VAT Deductibility of Intra-Group Management Services: Burden of Proof on Utility for Taxable Operations and Admissibility of Expert Testimony

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 3 august 2015, reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili,

1. anularea în totalitate a Deciziei nr. 23 din 30 ianuarie 2015 privind soluţionarea contestaţiei formulate de B., înregistrată la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală sub nr. x din 26 noiembrie 2014, prin care i-a fost respinsă contestaţia administrativă formulată împotriva Deciziei de Impunere nr. x din 17 septembrie 2014;

2. anularea parţială a Deciziei de impunere nr. x din 17 septembrie 2014, emise pe baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 17 septembrie 2014, a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală-Direcţia Generală a Marilor Contribuabili-Activitatea de inspecţie fiscală, prin care s-a dispus respingerea rambursării sumei de 1.204.095 RON, reprezentând TVA solicitată spre rambursare şi impunerea obligaţiilor accesorii de plată aferente în sumă de 637.580 RON;

3. recunoaşterea dreptului de deducere a TVA în valoare de 1.204.095 RON şi anularea ca nelegal stabilită a sumei de 637.580 RON reprezentând obligaţii accesorii de plată;

4. obligarea pârâtei DGAMC (sau a oricărui organ fiscal care ar fi competent) să restituie suma de 1.204.095 RON reprezentând TVA considerată în mod nelegal ca fără drept de deducere şi suma de 637.580 RON reprezentând obligaţii accesorii de plată.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin Sentinţa nr. 769 din 8 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. SRL a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare sau, în subsidiar, casarea hotărârii recurate şi, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată şi modificată în faţa instanţei de fond.

În ceea ce priveşte solicitarea principală, recurenta reclamantă critică refuzul instanţei fondului de a încuviinţa expertiza de specialitate-fiscalitate, arătând că, la primul termen de judecată, ce a avut loc la data de 15 decembrie 2015, instanţa a apreciat suficient probatoriul administrat în cauză şi a reţinut cauza în pronunţare.

După deliberare, instanţa a repus cauza pe rol, apreciind necesară completarea/suplimentarea probatoriului, stabilind un nou termen de judecată pentru data de 2 februarie 2016, termen la care reclamanta a reiterat necesitatea administrării probei cu expertiză fiscală, cererea nefiind încuviinţată de instanţă.

Subliniază recurenta faptul că prima instanţă, când a repus privina pe rol nu a arătat care sunt probele necesar a fi administrate în mod suplimentar iar la termenul din 2 februarie 2016 nu a pus în discuţie administrarea unui probatoriu suplimentar, instanţa manifestând astfel o poziţie contradictorie sub acest aspect.

În egală măsură, recurenta reclamantă apreciază necesară casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în vederea efectuării expertizei tehnice de specialitate, considerând că aceasta este utilă şi concludentă, fiind respinsă în mod nejustificat de către prima instanţă.

În subsidiar, recurenta reclamantă susţine că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu greşita aplicare a normelor de drept substanţial aplicabile cauzei, motiv de nelegalitate ce se circumscrie prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurenta reclamantă arată că societatea activează în industria seminţelor iar în perioada 2010 - 2013 a achiziţionat servicii de management şi administrare de la societatea C. precum şi servicii de consultanţă în contabilitate, management şi administrare de la societatea D., în baza Contractelor regionale de servicii nr. x din 24 mai 2007 şi y din 30 iunie 2011. Menţionează recurenta reclamantă că toate societăţile fac parte din grupul KWS, ce urmează aceleaşi politici interne de conducere,dezvoltare şi administrare.

Ulterior cererii de rambursare TVA, societatea a fost supusă unei inspecţii fiscale şi, în urma finalizării inspecţiei fiscale a fost emisă decizia de impunere contestată în prezenta cauză, prin care se diminuează TVA deductibilă cu suma de 1.345.832 RON şi se stabileşte în sarcina societăţii reclamante obligaţia de plată a sumei de 526.431 RON dobânzi/majorări de întârziere şi a sumei de 201.875 RON, reprezentând penalităţi de întârziere.

Pentru a fi emisă decizia de impunere în discuţie, organele fiscale au apreciat că societatea reclamantă nu a dovedit că serviciile de management şi administrare, achiziţionate de la societatea C. precum şi servicii de consultanţă în contabilitate, management şi administrare, achiziţionate de la societatea D. au fost prestate în folosul operaţiunilor taxabile ale reclamantei, astfel că nu a fost recunoscut dreptul de deducere al TVA în sumă de 1.204.095 RON, argumentele organelor de inspecţie fiscală fiind însuşite şi de organul de soluţionare a contestaţiei fiscale.

Prin sentinţa civilă criticată în cauza de faţă instanţa fondului a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei, reţinând, în esenţă, că refuzul organelor fiscale de a recunoaşte deductibilitatea TVA în valoare de 1.345.832 RON este unul justificat, în contextul în care reclamanta nu a reuşit să probeze faptul că serviciile celor două societăţi străine au fost efectiv prestate şi au fost destinate operaţiunilor taxabile ale societăţii reclamante.

Recurenta critică hotărârea instanţei fondului din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., apreciind, în principiu, că instanţa fondului a interpretat necorespunzător textele normative aplicabile.

Susţinând că nu s-a realizat o analiză corectă şi coroborată a întregii documentaţii, recurenta afirmă că serviciile care au fost prestate sunt individualizate într-un mod clar, fiind avută în vedere necesitatea prestării unor astfel de servicii.

Arată recurenta că în lipsa asistenţei şi a serviciilor oferite de grupul KWS, reclamanta ar fi trebuit să angajeze personal suplimentar calificat din punct de vedere tehnic sau ar fi trebuit să contracteze serviciile unor consultanţi externi, în scopul de a îndeplini aceleaşi sarcini pe care le acoperă C. şi D. Aceste servicii sunt prestate la nivel intragrup, pentru o mai bună coordonare şi eficienţă.

În concret, societatea recurentă are la nivel regional în Austria un centru de administrare, control, management şi consultanţă cu personal specializat în prestarea acestor servicii pentru întregul grup, fiind eronat considerentul că serviciile prestate de cele două societăţi din Austria au profitat holdingului, cât timp acest grup nu este un subiect de sine stătător ci este format din totalitatea societăţilor comerciale care se află sub un control unic din punct de vedere juridic.

Argumentul reţinut de instanţa fondului, în sensul că serviciile achiziţionate de reclamantă nu sunt obligatorii conform legii şi nu au avut ca obiect respectarea unor norme de conduită solicitate şi prin legislaţia română este profund eronat, susţine recurenta, întrucât recunoaşterea dreptului de deducere al TVA operează ori de câte ori serviciile achiziţionate sunt în folosul operaţiunilor taxabile, cum prevede expres art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 nu numai în situaţia în care aceste servicii vizează operaţiuni sau activităţi obligatoriu de îndeplinit pentru societatea în discuţie.

Oportunitatea achiziţiei unor servicii o evaluează exclusiv contribuabilul şi nu este reglementată prin vreun act normativ, din punct de vedere legal existând doar două condiţii pentru a fi recunoscut dreptul de deducere TVA, una de formă-deţinerea unei facturi conform art. 155 alin. (5) C. fisc. şi condiţia de fond prevăzută de art. 155 alin. (5) Codul fiscal, respectiv aceea ca serviciile prestate sau livrările de bunuri să fie efectuate în scopul realizării operaţiunilor taxabile.

De aceea, recurenta reclamantă susţine că nu există un criteriu privind obligativitatea activităţilor în folosul cărora se prestează serviciile iar argumentul primei instanţe, în sensul că nu există jurisprudenţă interpretativă a CJUE în cauze similare celei deduse judecăţii este combătut de cele menţionate de curtea europeană în cuprinsul hotărârii pronunţate în cauza C-463/14.

Faţă de toate aceste considerente, reclamanta solicită admiterea recursului său, astfel cum a fost formulat.

Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 22 martie 2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidenţa în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunţând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 20 septembrie 2018.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul civil de faţă, curtea constată că este nefondat, nefiind incident în cauză niciunul din motivele de casare invocate de recurenta reclamantă în prezenta cale de atac.

În ceea ce priveşte critica recurentei la adresa soluţiei de respingere a cererii de încuviinţare a probei cu expertiza tehnică de specialitate, curtea constată, în primul rând, că este nefondată apărarea formulată de intimata DGAMC prin întâmpinare, în sensul inadmisibilităţii criticilor recurentei, motivată de faptul că recurenta nu ar fi atacat, pe calea prezentului recurs şi încheierea prin care a fost respinsă cererea de probaţiune în discuţie.

În acest sens, este de subliniat faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 466 alin. (4) C. proc. civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.

Indiscutabil, aceste dispoziţii se aplică şi recursului, ca efect al normei de trimitere cuprinse la art. 494 C. proc. civ., însă, trebuie observat faptul că solicitarea de încuviinţare a probei cu expertiza tehnică de specialitate a fost respinsă de prima instanţă prin încheierea de dezbateri din 2 februarie 2016, încheiere ce face parte integrantă din Sentinţa civilă nr. 769 din 8 martie 2016, nefiind necesară atacarea în mod separat a acestei încheieri pentru a fi analizate criticile la adresa hotărârii instanţei fondului.

Însă, curtea constată că sunt nefondate criticile recurentei la adresa soluţiei de respingere a probei solicitate de recurentă, nefiind îndeplinită, în primul rând, condiţia utilităţii probei şi parţial nici celei de legalitate.

Astfel cum rezultă din cuprinsul cererii formulate la data de 2 februarie 2016, recurenta reclamantă a solicitat încuviinţarea probei cu expertiză tehnică specialitatea " fiscalitate ", propunând un număr de 9 obiective .

Potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. (1) C. proc. civ., când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau 3 experţi.

Aşadar, admisibilitatea probei cu expertiză este o condiţie îndeplinită numai atunci când judecătorul are nevoie de părerea unui specialist pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, or, din cuprinsul obiectivelor propuse de reclamantă rezultă că aceasta solicită expertului mai degrabă comunicarea unei opinii legale, în sensul de a preciza dacă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru recunoaşterea dreptului de deducere TVA a cărui deductibilitate a fost reconsiderată de organele fiscal în speţă.

Nicăieri în cuprinsul obiectivelor expertizei propuse nu se face referire la identificarea în concret a serviciilor pretins prestate reclamantei de către cele două societăţi străine, aceasta fiind singura împrejurare de fapt ce putea forma obiectul unei expertize, în sensul arătat de prevederile art. 330 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, lămurirea naturii serviciilor achiziţionate de reclamantă de la cele două societăţi străine nu reclamă intervenţia unui expert, problematica de fapt în analiză fiind la îndemâna instanţei prin analizarea probatoriului administrat în cauză, respectiv a înscrisurilor depuse la dosar.

De aceea, curtea constată că în mod legal a fost respinsă cererea de încuviinţare a expertizei judiciare, hotărârea criticată nefiind nelegală sub acest aspect.

În ceea ce priveşte conduita pretins contradictorie a judecătorului fondului, este de observat faptul că repunerea cauzei pe rol nu a fost determinată de necesitatea administrării probei cu expertiză, instanţa fondului considerând suficient probatoriul suplimentat prin depunerea dosarului preţurilor de transfer, tradus sub semnătura unui traducător autorizat.

Nefondată este şi critica recurentei reclamante din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel cum rezultă din economia dosarului, societatea recurentă a fost supusă unei inspecţii fiscale şi, în urma finalizării inspecţiei fiscale a fost emisă Decizia de impunere nr. x din 17 septembrie 2014, contestată în prezenta cauză, prin care se diminuează TVA deductibilă cu suma de 1.345.832 RON şi se stabileşte în sarcina societăţii reclamante obligaţia de plată a sumei de 526.431 RON dobânzi/majorări de întârziere şi a sumei de 201.875 RON, reprezentând penalităţi de întârziere.

Pentru a emite decizia de impunere în discuţie, organele fiscale au apreciat că societatea recurentă nu a dovedit că serviciile de management şi administrare, achiziţionate de la societatea C. precum şi servicii de consultanţă în contabilitate, management şi administrare, achiziţionate de la societatea D., au fost prestate în folosul operaţiunilor taxabile ale reclamantei, astfel că nu a fost recunoscut dreptul de deducere al TVA în sumă de 1.204.095 RON, argumentele organelor de inspecţie fiscală fiind însuşite şi de organul de soluţionare a contestaţiei fiscale.

Acţiunea în contencios administrativ formulată de recurenta reclamantă împotriva Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 23 din 30 ianuarie 2015 a fost respinsă prin Sentinţa civilă nr. 769 din 8 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reţinând judecătorul fondului justeţea soluţiei adoptate în soluţionarea contestaţiei administrativ-fiscale.

Astfel cum s-a arătat mai sus, recurenta reclamantă susţine că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material incidente, susţinere ce nu are suport, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Particularizat cauzei de faţă, dreptul substanţial aplicabil este reprezentat de normele de drept material fiscal cu privire la condiţiile de deducere a TVA.

Potrivit dispoziţiilor art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile.

Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, art. 146 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 prevede că persoana impozabilă trebuie să îndeplinească, între altele, condiţia ca pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate ori serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155.

În cauza de faţă, prima instanţă a reţinut faptul că recurentei reclamante nu-l poate fi recunoscut dreptul de deducere TVA pentru suma de 1.204.095 RON, aferentă unor facturi de servicii, emise de furnizorii de servicii C. şi D. Germania, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile de fond prevăzute de Codul fiscal pentru exercitarea dreptului de deducere, respectiv recurenta reclamantă nu face dovada faptului că serviciile pentru care a fost negat dreptul de deducere TVA au fost prestate în folosul operaţiunilor taxabile ale reclamantei.

Recurenta reclamantă a criticat hotărârea instanţei fondului, afirmând că serviciile care au fost prestate sunt individualizate într-un mod clar, fiind avută în vedere necesitatea prestării unor astfel de servicii.

Contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, curtea constată că argumentele judecătorului fondului reflectă o apreciere corectă a situaţiei de fapt fiscale, raportat la probatoriul administrat în cauză.

Astfel, instanţa fondului a luat act de faptul că reclamanta a încheiat cu societatea C. şi societatea D. Contractele regionale de servicii nr. x din 24 mai 2007 şi y din 30 iunie 2011, însă, facturile de servicii, emise de furnizorii de servicii C. şi D. Germania nu pot fi considerate ca fiind suficiente pentru a justifica dreptul de deducere TVA, având înscrisă denumirea generică de " Holdingcosts" şi o minimă detaliere a obiectului serviciilor facturate, reprezentat, în 14 facturi " 1. Production", " 2. Logistics" şi " 3. Management and Selling" iar în factura nr. x/30 iunie 2013 se menţionează " Market research".

Prin urmare, deşi deţinerea unei facturi este o condiţie formal necesară pentru exercitarea dreptului de deducere TVA, trebuie menţionat faptul că aceasta nu este şi suficientă în orice caz, fiind necesar a se stabili, în primul rând, conexiunea la care face referire art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Or, condiţia ca serviciile facturate de cele două societăţi, C. şi D. Germania, să fi fost utile societăţii reclamante nu este dovedită nici prin facturile analizate de organele de inspecţie fiscală şi nici de înscrisurile conexe la care a făcut referire recurenta reclamantă în cuprinsul contestaţiei sale.

Astfel, facturile analizate de organele de inspecţie fiscală au fost însoţite de o serie de documente având denumirea " E." " F." " G." şi " H." documente, netraduse, în care sunt cuprinse doar menţiuni referitoare la modalitatea de calculare a sumelor facturate spre plată, respectiv numărul de ore aferente unor servicii de: reuniuni, călătorii, organizarea transporturilor între ţări, multicash, etc., înmulţit cu preţul/oră.

Totodată, factura nr. x din 30 iunie 2013 având ca obiect " Holdingcosts: Market research" în valoare de 19.500 euro, precizează că această sumă reprezintă 30% din suma totală de 65.000 euro înscrisă în anexa la factură, reprezentând procent din alocarea de costuri înregistrate la nivelul firmei D. Germania către A. SRL, alocate perioadei 1 aprilie 2013 - 30 iunie 2013, restul de costuri fiind alocate firmelor din Ungaria (HU-20%), Croaţia(HR-15%), Bulgaria (BG-15%) şi Serbia (SRB-20%).

În concluzie, organele fiscale au reţinut că documentele anexate facturilor emise de cele două societăţi străine, furnizorii de servicii, nu sunt în măsură să dovedească în ce au constat efectiv serviciile înscrise în facturile în cauză şi în ce scop au fost prestate, respectiv să justifice prestarea serviciilor în beneficiul societăţii şi măsura în care au fost destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile, respectiv achiziţionarea acestor servicii în folosul operaţiunilor sale taxabile.

Instanţa fondului a analizat şi rapoartele de activitate, invocate, de asemenea de reclamantă, constatând că nici acestea nu furnizează informaţii absolut necesare pentru stabilirea naturii serviciilor facturate şi pentru a stabili legătura necesară între acestea şi activitatea reclamantei, întrucât prin aceste acte doar se detaliază numărul de ore pe persoană din cadrul firmei prestatoare pentru care s-au facturat serviciile însă nu rezultă din aceste acte în ce au constat, în mod efectiv, serviciile prestate în respectivele ore.

Aprecierea judecătorului fondului este corectă şi sub acest aspect, întrucât, în lipsa determinării în concret a activităţilor prestate, pentru a se putea analiza incidenţa dispoziţiilor art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 în beneficiul reclamantei, detalierea menţionând exclusiv date cu privire la numărul de ore pretins prestate şi abrevierea unor servicii a căror natură şi utilitate nu a fost lămurită de societatea reclamantă.

În egală măsură, judecătorul fondului a procedat la analizarea efectivă şi cu privire la înscrisurile atestând corespondenţa dintre societatea recurentă şi cele două societăţi străine prestatoare de servicii, apreciind că această corespondenţă nu este elocventă, fiind vorba despre e-mailuri care conduc mai degrabă la ideea unei obligaţii de raportare a reclamantei către cele două firme prestatoare decât la servicii concrete prestate în favoarea societăţii. Puţinele opinii exprimate în aceste e-mailuri care ar putea fi considerate benefice pentru societate nu pot fi considerate o materializare a serviciilor facturate dată fiind ponderea lor redusă şi lipsa de legătură între aceste aşa zise servicii şi serviciile indicate generic în facturi şi documentele justificative prezentate de reclamantă.

Exemplificând, instanţa fondului reţine că, în ceea ce priveşte corespondenţa purtată cu domnul I., Curtea constată că se pretinde că acesta a analizat o serie de imagini cu porumbul din România dar din documente rezultă că aceste imagini au fost ataşate unui e-mail trimis de J., cu mesajul " Acestea sunt imaginile pe care ţi le-am promis, te rog să te uiţi pe ele şi să vezi dacă există vreo problemă, în special la K." Nu este ataşat, însă, un mail care să conţină rezultatul analizei acestor fotografii.

E-mailul din data de 12 iulie, trimis de I., încheiat cu formula "mulţumesc anticipat pentru sprijin", conţine, mai degrabă o solicitare din partea firmei din Austria adresată celorlalte firme din grup decât o furnizare a vreunui serviciu, expeditorul solicitând firmelor să îşi exprime un punct de vedere cu privire la o problemă generală a grupului şi să se preocupe de asigurarea unui transport.

De asemenea, se observă că nici celelalte e-mailuri nu pot conduce la concluzia unei activităţi organizate de consultanţă ci, mai degrabă, la o colaborare între firmele din cadrul holdingului şi la servicii de coordonare. Nu există lucrări efective de consultanţă pe probleme mai ample ci opinii punctuale, relativ reduse ca număr, cu privire la aspecte rezultate din activitatea firmelor din cadrul grupului.

În concluzie, toată corespondenţa prezentată nu face decât să confirme concluzia organelor de control în sensul că este vorba despre servicii referitoare la modul de conducere, dezvoltare şi administrare la nivelul grupului, se arată în considerentele hotărârii atacate.

Trebuie observat faptul că deşi recurenta reclamantă critic sentinţa primei instanţe, nu arată, în concret care sunt elementele care conduc la concluzia că instanţa fondului a aplicat greşit prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) sau ale art. 146 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, constatând curtea că în cuprinsul memoriului de recurs reclamanta, pe lângă nemulţumirea exprimată faţă de considerentele sentinţei, nu detaliază care sunt elementele de natură a justifica îndeplinirea condiţiilor de fond cu privire la deductibilitatea TVA în valoare de 1.204.095 RON.

Deşi recurenta reclamantă susţine că judecătorul fondului a procedat la analiza condiţiilor de deducere TVA prin prisma unei cerinţe ce adaugă la lege, recunoscând deductibilitatea TVA aferentă unor servicii numai pentru situaţia în care aceste servicii achiziţionate ar fi obligatorii din punct de vedere legal, curtea constată că sentinţa civilă criticată nu cuprinde o asemenea apreciere a judecătorului fondului. Dimpotrivă, cu consecvenţă a arătat instanţa fondului faptul că deductibilitatea TVA este condiţionată de dovada utilităţii serviciilor facturate de prestatorii reclamantei şi nicidecum nu a circumscris această apreciere numai la acele activităţi la a căror înfăptuire reclamanta ar fi obligată potrivit legii române.

De aceea, susţinerile recurentei, în sensul că evaluarea oportunităţii achiziţiei unor servicii este la îndemâna exclusiv a contribuabilului, trebuie analizate circumstanţiat, în sensul că deşi agentul economic este liber să achiziţioneze orice bun sau serviciu, deductibilitatea TVA aferent acestor prestări de servicii sau livrări de bunuri este condiţionată de dovada faptului că aceste achiziţii s-au realizat în folosul operaţiunilor taxabile a contribuabilului.

Nu în ultimul rând, curtea subliniază faptul că nici hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-463/14 nu pledează în favoarea tezei recurentei-reclamante, ci dimpotrivă, instanţa comunitară subliniază faptul că dreptul de deducere TVA în situaţia unui contract de servicii de tip abonament trebuie recunoscut fără a avea importanţă cât de des a apelat contribuabilul la serviciile prestatorului atunci când prestarea de servicii în cauză se caracterizează, printre altele, prin disponibilitatea permanentă a prestatorului de servicii pentru a o furniza(în acelaşi sens şi hotărârea în cauzele C-174/00; C-151/13).

Aşadar, situaţia analizată de CJUE în speţa citată de recurenta reclamantă este substanţial diferită, nerezultând nicidecum o orientare a practicii CJUE, în sensul că Directiva TVA recunoaşte dreptul de deducere TVA chiar şi în absenţa unor documente justificative, ci dimpotrivă, în cauza analizată serviciul prestat este punerea prestatorului la dispoziţia beneficiarului.

Faţă de toate aceste considerente, curtea constată nefondat recursul civil de faţă, urmând a-l respinge în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. SRL împotriva Sentinţei nr. 769 din 8 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM