Definitional Scope of "Security Worker" Status: Distinction Between Routine Intelligence Duties and Infringement of Fundamental Rights

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data 24 martie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a formulat acţiune în constatare, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, în baza indiciilor rezultate din documentele existente la dosar, să aprecieze asupra calităţii de lucrător al Securităţii în ceea ce îl priveşte pe pârâtul A.

Prin Sentinţa civilă nr. 2851 din 4 noiembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în contradictoriu cu pârâtul A. şi a constatat că pârâtul a avut calitatea de lucrător al Securităţii.

Împotriva Sentinţei civile nr. 2851 din 4 noiembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din noul C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată, în esenţă, că instanţa de fond a admis cererea, cu o insuficientă coroborare a probatoriilor administrate şi în condiţiile unei vădite greşite aplicări a normelor de drept substanţial ce reglementează instituţia juridică căreia i-a fost circumscris demersul iniţiat de reclamant.

Arată recurentul că motivarea instanţei de fond cuprinde o serie de aprecieri generale cu privire la activitatea derulată de angajaţii serviciilor de securitate şi cu privire la caracterul totalitar al regimului cu care s-au confruntat românii la acea epocă, situaţia concretă a pârâtului fiind "tranşată" în doar câteva propoziţii.

Apreciază recurentul că, în speţa dedusă judecăţii, în considerarea precizărilor anterior realizate, nu ne aflăm în situaţia unei sentinţe motivate în înţelesul legii, exprimarea lapidară a instanţei de fond nefiind de natură a crea convingerea că apărările formulate de pârât au fost avute în vedere, iar înlăturarea lor a fost realizată în condiţii de coroborare cu alte susţineri, ori cu alte probe.

Cu referire la motivul de casare menţionat de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul arată că scopul pentru care ar fi trebuit edictat actul normativ indicat de reclamant drept temei al acţiunii ar fi trebuit să fie demascarea persoanelor care, în calitate de angajaţi ai serviciilor de securitate ori de colaboratori ai acestora, în perioada anterioară anului 1989 au derulat activităţi a căror gravitate a condus la pronunţarea unor condamnări de natură politică vădit abuzive, ori la derularea unor activităţi extreme şi prejudiciabile fată de cetăţeni oneşti ai ţării.

Subliniază recurentul că serviciile de securitate rămân o componentă cu o deosebită implicare în planul social, economic şi politic al unei ţări, iar simpla calitate de angajat al unui astfel de serviciu nu îl transformă pe cel aflat în acea situaţie în "torţionar" raţiunea activităţii de informaţii o constituie apărarea şi promovarea valorilor fundamentale ale statelor şi naţiunilor; fiecare stat, indiferent de regimul său politic, are obligaţia să-şi apere securitatea internă şi să menţină ordinea de drept, ca o garanţie a protejării drepturilor omului, iar, în acest plan, jurisprudenţa CEDO statuează că activitatea de informaţii desfăşurată în cadrul legal nu încalcă drepturile omului.

Arată recurentul că utilizarea sintagmei "suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului", în cuprinsul O.U.G. nr. 24/2008, nu trebuie să conducă la concluzia că orice astfel de cerere, întemeiată pe dispoziţiile actului normativ citat, urmează a fi admisă, consecinţa, din punct de vedere moral la acest moment, pentru cel ce are calitatea de pârât în procedura judiciară fiind un adevărat oprobriu public, un "vot de blam" dat fără discernământ tuturor celor care au avut calitatea de ofiţer de informaţii în perioada anterioară anului 1989.

Se arată în susţinerea recursului declarat că cererea reclamantului trebuie raportată situaţiei concrete a recurentului-pârât, persoană care, fără a nega împrejurarea că a avut calitatea de ofiţer de Securitate, nu îndeplineşte, prin activitatea derulată faţă de autorul petentei, B., cea de-a doua condiţie impusă de actul normativ, respectiv lezarea dreptului la viaţă privată.

Punctează recurentul că la momentul la care pârâtul a întocmit acele note, aproape impersonale şi generate de faptul că avea dosarul lui B. în lucru, această din urmă persoană suferise o condamnare politică, neavând nici o relevanţă faptul că această condamnare ar fi fost stabilită, ulterior anului 1989, ca fiind abuzivă, după cum nici eventuala demonstrare, ulterior Revoluţiei, a scopului nobil al activităţii derulate de B.

Arată recurentul că analiza aspectelor pe care le precizează cererea de chemare în judecată trebuie realizată nu în contextul ideologic al acestei epoci, ci prin raportare la contextul socio-politic al anilor 1964 - 1989, iar din această perspectivă rezultă în mod evident caracterul nefondat al cererii deduse judecăţii.

Recurentul subliniază faptul că, în condiţiile în care este de netăgăduit că a îndeplinit simple însărcinări de serviciu, fapt ce exclude cu desăvârşire iniţiative personale în verificarea vieţii sau activităţii semenilor săi, se pune problema de a demonstra în ce măsură aceste activităţi au produs un prejudiciu major autorului petiţionarei.

În opinia recurentului, dovezile administrate sunt în sensul lipsei acestui prejudiciu, nerezultând din niciun înscris depus la dosarul cauzei că aceste verificări au agravat situaţia autorului petiţionarei, după cum nu este probat prejudiciul pe care pretinsa încălcare a dreptului la viaţă privată l-ar fi produs acestuia. Eventualul rezultat al verificărilor pârâtului nu a condus la o nouă condamnare a lui B., nu a îngrădit acestuia drepturi, nu l-a lezat efectiv, iar reclamanta nu a probat o ipoteză contrară.

Precizează recurentul că situaţiile trebuie analizate punctual, în funcţie de particularităţile activităţii fiecăreia dintre persoanele chemate în judecată în parte, sens în care, în absenţa oricăror probatorii care să dovedească îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege, solicitarea adresată instanţei de fond apare ca nefondată.

Intimatul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., s-a constatat că cererea de recurs îndeplineşte atât cerinţele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) şi c) - e) C. proc. civ., cât şi cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, s-a reţinut că recursul a fost declarat şi motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ.

Prin încheierea din 22 februarie 2018 completul a dispus comunicarea raportului întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.

Recurentul-pârât a depus punct de vedere la raport.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluţia primei instanţe, de admitere a acţiunii, este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

În cadrul recursului a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (recurentul a renunţat expres la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Înalta Curte apreciază că aceste critici ale recurentului, vizând pretinsa încălcare sau greşita aplicare de către instanţa de fond a normelor de drept material, astfel cum au fost formulate, nu sunt întemeiate, sentinţa recurată fiind pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material invocate de recurent.

Reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a învestit instanţa de contencios administrativ cu acţiunea având ca obiect constatarea calităţii de lucrător al Securităţii în ceea ce îl priveşte pe pârâtul A.

Analizând actele depuse la dosarul cauzei, argumentele părţilor şi dispoziţiile legale în materie, prima instanţă a constatat existenţa calităţii de lucrător al Securităţii în ceea ce îl priveşte pe pârâtul A.

Verificarea domnului A. a avut ca temei legal cererea nr. x din 16 iulie 2014, adresată C.N.S.A.S. de către doamna C., petiţionar îndreptăţit care şi-a exercitat dreptul legal şi legitim de acces la dosar prevăzut de art. 1 alin. (7) şi alin. (8) din O.U.G. nr. 24/2008, cu modificările şi completările ulterioare. În această cerere, petenta a solicitat verificarea posibilei calităţi de lucrător al Securităţii, în sensul legii, cu privire la toţi ofiţerii care au contribuit la instrumentarea dosarului identificat în arhiva C.N.S.A.S pe numele tatălui său, B. Documentele semnate olograf în dosarul nr. x (titular B.) atestă fără dubiu faptul că domnul A., în calitate de angajat al fostei Securităţi, având gradul de maior în cadrul Direcţiei Regionale Iaşi, secţie Raională Huşi (1964, 1965, 1967), a contribuit în mod direct la instrumentarea acţiunii de urmărire informativă, iniţiată de organele de Securitate împotriva titularului.

Faţă de cele expuse în acţiunea în constatarea calităţii pârâtului de lucrător al Securităţii, în considerarea conţinutului documentelor apreciate ca fiind relevante în vederea introducerii acesteia, se observă că şi în susţinerea recursului său recurentul-pârât nu neagă calitatea pe care avut-o. Mai mult, acesta confirmă contribuţia sa la urmărirea titularului dosarului menţionat anterior.

Înalta Curte are în vedere faptul că O.U.G. nr. 24/2008 este actul normativ prin care s-a instituit o modalitate de condamnare a regimului totalitar comunist, prin deconspirarea lucrătorilor de securitate şi a colaboratorilor acesteia, apreciată ca fiind una dintre componentele majore ale perpetuării regimului comunist ca societate totalitară.

În realizarea obiectivului propus prin actul normativ, legiuitorul a definit, în art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, noţiunea de lucrător al Securităţii ca fiind "orice persoană care, având calitatea de ofiţer sau de subofiţer al Securităţii sau al Miliţiei cu atribuţii pe linie de Securitate, inclusiv ofiţer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului".

Pentru constatarea calităţii de lucrător al Securităţii, în sensul O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, legiuitorul stabileşte în cuprinsul art. 2 lit. a) cerinţele ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru reţinerea acestei calităţi, respectiv:

a) în perioada 1945 - 1989 să fi avut calitatea de ofiţer/subofiţer al Securităţii sau al Miliţiei cu atribuţii pe linie de Securitate, inclusiv ofiţer acoperit;

b) în calitatea menţionată la pct. a) să fi desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Textul art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 atribuie calitatea de lucrător numai acelor persoane care au desfăşurat activităţi prin care au fost suprimate sau îngrădite drepturi şi libertăţi fundamentale, ceea ce înseamnă că prin activităţile respective trebuia să se fi produs efectiv un rezultat.

Aceasta spre deosebire de conţinutul legal al calităţii de colaborator, în cazul căreia persoana furniza informaţii prin care se denunţau activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Înalta Curte consideră că în cauză sunt asigurate condiţiile impuse de legiuitor prin art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, pentru a se putea constata calitatea recurentului-pârât de "lucrător al Securităţii".

Aşa cum s-a arătat anterior, norma citată impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii pentru a se putea reţine calitatea invocată:

1. persoana să aibă calitatea de ofiţer, inclusiv acoperit, sau subofiţer al Securităţii în perioada 1945 - 1989.

În speţa dată, această condiţie este asigurată, deoarece pârâtul a avut calitatea de ofiţer al Securităţii în perioada 1945 - 1989, deţinând gradul de maior în cadrul Direcţiei Regionale Iaşi, secţia Raională Huşi (1964, 1965, 1967).

2. în calitatea menţionată la punctul 1 să fi desfăşurat activităţi prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Şi această condiţie este asigurată prin acţiunile pârâtului, deoarece din actele depuse de reclamant la dosar rezultă că măsurile întreprinse sau încuviinţate de pârât au încălcat drepturi şi libertăţi fundamentale, garantate de legislaţia din acea vreme, şi anume dreptul la viaţă privată, prevăzut de art. 33 din Constituţia României din 1965, art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 17 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice.

În perioada 1965 - 1967, pârâtul a coordonat supravegherea informativă a lui B., persoană condamnată la 18 ani muncă silnică pentru o infracţiune politică, respectiv uneltire contra ordinii sociale şi care fusese graţiat în anul 1964. În vederea stabilirii "activităţii prezente" a persoanei urmărite, pârâtul a trasat sarcini informatorilor Securităţii în sensul de a purta discuţii cu soţia acestuia, de a stabili cercul de persoane care îi vizitează familia, precum şi comentariile pe care acesta le face pe marginea evenimentelor din viaţa cotidiană.

Astfel, în calitatea menţionată anterior, pârâtul a participat la supravegherea informativă a titularului dosarului nr. x, fost deţinut politic, condamnat la data de 21 martie 1957 la 18 ani de muncă silnică; scopul supravegherii acestuia şi după graţierea sa din anul 1964 l-a reprezentat "stabilirea activităţii prezente". În acest context, pârâtul a recurs la măsura culegerii de informaţii despre urmărit prin dirijare de surse, aspect probat prin documentele ce conţin sarcinile pe care acesta a înţeles să le traseze surselor "D." şi "E.".

Or, analizând conţinutul acestor "sarcini" regăsite în dosarul nr. x, f. x şi 13, reiese în mod peremptoriu că ele fac parte dintre acelea care generau încălcarea dreptului la viaţă privată.

Analizând motivele pentru care titularul dosarului a fost condamnat la 18 ani muncă silnică, este evident că acestea erau unele de natură politică, respectiv alimentarea cu hrană a partizanilor refugiaţi în munţi - opozanţi înverşunaţi ai regimului nou instaurat în România după 1946, precum şi redactarea unor scrisori cu conţinut "duşmănos".

Urmăritul a fost graţiat în anul 1964 şi, având în vedere acest aspect, precum şi cele de mai sus, este cu atât mai gravă măsura supravegherii informative a acestuia după eliberare pentru "stabilirea activităţii prezente". Gravitatea este dată de faptul că, atâta vreme cât obiectivul fusese graţiat, acesta continua să fie considerat un "pericol" de către autorităţile statului totalitar de la acea vreme.

Apărările pârâtului nu sunt de natură a conduce la respingerea acţiunii, deoarece, pentru ca o ingerinţă în dreptul la viaţă privată să fie permisă, ea trebuie să urmărească un scop legitim, să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase, respectiv să fie proporţională cu scopul urmărit.

Faţă de cele arătate, se impune următoarea precizare: definiţia legală a noţiunii de lucrător nu presupune situaţiile în care respectivele persoane (ofiţeri, subofiţeri) încălcau întregul sistem juridic în vigoare înainte de 1989, ci doar cazurile în care aceştia suprimau sau îngrădeau drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Din punctul de vedere al legiuitorului este irelevant dacă aceste încălcări sau limitări aveau susţinere legală sau regulamentară. Altfel spus, un angajat al Securităţii care, respectând instrucţiunile din acea vreme, ar fi instrumentat un dosar încălcând, pe motive politice, drepturi şi libertăţi fundamentale stipulate de Constituţia de la acea dată, precum şi de pactele internaţionale la care România era parte, se înscria în sfera lucrătorilor Securităţii, în sensul O.U.G. nr. 24/2008, cu modificările şi completările ulterioare.

Definiţia legală enunţată determină conţinutul noţiunii de lucrător al Securităţii, în sensul că nu orice persoană care a funcţionat în cadrul acestei instituţii are calitatea de lucrător, ci esenţial este ca prin activitatea respectivă să fi fost suprimate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Această interpretare are în vedere şi scopul pentru care a fost adoptată O.U.G. nr. 24/2008, act normativ prin care se urmăreşte deconspirarea prin consemnare publică a persoanei care a participat la activităţi de poliţie politică comunistă, fără însă a crea premisele unei forme de răspundere morală şi juridică colectivă pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informaţii, în condiţiile lipsei de vinovăţie şi a vreunei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Important este faptul că recurentul a participat la un moment dat la derularea unor astfel de acţiuni, iar măsurile dispuse au reprezentat o ingerinţă în viaţa personală a celui urmărit, cu consecinţa încălcării dreptului la viaţă privată.

Din toate documentele dosarului rezultă faptul că motivaţia acestor verificări a fost una politică, având în vedere măsurile dispuse de recurent asupra persoanei urmărite şi respectiv realizate de acesta. Notele informative furnizate de sursele din legătura personală a recurentului arată că obiectivul a fost încadrat, producându-se astfel, contrar susţinerilor din recurs, îngrădirea efectivă a dreptului la viaţă privată.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât a fost implicat în acţiunea informativă deschisă asupra persoanei urmărite, iar simpla obţinere a unor informaţii cu caracter personal referitoare la cei urmăriţi de Securitate, fără cunoştinţa şi fără acordul acestora şi pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naţionale, constituia o îngrădire a dreptului la viaţă privată.

Este evident că în momentul în care informaţiile referitoare la preocupările şi opiniile unei persoane erau preluate şi prelucrate de autorităţi şi deveneau obiect de lucru al acestora, pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naţionale, se producea încălcarea dreptului la viaţă privată, fără a prezenta relevanţă dacă informaţiile au fost obţinute prin presiuni sau prin mijloace mai puţin violente.

Aşadar, din actele şi lucrările dosarului rezultă că, prin activităţile desfăşurate, de a dirija şi a instrui sursele din subordinea sa pe lângă persoana urmărită, de a stabili planul de măsuri pentru urmărirea persoanei respective, măsuri ce au fost urmate de cei care le-au pus în executare, pârâtul, ofiţer al fostei securităţi, a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, reglementate şi garantate de legislaţia în vigoare la acea dată, respectiv dreptul la viaţa privată.

Este lipsit de relevanţă faptul că încălcările respective aveau temei legal sau regulamentar, respectiv că încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale reglementate de Constituţia în vigoare la aceea dată se producea ca urmare a respectării de către pârât a instrucţiunilor ierarhice primite.

Mai mult decât atât, respectarea regulamentelor interne sau a unor cutume profesionale nu poate constitui un motiv sau un temei legal pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute de Constituţie şi de tratatele internaţionale asumate de România.

De altfel, dispoziţiile şi ordinele superiorilor sau regulamentele militare nu pot constitui justificări pentru încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, prevăzute de pactele internaţionale ratificate de România şi de Constituţia din acea perioadă. Altfel spus, definiţia legală a noţiunii de lucrător nu presupune situaţiile în care respectivele persoane (ofiţeri, subofiţeri) încălcau întregul sistem juridic în vigoare înainte de 1989, ci doar cazurile în care aceştia suprimau sau îngrădeau drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, pentru motive care nu vizau în mod real apărarea interesului naţional, ci atitudinea faţă de regim şi faţă de autorităţile comuniste.

Măsurile dispuse de pârât au avut ca scop, în esenţă, depistarea poziţiei necorespunzătoare şi cu comentarii negative la adresa politicii partidului şi statului şi a conducerii superioare de partid, a opiniilor şi afirmaţiilor cu caracter politic ale acestuia, iar nu a unor aspecte care ar fi putut viza siguranţa naţională sau prevenirea săvârşirii unor infracţiuni contra statului şi a economiei naţionale; prin măsurile dispuse, pârâtul a desfăşurat activităţi specifice mecanismului de supraveghere poliţienească extrem de intrusiv în viaţa privată a celor urmăriţi şi a realizat o încălcare nelegitimă şi disproporţionată a dreptului la viaţă privată.

Înalta Curte constată că toate aceste acţiuni ale pârâtului constituie activităţi prin care s-au suprimat/îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, fără a se urmări un scop legitim şi fără a se păstra un raport just de proporţionalitate, iar prin instrucţiunile pe care le dădea, pârâtul viza mai degrabă obţinerea de informaţii compromiţătoare despre persoana urmărită, din domeniul vieţii sale private şi profesionale, al întâlnirilor şi contactelor pe care le avea şi a ideilor pe care le exprima în diverse ocazii.

Aşadar, susţinerile intimatului-reclamant sunt probate cu înscrisurile depuse la dosar şi dovedesc faptul că pârâtul a desfăşurat activităţi prin care a îngrădit drepturi fundamentale ale cetăţenilor.

În concluzie, în speţă s-au produs efectiv rezultatele prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, în sensul că au fost suprimate drepturi şi libertăţi fundamentale.

Având în vedere că activitatea recurentului-pârât a fost desfăşurată în scopul sprijinirii regimului totalitar comunist, că verificările efectuate în raport de datele furnizate acestuia erau în strânsă şi exclusivă legătură cu regimul politic al unui stat, Înalta Curte apreciază că în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, astfel că se poate aplica sancţiunea prevăzută de text, respectiv stabilirea calităţii de lucrător al Securităţii.

Astfel, în raport cu dispoziţiile legale anterior menţionate şi prin prisma actelor dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a soluţionat instanţa de fond cererea formulată de reclamant, astfel că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile părţilor, apreciind că soluţia instanţei de fond nu a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de pârât ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva Sentinţei civile nr. 2851 din 4 noiembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM