferinţe al Institutului Naţional de Statistică cu titlu de săli de mese.

Potrivit art. 249 alin. (3) C. fisc., se stabileşte taxa pe clădiri pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz.

Conform art. 250 alin. (1) pct. 1 C. fisc.:

"Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru: 1. clădirile instituţiilor publice şi clădirile care fac parte din domeniul public şi privat al unei unităţi administrativ-teritoriale, cu excepţia incintelor care sunt folosite pentru activităţi economice".

Potrivit prevederilor legale anterior menţionate există o exceptare de la plata taxei pe clădiri pentru clădirile proprietatea statului, în sensul că aceasta se achită pentru încăperile care sunt folosite în scopul unor activităţi economice, dar din cuprinsul deciziei de impunere nu rezultă că instituţia-pârâtă le-ar fi identificat, aspect care pune sub semnul întrebării corectitudinea stabilirii taxei de impunere.

Înalta Curte verificând actele şi lucrările dosarului constată că, în mod corect judecătorul fondului a reţinut că motivarea deciziei de impunere nu distinge şi nu cuprinde referiri la încăperile - săli de mese date în folosinţă prin contractele de asociere încheiate de societatea-reclamantă cu Spitalul de Urgenţă şi Centrul de Conferinţe al Institutului Naţional de Statistică.

Totodată, conform art. 22 din O.G. nr. 81 din 28 august 2003 privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice:

"Începând cu data de 1 ianuarie 2008, activele fixe corporale de natura construcţiilor şi terenurilor aflate în patrimoniul instituţiilor publice vor fi reevaluate cel puţin o dată la 3 ani, în condiţiile prevăzute la art. 21, de o comisie numită de conducătorul instituţiei publice sau de evaluatori autorizaţi conform reglementărilor legale în vigoare, rezultatele reevaluării urmând a fi înregistrate în contabilitate până la finele anului în care s-a efectuat reevaluarea"

Potrivit art. 253 alin. (6) C. fisc.:

"în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri va fi stabilită între a) 10% şi 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă; b) 30% şi 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referinţă".

Se constată, potrivit actelor dosarului că, în cauză, nu au fost făcute reevaluările stabilite de lege de către instituţiile publice, respectiv Spitalul de Urgenţă şi Centrul de Conferinţe al Institutului Naţional de Statistică.

În acest context, în mod legal judecătorul fondului a apreciat că nu era obligaţia reclamantei să realizeze aceste reevaluări pe care legiuitorul le stabileşte în sarcina instituţiilor publice.

Mai mult, din cuprinsul motivelor de recurs rezultă cu claritate că instituţia pârâtă a constatat că reevaluarea trebuia efectuată de către Spitalul Universitar de Urgenţă şi de către Institutul Naţional de Statistică şi a reglat, ulterior pronunţării sentinţei, impozitul datorat de reclamantă.

Astfel, recurenta-pârâtă a executat Sentinţa nr. 1199 din 08 aprilie 2016 prin recalcularea la data de 31 decembrie 2014 a masei impozabile stabilite în sarcina societăţii intimate, aspect care echivalează cu achiesarea la sentinţă şi recunoaşterea pretenţiilor reclamantei.

Prin urmare nu pot fi primite criticile recurentei-pârâte, în sensul că hotărârea pronunţată de curtea de apel este neîntemeiată, sub aspectul modului de verificare a legalităţii actelor administrativ fiscale contestate.

Înalta Curte, având în vedere solicitarea recurentei-pârâte din cuprinsul motivelor de recurs în sensul aplicării prevederilor art. 460 alin. (9) din Legea nr. 227/2015, subliniază faptul că legea nu retroactivează şi că nu poate obliga proprietarii clădirilor - instituţii publice să achite diferenţa de taxă dintre aplicarea celor două procente pentru perioada 2012 - 2015, dacă nu au calitate procesuală în cauză.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată legalitatea hotărârii primei instanţei, astfel că aceasta va fi menţinută, iar recursul declarat de pârâta Direcţia Impozite şi Taxe Locale Sector 5 Bucureşti va fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Impozite şi Taxe Locale Sector 5

Bucureşti împotriva Sentinţei nr. 1199 din 08 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 01 februarie 2019.

Procesat de GGC - CT