Sufficiency of 1949 inventory copy as written proof of religious property ownership for state expropriation reparations

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial la Tribunalul Vrancea şi ulterior pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea acestei din urmă instanţe, prin Sentinţa nr. 308/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţilor, anularea Deciziei nr. 4585 din 19 noiembrie 2015 emisă de Comisie şi admiterea cererii nr. x din 5 decembrie 2005, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, corespunzător valorii imobilului situat în Focşani, strada x nr. 120, judeţul Vrancea.

2. Hotărârile primei instanţe

2.1. Prin încheierea de şedinţă din 22 septembrie 2016, Curtea de apel a admis, în parte, probatoriile solicitate de reclamantă, respectiv documentaţia care a stat la baza emiterii deciziei atacate, respingând celelalte probe privind interogatoriul autorităţii pârâte şi înscrisurile solicitate Consiliului Judeţean Vrancea, Primăriei Focşani şi Administraţiei Finanţelor Publice Vrancea ca fiind neutile cauzei.

2.2. Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 296 din 17 octombrie 2016, a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 22 septembrie 2016 a declarat recurs reclamanta A. în numele şi pentru B.

În motivarea căii de atac, recurenta a susţinut, în esenţă, că în mod nelegal şi netemeinic instanţa de fond a reţinut că în cauză A. nu a făcut dovada proprietăţii.

Astfel, a făcut trimitere la prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000 şi la art. 11 pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ, susţinând că a depus la dosar copia Extrasului din Inventarul B. cu privire la imobilul în litigiu, datat 17 martie 1949, emis în baza art. 29 din Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, cu care face dovada dreptului de proprietate asupra respectivului imobil, nefiind în măsură să depună alte înscrisuri.

A susţinut că, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, Comisia avea obligaţia de a completa actele depuse la dosar de A., efectuând demersuri în vederea obţinerii documentelor necesare soluţionării cererii de retrocedare a imobilului în natură sau prin echivalent.

Or, având în vedere că A. a făcut dovada cu un înscris elaborat în epocă în temeiul Decretului nr. 177/1948, că imobilul teren se afla în anul 1949 în proprietatea B., operează prezumţia de proprietate, iar sarcina probei este răsturnată revenind autorităţilor locale să prezinte contrariul.

Potrivit recurentei, în condiţiile în care, potrivit art. 4 din O.U.G. nr. 94/2000, se instituie o prezumţie de proprietate în favoarea A. care a deţinut în proprietate imobilul, iar Primăria nu a prezentat titlul cu care a dobândit acel imobil, prezumţia de proprietate nefiind astfel răsturnată, decizia contestată este netemeinică şi nelegală.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii, cu consecinţa anulării deciziei contestate.

4. Apărările intimatelor-pârâte

Prin întâmpinările formulate, intimatele-pârâte Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile şi Autoritatea Naţională de Restituire a Proprietăţilor au invocat excepţia nulităţii recursului şi, pe fond, au solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate, fiind temeinică şi legală.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinări, se reţine că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că susţinerile recurentei pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimate şi în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând, anularea Deciziei nr. 4585 din 19 noiembrie 2015 contestate şi admiterea cererii nr. x din 5 decembrie 2005, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, corespunzător valorii imobilului situat în Focşani, strada x nr. 120, judeţul Vrancea.

Curtea de Apel Galaţi a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca nefondată, reţinând că actul atacat este legal.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

1.1. În privinţa încheierii atacate, se constată că recurenta nu a formulat critici, arătând doar că recursul priveşte şi încheierile pronunţate în cauză şi faptul că prima instanţă a reţinut că obligaţia depunerii înscrisurilor în probaţiune revenea A.

Cu toate acestea, Înalta Curte observă că din actele dosarului nu reiese că probele solicitate au fost propuse în condiţiile art. 194 lit. e) C. proc. civ., respectiv prin acte procedurale adecvate şi cu indicarea tezei probatorii, or, o astfel de modalitate de solicitare a probelor este lipsită de orice determinare şi echivalează cu lipsa de propunere de probe în condiţiile legii.

1.2. Referitor la sentinţa atacată, instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei care, în esenţă, sunt centrate pe faptul că prima instanţă în mod greşit a reţinut că în cauză A. nu a făcut dovada proprietăţii, iar Comisia Specială de Retrocedare avea obligaţia de a completa actele depuse de către reclamantă.

Prin decizia contestată în cauză, Comisia Specială de Retrocedare a respins cererea nr. x din 5 decembrie 2005 depusă de A. pentru B., prin care s-au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul din Focşani, judeţul Vrancea, compus din teren în suprafaţă de 551 mp şi construcţie, întrucât nu a depus acte juridice din coroborarea cărora să reiasă dovada proprietăţii asupra imobilului şi nici înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive a imobilului de către Statul Român, în termenul de 120 de zile, prevăzut de art. 32 din Legea 165/2013.

Instanţa de control judiciar reţine, contrar celor afirmate de recurentă, că autoritatea intimată, în vederea clarificării situaţiei imobilului în litigiu, a purtat corespondenţă cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vrancea (Adresa nr. x din 21 noiembrie 2007), Primăria municipiului Focşani (Adresa nr. x din 6 aprilie 2006 şi Adresa nr. x din 26 iunie 2015) şi Consiliului Judeţean Vrancea (Adresa nr. x din 5 noiembrie 2007 în perioada 2006 - 2015, însă fără rezultat, respectivele autorităţi, în răspunsurile transmise, comunicând că nu deţin înscrisurile solicitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, în baza acestei legi, cultele religioase care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.

Alin. (2) al art. 4 din acelaşi act normativ prevede că, "Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziţie Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calităţii de fost proprietar, în condiţiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3)".

În speţă, recurenta-reclamantă s-a prevalat de prezumţia existenţei dreptului de proprietate instituită de art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, raportat la copia Extrasului din Inventarul B. prezentată care apreciază că reprezintă început de dovadă scrisă, considerând că obligaţia de a completa documentaţia îi revenea în mod exclusiv Comisiei, care trebuia să efectueze demersuri în vederea obţinerii documentelor necesare.

Potrivit art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, "Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive".

Or, în cauză, depunerea unei copii a Extrasului din Inventarul B. cu privire la imobilul în litigiu nu este suficientă în lipsa actelor juridice din care să reiasă dovada dreptului de proprietate anterior preluării abuzive şi a înscrisurilor din care să rezulte preluarea abuzivă de către Statul Român a respectivului imobil, cum corect a reţinut şi judecătorul fondului.

Astfel, interpretarea recurentei nu este susţinută de prevederile legale invocate care, într-adevăr, admit începutul de dovadă scrisă în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor pentru care se formulează cerere de acordare de măsuri reparatorii, însă, stabilesc, în egală măsură, că acest mijloc de probă trebuie completat cu alte înscrisuri care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive, aşa cum dispune art. 4 alin. (2) din O.U.G.

Altfel spus, titularul cererii privind acordarea de măsuri reparatorii trebuie să facă dovada, în primul rând, că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi să probeze, în al doilea rând, că la data preluării abuzive avea calitatea de proprietar al imobilului ce formează obiectul cererii.

Propunerea probelor intră în conţinutul unui drept procesual care aparţine celui care face o susţinere în cursul procesului şi care are o componentă obligaţională corespunzătoare sarcinii probei, impusă de art. 249 C. proc. civ., respectiv obligaţia de a proba susţinerile făcute în faţa instanţei.

În cauză, rezultă cu evidenţă că recurenta-reclamantă nu a completat dosarul depus la Comisia Specială de Retrocedare cu dovezile sus-menţionate, solicitate potrivit Adreselor nr. x din 27 aprilie 2007 şi nr. y din 2 iunie 2015, în termenul de decădere de 120 de zile, în procedura administrativă, prevăzut de art. 32 din Legea 165/2013, aspect de altfel necontestat, obligaţie care îi incubă conform art. 3 din O.U.G. nr. 94/2000.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. în numele şi pentru B. împotriva încheierii din 22 septembrie 2016 şi Sentinţei nr. 296 din 17 octombrie 2016 ale Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - CT