Invalidity of EU sugar production levy and national court competence to refer questions on EU legislative validity under Article 267 TFEU

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 5 august 2015, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, anularea Deciziei nr. 8345 din 1 aprilie 2015 emise de pârâtă prin care a soluţionat Contestaţia nr. 222 din 3 martie 2015, anularea Procesului-verbal de constatare nr. x din 30 ianuarie 2015 privind valoarea taxei pe producţie pentru reclamantă aferentă anului comercial 2014 - 2015 şi restituirea sumei de 1.282.838,98 RON, reprezentând taxă nedatorată.

În esenţă, reclamanta a apreciat că Decizia nr. 8345 din 1 aprilie 2015 şi Procesul-verbal nr. x din 30 ianuarie 2015 sunt netemeinice pentru că art. 128 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 coroborat cu art. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1370/2013 (pe care este motivat procesul-verbal contestat) încalcă dreptul primar european, respectiv art. 43 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene - TFUE coroborat cu art. 40 alin. (1) şi (2) şi cu art. 39 din TFUE. De asemenea, art. 128 alin. (1) din Regulamentul nr. 1308/2013 încalcă principiul proporţionalităţii prevăzut de dreptul european şi principiul egalităţii de tratament.

În cuprinsul acţiunii, reclamanta a solicitat şi suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a unei hotărâri asupra a 4 întrebări preliminare, respectiv:

1. Având în vedere Decizia Jülich (în cauzele conexe C-113/10, C-147/10 şi C-234/10), articolul 43 alin. (2) TFUE coroborat cu art. 40 alin. (1) şi (2) şi art. 39 TFUE trebuie interpretat în sensul că o colectare a taxelor pe producţie, aşa cum este prevăzut în art. 128 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 de instituire a unei organizări comune a pieţelor produselor agricole în sectorul zahărului, poate fi întemeiată pe dispoziţiile art. 43 alin. (2) TFUE, numai dacă aceste taxe sunt menite să servească în mod expres obiectivului finanţării măsurilor de politică agricolă destinate susţinerii acestui sector?

2. Termenul de necesitate în sensul art. 43 alin. (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că această colectare a unei taxe de producţie, aşa cum prevede art. 128 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 de instituire a unei organizări comune a pieţelor produselor agricole în sectorul zahărului, este admisibilă numai dacă este necesară pentru finanţarea cheltuielilor previzibile, înregistrate în mod efectiv tocmai pentru acest sector?

3. Articolul 128 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 de instituire a unei organizări comune a pieţelor produselor agricole încalcă principiul proporţionalităţii, în măsura în care obligă producătorii de zahăr să achite taxe pe producţie indiferente dacă respectivele taxe sunt prevăzute sau sunt necesare pentru finanţarea cheltuielilor pentru sectorul zahărului la nivel comunitar?

4. Articolul 128 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 de instituire a unei organizări comune a pieţelor produselor agricole încalcă principiul egalităţii de tratament pentru că obligă producătorii de zahăr să achite o taxă pe producţie, însă nu prevede o astfel de obligaţie pentru producătorii de vin şi de lactate care se supun de asemenea unui sistem de cote?

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 386 din 9 februarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

În practicaua sentinţei civile, instanţa a respins cererea reclamantei de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ca inadmisibilă.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs reclamanta A. SA, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate cu consecinţa respingerii excepţiei inadmisibilităţii cererii de sesizare a CJUE, admiterea cererii de sesizare şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond în vederea adresării de către aceasta a cererii de decizie preliminară astfel cum a fost formulată, şi soluţionarea, ulterior, de către prima instanţă, a cauzei pe fond.

2.1. În ceea ce priveşte respingerea cererii de sesizare a CJUE, ca inadmisibilă, a susţinut recurenta că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii, motive de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, instanţa a aplicat greşit legea, creând o confuzie între noţiunea de validitate şi legalitate a normelor europene, precum şi a competenţelor cu care este învestită CJUE.

În plus, motivarea instanţei este străină de natura pricinii, pentru că nu a învestit instanţa cu formularea unei cereri în temeiul art. 263 din TFUE vizând legalitatea Regulamentului (UE) 1308/2013, ci cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană - TUE coroborat cu art. 267 din TFUE, de formulare a unei cereri de pronunţare de către CJUE a unei hotărâri preliminare, în vederea interpretării prevederilor din TFUE menţionate la întrebările 1-2 din cererea de sesizare şi a pronunţării asupra validităţii Regulamentului (UE) nr. 1308/2013, a prevederilor invocate în cadrul celor 4 întrebări formulate.

În opinia sa, prevederile Regulamentului (UE) 1308/2013 adoptat de Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene, asupra validităţii căruia a solicitat a se pronunţa CJUE (în cadrul întrebărilor 3 şi 4) prin prisma raportării art. 128 alin. (1) din Regulament la conformitatea cu principiul proporţionalităţii şi cel al egalităţii de tratament, se înscriu în limitele obiectului unei cereri cu care poate fi sesizată CJUE prin procedura întrebărilor preliminare reglementată de art. 267 TFUE. De asemenea, şi întrebările 1 şi 2, care vizau chestiuni privind interpretarea tratatelor, se înscriu în sfera obiectului unei cereri ce putea fi adresată CJUE în cadrul aceleiaşi proceduri reglementate de art. 267 TFUE.

Instanţa era obligată să verifice dacă, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, îi este necesară o hotărâre preliminară din partea CJUE în vederea soluţionării fondului cauzei.

Astfel, în condiţiile în care a pus în discuţie necesitatea verificării validităţii principalului temei de drept pe care pârâta şi-a întemeiat perceperea taxei pe producţie contestate de A. şi a modalităţii de interpretare a art. 43 alin. (2) TFUE coroborat cu art. 40 alin. (1) şi (2) şi art. 39 TFUE, prin corelare cu art. 128 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 138/2013, în mod cert era necesară pronunţarea unei hotărâri preliminare de către CJUE.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că hotărârea instanţei de fond este lovită de nulitate absolută, raportat la prevederile art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru că, deşi în considerente instanţa a procedat la analizarea admisibilităţi cererii şi a reţinut că o respinge ca inadmisibilă, soluţia pronunţată asupra cererii de sesizare a CJUE nu se regăseşte în dispozitivul hotărârii.

2.2. În ceea ce priveşte soluţia pronunţată de prima instanţă asupra fondului cauzei, a apreciat recurenta că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

A reiterat cele prezentate în cuprinsul acţiunii, referitoare la nelegalitatea Deciziei nr. 8345 din 1 aprilie 2015 şi a Procesului-verbal nr. x din 30 ianuarie 2015 emise de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, apreciind că lipseşte temeiul de autorizare şi că art. 128 alin. (1) din Regulamentul nr. 1308/2013 încalcă principiul proporţionalităţii prevăzut de dreptul european şi principiul egalităţii de tratament.

În ceea ce priveşte lipsa temeiului de autorizare, a arătat că necesitatea colectării taxei pe producţie a fost justificată în drept de APIA pe dispoziţiile art. 128 alin. (1) din Regulamentul nr. 1308/2013 şi ale art. 7 din Regulamentul nr. 1370/2013.

Însă, în opinia sa, aceste prevederi nu sunt acoperite de art. 43 alin. (2) din TFUE (coroborat cu art. 40 alin. (1) şi (2) şi cu art. 39 TFUE) unicul luat în considerare ca temei de autorizare, pentru că, în speţă, colectarea taxei pe producţie nu este necesară pentru îndeplinirea obiectivelor politicii comune în domeniul agriculturii şi pescuitului.

Practic, în ceea ce priveşte taxa pe producţie reglementată de art. 128 alin. (1) din Regulamentul nr. 1308/2013 nu se întrevede nicio astfel de legătură clară cu vreun obiectiv de politică agricolă. Indicii privind o astfel de legătură nu reies nici din textul Regulamentului, nici din considerente, cu toate că art. 296 alin. (2) TFUE reglementează, în mod expres, pentru actele juridice, obligaţia de motivare, "Actele juridice se motivează şi fac trimitere la propunerile, iniţiativele, recomandările, cererile sau avizele prevăzute în tratate".

Regulamentul nr. 1308/2013 nu îndeplineşte aceste cerinţe, deoarece nu se pot deduce nicio motivare privind existenţa condiţiilor de autorizare, conform prevederilor art. 43 alin. (2) din TFUE.

Colectarea taxei pe producţie prevăzută la art. 128 din Regulamentul nr. 1308/2013 nu serveşte niciunui obiectiv stipulat în art. 39 TFUE şi, chiar presupunând că ar exista o legătură între colectarea taxei şi obiectivele de politică agricolă care ar trebui finanţate prin această taxă, nu exista nicio necesitate în sensul art. 43 alin. (2) TFUE căci, pentru anii de comercializare a zahărului începând din 2014/15, nu se acumulează în niciun fel cheltuieli în sectorul zahărului.

Astfel, nu există legătura necesară între taxa pe producţie şi finanţarea cheltuielilor din sectorul zahărului, astfel că, în lipsa necesităţii, art. 128 din Regulamentul nr. 1308/2013 nu îşi găseşte niciun temei de autorizare în art. 43 alin. (2) din TFUE, încălcând, astfel, TFUE.

Referitor la încălcarea principiului proporţionalităţii, a arătat recurenta-reclamantă că orice măsură adoptată de instituţiile Uniunii Europene trebuie să urmărească un scop legitim şi să fie adecvată, necesară şi potrivită pentru atingerea acestui scop.

Regulamentul nr. 1308/2013 nu evidenţiază legătura necesară dintre colectarea taxelor şi finanţarea cheltuielilor din sectorul zahărului, scopul reglementării cuprinse la art. 128 din Regulament rămânând, în cel mai bun caz, vag şi echivoc, colectarea taxei neavând niciun scop specific, legitim.

Fără un scop legitim identificabil, nu se poate stabili dacă o măsură este adecvată, necesară şi potrivită, astfel că, în speţă, colectarea taxei apare ca fiind disproporţionată.

Chiar dacă s-ar susţine că scopul taxei pe producţie îl reprezintă finanţarea sectorului zahărului, taxa nu este adecvată nici pentru a atinge acest scop, întrucât o finanţare a cheltuielilor implică obiectivul unui echilibru al bugetului, însă, un astfel de echilibru nu putea fi atins prin colectarea taxei pe producţie în temeiul art. 128 alin. (1) din Regulamentul nr. 1308/2013 pentru că, în lipsa cheltuielilor din sectorul zahărului, nu este necesar niciun fel de echilibru.

Potrivit jurisprudenţei CJUE, necesitatea cere ca, "dacă există mai multe măsuri adecvate din care să se aleagă, să se aleagă măsura care împovărează cel mai puţin" (CJUE, Decizia nr. 28 iulie 2011, Cauza C-309/10).

Dezavantajele sunt disproporţionate faţă de obiectivele presupus a fi urmărite, pentru că taxa pe producţie ar fi colectată indiferent de vreo finanţare a sectorului zahărului şi, ca atare, nu s-ar afla în niciun raport faţă de scopul urmărit, de echilibrare a costurilor.

Prin urmare, în speţă, se pune problema validităţii Regulamentului (UE) 1308/2013 prin prisma prevederilor art. 128 alin. (1) care încalcă prevederile TFUE precum şi principiul proporţionalităţii.

A mai arătat recurenta-reclamantă că se pune problema validităţii art. 128 alin. (1) din Regulamentul (UE) 1308/2013 în măsura în care are loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament.

Spre deosebire de producătorii de zahăr, producătorii de vin şi producătorii de lactate nu sunt împovăraţi suplimentar prin colectarea unei taxe pe producţie. O justificare obiectivă a acestei inegalităţi de tratament nu este evidentă, întrucât lipseşte un scop legitim care să justifice taxa pe producţie în sectorul zahărului.

Astfel, având în vedere încălcările dreptului primar prezentate, art. 128 din Regulamentul nr. 1308/2013 coroborat cu art. 7 din Regulamentul nr. 1370/2013 nu poate reprezenta un temei juridic adecvat pentru decizia autorităţii naţionale (APIA) de aplicare a taxei pe producţie.

În ceea ce priveşte motivarea instanţei de fond, a arătat recurenta-reclamantă că aceasta nu se raportează concret la niciunul dintre cele 3 argumente principale invocate şi nu prezintă motivele pentru care a respins solicitările sale, deşi, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa avea această obligaţie.

Împrejurarea reţinută de instanţă, referitoare la faptul că niciun stat membru sau instituţie a Uniunii nu ar fi învestit CJUE cu o acţiune vizând verificarea legalităţii în condiţiile art. 263 TFUE, nu împiedica, în niciun fel, Curtea de Apel să dea curs cererii sale întemeiate pe art. 267 TFUE şi nu îndreptăţea Curtea să-şi depăşească atribuţiile şi să se pronunţe asupra validităţii Regulamentului 1308/2013.

3. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că are atribuţii de a asigura managementul cotelor de producţie de zahăr şi de a gestiona contribuţiile aferente acestor cote, potrivit Legii nr. 1/2004, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea APIA. Începând cu 2007, monitorizează producţia de zahăr obţinută în cotă şi în afara cotei şi gestionează taxa pe producţie în conformitate cu prevederile Regulamentului (UE) nr. 1308/2013, Regulamentului CE nr. 925/2006 şi Regulamentului CE nr. 925/2006.

Taxa pe producţia zahărului produs în cotă se stabileşte conform prevederilor art. 7 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1370/2013, astfel:

"Art. 7 - Taxa pe producţie în sectorul zahărului

(1) Taxa pe producţie pentru zahărul, izoglucoza şi siropul de inulină cărora li se aplică o cotă, în conformitate cu articolul 128 din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013, este de 12,00 EUR/tonă pentru zahărul şi siropul de inulină cărora li se aplică o cotă. Taxa pe producţie aplicabilă izoglucozei se stabileşte la 50 % din taxa aplicabilă zahărului."

De asemenea, potrivit art. 128 alin. (1) şi (2) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013,

"Art. 128 - Taxa pe producţie

(1) O taxă pe producţie este percepută asupra zahărului căruia i se aplică o cotă, izoglucozei căreia i se aplică o cotă şi siropului de inulină căruia i se aplică o cotă, atribuite întreprinderilor producătoare de zahăr, de izoglucoză sau de sirop de inulină, astfel cum este prevăzut la articolul 136 alin. (2).

(2) Măsurile de stabilire a taxei pe producţie pentru zahărul, izoglucoza şi siropul de inulină cărora li se aplică o cotă, după cum se menţionează la alin. (1), se adoptă de către Consiliu în conformitate cu articolul 43 alin. (3) din TFUE."

Calculul taxei pe producţie pe anul comercial 2014 - 2015 pentru recurenta-reclamantă SC A. SA a fost corect calculat în baza art. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1370/2013, art. 128 şi 136 din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013.

În ceea ce priveşte cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare în interpretare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la unele probleme de drept formulată de recurentă, simpla solicitare a părţii interesate nu implică automat sesizarea instanţei europene, fiind necesar ca instanţa naţională să justifice de ce are nevoie de interpretarea unei dispoziţii din dreptul comunitar.

Prin maniera de formulare a solicitării, recurenta-reclamantă tinde, în realitate, să obţină o decizie de îndrumare în soluţionarea în concret a cauzei, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Cu privire la examinarea recursului în complet de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 8 februarie 2108, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 mai 2018, completul de filtru a constatat, în funcţie de conţinutul Raportului întocmit în cauză, că recursul îndeplineşte cerinţele de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, l-a admis în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond.

2. Cu privire la fondul recursului

Înalta Curte, examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

2.1. În primul rând, nu pot reţinute aprecierile recurentei-reclamante, subsumate motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., în sensul că hotărârea instanţei de fond este lovită de nulitate absolută pentru că soluţia pronunţată asupra cererii de sesizare a CJUE nu se regăseşte în dispozitivul hotărârii.

Din practicaua hotărârii recurate, rezultă, cu evidenţă, că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a fost pusă în discuţia părţilor, care şi-au susţinut punctele de vedere asupra acesteia.

Instanţa a deliberat asupra cererii şi soluţia, de respingere a cererii de sesizare a CJUE cu întrebări preliminare, ca inadmisibilă, a fost comunicată părţilor, fiind consemnată în practicaua hotărârii.

După acest moment procesual, instanţa a acordat cuvântul părţilor asupra probelor, a încuviinţat pentru reclamantă proba cu înscrisurile depuse la dosar, după care, reţinând că nu mai sunt cereri de formulat, a acordat cuvântul părţilor asupra fondului cauzei.

Deci, nu se poate reţine incidenţa niciunui motiv de nulitate absolută a hotărârii recurate. În dispozitivul hotărârii s-a arătat soluţia asupra cererilor rămase nesoluţionate, în condiţiile în care cererea de sesizare a CJUE a fost soluţionată în prezenţa ambelor părţi, aspect consemnat în practicaua hotărârii.

2.2. Nu sunt întemeiate nici criticile recurentei-reclamante referitoare la respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a CJUE, circumscrise pct. 6 şi 8 al art. 488 C. proc. civ., în sensul că prima instanţă ar fi aplicat greşit legea şi că motivarea ar fi străină de natura pricinii.

Obiectul prezentei acţiuni constă în anularea Deciziei nr. 8345 din 1 aprilie 2015 emise de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură prin care a fost respinsă Contestaţia nr. 222 din 3 martie 2015 formulată de SC A. SA împotriva Procesului-verbal de constatare nr. x din 30 ianuarie 2015, prin care s-a stabilit că societatea datorează un debit de 1.282.838,98 RON, reprezentând taxă pe producţie.

Această taxă a fost stabilită de APIA în conformitate cu art. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1370/2013 şi art. 128 şi art. 136 din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013.

Pentru a respinge cererea recurentei de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut dispoziţiile art. 263 (fost 230) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, potrivit căruia:

"Curtea de Justiţie a Uniunii Europene controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, ale Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările şi avizele, şi a actelor Parlamentului European şi ale Consiliului European menite să producă efecte juridice faţă de terţi. Aceasta controlează, de asemenea, legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice faţă de terţi.

În acest scop, Curtea are competenţa să se pronunţe cu privire la acţiunile formulate de un stat membru, de Parlamentul European, de Consiliu sau de Comisie, pentru motive de necompetenţă, de încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a tratatelor sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere.

În aceleaşi condiţii, Curtea are competenţa să se pronunţe cu privire la acţiunile formulate de Curtea de Conturi, de Banca Centrală Europeană şi de Comitetul Regiunilor, care urmăresc salvgardarea prerogativelor acestora.

Orice persoană fizică sau juridică poate formula, în condiţiile prevăzute la primul şi al doilea paragraf, o acţiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct şi individual, precum şi împotriva actelor normative care o privesc direct şi care nu presupun măsuri de executare.

Actele de constituire a organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii pot să prevadă condiţii şi proceduri speciale privind acţiunile formulate de persoanele fizice sau juridice împotriva actelor acestor organe, oficii sau agenţii care sunt destinate să producă efecte juridice faţă de ele.

Acţiunile prevăzute de prezentul articol trebuie formulate în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a luat cunoştinţă de actul respectiv."

Recurenta a apreciat că nu era incident articolul 263 din TFUE, pentru că nu ar fi învestit instanţa cu formularea unei cereri vizând legalitatea Regulamentului (UE) 1308/2013, ci cu o cerere întemeiată pe art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratatul privind Uniunea Europeană - TUE coroborat cu art. 267 din TFUE, de pronunţare de către CJUE a unei hotărâri preliminare în vederea interpretării prevederilor TFUE menţionate la întrebările nr. 1 şi 2 şi în vederea pronunţării asupra validităţii Regulamentului (UE) nr. 1308/2013.

De asemenea, a afirmat că instanţa de fond a făcut confuzie între noţiunea de validitate şi legalitate a normelor europene, precum şi a competenţelor cu care este învestită CJUE, cu toate că criticile sale vizează tocmai nelegalitatea normei europene, Regulamentul (UE) nr. 1308/2013.

Astfel, atât în cuprinsul acţiunii, cât şi în motivarea recursului, a susţinut că art. 128 alin. (1) din regulamentul menţionat încalcă dreptul primar european (art. 43 alin. (2) din TFUE), încalcă principiul proporţionalităţii prevăzut în dreptul european şi principiul egalităţii de tratament, apreciind, în esenţă, că taxa de producţie, menţinută prin actele contestate, a avut loc fără un temei juridic legal.

Prin urmare, dând relevanţă susţinerilor reclamantei şi finalităţii urmărite prin acţiune, instanţa de fond a reţinut corect că sesizarea CJUE avea drept scop pronunţarea asupra nelegalităţii Regulamentului (UE) 1308/2013, fiind inadmisibilă sub acest aspect.

2.3. Cu toate acestea, constată Înalta Curte că, şi prin raportare la dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 din Tratatul Comunităţilor Europene), cererea recurentei-reclamante de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este inadmisibilă.

Potrivit acestui articol, CJUE este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor şi la validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. 2 din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

În conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competenţa instanţei naţionale, care este învestită cu soluţionarea cauzei, are cunoştinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

În cauza 283/81, CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA, soluţionată prin hotărârea din 6 octombrie 1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanţele şi factorii ce trebuie avuţi în vedere de instanţele naţionale (inclusiv de cele ale căror soluţii nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanţa Uniunii Europene cu solicitarea pronunţării unei hotărâri preliminare.

Astfel, concluzia Curţii în această cauză a fost că instanţele nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părţile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluţionarea litigiului.

Astfel, în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Raportat la consideraţiunile şi reperele jurisprudenţiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reţine lipsa de pertinenţă dar şi de utilitate a întrebărilor propuse de recurenta-reclamantă.

Astfel, Înalta Curte constată, raportat la conţinutul, în ansamblu, al întrebărilor preliminare propuse că, prin modul de formulare, derivă şi depind unele din altele şi că, în mod efectiv, problemele invocate de recurenta-reclamantă ţin de aprecierea şi de calificarea juridică a faptelor concrete ale cauzei şi, de asemenea, de valabilitatea normei UE la împrejurările speţei, decât de interpretarea acelui drept.

Elocvente, în sensul celor mai sus arătate, sunt şi premisele factuale inserate în întrebări, vizând faptul că art. 128 încalcă principiul proporţionalităţii, în măsura în care obligă producătorii de zahăr să achite taxe de producţie indiferent de dacă sunt prevăzute sau sunt necesare pentru finanţarea cheltuielilor pentru sectorul zahărului, şi, respectiv, principiul egalităţii de tratament, pentru că o astfel de obligaţie nu ar fi prevăzută pentru producătorii de vin şi de lactate.

Din conţinutul întrebărilor propuse, rezultă, cu evidenţă, că recurenta-reclamantă tinde, în realitate, să obţină "îndrumarea efectivă" în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, din partea CJUE, ceea ce evident excedează competenţei acestei din urma instanţe.

Conform prevederilor art. 267 TFUE şi ale jurisprudenţei în materie, CJUE are doar obligaţia interpretării normelor indicate de instanţa naţională, prin elaborarea unor premise abstracte, cu luarea în considerare a particularităţilor cauzei, fără, însă, a face vreo apreciere pe fondul cauzei şi fără a pronunţa o hotărâre prin care să fie dezlegate chestiunile litigioase din cauză, aceste prerogative fiind, în mod evident şi exclusiv, atributul instanţei naţionale.

Astfel, deşi recurenta-reclamantă susţine că sesizarea CJUE vizează interpretarea prevederilor TFUE şi pronunţarea asupra validităţii Regulamentului (UE) nr. 1308/2013, solicită a se constata tocmai nelegalitatea regulamentului, şi nu interpretarea preliminară asupra validităţii acestuia.

2.4. Nici în ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe fondul cauzei, Înalta Curte nu poate reţine incidenţa motivelor de casare invocate de recurentă, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la pct. 4 al articolului menţionat, recurenta nu a indicat în ce constă depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel că acest motiv nu poate fi analizat.

Instanţa de control judiciar apreciază că nu se poate reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care operează numai atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Verificând conţinutul hotărârii atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Nici motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nu este întemeiat, susţinerile recurentei neputând conduce la reformarea hotărârii atacate.

Recurenta-reclamantă reiterează susţinerile din acţiune, şi, deşi solicită anularea Deciziei nr. 8345 din 1 aprilie 2015 şi a Procesului-verbal nr. x din 30 ianuarie 2015 emise de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, motivarea sa (expusă la pct. 2.2. al prezentei decizii) priveşte exclusiv valabilitatea/legalitatea art. 128 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1308/2013 coroborat cu art. 7 din Regulamentul (CE) nr. 1370/2013, respectiv faptul că încalcă dreptul primar european (art. 43 alin. (2) din TFUE coroborat cu art. 40 alin. (1) şi art. 39 din TFUE), încalcă principiul proporţionalităţii şi principiul egalităţii de tratament prevăzute de dreptul european.

Or, după cum s-a reţinut şi mai sus, instanţa naţională nu este competentă să se pronunţe asupra legalităţii actelor emise de instituţiile europene, ci, conform art. 263 din TFUE (fost art. 230 TCE), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, ale Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările şi avizele, şi a actelor Parlamentului European şi ale Consiliului European menite să producă efecte juridice faţă de terţi. Aceasta controlează, de asemenea, legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice faţă de terţi.

De asemenea, acelaşi articol prevede şi faptul că orice persoană fizică sau juridică poate formula o acţiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct şi individual, precum şi împotriva actelor normative care o privesc direct şi care nu presupun măsuri de executare.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, neexistând motive de casare a hotărârii recurate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. SA împotriva Sentinţei nr. 386 din 8 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM