Discrimination sanction quashed and remanded for insufficient motivation and failure to examine evidence

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 16 aprilie 2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr. 134 din 4 martie 2015 pronunţate de pârât în Dosarul nr. x/2014, prin care a fost sancţionată contravenţional cu suma de 1.000 RON.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 3110 din 23 noiembrie 2015, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A., arătând că hotărârea primei instanţe este nelegală.

În motivarea căii de atac, recurenta a susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind nelegală şi în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că prima instanţă nu a arătat în ce constă elementul material al pretinsei contravenţii - lezarea adusă şi modalitatea de producere, urmarea produsă şi legătura de cauzalitate între acestea, elemente în lipsa cărora prima instanţă nu putea reţine existenţa sau inexistenţa pretinsei contravenţii.

A apreciat astfel că hotărârea primei instanţe este sumar motivată, ceea ce echivalează cu o nemotivare a acesteia, constituind o încălcare a prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Referitor la cel de-al doilea motiv de casare, recurenta a arătat că hotărârea este nelegală din perspectiva administrării probatoriilor, prima instanţă apreciind că nu sunt utile probele solicitate, respectiv proba cu înscrisuri şi proba testimonială constând în audierea martorului care a dat declaraţie în faţa Colegiului director al Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, declaraţie pe care o apreciază ca fiind contradictorie.

Or, în opinia recurentei, judecătorul fondului a fost în eroare atunci când a considerat că prin însăşi declaraţia reclamantei s-a făcut dovada existenţei atingerii demnităţii personale a petentului de naţionalitate israeliană, caz în care este dovedită contravenţia prevăzută de art. 15 din O.G. nr. 137/2000.

În concluzie, recurenta a apreciat că, în lipsa oricărui mijloc de probă administrat nemijlocit, prima instanţă nu putea conchide în privinţa vinovăţiei sale în săvârşirea contravenţiei, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

5. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru şi comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data 14 mai 2018, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, procedura de filtrare reglementată de art. 493 din C. proc. civ. nu a mai fost parcursă, potrivit Rezoluţiei din data de 1 octombrie 2018, acordându-se termen de judecată în şedinţă publică.

II.Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu anularea Hotărârii nr. 134 din 4 martie 2015 emisă de Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Prin hotărârea emisă de intimatul-pârât, recurenta-reclamantă a fost sancţionată contravenţional cu amendă în sumă de 1000 RON, reţinându-se că aspectele sesizate de petentul B. intră sub incidenţa art. 2 alin. (1) şi art. 15 din O.G. nr. 137/2000, republicată, declaraţiile reclamantei de genul:

"Păcat că legionarii nu au terminat treaba cu voi evreii", aducând atingere gravă demnităţii persoanelor de naţionalitate israeliană, cauzează acestora un sentiment de inferioritate, de natură a se simţi umiliţi şi înjosiţi.

În esenţă, criticile recurentei vizează nemotivarea hotărârii, acestea urmând să fie analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În cauză, se constată că hotărârea recurată nu respectă cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivele de fapt şi de drept pe care se fundamentează soluţia pronunţată sunt insuficient argumentate prin prisma probatoriului administrat în cauză.

Astfel, nu s-a procedat la o analiză concretă care să vizeze eventuala lezare a demnităţii persoanei care a reclamat fapta şi modalitatea în care aceasta a avut loc, dacă au existat urmări şi existenţa unei legături de cauzalitate, ca urmare a afirmaţiilor recurentei referitoare la naţionalitatea petentului, aşa încât motivarea sentinţei este neclară şi insuficientă.

Altfel spus, judecătorul fondului nu a verificat existenţa faptei reclamate, limitându-se în a reţine doar, cu titlu generic, că în cauză nu s-au făcut alte dovezi, în afara probelor administrate în faţa Consiliului şi care au fost deja analizate,.

Instanţa de control judiciar observă că, în speţă, au fost respinse toate probele solicitate de reclamantă (înscrisuri şi martori) astfel cum rezultă din practicaua sentinţei recurate.

În aceste condiţii, nu se poate reţine săvârşirea contravenţiei prevăzute de O.G. nr. 137/2000, în lipsa unui probatoriu care să demonstreze existenţa faptei.

Instanţa de control judiciar procedează la examinarea hotărârii recurate în funcţie de motivele de fapt şi de drept avute în vedere de prima instanţă, motive ce trebuie să fie în concordanţă cu probatoriul administrat şi argumentele expuse de părţile în proces, iar, în lipsa indicării unor asemenea motive, instanţa de recurs se află în imposibilitatea analizării legalităţii soluţiei adoptate.

În consecinţă, se constată că în cauză nu a fost lămurită situaţia de fapt, ceea ce echivalează cu o necercetare efectivă a fondului cauzei şi este de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor apreciază că se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

În manifestarea rolul său activ, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din Codul de procedură civilă, "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc."

În aplicarea acestui principiu, cu ocazia rejudecării cauzei, prima instanţă va analiza toate susţinerile şi apărările părţilor, administrând toate probele necesare în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa sentinţa atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 3110 din 23 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-A de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza pentru rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 octombrie 2018.

Procesat de GGC - MM