Disciplinary liability of a judicial bailiff for facilitated adverse adjudication at derisory value and violation of forced execution prohibitions

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România şi Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, anularea Hotărârii nr. 14 din 10 iulie 2015 pronunţată în Dosar nr. x/2015 de către Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România, anularea Hotărârii nr. 1 din 17 iulie 2015 a Consiliului de Disciplină a Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, dată în Dosarul nr. x/2015 şi respingerea acţiunii disciplinare.

2. Soluţia primei instanţe

Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 135 din 25 mai 2016, a respins cererea promovată de reclamanta A., împotriva pârâtului Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei civile nr. 135 din 25 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanta A. şi pârâtul Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

a. Recurenta-reclamantă A., critică sentinţa atacată şi încheierile premergătoare, pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând, în principal casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare şi admiterea contestaţiei formulate, în sensul respingerii acţiunii disciplinare.

În dezvoltarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă susţine următoarele:

Art. 488 pct. 5 C. proc. civ.:

- Hotărârea pronunţată încalcă, în primul rând, principiile fundamentale ale procesului civil expres reglementate de art. 20 şi art. 22 din C. proc. civ., republicat, referitoare la rolul activ al judecătorului.

- Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra motivelor de netemeinicie şi nelegalitate a actelor de executare silită dezvoltate în cererea de chemare în judecată, fapt ce reprezintă o nepronunţare asupra a tot ceea ce s-a cerut şi o încălcare a obligaţiei judecătorului de a stărui, prin mijloace legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză.

Art. 488 alin. (1) pct. 8:

- Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză, respectiv art. 46, art. 47 lit. b) şi c) din Legea nr. 188/2000, art. 58 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 188/2000;

- În mod greşit, instanţa de fond a admis, prin încheierea din 17 februarie 2016, excepţiile privind lipsa calităţii procesuale pasive, invocate de pârâtele Comisia Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor din România, Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti din România, Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, precum şi Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, fiind încălcate dispoziţiile art. 44 şi 45 din Legea nr. 188/2000 şi art. 60 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000, astfel că nu poate fi atacată cu recurs.

b. Recurentul-pârât Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara critică sentinţa instanţei de fond, exclusiv sub aspectul greşitei menţionări a căii de atac. Susţine recurentul-pârât că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este definitivă, prin prisma dispoziţiilor art. 48 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 188/2000.

Menţionează, de asemenea, că soluţia pronunţată asupra fondului cauzei este temeinică şi legală.

Recurentul - pârât nu îşi întemeiază recursul în drept pe niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat.

4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de prevederile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

a. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A.

În opinia instanţei de control judiciar, judecătorul fondului a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, în consonanţă cu prevederile art. 20 şi 22 din C. proc. civ.

Nu există niciun dubiu că, în privinţa primei abateri reţinute în sarcina recurentei, aceasta a încălcat interdicţia de dobândire de către executorul judecătoresc, direct sau prin persoane interpuse, pentru sine sau pentru alţii, a bunurilor ce au făcut obiectul activităţii de executare silită. Instanţa de judecată nu a adăugat la lege, cum se susţine în recurs, în sensul că a creat o interdicţie nouă, inexistentă în lege. În realitate, instanţa a observat, cu îndreptăţire, că interdicţia în discuţie vizează, în speţă, ipoteza dobândirii pentru altul a unui bun ce a făcut obiectul executării silite. Instanţa de judecată demonstrează în cuprinsul sentinţei pronunţate că reclamanta a încălcat în mod repetat normele de procedură ce reglementează executarea silită, în acest mod avantajând o persoană aflată într-o strânsă relaţie de prietenie cu reclamanta, care a dobândit imobilul la un preţ derizoriu, de doar 13,78% din valoarea acestuia.

Apoi, prima instanţă nu îi impută reclamantei că a utilizat în activitatea specifică formulare tipizate, preluate de la antecesorul său ori de la alţi colegi executori judecătoreşti. Pur şi simplu, instanţa nu face decât să sublinieze că indiferent de ce s-a întâmplat în amonte, odată ce dosarul se afla în soluţionare la reclamantă, acesteia îi revine răspunderea integrală pentru legalitatea actelor întocmite în dosarul execuţional respectiv.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la modul în care instanţa de fond a reţinut angajarea răspunderii disciplinare a reclamantei în temeiul art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000, text legal care prevede că răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc intervine pentru săvârşirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori bunelor moravuri. Contrar celor susţinute de reclamantă, chiar dacă doar un singur participant la procesul civil, parte în dosarul de executare, reclamă săvârşirea unor astfel de fapte, în măsura în care acestea sunt dovedite, se poate reţine această abatere în sarcina executorului judecătoresc. Or, în speţă, instanţa de judecată, pe baza probelor administrate în cauză, a ajuns la concluzia că reclamanta din prezenta cauză a încălcat în mod repetat normele procedurale privind executarea silită, favorizând o persoană cu care era în relaţii strânse de prietenie, în aşa fel încât acea persoană a achiziţionat un imobil la un preţ derizoriu, de doar 13,78% din preţul de evaluare al acestuia, fapte pe care le-a calificat ca fiind de o gravitate ridicată, ce aduc atingere probităţii profesionale a executorului judecătoresc.

Este eronată, de asemenea, susţinerea că instanţa de judecată a pronunţat hotărârea doar pe baza unor prezumţii. Din examinarea sentinţei atacate, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o analiză amănunţită a argumentelor părţilor, a probelor administrate în cauză şi a explicat pe larg care este punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, finalmente, a expus raţionamentul pe care şi-a fundamentat soluţia pronunţată în cauză. Astfel, printre altele, a examinat minuţios probele care demonstrează relaţia de prietenie dintre executorul judecătoresc şi adjudecatarul imobilului care a fost executat silit, a verificat detaliat modul în care în dosarul execuţional a avut loc citarea creditorilor, modul de completare a Procesului-verbal din data de 19 noiembrie 2012, a făcut ample referiri la Sentinţa civilă nr. x din 21 mai 2013, pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul numărul x/2012, prin care s-au anulat actele de executare silită în Dosarul execuţional nr. x/2012. În ceea ce priveşte hotărârea pronunţată de către Judecătoria Timişoara, în mod corect Curtea de Apel, observă Înalta Curte a reţinut că, în condiţiile în care a devenit irevocabilă, considerentele acesteia care vizează nelegalitatea actelor de executare silită pe care le-a întocmit reclamanta, beneficiază de autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, şi că prin urmare actele de executare examinate de către această instanţă au fost nelegale, dovedindu-se, prin urmare, cele constatate în cadrul procedurii administrative de către organele disciplinare care au emis actele contestate în prezentul dosar

Recurenta mai invocă încălcarea dreptului la propria imagine în contextul folosirii în cauză a unor fotografii preluate de pe B., în baza cărora instanţa ar fi prezumat înţelegerea frauduloasă cu adjudecatarul imobilului, în acest fel fiind încălcate prevederile naţionale şi europene cu privire la dreptul la imagine şi la confidenţialitate a datelor cu caracter personal.

Instanţa de control judiciar constată însă că susţinerile sunt nefondate deoarece prima instanţă, reţinând existenţa unei relaţii de prietenie strânse între executorul judecătoresc şi adjudecatarul imobilului, a arătat în mod expres că nu pe baza acelor fotografii îşi întemeiază convingerea, ci pe recunoaşterea acelei relaţii atât de către reclamantă, cât şi de către adjudecatar, recunoaştere ce s-a produs atât în faţa Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, cât şi în faţa instanţei, cu ocazia interogatoriului din şedinţa publică din 13 aprilie 2016.

Nu pot fi primite nici criticile referitoare la modul în care instanţa de judecată a soluţionat cauza privitor la calitatea procesuală a Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România şi Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că litigiul trebuie să se poarte, aşa cum a reţinut instanţa de fond, între reclamantă în calitate de executor judecătoresc sancţionat disciplinar şi titularul acţiunii disciplinare - Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, şi având în vedere natura de procedură administrativ-jurisdicţională desfăşurată anterior sesizării instanţei de judecată, emitenţii actelor administrative jurisdicţionale nu devin, automat, părţi în litigiul desfăşurat în faţa Curţii de Apel.

Instanţa de fond a reţinut corect, de asemenea, că reclamantei nu i s-a încălcat dreptul la apărare, întrucât i s-a adus la cunoştinţă conţinutul dosarului de cercetare disciplinară în termenul de 60 de zile de la data sesizării cu acţiune disciplinară. Astfel, instanţa a constatat că acţiunea disciplinară a fost promovată la data de 31 martie 2015, iar la 17 aprilie 2015, cu ocazia deschiderii şedinţei de cercetare disciplinară, s-a dat citire actului de sesizare şi s-a pus la dispoziţia părţilor dosarul cauzei, ocazie cu care reclamanta nu a întreprins niciun demers fie pentru amânarea cauzei, fie pentru angajarea unui apărător. Aceste consemnării din procesul-verbal din data de 17 aprilie 2015, nu au fost contestate de către reclamantă, cum bine a observat instanţa de fond, aceasta ajungând la concluzia corectă că menţiunile respective exprimă adevărul şi au caracter definitiv. Prin urmare, concluzia trasă de judecătorul fondului, că au fost respectate în cauză prevederile art. 68 alin. (3) din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000, este corectă.

Cât priveşte relaţia dintre reclamantă şi adjudecatarul imobilului, instanţa nu a reţinut că cei doi s-ar afla în concubinaj, ci doar că între cele două persoane există o strânsă relaţie de prietenie. Apoi, nu s-a reţinut nici că adjudecatarul imobilului ar fi cumpărat pentru reclamantă imobilul în discuţie, ci că reclamanta, încălcând regulile privind executarea silită, i-a facilitat adjudecatarului achiziţionarea imobilului la un preţ derizoriu, în favoarea acestuia din urmă, ipoteză ce se verifică în conţinutul art. 46 din Legea nr. 188/2000.

Nu sunt întemeiate nici criticile privitoare la faptul că instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat asupra unor motive de netemeinicie şi nelegalitate ale actelor de executare silită, ceea ce, în opinia reclamantei, ar reprezenta o nepronunţare asupra a tot ceea ce s-a cerut, dar şi a obligaţiei judecătorului de a stărui, prin mijloace legale, pentru a preveni orice greşeală, privind aflarea adevărului în cauză.

Instanţa de fond a făcut o amplă analiză a chestiunilor de fapt şi de drept deduse judecăţii în prezenta cauză, ajungând la convingerea că reclamanta, în calitate de executor judecătoresc, a încălcat în mod repetat dispoziţiile procedurale în materia executării silite ceea ce a avut drept consecinţă adjudecarea nelegală a imobilului. În ceea ce priveşte neglijenţa în efectuarea lucrărilor, instanţa a reţinut că toate cele imputate reclamantei au fost consemnate detaliat în Hotărârea nr. 1 din 17 aprilie 2015 a Consiliului de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în Dosarul nr. x/2015, că aspectele imputate reclamantei au fost confirmate şi în cuprinsul Hotărârii nr. 14 din 10 iulie 2015, pronunţată în Dosarul numărul 11/CSD al Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti din România.

A mai reţinut instanţa de judecată că reclamanta invocă nereguli comise de către executorul judecătoresc C., la care s-a aflat dosarul execuţional anterior preluării de către aceasta, însă nu formulează apărări punctuale faţă de toate neregulile pe care le-a reţinut Consiliul de Disciplină al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara. Instanţa nu răspunde tuturor argumentelor reclamantei, însă examinează în mod efectiv problemele esenţiale ale cauzei şi explică în mod clar raţionamentul pe care se bazează atunci când trage anumite concluzii.

Astfel, în această chestiune, instanţa de judecată consideră că este important că reclamanta nu explică motivul pentru care a adjudecat imobilul la un preţ nesemnificativ în raport cu valoarea lui, apoi, de ce a continuat actele de executare silită, cu toate că la dosarul pe care îl avea în lucru fusese depusă sentinţa pronunţată de către Judecătoria Timişoara, prin care s-a dispus anularea actelor de executare silită şi s-a dispus, de asemenea, întoarcerea executării. A mai remarcat instanţa că reclamanta s-a rezumat doar să conteste dreptul organelor administrativ jurisdicţionale de a constata neregularităţile din procedura de executare silită.

Or, aşa cum s-a arătat în mod constant în doctrină şi în jurisprudenţă, instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor, ci să examineze problemele deduse judecăţii în mod real, să se pronunţe asupra chestiunilor decisive ale cauzei şi să expună în mod clar raţionamentul pe care şi-a fundamentat soluţia. În speţă, prima instanţă a procedat în această manieră, sistematizând argumentele părţilor, astfel că nu se poate reţine, aşa cum pretinde reclamanta, că judecătorul nu s-a pronunţat asupra a tot ceea ce s-a cerut.

În fine, nu poate fi primită nici susţinerea că sesizarea Comisiei de Disciplină a avut loc cu privire la o singură pretinsă faptă, iar celelalte motive ar fi străine de obiectul pricinii. Asupra acestei probleme, instanţa de fond a învederat că sesizarea a fost făcută cu privire la mai multe aspecte ce corespund elementelor materiale ale mai multor abateri disciplinare, organul sesizat posedând puterea juridică de a încadra juridic faptele cu care a fost investit. Concluzia instanţei de fond este corectă: sesizarea cuprinde chestiuni de fapt încadrabile în trei abateri disciplinare, fapte reglementate în art. 47 lit. b), c) şi e) din Legea nr. 188/2000, astfel că şi din acest punct de vedere actele administrativ jurisdicţionale contestate în prezenta cauză sunt legale.

b) În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara

Pârâtul Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara a criticat hotărârea primei instanţe doar sub aspectul căii de atac indicată în dispozitivul hotărârii judecătoreşti, acesta considerând că sentinţa este definitivă şi fără cale de atac, invocând în susţinerea opiniei sale prevederile art. 48 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 188/2001.

În esenţă, pârâtul considerând că din moment ce hotărârea Comisiei Superioare de Disciplină este definitivă şi poate fi atacată cu contestaţie la Curtea de Apel, hotărârea pronunţată de către instanţă nu este susceptibilă de cale de atac.

Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentului-pârât. Luând ca reper dispoziţiile legale invocate de către acesta, instanţa supremă observă că hotărârea Comisiei Superioare de Disciplină este definitivă în sistemul căilor de atac administrative, aşadar, în cadrul procedurii prejudiciare, nu şi în faţa instanţelor de judecată. Altfel, menţiunea că respectiva hotărâre poate fi atacată cu contestaţie în faţa Curţii de Apel, din cuprinsul textului legal - art. 48 din Legea nr. 188/2000 - ar fi lipsită de sens. Pe de altă parte, este de observat că legislatorul foloseşte termenul de "contestaţie", ceea ce înseamnă că litigiul se judecă de un complet format dintr-un singur judecător, în primă instanţă, şi că, evident, hotărârea Curţii de Apel este supusă căii de atac a recursului, în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În raport de cele ce preced, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate şi le va respinge ca atare, potrivit art. 496 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. şi pârâtul Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva Sentinţei civile nr. 135 din 25 mai 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM