Jurisdictional standing of a former administrator to challenge a tax assessment and the mandatory exhaustion of the pre-jurisdictional administrative appeal

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14 septembrie 2015 pe rolul Curţii de Apel Piteşti, sub nr. x/2015, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, contestaţie împotriva Deciziei de impunere nr. x din 29 aprilie 2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 29 aprilie 2014, emise de A.J.F.P. Vâlcea, precum şi împotriva Deciziei nr. 70 din 20 martie 2015, emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, solicitând anularea acestora, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa nr. 35/F-CONT din 12 februarie 2016, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a anulat Decizia 70 din 20 martie 2015 şi a obligat pârâta să soluţioneze pe fond contestaţia împotriva Deciziei de impunere nr. x/2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/2014.

Împotriva Sentinţei nr. 35/F-CONT din 12 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs:

- reclamantul A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Noul C. proc. civ. şi

- pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

I. Recursul formulat de reclamantul A.

În motivarea recursului declarat, reclamantul arată că instanţa de fond a admis în parte contestaţia sa, reţinând în mod corect că are calitatea procesuală şi interesul să formuleze contestaţia împotriva deciziei de impunere şi RIF-ului care privesc pe SC B. SRL, deoarece a fost administratorul acestei societăţi în perioada controlată şi i-a fost angajată răspunderea solidară pentru datoriile fiscale stabilite prin actele administrativ fiscale contestate; că din aceste motive Decizia nr. 70 din 20 martie 2015, emisă de pârâtă, este nelegală, fiind anulată de către instanţă.

În ceea ce priveşte contestaţia împotriva Deciziei de impunere nr. x/2014 şi RIF nr. x/2014, recurentul arată că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că nu se poate adresa încă instanţei deoarece nu a fost epuizată procedura administrativă prealabilă, reclamantul având dreptul să se adreseze instanţei doar după ce se emite o decizie prin care se soluţionează contestaţia sa administrativă, potrivit dispoziţiilor art. 216, 217 şi 218 C. proc. fisc. din 2003.

Recurentul consideră că prin sentinţa apelată s-au încălcat:

- art. 216, 217 şi 218 din C. proc. fisc., norme procedurale care reglementează condiţiile accesului său la justiţie în materia contestării actelor administrativ fiscale;

- art. 5 din C. proc. civ., care consacră obligaţia instanţelor de a judeca orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti;

- art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Noul C. proc. civ., care garantează dreptul fundamental la un proces echitabil, în termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecătoreşti.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurentul arată că art. 218 C. proc. fisc. nu condiţionează accesul la justiţie de soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative împotriva actelor administrativ fiscale, ci doar de existenţa deciziei de soluţionare a contestaţiei; că art. 216, 216 şi 218 C. proc. fisc. impun ca, anterior sesizării instanţei de judecată, persoana interesată să conteste pe cale administrativă actul administrativ, iar contestaţia să fie soluţionată printr-o decizie administrativă.

În opinia recurentului, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 216 şi 217 C. proc. fisc., decizia de respingere a contestaţiei administrative poate fi pe fond sau pe considerente procedurale, iar art. 218 C. proc. fisc. arată că deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate în faţa instanţelor judecătoreşti fără a se face distincţie între situaţia în care contestaţia administrativă a fost soluţionată pe fond şi situaţia când contestaţia administrativă a fost respinsă pe considerente procedurale.

Subliniază recurentul că a îndeplinit în întregime procedura administrativă prealabilă, iar organul administrativ a soluţionat contestaţia sa printr-o decizie şi a avut posibilitatea să revoce actul administrativ contestat.

Arată recurentul că instanţa nu avea un temei legal să trimită cauza spre soluţionare organului administrativ fiscal, ci trebuia să soluţioneze ea pe fond contestaţia, odată ce a constatat că reclamantul are calitatea procesuală şi interesul de a contesta şi erau îndeplinite condiţiile art. 216, 217 şi 218 C. proc. fisc.

Recurentul critică faptul că instanţa a refuzat să soluţioneze pe fond acţiunea sa, susţinând că nu ar putea învesti instanţa cu o cerere împotriva actelor administrativ fiscale, deoarece nu există o decizie de soluţionare a contestaţiei sale administrative.

Arată recurentul, în esenţă, că, prin refuzul soluţionării cererii sale pe fond şi retrimiterea cauzei sale la organul administrativ pentru soluţionarea contestaţiei, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 5 şi 6 din noul C. proc. civ. şi art. 21 din Constituţia României.

Subliniază recurentul că, prin trimiterea la reluarea procedurii administrative, fără niciun temei legal, instanţa i-a încălcat dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil în termen optim şi previzibil şi că nu exista niciun motiv legal pentru care procedura administrativă să fie prelungită, iar acestuia să-i fie interzis accesul la justiţie, doar pentru că organul administrativ a soluţionat contestaţia sa pe motive procedurale.

II. Recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

În motivarea recursului declarat, pârâta critică faptul că prin hotărârea recurată instanţa de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a obligat instituţia pârâtă să soluţioneze pe fond contestaţia administrativă împotriva Deciziei de impunere nr. x din 29 aprilie 2014 şi a RIF nr. x din 4 septembrie 2014.

Recurenta subliniază faptul că Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x din 29 aprilie 2014 a fost emisă pe numele SC B. SRL, persoană juridică în sarcina căreia au fost stabilite obligaţiile fiscale în sumă de 16.358.504 RON, iar, potrivit art. 205 alin. (1) şi (2) din C. proc. fisc., condiţia pentru a putea formula o contestaţie este aceea ca cel care o formulează să fi fost lezat prin actul administrativ.

Punctează recurenta că în cauză actul de control a fost emis împotriva societăţii şi nu împotriva intimatului, astfel încât nu se poate afirma că acesta a fost lezat prin decizia de impunere şi, chiar dacă intimatului i-a fost atrasă răspunderea solidară şi răspunderea specială în baza legii insolvenţei, acestea au naturi juridice distincte faţă de actul de impunere.

În opinia recurentei, chiar dacă răspunderea solidară a fost atrasă raportat la perioada la care intimatul a fost administratorul societăţii, nu se poate afirma că acesta poate justifica un interes în contestarea unei decizii de impunere emisă în sarcina agentului economic şi nu în sarcina sa; interesul intimatului exista în formularea contestaţiei împotriva deciziei de stabilire a răspunderii solidare, întrucât aceasta îl obliga în mod direct; interesul intimatului consta în a dovedi neîndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii solidare, pe când interesul agentului economic consta în a se stabili dacă societatea datorează sau nu obligaţiile fiscale cuprinse în decizia de impunere.

Mai arată recurenta că atragerea răspunderii solidare a intimatului presupune analizarea unei forme de vinovăţie a acestuia raportat strict la condiţiile de răspundere solidară şi nicidecum la cuantumul sumelor impuse prin decizia de impunere sau la modalitatea în care au fost stabilite aceste sume.

Chiar dacă intimatului i-a fost atrasă răspunderea în solidar cu societatea, această răspundere nu este atrasă pentru simplul fapt că a avut calitatea de administrator, ci pentru faptul că acesta a acţionat cu rea-credinţă în exercitarea atribuţiilor de administrator.

Se arată în motivele de recurs că nici atragerea răspunderii speciale pentru starea de insolvenţă a debitoarei nu conferă intimatului un drept de contestare a sumelor stabilite prin decizia de impunere, aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond.

Arată recurenta că răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăţilor ajunse în încetare de plăţi, aşa cum este reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006, este o răspundere specială, care pune la îndemâna creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitorului, iar această răspundere se stabileşte în raport de persoana administratorului societăţii debitoare şi în raport de activitatea acesteia, raportat la anumite cerinţe ale legii insolvenţei, neavând nicio legătură cu modalitatea de impunere a agentului economic sau cu tipurile de impozite pe care agentul economic le datorează bugetului de stat.

Concluzionează recurenta în sensul că intimatul reclamant din prezenta cauză, în calitate de fost administrator al societăţii, nu poate formula contestaţie împotriva unui act administrativ fiscal ce nu a fost emis pe numele lui, ci în sarcina persoanei juridice SC B. SRL, societate pe care la data emiterii actelor administrative contestate nu o mai administra, fiind lipsit de calitate procesuală.

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, prin care a solicitat respingerea acestui recurs ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală în ceea ce priveşte aspectele criticate de recurentul-reclamant.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru şi a fost comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 22 februarie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi act normativ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 3 mai 2018, completul de filtru a constatat, analizând conţinutul raportului întocmit, că memoriile de recurs îndeplinesc condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a admis în principiu recursurile, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. şi a fixat termen de judecată a fondului recursurilor, în şedinţă publică, pentru data de 2 noiembrie 2018.

Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursurile declarate în cauză ca nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Analizând recursurile declarate în raport de motivele invocate, instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 din noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurentul-reclamant a invocat în mod generic prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din noul C. proc. civ., fără să-şi sistematizeze criticile în raport cu motivele de recurs menţionate.

În atare situaţie, urmează a fi analizate criticile formulate în recursul declarat de reclamant numai prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, constatându-se că hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei şi deci nu se impune a fi casată în baza prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat.

Potrivit motivului prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) din noul C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Într-adevăr, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, în conţinutul cererii de recurs formulată de reclamantul A. nu au fost identificate susţineri pertinente referitoare la faptul că hotărârea pronunţată nu ar corespunde cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ. sau la existenţa unor considerente contradictorii ori străine de natura cauzei.

De asemenea, din analiza considerentelor hotărârii atacate se consideră că aceasta a fost motivată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru că au fost indicate motivele pentru care au fost admise şi cele pentru care au fost respinse susţinerile părţilor.

Analizând cererile de recurs, Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor se circumscriu exclusiv motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

În speţă, reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. x din 29 aprilie 2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 29 aprilie 2014, emise de A.J.F.P. Vâlcea, precum şi a Deciziei nr. 70 din 20 martie 2015, emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Prin sentinţa pronunţată, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a anulat Decizia nr. 70 din 20 martie 2015 şi a obligat pârâta să soluţioneze pe fond contestaţia împotriva Deciziei de impunere nr. x/2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/2014.

În recursurile declarate împotriva acestei hotărâri, recurenţii au invocat în principal faptul că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale incidente.

Motivele de nelegalitate invocate sunt neîntemeiate, acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanţa de fond dând o corectă dezlegare pricinii deduse judecăţii.

Astfel, analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei recurate că, prin Decizia de impunere nr. x din 29 aprilie 2014, emisă ca urmare a constatărilor Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 4 septembrie 2014, s-au stabilit în sarcina debitoarei SC B. SRL obligaţii fiscale în cuantum de 6.565.637 RON, impozit suplimentar şi obligaţii accesorii de plată pentru perioada 23 iulie 2009 - 5 martie 2014, iar, împotriva acestei decizii de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală a formulat contestaţie, adresată organului fiscal, petentul A.

S-a reţinut de către instanţă că pârâta a respins contestaţia formulată de petent ca fiind depusă de o persoană lipsită de calitate, motivând că actul administrativ contestat a fost emis în sarcina persoanei juridice SC B. SRL, societate în care petentul nu mai are nicio calitate.

A avut în vedere instanţa de fond că prin Decizia nr. 9166 din 4 noiembrie 2014 a fost antrenată răspunderea petentului A. în solidar cu debitoarea SC B. SRL, în temeiul art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, dată fiind calitatea acestuia de administrator al debitoarei de la data înfiinţării şi până la data de 20 februarie 2012.

În mod corect a apreciat Curtea de apel, în raport de dispoziţiile art. 205 alin. (1) şi (2) C. proc. fisc., că prin decizia de impunere contestată de petent au fost stabilite în sarcina debitoarei SC B. SRL obligaţii fiscale suplimentare, inclusiv decurgând din perioada în care petentul mai era administrator, calitatea sa încetând la data de 20 februarie 2012 şi, chiar dacă aceste obligaţii nu au fost stabilite în sarcina petentului, faptul că acestea decurg din perioada în care a fost administrator al debitoarei, din acte şi operaţiuni desfăşurate de acesta în respectivul interval de timp, este suficient pentru a justifica interesul său de a vedea stabilite în mod legal şi temeinic eventualele debite fiscale suplimentare.

A avut în vedere instanţa de fond că în cauză a fost antrenată răspunderea petentului în solidar cu debitoarea SC B. SRL pentru aceste obligaţii fiscale suplimentare, tocmai în temeiul calităţii de administrator pe care a avut-o până la data de 20 februarie 2012.

În aceste condiţii, în opinia instanţei de fond, împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, în mod greşit a apreciat pârâta că petentul nu are calitate de a contesta actul administrativ fiscal prin care s-au stabilit obligaţii fiscale în sarcina debitoarei SC B. SRL.

Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanţa de fond că Decizia nr. 70 din 20 martie 2015 este nelegală, fiind, în consecinţă, anulată, fiind astfel nefondate criticile formulate de către recurenta-pârâtă cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de fond sub acest aspect.

Înalta Curte constată, de asemenea, că în mod corect a reţinut instanţa de fond că, în ceea ce priveşte solicitarea de anulare a Deciziei de impunere nr. x din 29 aprilie 2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 4 septembrie 2014, dispoziţiile cuprinse în Titlul IX (art. 205 - 218) din C. proc. fisc. reglementează o procedură administrativă de contestare a actelor administrative fiscale, prin care se lasă posibilitatea autorităţilor emitente ale actelor atacate sau autorităţilor ierarhic superioare acestora de a reveni asupra măsurilor luate. A reţinut în mod corect instanţa că procedura administrativă este obligatorie şi se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216 - 217, ce poate fi atacată în contencios administrativ potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.

Astfel, în privinţa actului administrativ fiscal este necesară parcurgerea procedurii administrative reglementate în art. 205 şi urm. C. proc. fisc. Potrivit textului menţionat, persoana care se consideră lezată în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal poate formula împotriva acestuia contestaţie, care este o cale administrativă de atac, organul fiscal competent pronunţându-se prin decizie.

Ca natură juridică, contestaţia administrativă are caracterul recursului prealabil şi nu poate fi confundată cu jurisdicţiile administrative. În cazul actelor fiscale, contestaţia are caracterul plângerii prealabile prin care se solicită reexaminarea actului fiscal în sensul revocării sau modificării lui, fiind astfel un recurs administrativ.

Procedura de soluţionare a contestaţiilor introduse de persoanele interesate este atribuită emitentului actului atacat sau organului ierarhic superior şi, ca urmare, nu întruneşte elementele definitorii ale activităţii de jurisdicţie, caracterizată prin soluţionarea de către un organ independent şi imparţial.

În concluzie, procedura de soluţionare a contestaţiilor împotriva actelor administrative fiscale reglementată în Codul de procedură fiscală este o procedură administrativă prealabilă, şi nu o procedură administrativ-jurisdicţională. Această procedură constituie o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune în contenciosul administrativ, a cărei neîndeplinire atrage inadmisibilitatea acţiunii.

Actul administrativ fiscal care se atacă în contencios administrativ, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., este decizia de soluţionare a contestaţiei. Legalitatea deciziei de impunere, a raportului de inspecţie fiscală, ori a altor acte care premerg decizia emisă în temeiul art. 216 C. proc. fisc. urmează a fi analizată în cadrul acţiunii îndreptate împotriva acestei din urmă decizii, practica judiciară fiind conturată în sensul că instanţa se învesteşte cu dezlegarea fondului raportului de drept fiscal numai dacă autoritatea competentă a soluţionat contestaţia pe fondul său.

În consecinţă, procedura de contestare reglementată în Codul de procedură fiscală este o procedură administrativă prealabilă, iar parcurgerea acestei căi administrative de atac reprezintă o condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ.

Contestaţia administrativă nu înlătură dreptul la acţiune, aşa cum prevede art. 205 C. proc. fisc., dar acelaşi text face trimitere la exercitarea acţiunii în condiţiile legii. Or, una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii reglementate în legea contenciosului administrativ este aceea a îndeplinirii procedurii prealabile şi mai mult în cazul actelor administrativ-fiscale obiectul controlului judiciar îl constituie deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 218 C. proc. fisc.

În raport de dispoziţiile legale invocate, în mod corect a apreciat instanţa de fond că legalitatea Deciziei de impunere nr. x din 29 aprilie 2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 4 septembrie 2014 urmează a fi analizată în cadrul acţiunii îndreptate împotriva deciziei emise în temeiul art. 216 C. proc. fisc., astfel că a admis în parte contestaţia, în sensul anulării Deciziei nr. 70/2013 şi a obligat pârâta să soluţioneze pe fond contestaţia împotriva celor două acte administrativ fiscale anterior menţionate.

Prin recursul formulat, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea instanţei de fond este nelegală în ceea ce priveşte trimiterea contestaţiei la organul de soluţionare a contestaţiilor în vederea analizării pe fond a contestaţiei administrative formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/2014, emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vâlcea.

Recurentul-reclamant a criticat faptul că instanţa, anulând Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 70 din 20 martie 2015, emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul ANAF, a dispus trimiterea contestaţiei la organul de soluţionare a contestaţiilor, în vederea soluţionării pe fond a contestaţiei administrative a recurentului-reclamant, în loc să reţină cauza spre soluţionare.

Contrar celor susţinute de recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală în ceea ce priveşte aspectele criticate prin motivele de recurs, Curtea de Apel Piteşti reţinând în mod corect atât situaţia de fapt, cât şi prevederile legale incidente în speţă.

Argumentele invocate prin motivele de recurs nu sunt de natură să ducă la modificarea hotărârii primei instanţe în ceea ce priveşte soluţia pronunţată de instanţă referitor la trimiterea contestaţiei la organul de soluţionare a contestaţiilor în vederea analizării pe fond a acesteia.

În mod corect prima instanţă a reţinut că nu se poate pronunţa asupra legalităţii Deciziei de impunere nr. x/2014 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/2014 cată vreme nu a fost finalizată procedura administrativă, respectiv până când organul de soluţionare a contestaţiei administrative nu s-a pronunţat pe fondul contestaţiei administrative.

În raport de prevederile art. 205 - 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, soluţia Curţii de Apel Piteşti este corectă.

Instanţa de judecată nu se poate substitui autorităţii publice în soluţionarea contestaţiei administrative, întrucât în materia contenciosului administrativ instanţa poate doar să verifice modalitatea în care autoritatea publică a soluţionat contestaţia administrativă.

Pe cale de consecinţă, societatea nu poate solicita direct instanţei de judecată anularea actelor administrative fiscale (decizie de impunere şi raport de inspecţie fiscală), în lipsa unei decizii de soluţionare a contestaţiei administrative formulate împotriva acestora.

Înalta Curte apreciază, în consecinţă, că sunt neîntemeiate susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora, prin refuzul soluţionării cererii sale pe fond şi retrimiterea cauzei sale la organul administrativ pentru soluţionarea contestaţiei, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 5 şi 6 din C. proc. civ. şi art. 21 din Constituţia României, respectiv i-a încălcat dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil în termen optim şi previzibil.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Sentinţei nr. 35/F-CONT din 12 februarie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM