Suspendability of Tax Assessment: Cumulative Requirements of Substantial Grounds and Imminent Damage Under the Administrative Litigation Law

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/2016 la data de 8 februarie 2016, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti, suspendarea executării silite a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x din 15 decembrie 2015, emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti (DGAMC), cu privire la suma totală de 3.508.693 RON, reprezentând 2.192.936 RON TVA, 986.817 RON - dobânzi/majorări de întârziere şi 328.940 RON - penalităţi de întârziere, cu plata cauţiunii prevăzută de art. 278 alin. (2) lit. d) din C. proc. fisc., adoptat prin Legea nr. 207/2015.

Prin Sentinţa civilă nr. 70 din 16 martie 2016, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată, în esenţă, că prima instanţă, în identificarea elementelor obiective care au permis autorităţii fiscale să refuze dreptul contribuabilului de deducere al TVA-ului, înţelege să preia în totalitate aspectele reţinute de către organele fiscale în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală, fără a se apleca şi asupra apărărilor formulate de către societatea reclamantă şi fără a răspunde în fapt şi în drept criticilor pe care reclamanta le-a adus actului administrativ atacat.

În acest sens, recurenta învederează faptul că instanţa de fond a efectuat o analiză sumară a aspectelor de nelegalitate a actului administrativ fiscal, invocate de către societatea reclamantă şi care au constituit temei al cererii de suspendare a executării acestuia, înţelegând chiar să considere ca fiind inutilă cercetarea în aparenţă a legalităţii operaţiunilor desfăşurate de reclamantă cu SC A. SRL, în condiţiile în care nu se poate vorbi de o suspendare parţială a deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală.

Apreciază recurenta că hotărârea primei instanţe nu conţine o sistematizare a informaţiilor şi argumentelor prezentate în susţinerea cererii de suspendare a executării, respectiv în combaterea acestora şi nici evaluarea completă a acestora într-o modalitate clară, fluentă şi inteligibilă, care să excludă ideea de arbitrariu şi să facă posibilă exercitarea controlului judiciar.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă reiterează pe larg argumentele expuse în susţinerea cererii de chemare în judecată, făcând referire la numeroase încălcări ale dispoziţiilor aquis-ului comunitar, care sunt, în opinia acesteia, de natură să înlăture prezumţia de legalitate a actelor administrative contestate.

În opinia recurentei, toate aceste împrejurări de fapt, care rezultă din înscrisuri ignorate de către inspectori cu ocazia controlului, coroborate cu dispoziţiile legale cărora inspectorii fiscali ar fi trebuit să le dea aplicare, sunt de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actelor administrative contestate, reprezentând practic indicii clare de nelegalitate ale actelor administrative fiscale contestate.

Recurenta critică faptul că instanţa de fond a reţinut că nu a dovedit iminenţa producerii unei pagube, reţinând faptul că aspectele invocate de către societatea reclamantă privind necesitatea plăţii salariilor, a onorariilor unor contracte, etc. nu sunt suficiente pentru a demonstra iminenţa producerii unei pagube, care ar trebui să constea într-o consecinţă a executării, iar nu însăşi în executarea actului administrativ. Apreciază că aceasta constituie o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 14, cu raportare la art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004.

Recurenta apreciază că, în speţă, condiţia privind iminenţa pagubei este îndeplinită, raportat la cuantumul ridicat al sumei în discuţie, respectiv, şi mai cu seamă, la specificul activităţii societăţii reclamante, în care necesităţile de lichidităţi financiare sunt esenţiale pentru plata salariaţilor, plata furnizorilor, plata creditelor bancare angajate, cu valori care depăşesc suma de 1.000.000 euro, având în vedere că neonorarea acestor obligaţii ar duce după sine la intrarea în incapacitate de plată şi la o iminentă procedură a insolvenţei.

Subliniază recurenta că, având în vedere valoarea obligaţiilor de plată stabilite în sarcina acesteia, în cuantum de 3.508.693 RON, precum şi faptul că asupra unor bunuri din patrimoniul societăţii s-a instituit deja sechestru asigurător, prejudiciul material viitor şi previzibil suferit de către societatea reclamantă este unul evident.

Recurenta solicită admiterea recursului formulat în temeiul dispoziţiilor art. 14 alin. (4) şi a art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu directa consecinţă a casării în tot a hotărârii atacate, apreciind că soluţia primei instanţe este una netemeinică şi nelegală, fiind pronunţată cu greşita interpretare a dispoziţiilor legale şi, rejudecând, admiterea cererii formulate, în sensul suspendării executării Deciziei de Impunere şi a Raportului de Inspecţie Fiscală, emise de DGAMC-AIF.

Examinând cauza şi decizia atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Analizând recursul declarat în raport de motivele invocate, instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurenta a invocat în susţinerea recursului declarat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Noul C. proc. civ.

1. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că instanţa de fond a înţeles să preia în totalitate aspectele reţinute de către organele fiscale în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală, fără a se apleca şi asupra apărărilor formulate de către societatea reclamantă şi fără a răspunde în fapt şi în drept criticilor pe care reclamanta le-a adus actului administrativ atacat; a efectuat o analiză sumară a aspectelor de nelegalitate a actului administrativ fiscal, invocate de către societatea reclamantă şi care au constituit temei al cererii de suspendare a executării acestuia; hotărârea primei instanţe nu conţine o sistematizare a informaţiilor şi argumentelor prezentate în susţinerea cererii de suspendare a executării, respectiv în combaterea acestora şi nici evaluarea completă a acestora într-o modalitate clară, fluentă şi inteligibilă, care să excludă ideea de arbitrariu şi să facă posibilă exercitarea controlului judiciar.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Verificând conţinutul hotărârii atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, astfel că acest motiv de recurs nu este fondat.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Aşa cum se poate observa din considerentele sentinţei recurate, instanţa de fond a prezentat motivele pentru care a înţeles să respingă acţiunea recurentei-reclamante, analizând fiecare dintre aspectele susţinute de aceasta ca şi temei al nelegalităţii actelor administrative atacate, iar împrejurarea că aceasta a înţeles să dea valoare susţinerilor pârâtelor nu conduce la ideea că hotărârea în cauză este nemotivată.

2. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")

Înalta Curte, legal învestită cu soluţionarea prezentului recurs, constată că nu sunt întemeiate nici susţinerile şi criticile înfăţişate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Soluţia instanţei de fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Motivele de nelegalitate invocate sunt neîntemeiate, acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanţa de fond dând o corectă dezlegare pricinii deduse judecăţii.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă faptul că, prin cererea formulată, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti, suspendarea executării silite a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x din 15 decembrie 2015, emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti (DGAMC), cu privire la suma totală de 3.508.693 RON, reprezentând 2.192.936 RON TVA, 986.817 RON - dobânzi/majorări de întârziere şi 328.940 RON - penalităţi de întârziere, cu plata cauţiunii prevăzută de art. 278 alin. (2) lit. d) din C. proc. fisc., adoptat prin Legea nr. 207/2015.

Prin hotărârea pronunţată, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

În recursul declarat împotriva acestei hotărâri, recurenta-reclamantă a invocat, în esenţă, faptul că cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite şi că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu interpretarea şi aplicarea greşită a acestor prevederi legale.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanţa competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, " în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, act care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de dispoziţiile menţionate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.

În recursul său, reclamanta SC A. SRL susţine, în esenţă, că aceste două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite şi că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, ignorând argumentele aduse de reclamantă în susţinerea acţiunii sale.

Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să rezulte cu uşurinţă în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Un prim motiv de recurs invocat de recurentă se referă la faptul că, în ceea ce priveşte îndeplinirea sau nu a condiţiei cazului bine justificat, în mod greşit instanţa a considerat că nu există o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului contestat.

Pentru susţinerea îndeplinirii cazului bine justificat, recurenta nu a arătat care sunt acele motive de natură a crea o îndoială puternică asupra legalităţii actelor administrative a căror suspendare se solicită, ci aceasta a solicitat instanţei de judecată să se pronunţe chiar asupra legalităţii actelor administrative.

Reclamanta a învederat aspecte referitoare la aplicabilitatea unor acte normative, fie cu privire la anumite însemnări sau termene prevăzute de acestea, fie cu privire la modul de aplicare a acestora, fiind de altfel, singurele motive invocate, iar analizarea acestor aspecte în cadrul cererii de suspendare ar echivala cu o prejudecare a fondului litigiului.

Astfel, Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurentă în ceea ce priveşte indiciile de nelegalitate ce nu au fost examinate de instanţa de fond în conturarea cerinţelor cazului bine justificat.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă se rezumă doar la susţineri privind nelegalitatea pe fond a actelor administrative or, în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenţei dreptului legitim vătămat şi nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Or, este de principiu că, până la anularea de către o instanţă judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate. În caz contrar s-ar anticipa soluţia ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Ca atare, prezumţia de legalitate şi de veridicitate de care se bucură actul administrativ determină principiul executării acestuia din oficiu, actul administrativ unilateral fiind el însuşi titlu executoriu. A nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce într-un stat de drept este de neconceput.

Suspendarea executării actelor administrative constituie, prin urmare, o situaţie de excepţie care intervine când legea o prevede, în limitele şi condiţiile anume reglementate.

Prin urmare, pentru a interveni suspendarea actului administrativ în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, trebuie să existe indicii temeinice în sensul existenţei cazului bine justificat, care să pună la îndoială legalitatea actului administrativ fiscal.

Mai mult, analizând cererea de suspendare prin prisma dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, instanţa, în soluţionarea cererii de suspendare, nu se poate apleca asupra fondului actului administrativ decât în măsura depistării unor vădite neregularităţi ce pot fi constatate la o analiză sumară a actelor atacate.

Totodată instanţa trebuie să ţină seama de necesitatea aplicării principiului proporţionalităţii şi să cântărească, în mod corect, interesele părţilor, raportat la fiecare rezultat posibil.

În acest sens, Înalta Curte observă că reclamanta, prin motivele invocate în cererea de suspendare, nu a demonstrat existenţa unor motive temeinice care să creeze o îndoială puternică asupra legalităţii actelor administrative atacate, astfel cum în mod corect a apreciat şi instanţa de fond.

Înalta Curte apreciază că în urma analizării ansamblului probator administrat în cauză prima instanţă a reţinut în mod corect, fără a intra în cercetarea fondului cauzei, că organele de inspecţie fiscală şi-au justificat în aparenţă legalitatea măsurii privind refuzul deducerii TVA-ului pretins de reclamantă, astfel încât instanţa învestită cu prezenta cerere de suspendare nu este în măsură să identifice un motiv de nelegalitate vădită a actelor administrativ fiscale contestate.

Înalta Curte constată astfel, în acord cu instanţa de fond, că în cauză nu este îndeplinită condiţia referitoare la cazul bine justificat, întrucât recurenta-reclamantă nu a reuşit să dovedească împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care să răstoarne prezumţia de legalitate a actelor administrative a căror suspendare se solicită, aceasta aducând în discuţie doar aprecieri cu caracter general privitoare la nelegalitatea actului administrativ.

Cât priveşte criticile referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente, or, în cauză nu s-a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanţei în sensul iminenţei unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în cazul în care în final actele contestate ar fi fost anulate, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepţie al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituţii juridice.

Prima instanţă a reţinut că nici cea de-a doua condiţie, a pagubei iminente, nu este îndeplinită în cauză, întrucât cuantumul însemnat al sumei asupra căreia poartă actul administrativ a cărui suspendare se solicită nu constituie prin el însuşi un argument suficient pentru a se dispune măsura prevăzută de art. 14.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că este adevărat că achitarea sumei în discuţie este de natură să producă în patrimoniul reclamantei un prejudiciu ce se reflectă fără îndoială în întreaga activitate a acesteia, atât în privinţa relaţiei cu salariaţii, cât şi în privinţa relaţiilor comerciale cu furnizorii de bunuri sau servicii, sau cu beneficiarii, dar aceasta este consecinţa specifică ce intervine în cazul oricărei societăţi comerciale, constând în indisponibilizarea respectivei sume de bani.

Instanţa a apreciat în mod corect că acest aspect nu este suficient pentru a demonstra iminenţa producerii unei pagube care ar trebui să constea într-o consecinţă a executării, iar nu însăşi în executarea actului administrativ; că paguba iminentă, ce nu ar putea fi altfel înlăturată, constă într-o împrejurare determinată de plata respectivă, iar nu în suma efectivă, pentru că altfel s-ar ajunge la concluzia că cerinţa referitoare la iminenţa producerii unei pagube este presupusă în majoritatea cazurilor executării unui act administrativ, aspect ce ar contraveni caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării actelor administrative, astfel cum este aceasta reglementată de Legea nr. 554/2004.

În acord cu cele statuate de instanţa de fond, Înalta Curte subliniază că paguba iminentă este definită ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionarii unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Mai mult, simpla menţionare a creanţei constatate şi a valorii ei nu duce, de facto, la constatarea că există o pagubă iminentă, cu atât mai mult cu cât iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, iar simpla executare a unui act fiscal nu produce prin ea însăşi o pagubă.

În consecinţă, cele două condiţii prevăzute de legea contenciosului administrativ trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ atacat, însă, în speţă, recurenta-reclamantă nu poate face dovada unei pagube iminente, după cum nu a făcut nici dovada cazului bine justificat, care să creeze o îndoială puternică asupra legalităţii actului a cărui suspendare o solicită.

Or, în condiţiile în care în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu s-a dovedit îndeplinirea cerinţelor menţionate, soluţia pronunţată nu a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, nefiind incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivele de casare invocate, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fiind nefondate.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar şi susţinerile părţilor, apreciind că soluţia instanţei de fond a fost pe deplin motivată şi a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părţilor.

Înalta Curte va dispune, din oficiu, în temeiul art. 1064 alin. (4) C. proc. civ., restituirea cauţiunii consemnate de recurenta-reclamantă pentru soluţionarea Dosarului nr. x/2016

Potrivit dispoziţiilor art. 1064 alin. (1) şi (4) C. proc. civ.:

"Art. 1.064. - (1) Cauţiunea depusă se va restitui, la cerere, după soluţionarea prin hotărâre definitivă a procesului în legătură cu care s-a stabilit cauţiunea, respectiv după încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta s-a depus.

(2) Cauţiunea se restituie celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptăţit nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii, prevăzute la alin. (1). Cu toate acestea, cauţiunea se restituie de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmăreşte obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin încuviinţarea măsurii pentru care aceasta s-a depus.

(3) Instanţa se pronunţă asupra cererii de restituire a cauţiunii cu citarea părţilor, printr-o încheiere supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară. Recursul este suspensiv de executare. Încheierea pronunţată de una dintre secţiile înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este definitivă.

(4) Dacă cererea pentru care s-a depus cauţiunea a fost respinsă, instanţa va dispune din oficiu şi restituirea cauţiunii."

Având în vedere cele reţinute anterior asupra recursului declarat de reclamanta SC A. SRL, care se apreciază ca fiind nefondat, Înalta Curte va dispune, din oficiu, restituirea cauţiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 70 din 16 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Dispune restituirea cauţiunii în cuantum de 17.009 RON, consemnată prin recipisa nr. x din 16 februarie 2016, eliberată de B. SA - Sucursala Arad.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM