Suspendation of enforcement in tax litigation: imminent damage from account seizures versus non-retroactivity of post-issuance normative acts for trial suspension

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată adresată Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, anularea Deciziei nr. 92 din 30 martie 2016 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor; anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x din 16 iunie 2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 16 iunie 2015 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în privinţa sumei de 47.487.571 RON; să se constate că debitul reprezentând contribuţii sociale şi accesorii ale acestora este nedatorat; cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere atacate, precum şi suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea Dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Încheierea din 17 ianuarie 2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile: inadmisibilităţii cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere; lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x din 16 iunie 2015; lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF cu privire la cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere; lipsei calităţii procesuale pasive a AJFP Arad cu privire la cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere.

Instanţa a admis cererea reclamantei de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x din 16 iunie 2015 şi a dispus suspendarea executării deciziei arătate până la soluţionarea definitivă a cauzei de faţă.

De asemenea, instanţa a admis cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea Dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti.

3. Cererile de recurs formulate

3.1 Împotriva Încheierii din 17 ianuarie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, rejudecând cauza, respingerea cererii de suspendare formulată faţă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad având în vedere lipsa calităţii procesuale pasive a acesteia, iar pe fond, respingerea cererii ca netemeinică şi nelegală.

În motivarea recursului arată că încheierea recurată este nelegală, instanţa de fond reţinând doar parţial apărările invocate şi pronunţând o soluţie cu aplicarea greşită a legii.

Consideră că prima instanţă în mod greşit a respins excepţia lipsa calităţii procesuale pasive a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Arad, câtă vreme această instituţie a fost reorganizată şi înlocuită de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii din cadrul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Timişoara, motiv pentru care reiterează această excepţie.

Apreciază că, dat fiind această înlocuire, nu mai prezintă relevanţă faptul că această instituţie a avut capacitatea de a emite acte fiscale, astfel cum a reţinut prima instanţă în mod eronat, deoarece intimata SC A. SRL se încadrează în categoria contribuabililor mijlocii, iar prin Ordinul ANAF nr. 3849/2015, publicat în M.O. nr. 952 din 22 decembrie 2015, începând cu 1 februarie 2016, administraţiile pentru contribuabili mijloci de pe lângă administraţiile judeţene trec în subordinea direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice. Astfel, intimata nu mai aparţine de A.J.F.P. Arad, ci a trecut în administrarea D.G.R.F.P. Timişoara, instituţie ce are calitate procesuală în prezentul dosar.

Pe fondul cererii de suspendare a executării actului administrativ, recurenta-pârâtă consideră că în mod greşit instanţa de fond a admis cererea de suspendare, având în vedere că nu sunt întrunite în speţă condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 15 alin. (1) raportat la art. 14 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă şi câtă vreme actul administrativ se bucură de prezumţiile de legalitate, autenticitate şi veridicitate, din care derivă principiul executării lor din oficiu.

În ceea ce priveşte cazul bine justificat, arată că îndeplinirea acestei condiţii a fost motivată lapidar de către reclamanta-intimată, care s-a limitat a face referire la fondul cauzei şi la interpretări ale dispoziţiilor legale din actele administrative fiscale contestate, deşi în această procedură se permite doar cercetarea sumară a aparenţei dreptului legitim vătămat şi nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Critică faptul că prima instanţă a considerat că susţinerile reclamantei-intimate sunt suficiente pentru înlăturarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ fiscal, ceea ce este lipsit de temei legal, dispoziţiile legale incidente referindu-se la împrejurări de fapt şi de drept şi nu la afirmaţiile părţilor.

Referitor la condiţia privind prevenirea producerii unei pagube iminente, arată că art. 14 din Legea nr. 554/2004 prevede că paguba trebuie să fie iminentă, şi nu greu de reparat, cum a reţinut prima instanţă.

Mai arată că paguba iminentă trebuie analizată în raport cu definiţia din art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, or aspectele invocate de reclamantă şi reţinute de prima instanţă, în sensul că punerea în executare a deciziei de impunere ar conduce la disfuncţionalităţi financiare şi sociale previzibile şi însemnate, nu sunt de natură a respecta condiţiile avute în vedere de către legiuitor. Astfel, argumentele reclamantei potrivit cărora cerinţa este îndeplinită privind executarea unei sume al cărei cuantum este pus sub semnul îndoielii, nu au suport legal şi nu pot constitui temei pentru suspendarea Deciziei de impunere, întrucât reclamanta nu a adus nicio dovadă că executarea actului administrativ i-ar cauza un prejudiciu iminent care să nu mai poată fi reparat.

De asemenea, arată că instituirea măsurilor asigurătorii nu impune neapărat şi executarea silită, care, de altfel, este suspendată în baza Sentinţei civile nr. 40 din 17 februarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. x/2015, ci are doar rolul de a indisponibiliza o parte din bunurile societăţii până la soluţionarea fondului şi de a prezerva posibilitatea unei eventuale executări silite.

Pe de altă parte, arată că o posibilă executare silită nu echivalează cu o pagubă iminentă, deoarece executarea silită se declanşează doar după emiterea unei somaţii şi, după trecerea unui termen de 15 zile, se va trece la executarea efectivă a bunurilor societăţii, ceea ce nu este cazul în speţă. Astfel, executarea unei obligaţii bugetare, stabilite printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumţia de legalitate, nu poate constitui prin ea însăşi o pagubă, deoarece, deşi din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, din punct de vedere juridic paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului.

Mai arată că atât cazul bine justificat cât şi paguba iminentă trebuie indicate în concret şi probate cu înscrisuri de către intimata-reclamantă, acestea nefiind prezumate, dar societatea nu a făcut o astfel de probă, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile expres prevăzute de art. 14 din Legea nr. 544/2004.

În sprijinul celor arătate prin cererea de recurs invocă Recomandarea nr. R (89) 8 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind protecţia judiciară provizorie în materia administrativă, care stabileşte că măsurile de protecţie provizorie pot fi acordate dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate şi sub condiţia existenţei unui caz prima facie împotriva validităţii actului respectiv.

3.2 Împotriva aceleiaşi încheieri a declarat recurs şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, după rejudecare pe fond, respingerea cererii de suspendare a executării deciziei de impunere, precum şi respingerea cererii de suspendare a judecăţii.

În motivarea recursului arată că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală.

În ceea ce priveşte suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 16 iunie 2015, emisă de AJFP Arad şi referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către pârâta AJFP Arad, arată că prima instanţă, deşi a respins această excepţie, a admis în mod nejustificat şi contradictoriu, că DGRFP Timişoara ar fi singura entitate care are capacitate procesuală pasivă, apreciind că nu este relevant faptul că în prezent competenţa de administrare a reclamantei a fost preluată de către Administraţia pentru Contribuabilii Mijlocii.

Astfel, consideră că, dat fiind trecerea începând cu data de 1 februarie 2018 a intimatei-reclamante sub monitorizarea Administraţiei pentru Contribuabilii Mijlocii, din cadrul instituţiei recurente, prima instanţă în mod nelegal, încălcând regulile de procedură.

În al doilea rând, arată că, deşi prima instanţă a apreciat că se impune pipăirea fondului care, a omis să observe că această recurentă nu are calitate procesuală pasivă pe fondul cauzei, respectiv în acţiunea în anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative prealabile), unde recurenta a invocat lipsa calităţii procesuale pasive.

În al treilea rând, arată că prima instanţa, deşi a reţinut că faţă de intimata-reclamantă au fost luate măsuri asigurătorii, a considerat fără temei şi în lipsa unor dovezi, că executarea actului administrativ i-ar cauza un prejudiciu iminent, care nu poate fi reparat, deşi intimata-reclamantă nu a făcut nici dovada că actele administrative fiscale în discuţie ar fi fost puse în executare.

Susţine că instituirea sechestrelor asigurătorii, indicate de către intimata-reclamantă, nu presupun şi executarea silită a acestor creanţe, ci au doar rolul de a indisponibiliza o parte din bunurile debitoarei până la soluţionarea fondului, pentru a le prezerva în vederea unei posibile executări silite, acestea neputând fi executate silit până la pronunţarea unei hotărâri pe fond.

În al patrulea rând, arată că cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x din 16 iunie 2015 este lipsită de interes, în condiţiile în care prin Sentinţa civilă nr. 40 din 17 februarie 2013 pronunţată în Dosarul nr. x/2015, efectul suspendării executării este deplin şi îşi produce efectul urmărit de reclamantă, nefiind nevoie de o altă hotărâre, sens în care consideră că justificarea interesului reclamantei bazat pe o "protecţie extinsă" nu subzistă. Astfel, apreciază că încheierea din 17 ianuarie 2017 prin care s-a respins excepţia lipsei de interes şi s-a admis cererea de suspendare a executării deciziei de impunere cu motivarea că cererea de suspendare vizează un motiv diferit, este insuficientă şi nejustificată.

Pe fondul cererii de suspendare arată că prezenta cauză se circumscrie contenciosului administrativ, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea 554/2004, în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond, hotărârile vizând contenciosul administrativ fiind supuse doar căii de atac a recursului.

În aceste condiţii consideră că cererii de recurs în contencios administrativ nu i se aplică dispoziţiile generale ale art. 488 C. proc. civ., ci dispoziţiile legii speciale a contenciosului administrativ, care prevăd rejudecarea litigiului în fond în ipoteza admiterii recursului, instanţa nefiind limitată la motivele stabilite de art. 488 C. proc. civ.

Pe fondul cererii de suspendare arată că, în lipsa măsurilor de executare silită efective, hotărârea pronunţată este netemeinică şi nelegală, câtă vreme actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care se bazează pe prezumţia de autenticitate şi prezumţia de veridicitate şi care presupune executarea din oficiu, actul administrativ unilateral fiind titlu executoriu. Astfel, consideră că a nu executa actele administrative echivalează cu a nu executa legea, suspendarea actelor administrative fiind o situaţie de excepţie.

Recurenta-pârâtă consideră că în speţă reclamanta nu a probat îndeplinirea condiţiilor cazului bine justificat şi a pagubei iminente, care nu se prezumă, ci trebuie dovedite pentru fiecare caz în parte şi nici nu a adus vreo dovadă că executarea actului administrativ i-ar cauza un prejudiciu iminent, care să nu mai poată fi reparat. În acest sens invocă jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, care a statuat că simpla susţinere a împrejurării că prin executarea silită a obligaţiilor fiscale stabilite prin acte administrativ fiscale contestate s-ar perturba activitatea economică a societăţii nu semnifică, implicit, existenta unei pagube iminente.

Arată că, în speţă, intimata-reclamantă nu a făcut dovada că aceste acte administrative fiscale au fost puse în executare şi că instituirea sechestrului asigurătoriu nu implică neapărat şi executarea silită, acesta având doar rolul de a indisponibiliza o parte din bunurile debitoarei până la soluţionarea fondului, prezervând posibilitatea unei eventuale executări silite.

Caracterul de excepţie a suspendării actelor administrative consideră că reiese şi din art. 215 alin. (1) C. proc. fisc., ce stipulează că introducerea contestaţiei pe cale administrativă nu suspendă executarea actului administrativ fiscal.

De asemenea, arată că intimata-reclamantă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi nici nu a făcut dovada îndeplinirii acestora, cu atât mai mult cu cât aceste dispoziţii sunt prevăzute şi în Recomandarea nr. R (89) 8 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă critică cuantumul cauţiunii stabilite de către instanţă la 60.987 RON în raport de cuantumul sumei din litigiu, apreciind-o ca fiind derizorie câtă vreme pragul superior de 20% stabilit prin art. 215 alin. (2) Codul de procedură fiscală este departe de cel stabilit de instanţă, reprezentând doar 0,12% din totalul sumei contestate, de 48.231.730 RON, instanţa neţinând cont de jurisprudenţa invocată.

În ceea ce priveşte suspendarea judecării acţiunii în anularea actelor contestate până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, consideră că soluţia de admitere a cererii de suspendare a judecăţii este nelegală, întrucât cererea a fost formulată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., iar Dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti are ca obiect anularea parţială a Ordinului Preşedintelui ANAF nr. 2202/2015 pentru aprobarea procedurilor de anulare a obligaţiilor fiscale ce fac obiectul Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale şi al Legii nr. 225/2015 privind anularea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru anumite categorii de persoane,

Consideră că în speţă nu suntem în situaţia prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Astfel, arată că obiectul celor două dosare este diferit şi nu există nicio legătură între obligaţiile fiscale respective, întrucât Dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apei Bucureşti are ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de A. SRL, prin care solicită anularea în parte a OPANAF nr. 2202/2015 pentru aprobarea procedurilor de anulare a obligaţiilor fiscale prevăzute de Legea nr. 209/2015 şi de Legea nr. 225/2015, iar în prezentul dosar reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 92 din 30 martie 2016 emisă de ANAF - DSC, anularea în parte a Deciziei de Impunere nr. x din 16 august 2015 şi a RIF nr. x din 18 august 2018 în ce priveşte suma de 47,487.517 RON, respectiv să se constate că debitul în sumă de 47.487.571 RON reprezintă contribuţii sociale şi accesorii nedatorate.

Recurenta-pârâtă susţine că în dosarul de faţă obligaţiile fiscale contestate au fost stabilite în temeiul altor acte normative decât OPANAF nr. 2202/2015, ordin care nu instituie taxe şi impozite, acestea putând fi instituite numai prin lege, ci aprobă o procedură de anulare a obligaţiilor fiscale ce fac obiectul Legii nr. 209/2015 şi Legii nr. 225/2015, motiv pentru care anularea OPANAF nr. 2202/2015 în Dosarul nr. x/2016 nu poate avea consecinţe asupra deciziei de impunere, a raportului de inspecţie fiscală sau asupra deciziei de soluţionare a contestaţiei din speţă.

Mai susţine că reclamanta nu a formulat contestaţie împotriva Deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale nr. 10500 din 24 noiembrie 2015, prin care s-au anulat parţial obligaţiile fiscale stabilite prin decizia de impunere contestată, iar ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a luat act de acest fapt prin Decizia nr. 92 din 30 martie 2016 de soluţionare a contestaţiei, atacată în speţă. Aspecte legate de aplicarea OPANAF nr. 2202/2015 putea fi pusă în discuţie într-o cauză având ca obiect anularea Deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale nr. 10500 din 24 noiembrie 2015, pe care reclamanta nu a contestat-o.

În acest sens, critică motivarea primei instanţe în sensul că este nerelevant faptul că reclamanta nu a solicitat anularea Deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale nr. 10500 din 24 noiembrie 2015, având în vedere că prin această decizie s-au anulat parţial obligaţiile fiscale stabilite în sarcina sa, aceasta neavând interes în anularea respectivei decizii. Astfel, prima instanţă nu a evaluat aceste motive, neputând fi reţinute susţinerile reclamantei că, în cazul în care Curtea de Apel Bucureşti ar admite acţiunea sa, organele fiscale ar fi lipsite de cadrul procesual ce le-ar fi permis să refuze constatarea nulităţii conform Legii nr. 209/2015.

Se mai arată că reclamanta a făcut şi afirmaţii contradictorii, arătând că drepturile contribuabililor pentru care a fost constatată nulitatea creanţelor fiscale ce fac obiectul Legii nr. 209/2015 nu vor fi afectate de înlăturarea Ordinului nr. 2202/2015, din moment ce izvorul acestei nulităţi este legea. Or, şi în cazul obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei, izvorul este tot legea, şi nu un ordin al Preşedintelui ANAF de aprobare a unor proceduri.

4. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă A. SRL a depus întâmpinare, prin care invocă excepţia netimbrării recursului formulat de DGRFP Timişoara împotriva soluţiei de suspendare a judecăţii şi excepţia nulităţii recursului declarat de aceeaşi parte cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Pe fond, solicită respingerea recursurilor ca neîntemeiate şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la excepţia netimbrării recursului formulat de DGRFP Timişoara, arată în esenţă că exonerarea de la plata taxei judiciare de timbru operează, conform dispoziţiilor art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 doar atunci când este vorba despre venituri publice, ori recursul formulat de DGRFP Timişoara priveşte parţial soluţia de suspendare a judecăţii, care are natura unei simple măsuri de administrare a procesului şi nu veniturile publice.

Consideră că nu este aplicabil nici art. 229 C. proc. fisc., deoarece acesta se completează cu art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, care de altfel, confirmă că nu orice acţiune sau cerere formulată de respectivele persoane beneficiază automat de scutire de la plata taxei de timbru, cu atât mai mult cu cât o cererea ce are ca obiect controlul judiciar asupra unei măsuri de administrare a procesului nu poate fi considerată un act efectuat "în vederea administrării creanţelor fiscale".

În aceste condiţii, opinează că, nefiind făcută dovada achitării taxei judiciare de timbru, în baza art. 486 alin. (2) raportat la art. 486 alin. (3) C. proc. civ., nulitatea recursului operează de drept.

Referitor la excepţia nulităţii recursului declarat de DGRFP Timişoara cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., arată că argumentele invocate de această recurentă nu se încadrează în ipoteza normei de drept invocate, astfel că se impune aplicarea dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fond, arată că recursurile de faţă sunt neîntemeiate, invocând caracterul nedevolutiv al recursului cu privire la aspectele de fond tranşate de prima instanţă şi că în recurs pot fi invocate exclusiv aspecte de legalitate a hotărârii recurate, neexistând norme derogatorii în legătură cu natura nedevolutivă a recursului în materia contenciosului administrativ, deşi recurenta DGRFP Timişoara a susţinut că, în lipsa căii de atac a apelului, nu este limitată la motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Susţine că ambele recursuri se bazează exclusiv pe critici aduse modului în care prima instanţă a apreciat asupra fondului cauzei, sens în care apreciază că se impune respingerea recursurilor ca vădit neîntemeiate.

Critică susţinerea recurentei DGRFP Timişoara în sensul că intimata-reclamantă nu ar fi supusă executării silite în condiţiile în care au fost iniţiate măsurile asigurătorii, arătând că potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. fisc., odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii, ceea ce demonstrează, în opinia sa, că această creanţă face obiectul unei executări silite.

Pe de altă parte, arată că, distinct de aceste măsuri asigurătorii şi înainte de suspendarea executării titlului de creanţă fiscală, recurentele au emis pe seama societăţii intimate somaţia de executare şi diverse titluri executorii.

Mai arată că, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, prima instanţă a reţinut că cererea de suspendare cu care a fost învestită viza o altă perioadă de timp decât cea pentru care s-a acordat suspendarea, astfel că nu se poate invoca lipsa de interes câtă vreme prelungirea suspendării îi profită.

Intimata-reclamantă susţine că şi motivul de recurs invocat de către DGRFP Timişoara şi întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este vădit inaplicabil, aceasta neaducând în discuţie încălcarea unor norme materiale, ci aduce în discuţie aspecte de fond, urmărind reevaluarea situaţiei de fapt, contrar celor tranşate de prima instanţă. Astfel, consideră că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. sunt norme procesuale ce nu pot face obiectul motivului de casare invocat, ce vizează încălcarea unor norme de drept substanţial, iar pe de altă parte, arată că în calea de atac a recursului nu poate fi criticată oportunitatea soluţiei de suspendare întemeiată pe textul de lege anterior arătat.

În ceea ce priveşte critica din recursul DGRFP Timişoara în sensul că Ordinul ANAF nr. 2202/2015 nu instituie obligaţii fiscale, intimata-reclamantă arată că problema care se pune este dacă acesta este de natură să blocheze exonerarea creanţei fiscale.

Astfel, arată că unul dintre motivele cu care a fost învestită instanţa de fond se referă la faptul că organele fiscale au omis în mod abuziv să constate intervenţia în beneficiul reclamantei a nulităţii prevăzute în mod expres de Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţi fiscale, iar această lege a fost pusă în aplicare prin Ordinul ANAF a cărui anulare a solicitat-o în dosarul ce a atras suspendarea judecăţii prezentei cauze. Argumentul invocat în respectivul dosar a fost acela că procedurile prevăzute în acest ordin au fost de natură să permită organelor fiscale să refuze constatarea nulităţii prevăzute de Legea nr. 209/2015, instanţa învestită cu anularea Ordinul ANAF urmând să se pronunţe tocmai pe aceste chestiuni, cu impact asupra creanţei fiscale contestate în prezentul dosar.

II. Procedura de soluţionare a recursului

1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 27 iunie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Ulterior, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018, a fost fixat termen de judecată, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

2. Cu privire la excepţiile invocate de către intimata-reclamantă prin întâmpinare

2.1. Referitor la excepţia netimbrării recursului formulat de DGRFP Timişoara, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 prevăd că "(1) Sunt scutite de taxa judiciară de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaţilor, Preşedinţia României, Guvernul României, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public şi de Ministerul Finanţelor Publice, indiferent de obiectul acestora, precum şi cele formulate de alte instituţii publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice."

La alin. (2) al aceluiaşi articol sunt definite veniturile publice ca fiind veniturile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale, bugetelor fondurilor speciale, inclusiv ale bugetului Fondului de asigurări sociale de sănătate, bugetului Trezoreriei Statului, veniturile din rambursări de credite externe şi din dobânzi şi comisioane derulate prin Trezoreria Statului, precum şi veniturile bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz, veniturile bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate ori garantate de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice, precum şi veniturile bugetului fondurilor externe nerambursabile.

Din corelarea celor două alineate ale acestui articol rezultă că instituţiile publice, altele decât cele menţionate expres în partea introductivă a articolului, sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, doar în ipoteza în care dosarul are ca obiect "venituri publice" astfel cum au fost acestea definite în alin. (2) al art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013.

Or, fondul litigiului constă în anularea Deciziei nr. 92 din 30 martie 2016 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, precum şi anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x din 16 iunie 2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 16 iunie 2015 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în privinţa sumei de 47.487.571 RON reprezentând contribuţii sociale şi accesorii ale acestora.

Astfel fiind, acţiunea judiciară dedusă judecăţii are ca obiect venituri publice, fiind incidentă în speţă scutirea de la plata taxei judiciare de timbru dispusă prin art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 şi, prin urmare, sunt neîntemeiate criticile intimatei-reclamante în sensul inaplicabilităţii dispoziţiilor art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 în ceea ce priveşte cererea de recurs formulată de către DGRFP Timişoara.

2.2. Referitor la excepţia nulităţii recursului declarat de DGRFP Timişoara cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că şi această excepţie este neîntemeiată, recurenta-pârâtă formulând critici asupra unor aspecte presupus contradictorii, invocate de către instanţa de fond în considerentele hotărârii recurate.

Cu titlu exemplificativ se reţine că această recurentă a invocat subsumat acestui motiv de casare faptul că prima instanţă, deşi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de către pârâta AJFP Arad, a admis în mod nejustificat şi contradictoriu, că DGRFP Timişoara ar fi singura entitate care are capacitate procesuală pasivă ori că, deşi a apreciat că se impune pipăirea fondului, a omis să observe că această recurentă nu are calitate procesuală pasivă pe fondul cauzei.

2.3. Referitor la invocarea implicită a excepţiei nulităţii recursului declarat de DGRFP Timişoara cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. pentru lipsa argumentelor vizând nelegalitatea hotărârii recurate, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, argumentele invocate prin cererea de recurs putând fi subsumate acestui motiv de nelegalitate a hotărârii recurate.

Având în vedere considerentele de mai sus, în temeiul art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţiile invocate de către intimata-reclamantă.

3. Cu privire la fondul recursurilor declarate

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat în cauză de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, iar recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara este parţial fondat, în ceea ce priveşte soluţia dată asupra cererii de suspendare a judecării acţiunii în anularea actelor contestate.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Cu titlu preliminar, se constată că puterea de lucru judecat invocată de către intimata-reclamantă prin înscrisul intitulat "adresă" depus la ultimul termen de judecată în dosarul de recurs, reprezintă o apărare de fond, în sensul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) C. proc. civ. şi menţinerii soluţiei de suspendare a actelor administrative, motiv pentru care urmează a fi analizată din această perspectivă.

Tot din perspectiva unei apărări de fond urmează a fi analizată şi lipsa de interes invocată de către recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara în ceea ce priveşte cererea de suspendare întemeiată pe art. 15 din Legea nr. 554/2004, pe motiv că cererea de suspendare formulată de aceeaşi parte şi pentru aceleaşi acte administrative a fost admisă.

În cauză, reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 92 din 30 martie 2016 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x din 16 iunie 2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 16 iunie 2015 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în privinţa sumei de 47.487.571 RON şi să se constate că debitul reprezentând contribuţii sociale şi accesorii ale acestora este nedatorat.

De asemenea, reclamanta a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere atacate, precum şi suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea Dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti.

2.1.1. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, se constată că acesta a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

i) O primă critică adusă hotărârii recurate prin această cerere de recurs vizează respingerea de către prima instanţă a cererii de suspendare faţă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în condiţiile în care recurenta apreciază că nu avea calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât, în urma reorganizării intervenite prin Ordinul ANAF nr. 3849/2015, publicat în Monitorul Oficial nr. 952 din 22 decembrie 2015, începând cu 1 februarie 2016, administraţiile pentru contribuabili mijlocii de pe lângă administraţiile judeţene au trecut în subordinea direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice, astfel că societatea intimată nu mai aparţine de A.J.F.P. Arad, ci ar fi trecut în administrarea D.G.R.F.P. Timişoara.

Înalta Curte constată că aceste susţineri ale recurentei sunt neîntemeiate, având în vedere că, astfel cum s-a reţinut prin numeroase decizii de speţă, în materia contenciosului administrativ prezintă relevanţă calitatea de emitent al actului administrativ contestat, care determină, la rândul său, calitatea emitentului de parte în procesul în care respectivul act este contestat.

Sub acest aspect, nu pot fi reţinute susţinerile recurentei A.J.F.P. Arad în sensul că, dat fiind trecerea ulterioară a administraţiilor pentru contribuabili mijlocii de pe lângă administraţiile judeţene în subordinea direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice, nu mai prezintă relevanţă faptul că instituţia recurentă a avut capacitatea de a emite acte fiscale, câtă vreme emitentului actului administrativ i se recunoaşte calitatea procesuală în litigiile de contencios administrativ ce au ca obiect respectivul act, căci raportul juridic dedus judecăţii este cel dintre emitentul actului şi persoana pe seama căreia se încheie actul administrativ.

Prin urmare, în mod corect a reţinut prima instanţă că această excepţie este neîntemeiată, întrucât calitatea procesuală pasivă în litigiile de contencios administrativ este determinată de calitatea autorităţii pârâte de a fi emitenta actului administrativ a cărui suspendare se solicită, ca o consecinţă firească a actelor îndeplinite de aceasta în îndeplinirea atribuţiilor conferite de către legiuitor, calitate ce determină şi capacitatea administrativă a autorităţii, în speţă a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Arad, de a emite acte administrative prin care se dă naştere, se modifică sau se sting raporturi juridice.

În consecinţă, nu este relevant faptul că ulterior societatea reclamantă a trecut în administrarea fiscală a unei alte entităţi din structura Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, respectiv a Administraţiei pentru Contribuabili Mijlocii, deoarece acest aspect nu exclude calitatea Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad de emitent al actului administrativ fiscal atacat în prezentul dosar şi, implicit, de parte în acţiunea introdusă în contencios administrativ pentru anularea respectivului act administrativ.

ii) O a doua critică adusă hotărârii recurate prin această cerere de recurs vizează fondul cererii de suspendare a executării actului administrativ, recurenta-pârâtă apreciind că, în mod greşit, instanţa de fond a admis cererea de suspendare, având în vedere că nu erau întrunite în speţă condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 15 alin. (1) raportat la art. 14 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.

În ceea ce priveşte cazul bine justificat, instanţa de control judiciar constată că împrejurările de fapt ale cauzei sunt apte să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ în litigiu.

Astfel, reclamanta a formulat o cerere, înregistrată la AJFP Arad sub nr. x din 21 august 2015, prin care a solicitat aplicarea prevederilor Legii nr. 209/2015 pentru obligaţiile fiscale suplimentare stabilite prin decizia de impunere nr. x/16 iunie 2015, respectiv anularea în parte a acestei decizii, în privinţa sumei de 47.487.571 RON reprezentând contribuţii sociale şi accesorii ale acestora.

În urma formulării acestei solicitări, prin deciziile de anulare a obligaţiilor fiscale nr. 10500/24 noiembrie 2015 - filele x din vol. I al dosarului de primă instanţă - şi nr. 10653 din 27 noiembrie 2015 - fila x din vol. I al Dosarului de primă instanţă -, s-a anulat suma de 280.930 RON, în ceea ce priveşte Decizia de impunere nr. x/16 iunie 2015, respectiv suma de 7.197 RON, în ceea ce priveşte Decizia de accesorii nr. 7762 din 25 noiembrie 2015.

Înalta Curte constată că o parte din obligaţiile suplimentare stabilite în sarcina societăţii intimate prin Decizia de impunere ce face obiectul acestei cereri de suspendare, şi anume nr. F-AR 235 din 16 iunie 2015, au fost anulate chiar de către organul fiscal, respectiv suma de 280.930 RON, ce corespunde, conform afirmaţiilor intimatei-reclamante, cu obligaţiile suplimentare de plată stabilite pentru plata activităţii desfăşurate în Franţa de către salariaţii săi, fără a se proceda însă la luarea aceleiaşi măsuri şi cu privire la obligaţiile suplimentare de plată reţinute în sarcina reclamantei pentru plata activităţii desfăşurate într-o altă ţară membră UE (Germania) de către poprii salariaţi ai reclamantei.

Acest aspect este de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ în litigiu şi să fundamenteze existenţa cazului bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, existând suficiente indicii care, la nivel aparent, să răstoarne prezumţia de legalitate a actului administrativ a cărui suspendare se solicită, fără însă ca prin aceasta, să se antameze sau să se anticipeze analiza pe fond a conţinutului şi legalităţii respectivului act.

Înalta Curte constată că este îndeplinită în cauză şi condiţia pagubei iminente, în eventualitatea unei executări imediate a creanţelor stabilite prin actele administrative contestate.

Având în vedere prevederile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, conform cărora paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, reiese că paguba iminentă presupune atât un posibil prejudiciu, cât şi perturbarea gravă şi previzibilă a funcţionării entităţii afectate prin punerea în executare a actului administrativ.

Condiţia pagubei iminente este lăsată la aprecierea judecătorului de contencios administrativ, investit cu soluţionarea unei cereri de suspendare, chemat să procedeze la o analiză a tuturor aspectelor şi împrejurărilor de fapt şi de drept ale cauzei.

În speţă, Înalta Curte constată că organele fiscale au procedat la instituirea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile al reclamantei, dar în acelaşi timp au demarat şi procedura executării silite prin poprirea conturilor bancare ale reclamantei aspect ce rezultă din adresa de înfiinţarea a popririi nr. 72 din 12 februarie 2016. Această poprire vizează impunerea tuturor plăţilor efectuate de reclamantă cu titlu de impozit pe salarii şi obligaţii salariale, în contul creanţei stabilite prin Decizia de impunere nr. x din 16 iunie 2015.

Sub acest aspect, nu pot fi reţinute susţinerile recurentei-pârâte în sensul că instituirea măsurilor asigurătorii nu impune neapărat şi executarea silită, ci are doar rolul de a indisponibiliza o parte din bunurile societăţii până la soluţionarea fondului şi de a prezerva posibilitatea unei eventuale executări silite, în condiţiile în care activitatea societăţii este perturbată, aceasta fiind în imposibilitate de a se folosi, în activitatea desfăşurată, de fonduri din conturile asupra cărora s-a instituit poprirea.

Astfel fiind, poprirea conturilor societăţii este de natură să producă reclamantei o pagubă cel puţin greu de reparat ulterior, dar indiscutabil generatoare a unei perturbări previzibile grave a funcţionării societăţii intimate, având în vedere cuantumul creanţei ce face obiectul actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

Prin urmare, contrar celor susţinute de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile cazului bine justificat şi pagubei iminente, soluţia suspendării actului administrativ circumscriindu-se noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională ori de câte ori se constată că sunt îndeplinite condiţiile legale, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.

Referitor la puterea de lucru judecat invocată de către intimata-reclamantă în raport de hotărârile pronunţate de către instanţele judecătoreşti asupra cererii de suspendare a aceloraşi acte administrative şi întemeiate pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, aceasta nu poate fi reţinută în cauză ca atare, cel puţin în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, element care se analizează prin raportare la toate aspectele de fapt ale cauzei de la momentul la care aceasta este supusă analizei instanţei judecătoreşti. Or, în cauză fiind vorba despre un moment mult anterior, îndeplinirea condiţiei pagubei iminente se impune a fi analizată independent de cele reţinute de către instanţa învestită cu soluţionarea cererii de suspendare executare întemeiate pe art. 14 din Legea nr. 554/2004, analiză pe care de altfel instanţa de recurs a şi făcut-o în paragrafele anterioare.

Pentru aspectele anterior arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad împotriva încheierii civile din 17 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

2.1.2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., se constată că acesta este parţial fondat, în ceea ce priveşte soluţia dată asupra cererii de suspendare a judecării acţiunii în anularea actelor contestate şi nefondat în rest.

2.1.2.1. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), Înalta Curte constată că sentinţa recurată respectă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, indicând într-o manieră suficientă argumentele pentru care au fost respinse apărările pârâtelor.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă invocă existenţa în cuprinsul hotărârii recurate a unor motive contradictorii, cum ar fi faptul că, deşi prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a AJFP Arad, ar fi admis că DGRFP Timişoara este singura entitate cu calitate procesuală pasivă în cauză, precum şi faptul că, deşi a apreciat că se impune pipăirea fondului, nu a sesizat că această recurentă nu are calitate procesuală pasivă, deşi acest aspect se circumscria noţiunii de pipăire a fondului.

Analizând hotărârea recurată în raport cu aspectele invocate de recurenta-pârâtă DGRFP Timişoara subsumat acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte constată că aceste susţineri sunt nefondate, având în vedere, pe de o parte, că nicăieri în cuprinsul hotărârii recurate, nu s-a făcut vreo menţiune în sensul că DGRFP Timişoara ar fi singura entitate ce are capacitate procesuală pasivă, iar pe de altă parte, faptul că prima instanţă a apreciat că se impune pipăirea fondului, dar nu a apreciat în sensul că recurenta nu ar avea calitate procesuală pasivă, nu se circumscrie noţiunii de motive contradictorii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., căci aceste aspecte nu se exclud reciproc.

Astfel fiind, instanţa de recurs constată că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

2.1.2.2. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că subsumat acestui caz de nelegalitate, recurenta-pârâtă a formulat mai multe critici, ce urmează a fi analizate punctual de către instanţa de recurs.

i) O primă critică vizează faptul că prima instanţă ar fi considerat fără temei că este îndeplinită condiţia pagubei iminente, recurenta-pârâtă susţinând că instituirea unor măsuri executorii nu presupune automat o executare silită, ci doar prezervarea posibilităţii unei eventuale executări.

Înalta Curte constată că aceste susţineri nu sunt întemeiate, având în vedere că, astfel cum s-a arătat în analiza recursului declarat de către AJFP Arad, organele fiscale au procedat la instituirea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile al reclamantei, dar în acelaşi timp au poprit şi conturile bancare ale acesteia, astfel cum reiese din adresa de înfiinţarea a popririi nr. 72 din 12 februarie 2016, în condiţiile în care poprirea conturilor face parte din faza executării silite a creanţelor datorate de către debitor.

În consecinţă, condiţia pagubei iminente este îndeplinită în cauză, sub forma perturbării activităţii societăţii, generate de imposibilitatea derulării fluxurilor de lichidităţi prin conturile asupra cărora s-a aplicat măsura popririi.

ii) O a doua critică vizează lipsa de interes în susţinerea cererii de suspendare executare întemeiate pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004 în condiţiile în care intimatei-reclamante i-a fost admisă în mod definitiv cererea de suspendare întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din acelaşi act normativ.

Înalta Curte constată că nici această critică nu este întemeiată, câtă vreme suspendarea executării actului administrativ întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 operează până la pronunţarea în primă instanţă asupra acţiunii în anularea aceluiaşi act administrativ, iar suspendarea dispusă în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004 îşi produce efectele până la soluţionarea definitivă a cauzei.

În aceste condiţii, intimata-reclamantă are interes în obţinerea unei hotărâri de suspendare a actului administrativ, ale cărei efecte să se întindă până la soluţionarea definitivă a cauzei, moment plasat în timp după cel al pronunţării în primă instanţă asupra acţiunii în anularea aceluiaşi act.

iii) A treia critică se referă la faptul că, în opinia recurentei-pârâte, recursul în materia contenciosului administrativ are caracter devolutiv, întrucât în această materie lipseşte calea de atac a apelului, ceea ce ar face ca recursul să nu fie limitat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte consideră că aceste susţineri nu sunt fondate, recursul fiind o cale de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară şi nesuspensivă de executare, instanţa de recurs fiind ţinută să analizeze aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme legiuitorul nu face nicăieri vorbire în reglementarea căii de atac a recursului din C. proc. civ. sau din Legea nr. 554/2004 la o eventuală excepţie privind soluţionarea recursului în materia contenciosului administrativ.

Astfel, recursul este o cale nedevolutivă de atac, având în vedere că nu conduce la rejudecarea fondului pricinii, iar acest caracter decurge, pe de o parte, din chiar motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ce vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, iar, pe de altă parte, din faptul că, aşa cum precizează art. 492 C. proc. civ., în faţa instanţei de recurs "nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor noi".

iv) Pe fondul cererii de suspendare a executării, recurenta-pârâtă formulează critici în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor cazului bine justificat şi a condiţiei pagubei iminente.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că în speţă sunt îndeplinite condiţiile cazului bine justificat şi pagubei iminente, având în vedere considerentele expuse în cadrul acestei decizii la pct. 2.1.1. ii), în analiza motivelor de recurs formulate de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad.

v) În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara cu privire la soluţia dată asupra cererii de suspendare a judecării acţiunii în anularea actelor contestate, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte că acestea sunt fondate.

Astfel, prin hotărârea recurată, prima instanţă a admis, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea Dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, apreciind că, raportat la motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, ce vizează greşita aplicare a Legii nr. 209/2015, soluţionarea cauzei ar depinde de modul de soluţionare a Dosarului nr. x/2016 al Curţii de Apel Bucureşti, având ca obiect anularea parţială a Ordinului nr. 2202/2015, ce a instituit procedurile prin care au fost puse în aplicare dispoziţiile Legii nr. 209/2015, fiind nerelevant, în opinia primei instanţe că respectivul ordin a fost emis şi a intrat în vigoare ulterior emiterii deciziei de impunere contestate.

Contrar acestui argument reţinut de către instanţa de fond, Înalta Curte constată că neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional, este obligatorie, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile şi constă în aceea că legea civilă se aplică numai situaţiilor juridice care iau naştere după intrarea ei în vigoare, aplicându-se doar pentru viitor, nu şi pentru trecut.

În speţă, Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 2202 pentru aprobarea procedurilor de anulare a obligaţiilor fiscale ce fac obiectul prevederilor Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale şi al Legii nr. 225/2015 privind anularea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate pentru anumite categorii de persoane fizice, a fost emis la data de 19 august 2015, fiind ulterior emiterii actelor contestate în prezentul dosar, respectiv Deciziei de impunere nr. x din 16 iunie 2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 16 iunie 2015.

Astfel fiind, întrucât potrivit jurisprudenţei consolidate a Înaltei Curţi, verificarea legalităţii unui act administrativ se face în raport cu legislaţia în vigoare la momentul emiterii acestuia, soluţionarea prezentului dosar nu depinde în niciun mod de soluţia ce urmează a se da în Dosarul Curţii de Apel Bucureşti nr. x/2/2016 asupra cererii privind anularea Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 2202/2015, căci actele administrative ce fac obiectul prezentei cauze nu au fost emise în baza ordinului contestat, sens în care nici anularea acestuia nu poate avea vreo consecinţă asupra respectivelor acte administrative.

Prin urmare, instanţa de fond în mod greşit a dispus suspendarea judecării cauzei în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în condiţiile în care soluţia ce urmează a se da în prezentul dosar nu depinde în niciun fel de soluţionarea Dosarului Curţii de Apel Bucureşti nr. x/2/2016, ce are ca obiect Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 2202/2015, ordin emis ulterior actelor administrative contestate în speţă.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva Încheierii civile din 17 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal; va casa în parte încheierea recurată şi, rejudecând cauza, va respinge cererea de suspendare a judecării acţiunii în anularea actelor contestate şi va trimite cauza instanţei de fond în vederea continuării judecăţii, menţinând celelalte dispoziţii ale încheierii recurate.

În ceea ce priveşte cererea intimatei-reclamantei de obligare a recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, acestea urmează a nu fi acordate, având în vedere soluţia pronunţată în cauză, de casare în parte a încheierii recurate şi trimitere a cauzei instanţei de fond în vederea continuării judecăţii, urmând a fi avute în vedere .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile invocate de către intimata-reclamantă.

Respinge recursul declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad împotriva Încheierii civile din 17 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva aceleiaşi încheieri.

Casează în parte încheierea recurată şi, rejudecând cauza:

Respinge cererea de suspendare a judecării acţiunii în anularea actelor contestate şi trimite cauza instanţei de fond în vederea continuării judecăţii.

Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii recurate.

Fără cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM