VAT refund for preparatory investment costs: proof of concrete link between pre-investment expenditures and intended taxable economic activity

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 3 aprilie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. SRL prin administrator judiciar B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, a solicitat anularea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x din 30 octombrie 2013, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin în ceea ce priveşte respingerea la rambursare a TVA în sumă de 1.430.580 RON; anularea Deciziei nr. 2636/871 din 20 octombrie 2014 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara cu ocazia soluţionării contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere; obligarea pârâtei să ramburseze societăţii suma de 1.430.580 RON, reprezentând TVA ce a fost respinsă la rambursare prin decizia de impunere; obligarea pârâtei la plata dobânzilor, în conformitate cu prevederile art. 124 din O.G. nr. 92/2003, republicată, privind Codul de procedură fiscală, de la data expirării termenului de 45 de zile, calculat de la data înregistrării decontului de TVA cu opţiune de rambursare şi până la data rambursării efective a sumei de 1.430.580 RON, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 24 din 27 ianuarie 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. SRL, în insolvenţă, prin administrator judiciar B. SPRL, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta A. SRL prin administrator judiciar B. SPRL, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând în principal, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acţiunii, anularea actelor administrative atacate, cu consecinţa obligării intimatelor să-i ramburseze suma de 1.430.580 RON, reprezentând TVA respinsă la rambursare prin decizia de impunere, cu dobânzile aferente, conform art. 124 C. proc. fisc., de la data expirării termenului de 45 de zile, calculat de la data înregistrării decontului de TVA cu opţiune de rambursare şi până la data rambursării efective a sumei de 1.430.580 RON, în esenţă, pentru următoarele considerente:

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivele de fapt dar mai ales cele de drept, pe care se întemeiază soluţia, nu au fost prezentate nici măcar sumar de către instanţa de fond.

Totodată, hotărârea nu este bazată pe dispoziţiile Codul fiscal aplicabile în materia taxei pe valoarea adăugată, iar argumentele de fapt nu sunt proprii instanţei de fond.

Argumentele instanţei sunt preluate din Sentinţa nr. 14 din 20 ianuarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2015 şi din Sentinţa nr. 326 din 24 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2015 de către alte complete de judecată ale Curţii de Apel Timişoara, ceea ce echivalează cu neîndeplinirea obligaţiei instanţei de fond de a motiva hotărârea prin expunerea raţiunilor care au condus la emiterea deciziei.

Casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare se impune şi din perspectiva faptului că în cauză era necesară administrarea probei cu expertiza fiscală.

În condiţiile în care documentele furnizate de societate au fost ignorate de către autorităţile fiscale iar prin raportul de inspecţie fiscală a fost efectuată, exclusiv, o analiză a operaţiunilor economice, în baza cărora şi-a exercitat dreptul de deducere a TVA, în vederea asigurării dreptului la apărare, administrarea probei cu expertiza fiscală era utilă şi pertinentă soluţionării cauzei.

Deşi instanţa de fond a arătat că o astfel de probă nu este utilă, întrucât va analiza conţinutul actelor depuse, acest fapt nu s-a întâmplat, instanţa de fond preluând în integralitate situaţia reţinută de organul fiscal.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta vizează respingerea argumentelor invocate cu privire la nemotivarea deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative.

Instanţa de fond a înţeles greşit că în privinţa motivării critica se referă la expunerea în partea introductivă a deciziei, a punctelor de vedere ale părţilor din cauza administrativă. În realitate, s-a invocat lipsa unei motivări proprii a organului administrativ de soluţionare care a înţeles că cerinţa motivării deciziei este îndeplinită prin simpla preluare a constatărilor inspectorilor fiscali.

Se mai susţine că sentinţa atacată a fost pronunţată cu aplicarea unor dispoziţii străine de natura pricinii, care nu reglementează dreptul de deducere al TVA şi că motivarea primei instanţe pe acest aspect s-a raportat la prevederile art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. m) din C. fisc. şi pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, ce se referă la impozitul pe profit.

Totodată, prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că angajarea costurilor pregătitoare investiţiei semnifică intenţia reală de dezvoltare a parcului eolian, adică intenţia de desfăşurare a operaţiunilor taxabile, iar sentinţa a fost pronunţată cu nesocotirea prevederilor art. 145 alin. (1), art. 145 alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc. şi pct. 45, pct. 46 alin. (1) şi pct. 66 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Chiar dacă investiţia nu era finalizată la data depunerii decontului cu suma negativă, această împrejurare nu are vreo semnificaţie juridică, din moment ce nicio dispoziţie de drept material fiscal nu impune finalizarea unei investiţii într-un anumit termen şi nici începerea derulării de operaţiuni taxabile într-o anumită perioadă de la data finalizării investiţiei. Întrucât taxa era exigibilă, aceasta fiind colectată de prestatori şi virată la bugetul de stat, refuzul acordării dreptului de deducere reprezintă o încălcare a principiului neutralităţii TVA.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata-pârâtă Direcţia Regională a Finanţelor Publice Timişoara a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Legal citată, intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin nu a depus întâmpinare în cauză.

5. Procedura de soluţionare a recursului

5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 31 ianuarie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin Încheierea din data de 20 iunie 2018, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Cu titlu preliminar, astfel cum s-a reţinut în raportul întocmit pe parcursul procedurii desfăşurate în completul de filtru, se constată că deşi recurenta-reclamantă A. SRL a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse se încadrează în ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., motiv pentru care, sentinţa atacată va fi analizată din perspectiva acestor motive de nelegalitate.

Examinând sentinţa recurată, prin raportare la criticile formulate de recurenta-reclamantă, care se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Potrivit textului de lege enunţat, se poate cere casarea unei hotărâri în cazul în care instanţa de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În cauză, se constată că la termenul de judecată din 18 noiembrie 2015, prima instanţă a respins proba solicitată de reclamantă, constând în efectuarea unei expertize fiscale, reţinând că nu este utilă soluţionării pricinii, opinie pe care instanţa de control judiciar o împărtăşeşte, întrucât raportat la obiectivele expertizei şi la starea de fapt fiscală supusă analizei în prezentul litigiu, revine instanţei de judecată atributul de interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente în speţă.

În condiţiile arătate, nu s-a dovedit încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, respectiv cele referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă, constatându-se că judecătorul fondului a analizat fiecare pretenţie şi apărare, formulate pe parcursul procesului, şi a încuviinţat probele solicitate de părţi, pe care le-a apreciat concludente pentru judecarea cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 237 alin. (2) pct. 7 din C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază, contrar criticilor invocate, că prima instanţă a indicat motivele de fapt şi de drept pentru care a împărtăşit concluzia organelor fiscale, potrivit căreia reclamanta nu a demonstrat îndeplinirea condiţiilor de fond în vederea exercitării dreptului de deducere al TVA aferentă achiziţiilor, respectiv că documentele care justificau acest drept nu aveau puterea să dovedească intenţia declarată a acesteia de a desfăşura activităţi economice, considerentele hotărârii explicând, aşadar, soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod real probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a reţinut, în final, că este neîntemeiată acţiunea cu care a fost învestit.

De asemenea, nu se poate susţine că preluarea unor considerente din cauze similare echivalează cu lipsa motivării şi nici nu este de natură să afecteze legalitatea sentinţei recurate, astfel încât să determine incidenţa motivului de nelegalitate invocat.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinţei recurate corespund modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale cuprinse în actele administrativ fiscale contestate, precum şi apărărilor formulate în cauză, nu reprezintă o necercetare a motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, în sensul celor susţinute în recurs, în condiţiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu uşurinţă din lecturarea hotărârii.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, ca nefondat, apreciind că hotărârea de fond este conformă dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar judecătorul fondului a respectat obligaţiile ce-i reveneau potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., pronunţându-se asupra obiectului învestirii sale.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat, sentinţa recurată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Recurenta-reclamantă A. SRL a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal pe calea prevăzută de art. 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală cu o acţiune îndreptată împotriva Deciziei nr. 2635/871/20 octombrie 2014, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin care a fost respinsă contestaţia împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată nr. x din 30 octombrie 2013 emisă de A.J.F.P. Caraş-Severin în ceea ce priveşte respingerea la rambursare a sumei de 1.430.580 RON reprezentând TVA.

Cererea de rambursare a TVA formulată de reclamantă a fost respinsă, organul de control fiscal, reţinând că aceasta nu a dovedit o intenţie reală de dezvoltare a unui parc eolian, întrucât majoritatea cheltuielilor au fost efectuate pentru consultanţă ori închirieri de spaţii nefolosite de reclamantă.

Prima instanţă a examinat situaţia de fapt aşa cum rezultă din considerentele sentinţei atacate şi a menţinut concluziile organului fiscal care au fost în sensul lipsei intenţiei de desfăşurare a operaţiunilor taxabile, motiv pentru care a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Soluţia instanţei de fond este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

Susţinerile recurentei-reclamante referitoare la o pretinsă lipsă a motivării deciziei de respingere a contestaţiei sunt vădit nefondate.

Înalta Curte împărtăşeşte concluzia primei instanţe, care, răspunzând la aceste critici, a reţinut că decizia de soluţionare a contestaţiei cuprinde prezentarea stării de fapt şi normele legale incidente, a punctelor de vedere ale petentei şi ale inspectorilor fiscali, apreciind totodată că, în contextul în care organul de soluţionare a contestaţiei a confirmat legalitatea constatărilor organului de inspecţie fiscală, nemulţumirile reclamantei faţă de argumentele pe baza cărora apărările sale au fost înlăturate sau legat de însuşirea argumentelor respectivului organ, nu constituie, de plano, o cauză de nelegalitate sau nulitate a actului emis.

O altă critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea, deşi nu în mod explicit, a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. m) din Codul fiscal şi pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, dispoziţii care reglementează deductibilitatea cheltuielilor cu serviciile la calculul profitului impozabil, deşi în speţă inspecţia fiscală efectuată a vizat numai taxa pe valoarea adăugată, nu şi impozitul pe profit.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că, deşi instanţa de fond a menţionat că nu aceste dispoziţii au fost avute în vedere, întreaga motivare a sentinţei se bazează pe aceste dispoziţii, instanţa analizând, la fiecare dintre operaţiunile deduse judecăţii, condiţia realităţii şi necesităţii efectuării cheltuielilor prin specificul activităţii desfăşurate.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte apreciază că dreptul recurentei-reclamante de a deduce TVA-ul aferent achiziţiilor nu a fost înlăturat prin aplicarea unor dispoziţii legale care reglementează impozitul pe profit, iar argumentele reţinute de organele fiscale, însuşite de prima instanţă, materializează aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 145, coroborate cu dispoziţiile art. 146 lit. a) din Codul fiscal.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că, în vederea recunoaşterii dreptului de deducere, prin prisma condiţiilor de fond stabilite de art. 145 alin. (2) pct. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, examinarea legăturii dintre activitatea economică preconizată şi serviciile achiziţionate, serviciile pretins executate şi documentele justificative care atestă aceste fapte, nu poate fi considerată străină de reglementarea TVA. Chiar dacă efectivitatea serviciilor nu constituie cerinţe explicite pentru exercitarea dreptului de deducere, Înalta Curte achiesează la opinia exprimată în acest context de prima instanţă, întrucât pe planul intenţiei de a desfăşura o activitate economică sunt neconcludente acele cheltuieli care nu au puterea să dovedească această intenţie, fie că au fost angajate pentru achiziţionarea unor servicii care nu erau în mod obiectiv necesare, fie că nu au fost prestate în mod real în beneficiul titularului dreptului de deducere.

Aşadar, analiza efectuată de prima instanţă, în aprecierea instanţei de control judiciar, era utilă în vederea stabilirii scopului economic real al întregului ansamblu de tranzacţii care încorporau acele cheltuieli de care recurenta-reclamantă lega efecte fiscale.

Această concluzie este fundamentată, din punct de vedere legal, pe dispoziţiile art. 45 din Normele metodologice de aplicare ale art. 145 din Codul fiscal, coroborate cu art. 66 alin. (2) din aceleaşi norme, privind aplicarea art. 153, dispoziţii invocate de însăşi recurenta-reclamantă, potrivit cărora intenţia de a desfăşura sau de a începe desfăşurarea unor activităţi economice trebuie examinată pe bază de elemente obiective, cum ar fi angajarea unor costuri şi/sau investiţii pregătitoare, fără a se putea ignora finalitatea, scopul economic al costurilor/investiţiilor angajate, aşa cum susţine recurenta-reclamantă. Prin urmare, achiziţiile efectuate, inerente realizării unui proiect investiţional derulat pentru a realiza în viitor activităţi economice, legătură a cărei demonstrare cade în sarcina titularului dreptului de deducere, având rol pregătitor în realizarea investiţiei, puteau fi examinate de către organul de control fiscal prin prisma dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi art. 14 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, iar elementele obiective avute în vedere nu excludeau examinarea caracterului real al respectivelor servicii.

În concluzie, nu se poate reţine că prima instanţă a aplicat în mod greşit dispoziţiile de drept fiscal care reglementează naşterea sau exercitarea dreptului de deducere a TVA-ului, dacă prin considerente s-a constatat că societatea nu a reuşit să demonstreze faptul că sumele plătite către furnizorii de servicii reprezintă contravaloarea unor servicii real efectuate, implicit inerente dezvoltării parcului eolian.

Printr-o altă critică, circumscrisă tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă reiterează susţinerile că prin analiza condiţiei realităţii şi necesităţii serviciilor achiziţionate nu se ţine seama de cadrul legal aplicabil, în concret, de îndeplinirea cerinţelor privind exigibilitatea taxei, prevăzute de dispoziţiile art. 145 alin. (1) C. fisc., a cerinţelor de fond a dreptului de deducere, prevăzute de art. 145 alin. (2) lit. a) din C. fisc., care stabilesc că orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, precum şi celor stabilite de art. 146 alin. (1) lit. a) din C. fisc., care stabilesc că, pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească anumite condiţii.

Apărările reclamantei cu privire la naşterea dreptului de deducere odată cu exigibilitatea taxei, în conformitate cu dispoziţiile art. 145 alin. (1) din C. fisc., în coroborare cu dispoziţiile art. 1342 alin. (2) lit. a) Codul fiscal, adică la momentul emiterii facturilor de către furnizorii de servicii, au fost înlăturate de prima instanţă ca fiind neconcludente, având în vedere faptul că aspectele care privesc momentul exigibilităţii dreptului de deducere nu constituie o condiţie suficientă pentru exercitarea acestui drept şi nu înlătură cerinţa ca operaţiunea pentru care se solicită deducerea să fie destinată utilizării în folosul operaţiunilor taxabile.

În acest context, recurenta-reclamantă consideră că analiza efectuată de instanţa de fond în urma căreia se conturează ideea că nu este îndeplinită cerinţa ca operaţiunile pentru care se solicită deducerea să fie destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, este greşită.

Or, fără a se nega îndeplinirea de către reclamantă a condiţiilor de formă pentru exercitarea dreptului de deducere, s-a constatat că aceasta nu a justificat îndeplinirea condiţiilor de fond, întrucât documentele prezentate nu demonstrează certitudinea prestării unor servicii care să fie în legătură concretă, şi nu doar prezumată, cu proiectul şi să reflecte intenţia de a desfăşura activitate economică prin dezvoltarea parcului eolian din comuna Berzasca, judeţ Caraş-Severin.

Această concluzie, împărtăşită de instanţa de control judiciar, se bazează pe analiza argumentată a împrejurărilor de fapt relevate (cheltuieli supradimensionate în raport de rezultatul în care serviciul s-a materializat; lipsa unei legături evidente între serviciul prestat şi finalitatea concretă; servicii care exced obiectului contractului; refacturări ale unor servicii prestate asociatului majoritar sau se suprapun cu cele prestate de alţi parteneri contractuali) ce formează un set de tranzacţii care, luate împreună, nu contribuie la realizarea obiectivului propus.

Astfel, contractul de asistenţă juridică nr. 613 din 28 mai 2010, de care s-a prevalat reclamanta pentru deducerea TVA aferentă facturilor emise, cuprinde un onorariu de 1.080.000 RON euro + TVA pe o durată de 4 ani. Ulterior, prin Actul adiţional nr. x, pe lângă onorariul fix s-a prevăzut şi plata unui onorariu calculat în sistemul ratelor orare. Însă, realitatea prestării serviciilor de asistenţă juridică necesare reclamantei pentru derularea investiţiei privind parcul eolian este pusă sub semnul întrebării atâta timp cât facturile întocmite de societatea de avocatură sunt emise în primele zile ale lunii, în condiţiile în care fişele de timp care justifică modul de derulare a serviciilor pentru fiecare factură cuprind întreaga perioadă a lunii respective.

De asemenea, în cauză nu există nici un element obiectiv care să dovedească implicarea societăţii de avocatură în operaţiunile necesare demarării proiectului, cum ar fi redactarea contractelor de concesiune a terenului, obţinerea certificatului de urbanism, etc. În plus, actele emise de către prestatorul serviciilor juridice, datorită caracterului lor general prin prisma obiectivului propus nu pot fi puse în legătură directă cu dezvoltarea parcului eolian din comuna Berzasca, judeţ Caraş-Severin.

Aceleaşi considerente rămân valabile şi în cazul cererii de rambursare a TVA de 87.829 RON aferentă serviciilor prestate de C. SRL, simpla susţinere că s-au întocmit rapoarte de monitorizare a vântului pentru dezvoltarea parcului eolian şi raportul de analiză, nefiind suficientă pentru a concluziona că serviciile au fost efectuate în scopul realizării unor activităţi economice.

Împrejurarea că, în cauză, nu sunt identificate nereguli formale în exercitarea dreptului de deducere a TVA, nu conduce implicit la admiterea cererii formulate de societatea reclamantă, atâta timp cât organele fiscale i-au imputat acesteia că nu justifică îndeplinirea condiţiilor de fond. De altfel, motivul respingerii deducerii TVA nu a constat în nereguli formale ale facturilor aferente serviciilor prestate ci lipsa documentelor justificative care trebuiau să însoţească factura, mai concret, rapoarte de activitate, situaţii de lucrări, procese-verbale, studii şi alte documente care să ateste obiectul şi realitatea prestării.

De asemenea, nu a fost contestată exigibilitatea taxei pe valoare adăugată, în condiţiile art. 1342 alin. (2) lit. a) Codul fiscal, aceasta devenind exigibilă la momentul emiterii facturilor de către prestatorii de servicii. Însă, în cauză, importanţă prezintă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 145 alin. (2) C. fisc., pentru exercitarea dreptului de deducere fiind necesară dovedirea faptului că operaţiunile pentru care se solicită deducerea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile.

Cu privire la TVA în sumă de 48.960 RON aferentă serviciilor de închiriere facturate de GCTI- Gestiune şi Consultanţă IT SRL, societate la care acelaşi avocat şi administrator al reclamantei - D. - are şi calitatea de administrator al locatorului, în mod corect intimata a negat dreptul de deducere, pe considerentul că serviciile de închiriere nu sunt necesare şi nu vin să confirme intenţia de dezvoltare a parcului eolian, în condiţiile în care s-a reţinut lipsa activităţilor în locaţia închiriată (Slatina Timiş nr. 529 G, judeţ Caraş-Severin) şi nivelul ridicat al chiriei (6.800 euro/lună + TVA), disproporţionat faţă de preţul zonei (5 - 10 euro/mp), aspecte ce nu au fost combătute de reclamantă.

De asemenea, intenţia de efectuare a unor operaţiuni taxabile ulterioare nu este dovedită nici în ceea ce priveşte contractul de asistenţă încheiat cu E. SRL (TVA aferentă de 480.745 RON), nici cu privire la serviciile de gestiune şi administrare de proiecte în temeiul contractului încheiat de F. SRL (TVA aferentă de 16.968 RON). De altfel, lipsa documentelor justificative nu este contestată de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Aceeaşi este situaţia şi pentru TVA aferentă serviciilor de pază prestate de G. SA şi H. SRL (TVA aferentă de 44.698 RON), deducerea TVA nefiind justificată în lipsa activităţilor la obiectivele păzite şi având în vedere că asigurarea pazei de către o singură persoană, în condiţiile în care serviciile au fost facturate către mai multe societăţi.

Susţinerile recurentei-reclamante, în sensul că intenţia de a desfăşura activitate economică este dovedită de volumul mare de înscrisuri prezentate organelor de control fiscal, este nefondată. Această concluzie se impune întrucât documentele justificative prezentate, oricât de numeroase ar fi fost, nu au convins instanţa de control judiciar asupra faptului că achiziţiile/costurile pregătitoare ale investiţiei reflectă intenţia reală de realizare a parcului eolian în localitatea Berzasca, judeţul Caraş-Severin. De asemenea, documentele justificative prezentate, nefăcând referire la un parc eolian anume, nu permit să se stabilească obiectul concret al serviciilor juridice sau tehnice declarativ prestate.

Aşa fiind, în mod corect organele fiscale, apreciind că societatea şi-a exercitat în mod abuziv dreptul de deducere conferit de legislaţia TVA pentru tranzacţiile analizate, au aplicat mecanismul conferit de art. 11 teza întâi din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi, în consecinţă, au înlăturat tranzacţiile considerate ca fiind lipsite de scop economic, motivându-şi în mod consistent şi convingător decizia şi indicând toate împrejurările de fapt relevante, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, aşa cum rezultă şi din întâmpinarea depusă în prezentul recurs.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că prima instanţă, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor de drept fiscal a confirmat legalitatea actelor administrative atacate, respingerea cererii de rambursarea TVA în sumă de 1.430.580 RON, şi a contestaţiei împotriva deciziei de impunere emise, în condiţiile în care recurenta-reclamantă, prin documentele prezentate în justificarea dreptului său, nu a fost în măsură să-şi dovedească intenţia declarată, aceea de a desfăşura în viitor o activitate economică, producerea energiei electrice pentru obţinerea de venituri din operaţiuni taxabile din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, găsind nefondate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. SRL prin lichidator judiciar B. SPRL, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. SRL, prin lichidator judiciar B. SPRL, împotriva Sentinţei civile nr. 24 din 27 ianuarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM