Prison-leave reward conditions upheld; annulment action rejected for lack of res judicata identity.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost modificată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Guvernul României, anularea prevederilor art. 213 alin. (2) lit. a), b), c) şi d), alin. (3) lit. j) şi alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin H.G. nr. 157/2016 şi suspendarea executării acestor prevederi contestate.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 3252 din 21 septembrie 2017 a respins cererea de suspendare a executării şi acţiunea în anulare, formulate de reclamant, ca nefondate.

Totodată, a admis cererea de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului, formulată de intervenientul Ministerul Justiţiei.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva Sentinţei civile nr. 3252 din 21 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamantul A. invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea opţiunii sale procesuale recurentul a susţinut următoarele:

Instanţa s-a pronunţat în cauza cu încălcarea dispoziţiilor art. 47 alin. (2) raportat la art. 52 alin. (3) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE) dispoziţii legale ce reglementează principiul securităţii raporturilor juridice, componenta a dreptului la un proces echitabil.

Principiul securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice nu are o reglementare expressis verbis în vreunul din actele normative care fac parte din legislaţia comunitară primară sau secundară. El este o creaţie jurisprudenţială care a dobândit statut de pilon principal al dreptului unional ca urmare a tradiţiilor constituţionale comune ale statelor membre, astfel încât încălcarea principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice reprezintă totodată o încălcare a dreptului comunitar.

Reclamantul recurent invocă art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE) în conformitate cu care "orice persoană are dreptul la un proces echitabil". Potrivit art. 52 alin. (3) CDFUE "în măsura în care prezenta cartă conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de convenţia menţionată". Prin urmare, pentru a înţelege conţinutul noţiunii de proces echitabil, CDFUE permite să apeleze la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Or, aşa cum reiese din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil implica şi respectarea principiului securităţii raporturilor juridice. De exemplu în cauza Brumărescu contra României s-a statuat ca unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care impune printre altele ca soluţia dată în mod definitiv de către Tribunale unui litigiu să nu fie repusă în discuţie. În acelaşi sens am invocat o serie de hotărâri în cauza Beian contra României, cauza Pilot Service contra României, cauza Zazanis şi alţii contra Greciei.

Deosebit de relevant este şi parag. 28 din Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în cauza Amurariţei contra României în care s-a statuat:

"Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil în faţa unui tribunal, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care urmăreşte, între altele, ca soluţia pronunţată în mod definitiv în orice litigiu de către instanţe să nu mai fie repusă în cauză [cauza Brumărescu împotriva României (GC), nr. 28342/95, § 61, CEDO 1999-VII], în plus, este obligaţia statelor de a-şi organiza un sistem juridic care să poată identifica procedurile conexe şi să interzică deschiderea de noi proceduri care privesc acelaşi subiect (a se vedea, mutatis mutandis, cauza Gjonbocari şi alţii împotriva Albaniei, nr. 10508/02, § 66, 23 octombrie 2007)."

Potrivit art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, "Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor."

Mai mult, potrivit art. 2 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, "Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept (...)."

Sentinţa atacată contrazice cele statuate definitiv prin sentinţa Curţii de Apel Bucureşti nr. 625/11.02.2013 rămasă definitivă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 944/26.02.2014, încălcând astfel principiul securităţii raporturilor juridice, componentă a dreptului la un proces echitabil.

Prin hotărârea atacata, instanţa de fond apreciază ca "reclamantul a invocat în mod greşit efectul pozitiv al lucrului judecat prin sentinţa Curţii de Apel Bucureşti nr. 625/11.02.2013 rămasă definitivă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 944/26.02.2014, întrucât între cele două litigii nu există triplă identitate de elemente (părţi, obiect şi cauza)."

Se consideră că instanţa fondului a interpretat în mod eronat cele invocate de reclamant prin cererea introductivă, fără a face distincţie între autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat, în sensul ca autoritatea de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a unei chestiuni litigioase deja rezolvate. Condiţia esenţială a acestui principiu este într-adevăr, necesitatea existentei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Puterea lucrului judecat, pe de alta parte, este cel mai important efect al hotărârilor judecătoreşti presupune că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singura dată şi că soluţia cuprinsă în hotărâre, fiind prezumată a exprima adevărul, nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre.

În acest sens, a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin pronunţarea Deciziei nr. 1777 din 25 iunie 2015:

"condiţia de aplicare a autorităţii de lucru judecat presupune identitate de acţiuni (părţi, obiect şi cauza juridică) ce opreşte repetarea judecăţii, iar puterea, ca prezumţie de lucru judecat, impune consecventa în judecată, astfel ca ceea ce s-a constatat şi statuat printr-o hotărâre nu trebuie sa fie contrazis printr-o altă hotărâre". Prin urmare, ceea ce legitimează puterea de lucru judecat este nu atât caracterul definitiv al hotărârii, ci adevărul care trebuie să stea la baza ei, adevărul constituind temeiul, raţiunea şi fundamentul social şi moral al acestui efect al hotărârii judecătoreşti.

În ceea ce priveşte conţinutul prevederilor art. 213 alin. (2) lit. b), c), d), alin. (3) lit. j), precum şi alin. (4), acestea au mai făcut obiectul criticilor de nelegalitate în cadrul unei proceduri în contencios administrativ îndreptată împotriva Deciziei directorului general al A.N.P. nr. 486/2008, act normativ ce reglementa în trecut condiţiile acordării de permisii.

Deşi Curtea de Apel Bucureşti a constatat prin Decizia nr. 625/11.02.2013 (rămasă definitivă prin Decizia nr. 944/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) faptul că prevederile art. 1 alin. (4) lit. a), b), c), d), precum şi cea de-a doua teza a alin. (4) din Decizia ANP nr. 486/2008 sunt nelegale şi nule, cu toate acestea Guvernul a reluat exact acelaşi conţinut normativ declarat anterior nelegal în cuprinsul art. 213 alin. (2) lit. b), c), d), alin. (3) lit. j), precum şi alin. (4) din H.G. nr. 175/2006.

Prin acţiunea introductivă reclamantul a invocat încălcarea efectului puterii de lucru judecat al Sentinţei nr. 625/2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi rămasă definitivă prin Decizia nr. 944/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, punctual, cu privire la următoarele aspecte:

1. Condiţia impusa la art. 1 alin. (4) lit. a) din Decizia nr. 486/2008 (actualul art. 213 alin. (2) lit. b) din Regulament) - să nu fie cercetată sau urmărită penal într-o alta cauză, "este o condiţie care pe de-o parte încalcă prezumţia de nevinovăţie în lipsa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, iar pe de alta parte este o condiţie independentă de voinţa şi poziţia celui vizat constituind o împrejurare mai presus de voinţa sa care nu poate justifica restrângerea dreptului".

2. Condiţia de la art. 1 alin. (4) lit. b) din Decizia nr. 486/2008 (actualul art. 213 alin. (2) lit. c) din Regulament) - au pe rolul organelor judiciare cauze al căror obiect poate influenţa conduita şi comportamentul acestora pe perioada permisiunii de ieşire din penitenciar, "extinde sfera litigiilor care pot împiedica materializarea dreptului, fiind adăugată o condiţie subiectivă care ar trebui să constituie exclusiv un element de apreciere la îndemâna comisiei pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate (...))"

3. Condiţia de la art. 1 alin. (4) lit. c) din Decizia nr. 486/2008 (actualul art. 213 alin. (2) lit. d) din Regulament) - sunt clasificaţi în categoria celor care prezintă risc pentru siguranţa penitenciarului, "reprezintă un element subiectiv ce intră în dreptul de apreciere al autorităţii abilitate să formuleze propunerea de recompensare".

4. Condiţia de la art. 1 alin. (4) lit. d) din Decizia nr. 486/2008 (actualul art. 213 alin. (3) lit. j) din Regulament) - menţinerea legăturilor cu membrii de familie, cu persoanele cu care au stabilite relaţii asemănătoare relaţiilor de familie, precum şi cu comunitatea, "reprezintă o condiţie nejustificată (...) întrucât pot exista condiţii obiective care să justifice imposibilitatea menţinerii constante a legăturilor cu familia, dar care nu pot îngrădi dreptul persoanei private de libertate de a beneficia de aceasta forma de recompensa".

5. Condiţia din cea de-a doua teza a art. 1 alin. (4) din Decizia nr. 486/2008 (actualul art. 213 alin. (4) din Regulament) - De regulă, recompensa cu permisiunea de ieşire din penitenciar se acordă numai după o perioadă de cunoaştere şi evaluare în cadrul aceluiaşi loc de deţinere de cel puţin 4 luni înaintea analizării propunerii de recompensă, "aceasta are aptitudinea să limiteze în mod nejustificat dreptul stabilit la art. 68 alin. (1) lit. e), f) şi g) din Legea 275/2006, având în vedere şi dispoziţia din alin. (2) al art. 1 din Metodologie care limitează recompensele la una pe lună, în circumstanţe speciale precum ar fi transferul persoanei condamnate".

În acest context se apreciază că, nu este vorba despre autoritatea de lucru judecat (tripla identitate), aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond, ci despre puterea de lucru judecat (efectul pozitiv) care împiedica o instanţa de judecată să reanalizeze o situaţie de drept definitiv tranşată de o altă instanţă de judecată.

Prin acţiunea introductivă s-a susţinut că prin Decizia nr. 944/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea a apreciat ca motiv distinct de nelegalitate, faptul că "atâta timp cât actul administrativ emis se impunea a fi unul de executare ori de organizare a executării legii, stabilirea unor condiţii suplimentare, altele decât cele prevăzute de lege s-a făcut cu depăşirea limitelor competenţelor recunoscute, fiind aşadar adoptate cu săvârşirea unui exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004".

Deşi Înalta Curte se referea la Decizia ANP nr. 486/2008, acelaşi exces de putere este aplicabil mutatis mutandis şi în cazul Regulamentului aprobat prin H.G. nr. 175/2006 deoarece prevederile legale criticate impun condiţii suplimentare noi pentru acordarea recompenselor.

Se apreciază că nu are relevanţă nivelul la care se afla actul administrativ în ierarhia actelor administrative, ci din contra, dacă excesul de putere a fost constatat de instanţa la nivelul unei decizii a directorului ANP, cu atât mai mult acesta poate să subziste la nivelul unei Hotărâri de guvern, act administrativ superior ierarhic.

Astfel, în temeiul art. 187 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 Parlamentul a delegat Guvernului sarcina de a adopta un Regulament de aplicare a Legii. Adoptând acest Regulament, Guvernul a adăugat noi condiţii privind acordarea recompenselor peste ceea ce prevede art. 98 din Legea nr. 254/2013 - "persoanelor condamnate care au o bună conduită şi au dovedit stăruinţă în muncă sau în cadrul activităţilor educative, moral religioase, culturale, terapeutice, psihologică şi asistenţă socială, al instruirii şcolare şi al formării profesionale li se pot acorda următoarele recompense (...)".

Se mai consideră că instanţa a făcut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004.

La o analiză a prevederile art. 23 din Legea nr. 554/2004 recurentul a apreciat în sensul că hotărârile judecătoreşti de anulare a unor acte administrative normative derogă de la caracterul relativ al hotărârilor judecătoreşti, acestea fiind obligatorii erga omnes. Chiar dacă actul administrativ ce a făcut obiectul Sentinţei CAB nr. 625/2013 (Decizia directorului general ANP nr. 486/2008) este diferit de cel ce face obiectul prezentei cauze (H.G. nr. 175/2016), totuşi este evident că atât puterea de lucru judecat, cât şi efectele art. 23 din Legea nr. 554/2004 se referă inclusiv la considerentele sentinţei judecătoreşti, iar nu doar la dispozitivul acesteia.

În mod eronat a reţinut instanţa că "împrejurarea că fondul celor două reglementări este asemănător nu este de natură a atrage incidenţa art. 23 din Legea nr. 554/2004, întrucât aceste dispoziţii legale impun existenta aceluiaşi act administrativ normativ."

Este evident că Decizia directorului general al ANP nr. 486/13.08.2008, actul administrativ care a făcut obiectul sentinţei invocate cu putere de lucru judecat, nu mai este în vigoare şi nu face obiectul cauzei, acesta fiind motivul pentru care a invocat încălcarea puterii de lucru judecat cu privire la Sentinţa CAB nr. 625/2013, precum şi raţiunea pentru care a invocat încălcarea art. 23 din Legea nr. 554/2004 în ceea ce priveşte art. 213 alin. (2) lit. b), c), d), alin. (3) lit. j), precum şi alin. 4 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 175/2016.

Raţiunea pentru care art. 23 din Legea nr. 554/2004 a fost instituit este tocmai aceasta ipoteza în care, dacă printr-o hotărâre în contencios administrativ un act administrativ a fost desfiinţat, acea hotărâre este obligatorie erga omnes şi are putere numai pentru viitor, prin urmare nu permite emiterea unui alt act administrativ cu acelaşi conţinut. Aşadar, în mod evident că este vorba despre două acte administrative distincte - primul fiind cel anulat, iar cel de-al doilea act, care intră în coliziune cu primul, fiind interzis de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 554/2004.

1.4. Apărările formulate de intimaţi

Prin întâmpinările formulate, intimatul-pârât Guvernul României şi intimatul-intervenient Ministerul Justiţiei au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pârâtul invocând şi excepţia tardivităţii recursului în ceea ce priveşte cererea de suspendare.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Excepţia tardivităţii recursului.

Prin hotărârea atacată, instanţa de fond a soluţionat atât cererea de suspendare a executării art. 213 alin. (2) lit. a), b), c) şi d), alin. (3) lit. j) şi alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin H.G. nr. 157/2016, cât şi cererea de anulare a acestor dispoziţii normative, respingându-le pe amândouă ca nefondate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, formulând critici exclusiv în ce priveşte soluţia instanţei de fond dată cererii de anulare parţială a actului administrativ cu caracter normativ menţionat, astfel că se poate concluziona că partea din hotărârea atacată care a statuat asupra cererii de suspendare a executării acestui act administrativ nu a fost atacată prin cererea de recurs.

Prin urmare, exercitarea recursului exercitat trebuie să răspundă exigenţelor art. 20 din Legea nr. 554/2004, respectiv ca acest demers procesual să se situeze într-un termen de decădere de 15 zile, calculat de la data comunicării hotărârii având ca obiect anularea unui act administrativ.

În cauză, recursul a fost exercitat cu respectarea acestui imperativ legal, astfel că excepţia nulităţii recursului decurgând din formularea sa tardivă este nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.

2.2. Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul - reclamant, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaţilor-pârâţi, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Criticile reclamantului referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 47 alin. (2) raportat la art. 52 alin. (3) din Carta Europeană a Drepturilor Omului, care privesc dreptul la un proces echitabil al oricărui justiţiabil, în componenta sa privind securitatea raporturilor juridice, sunt nefondate.

Cu titlu prealabil, este de menţionat că reclamantul în structurarea cererii de recurs a formulat critici distincte, referitoare la aceeaşi problemă juridică, respectiv cea a autorităţii de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească, prevalându-se atât de dispoziţiile legale unionale şi jurisprudenţei corespunzătoare în această materie, cât şi de dispoziţiile naţionale, solicitând un răspuns corespunzător din partea instanţei de control judiciar pentru fiecare critică.

Respectarea principiul securităţii raporturilor juridice, cât şi a efectului autorităţii de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească, vizează acelaşi problematică juridică, respectiv ca soluţia pronunţată în mod definitiv în orice litigiu de către instanţe să nu mai fie repusă în cauză, critici care impun tratarea lor unitară în cele ce urmează.

Autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătoreşti, este recunoscută nu doar dispozitivului unei hotărâri şi considerentelor decisive care îl justifică, ci şi considerentelor prin care au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi.

În felul acesta, intenţia legiuitorului a fost nu doar de a interzice reluarea aceloraşi judecăţi în condiţiile identităţii de părţi, obiect, cauză, dar şi de a interzice reluarea în dezbatere sau statuarea în sens contrar asupra unei chestiuni litigioase deja tranşate jurisdicţional care are legătură cu un proces ulterior al aceloraşi părţi.

Reclamantul recurent s-a prevalat de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, conform căruia o soluţie dată raporturilor deduse judecăţii nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, indiferent că soluţia s-ar regăsi în dispozitiv sau în considerente cu valoare decizională, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res indicata pro veritate habetur).

Este adevărat că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză în cele două litigii comparabile, însă aşa cum s-a reţinut în precedent, identitatea de părţi este necesară, nefiind de acceptat ca o hotărâre judecătorească să producă efecte faţă de terţi (res inter alios judicata aliis neque nocet neque prodest), iar identitatea de cauză şi de obiect trebuie să vizeze problema dezlegată în primul litigiu, ca parte a silogismului judiciar care stă la baza hotărârii pronunţate, şi de care se prevalează o parte în soluţionarea celui de-al doilea litigiu.

Or, aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, hotărârea judecătorească a cărei autoritate de lucru judecat o invocă reclamantul s-a pronunţat într-un litigiu privind pe reclamanta B. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, având ca obiect anularea parţială a Deciziei directorului general al A.N.P. nr. 486/13.08.2008, act administrativ normativ aflat sub incidenţa Legii nr. 275/2006, spre deosebire de prezenta cauză în care reclamant figurează A., iar pârât Guvernul României, şi are ca obiect examinarea legalităţii prevederilor art. 213 alin. (2), alin. (3) lit. j) şi alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, în raport de acest act normativ cu forţă juridică superioară, pentru organizarea căruia a fost emis.

Prin urmare, constatându-se lipsa oricărei similitudini între cele două litigii, în special a identităţii de părţi, în mod corect a reţinut instanţa de fond că este exclusă de plano aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat de care se bucură Sentinţa nr. 625/11.02.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului în baza Deciziei nr. 944/26.02.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei.

Nu poate fi reţinută nici greşita aplicare a art. 23 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit acestei norme hotărârile judecătoreşti definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ, cum este şi cazul sentinţei menţionate în precedent, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Însă această normă juridică nu reprezintă o derogare de la efectele autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti, pentru a pretinde, aşa cum afirmă reclamantul recurent, că cele statuate se impun valorificate în orice litigiu ulterior cu părţi şi obiect diferit, ci de la principiul opozabilităţii hotărârii judecătoreşti prevăzut de art. 483 alin. (2) din C. proc. civ.

Efectul general obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti prin care se anulează în tot sau în parte, un act administrativ normativ, decurge din caracterul general obligatoriu al actelor normative invalidate de instanţa de contencios administrativ, astfel că pentru respectarea principiului simetriei, înlăturarea din fondul legislativ a unei norme juridice general aplicabile produce efecte pentru toţi subiecţii aflaţi în ipoteza ei, instanţele judecătoreşti fiind obligate a soluţiona litigiile cu care sunt învestite fără a ţine seama de efectele acestora, atunci când ar fi potenţial aplicabile.

În alte cuvinte, dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 554/2004 ar fi aplicabile în cauză numai dacă, instanţa de fond era învestită cu anularea unui act administrativ normativ sau individual emise în temeiul Deciziei directorului general al A.N.P. nr. 486/13.08.2008, a cărui anulare parţială s-a dispus prin hotărârea anterior menţionată, aplicabilitate însă exclusă, întrucât aşa cum s-a arătat, reclamantul a supus cenzurii de legalitate dispoziţiile art. 213 alin. (2), alin. (3) lit. j) şi alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 aprobat prin H.G. nr. 157/2016 pentru neconformitatea acestuia cu legea în aplicarea căreia s-a dat, acte normative care au înlocuit sistemul reglementator din care făcea parte Decizia directorului general al A.N.P. nr. 486/13.08.2008, act administrativ cu caracter normativ care a fost invalidat parţial prin Sentinţa nr. 625/11.02.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Nu pot fi preluate, în prezenta cauză, argumentele instanţei din Sentinţa nr. 625/11.02.2013 în aprecierea săvârşirii unui exces de putere de către emitentul actului administrativ normativ, aşa cum pretinde recurentul, întrucât prin această hotărâre a fost sancţionată, pe tărâmul legalităţii, depăşirea limitelor delegării legislative prin adoptarea Deciziei directorului general al A.N.P. nr. 486/13.08.2008, prin legiferarea terţiară şi instituirea de condiţii suplimentare, celor din actul normativ cu forţă superioară, pentru acordarea recompensei constând în permisiunea de ieşire din închisoare, în condiţiile în care avea delegate competenţe exclusiv pentru stabilirea unei proceduri pe baza căreia comisia să acorde sau să propună acordarea unor recompense.

Or, aşa cum a reţinut în mod just judecătorul fondului, delegarea conferită Guvernului, de această dată, prin Legea nr. 254/2013 este mult mai largă, fiind astfel delegată legiuitorului secundar competenţa de a adopta regulamentul de aplicare a dispoziţiilor legii, iar nu numai elaborarea unei proceduri, cum a fost cazul în reglementarea anterioară.

În acest context, nu pot fi validate nici susţinerile recurentului reclamant în sensul că prin art. 213 alin. (2), alin. (3) lit. j) şi alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 aprobat prin H.G. nr. 157/2016 s-ar institui condiţii suplimentare pentru acordarea permisiunii de ieşire din închisoare, privită ca recompensă, faţă de cele instituite prin lege, pentru că această abordare legislativă nu este nelegală prin ea însăşi.

Este de menţionat, sub acest aspect, suplimentar argumentelor instanţei de fond, deopotrivă de juste şi corecte, că, prin art. 98 din Legii nr. 254/2013 sunt reglementate condiţiile generale pentru acordarea oricărei recompense din cele reglementate în cuprinsul normei arătate. În schimb, dispoziţiile art. 99 din lege nu reglementează condiţii pentru acordarea acestei recompense, ci cazurile în care se poate acorda o asemenea recompensă, legiuitorul primar înţelegând a condiţiona această facilitate de un scop determinat, expres prevăzut.

Prin urmare, în lipsa reglementării unor condiţii speciale pentru fiecare recompensă în parte sau grupe de recompense de aceeaşi natură, care sunt de o importanţă diferită, au valenţe distincte asupra persoanei condamnate şi care reprezintă un risc specific pentru societate, se poate afirma că prin art. 182 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 au fost delegate legiuitorului secundar şi atributul legiferării condiţiilor specifice de acordare a acestei recompense, conduita legiuitorului secundar fiind conformă cu legea a cărei organizare şi-a asumat-o.

În raport de aceste argumente, reţine instanţa de control judiciar că actele administrative sunt legale, iar hotărârea instanţei de fond care le-a validat fiind pronunţată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii recursului.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinţei nr. 3252 din 21 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - NN