Administrative lawsuit challenging discrimination agency decision deemed inadmissible due to failure to observe mandatory joinder of the alleged discriminator.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, anularea hotărârii Colegiului director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 456/14.10.2015, suspendarea hotărârii atacate până la soluţionarea acţiunii în anulare, obligarea pârâtului la reexaminarea tuturor capetelor de cerere prezentate în cadrul petiţiei înregistrate la Consiliu sub nr. x/1.04.2015 şi emiterea unei hotărâri prin care să fie soluţionate respectivele capete de cerere.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Sentinţa nr. 75 din 1 septembrie 2016, a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A., care a reluat situaţia de fapt expusă în faţa primei instanţe şi criticile de nelegalitate ale actului administrativ atacat.

În esenţă, a susţinut că s-a conformat dispoziţiilor primei instanţe din data de 29 iunie 2016, în sensul că, prin Adresa din 29.08.2016, a precizat că lasă la aprecierea instanţei dacă se impune introducerea în cauză a B., neputându-se să se opună în niciun fel introducerii în proces a acestei părţi, contrar celor reţinute prin sentinţa atacată.

Astfel, a apreciat că susţinerile sale au fost interpretate în mod eronat de către instanţă, în sensul unui eventual refuz al său de a se introduce în cauză această parte, când de fapt realitatea este cu totul alta, respectiv nu s-a opus şi nici nu a refuzat introducerea B. în prezentul litigiu, ci doar a lăsat la aprecierea primei instanţe această măsură.

Potrivit recurentei, conform art. 78 alin. (1) din C. proc. civ., judecătorul fondului a omis să dispună din oficiu introducerea în cauză a B., având în vedere şi prevederile art. 22 alin. (3) din acelaşi cod, interpretând greşit afirmaţiile sale şi în defavoarea acesteia, cu atât mai mult cu cât nu a fost prezentă la primul termen de judecată, având probleme de sănătate.

În concluzie, a solicitat admiterea cererii sale aşa cum a fost formulată.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În raport cu calea de atac exercitată de reclamantă, se constată că întrucât calea de atac a apelului este incompatibilă cu specificul materiei contenciosului administrativ, cauzele având ca obiect cereri de apel formulate în temeiul dispoziţiilor C. proc. civ. împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, ca instanţe de contencios administrativ, se califică şi vor fi înregistrate ca cereri de recurs.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Hotărârii Colegiului director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 456/14.10.2015, suspendarea hotărârii atacate până la soluţionarea acţiunii în anulare, obligarea pârâtului la reexaminarea tuturor capetelor de cerere prezentate în cadrul petiţiei înregistrate la Consiliu sub nr. x/1.04.2015 şi emiterea unei hotărâri prin care să fie soluţionate respectivele capete de cerere.

Curtea de Apel Bacău a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca inadmisibilă, conform art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., având în vedere nerespectarea litisconsorţiului procesual obligatoriu.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

În speţă, se reţine că prima instanţă, la primul termen de judecată din 1.09.2016, a pus în discuţia părţilor, din oficiu, stabilirea cadrului procesual, respectiv necesitatea introducerii în cauză a persoanei căreia i se impută săvârşirea actelor de discriminare, respectiv B.

Prin punctul de vedere formulat în cauză cu privire la aspectul pus în discuţie, reclamanta a precizat că a înţeles să cheme în judecată Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, ceea ce a condus la soluţia pronunţată în primă instanţă.

Criticile recurentei-reclamante vizează, în esenţă, interpretarea greşită a poziţiei sale, exprimate prin punctul de vedere depus la dosar, în sensul că nu s-a opus introducerii B. în proces, apreciind, totodată, că prima instanţă, în virtutea dispoziţiilor art. 78 alin. (1) şi art. 22 alin. (3) din C. proc. civ., avea posibilitatea introducerii în cauză a părţii respective, din oficiu.

Se reţine că prin hotărârea pronunţată de Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a dispus respingerea, ca tardiv formulat, a capătului de cerere prin care se invocă existenţa unei discriminări pe criterii religioase, iar în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care se invocă faptul că a fost încadrată în muncă în mod oficial mai târziu decât data la care a început raporturile de muncă, Consiliul a admis excepţia de necompetenţă materială.

Împotriva acestei hotărâri reclamanta a formulat acţiune, conform art. 20 alin. (9) din O.U.G. nr. 137/2000, solicitând chemarea în judecată doar a Consiliului director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Or, în raport cu împrejurarea că recurenta-reclamantă contestă hotărârea prin care a fost soluţionată sesizarea referitoare la faptele de discriminare săvârşite de B., în plus hotărârea atacată fiind pronunţată pe excepţii, s-a solicitat să se constate existenţa faptelor de discriminare săvârşite de această fundaţie, se reţine că în mod corect prima instanţă a apreciat necesară introducerea în cauză a B., pentru respectarea principiilor consacrate prin dispoziţiile art. 6 - 8 şi 13 - 14 din C. proc. civ.

Potrivit art. 161 din Legea nr. 554/2004, "instanţa de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum şi a altor subiecte de drept".

În art. 78 din C. proc. civ., alin. (1) şi (2) se prevede:

"(1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc.

(2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.

Din conţinutul acestui text de lege reiese că sunt reglementate două ipoteze distincte: (1) introducerea obligatorie a unui terţ în proces, în cazurile expres prevăzute de lege şi în procedura necontencioasă şi (2) introducerea facultativă în cauză a unui terţ, la solicitarea părţilor sau a uneia dintre ele, dar la "recomandarea" instanţei, sub sancţiunea, lăsată la aprecierea instanţei, de respingere a cererii, fără abordarea fondului.

Se observă astfel, că, în cazul procedurii contencioase, legiuitorul a adoptat "o soluţie de compromis între principiul disponibilităţii şi imposibilitatea obiectivă a instanţei de a soluţiona cauza fără participarea terţului."

În temeiul art. 22 alin. (3) teza I din C. proc. civ., judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii.

Contrar celor susţinute de recurentă, din interpretarea coroborată a textelor de lege menţionate, rezultă că instanţa nu poate introduce în cauză, din oficiu, în calitate de parte, o terţă persoană, ci are posibilitatea doar să pună în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altui subiect de drept, iar dacă părţile se opun nu poate schimba cadrul procesual.

Unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil este cel al disponibilităţii, în conţinutul căruia intră şi dreptul reclamantului de a determina limitele cererii de chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfăşura judecata cu privire la obiect şi la părţi.

Art. 9 din C. proc. civ. consacră principiul disponibilităţii sub denumirea de "dreptul de dispoziţie al părţii". În respectarea acestui principiu, instanţa nu poate introduce, din oficiu, o altă persoană în proces.

Aşadar, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilităţii, intervenţia forţată a terţilor într-un litigiu pendinte poate avea loc, în principiu, doar la iniţiativa părţilor.

Aşa fiind, judecătorul fondului a interpretat în mod corect prevederile art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. şi a subliniat necesitatea introducerii în cauză şi a persoanei faţă de care se solicită constatarea existenţei unor fapte de discriminare.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinţei nr. 75 din 1 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - GV