Suspended enforcement of fiscal recovery order: appeal allowed and case quashed and remanded for lack of motivation

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, reclamanta Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, suspendarea executării actului administrativ unilateral constând în Dispoziţia obligatorie nr. 104115 din 21.03.2017, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Serviciul Inspecţie Economico - Financiară, comunicată reclamantei la data de 28.03.2017, prin care au fost stabilite în sarcina acesteia patru măsuri obligatorii, privind recuperarea sumei de 2.892.125 RON, până la momentul în care instanţa învestită cu analizarea fondului se va pronunţa definitiv asupra legalităţii acestui act administrativ.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin Sentinţa civilă nr. 1939 din 29 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi a respins cererea formulată de reclamantul Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Serviciul Inspecţie Economico - Financiară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 1939 din 29 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamantul Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A., solicitând în principal, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi pe cale de consecinţă să se admită cererea de suspendare a executării actului administrativ contestat.

În subsidiar a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., republicat.

În motivarea cererii sale de recurs, recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv nu a motivat în fapt şi în drept elementele referitoare la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, cazul bine justificat şi paguba iminentă.

În critica sentinţei recurate, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa prezentat motive contradictorii în considerentele hotărârii, în condiţiile în care pe de-o parte reţine că lipsa temeiului legal reprezintă o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului atacat, iar în speţă întemeierea actului administrativ pe un temei de drept abrogat, nu conduce la îndeplinirea acestei condiţii.

În cadrul aceleiaşi critici, recurenta-reclamantă, apreciază că deşi instanţa de fond consideră că reprezintă o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ, necompetenţa autorităţii de a emite actul, cu toate acestea, instanţa consideră că nu conduce la existenţa unei îndoieli serioase motivul invocat de reclamantă potrivit căruia art. 13 alin. (5) din O.G. nr. 26/2013 nu conferă atribuţii organelor de control pentru a emite dispoziţii în ceea ce priveşte recuperarea amenzilor.

Având în vedere această critică recurenta-reclamantă a reiterat în cuprinsul cererii de recurs argumentele susţinute de aceasta prin cererea de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă apreciază şi că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în principal a art. 14, art. 15 şi art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimata-pârâtă Direcţia Generală a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele arătate în continuare.

În raport de aspectele învederate mai sus, Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul de casare de ordine publică, reprezentat de lipsa motivării sentinţei recurate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat.

În speţă, recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu suspendarea executării actului administrativ unilateral constând în Dispoziţia Obligatorie nr. 104115 din 21.03.2017, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Serviciul Inspecţie Economico - Financiară.

Reclamanta a argumentat că se impune suspendarea executării actului administrativ contestat deoarece, dispoziţia obligatorie se întemeiază pe forma abrogată a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din O.G. nr. 26/2013, act normativ care nu mai era în vigoare la data emiterii Dispoziţiei obligatorii nr. 104115 din 21.03.2017, respectiv la 21.03.2017. Aceasta a argumentat că şi dacă s-ar considera că Dispoziţia obligatorie nr. 104115 din 21.03.2017 ar fi putut să fie întemeiată pe dispoziţiile art. 13 alin. (5) din O.G. nr. 26/2013, forma în vigoare anterior datei de 01.02.2016, arată că acest text de lege nu conferă atribuţii organelor de control pentru a emite dispoziţii în ceea ce priveşte recuperarea amenzii şi a eventualelor prejudicii.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a mai susţinut că reprezintă motive care să conducă la o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ contestat şi faptul că măsurile stabilite prin Dispoziţia obligatorie nr. 104115 din 21.03.2017 încalcă autonomia legală a organelor de conducere ale societăţii şi regimul juridic de mandat al organelor de conducere ale societăţii pe acţiuni.

Reclamanta a mai susţinut că Dispoziţia obligatorie nr. 104115 din 21.03.2017, în integralitatea ei este nelegală, întrucât încalcă dreptul Uniunii Europene care se aplică cu prioritate faţă de orice acte normative interne, conform art. 148 din Constituţia României.

În susţinerea cererii sale, reclamanta a mai arătat că măsurile din cadrul Dispoziţiei obligatorii cuprind dispoziţii contradictorii şi neclare, prin raportare la termenul stabilit pentru executare astfel că, în cadrul măsurilor nr. 1, 2 şi 3 s-a dispus "recuperarea contravalorii amenzii (...), după efectuarea plăţii", totuşi, ulterior se menţionează că, termenul pentru ducerea la îndeplinire a măsurilor este de 30 de zile calculate de la data comunicării acestei dispoziţii.

Sub acelaşi aspect, reclamanta apreciază că măsurile conţin dispoziţii ce nu pot fi puse în aplicare în termenele stabilite. În acest sens, arată că, termenul acordat pentru identificarea persoanelor responsabile şi recuperarea amenzilor/prejudiciului este de 30 de zile, respectiv de 60 de zile, calculat de la data comunicării Dispoziţia obligatorie nr. 104115 din 21.03.2017.

Instanţa de fond a respins cererea reclamantei, apreciind că aceasta a invocat în susţinerea cererii de suspendare exclusiv critici care ţin de fondul cauzei, respectiv că: "dispoziţia obligatorie se întemeiază pe forma abrogată a prevederilor art. 13 alin. (5) din O.G. nr. 26/2013, ce nu mai era în vigoare la data emiterii Dispoziţiei obligatorii, respectiv la 21.03.2017; art. 13 alin. (5) din O.G. nr. 26/2013 nu conferă atribuţii organelor de control atribuţii pentru a emite dispoziţii în ceea ce priveşte recuperarea amenzii şi a eventualelor prejudicii; măsurile stabilite prin dispoziţia obligatorie încalcă autonomia legală a organelor de conducere ale societăţii şi regimul juridic de mandat al organelor de conducere a societăţii pe acţiuni; Dispoziţia obligatorie nr. 104115 din 21.03.2017 încalcă dreptul Uniunii Europene; măsurile din cadrul dispoziţiei obligatorii cuprind măsuri contradictorii şi neclare, prin raportare la termenul stabilit pentru executare şi că măsurile conţin dispoziţii ce nu pot fi puse în aplicare în termenele stabilite".

Deşi instanţa de fond a identificat în mod corect apărările reclamantei, aceasta a apreciat că pentru verificarea acestor susţineri este necesară o analiză temeinică a situaţiei de fapt şi a normelor de drept incidente, împrejurare care ar presupune o prejudecare a fondului cauzei, iar nu o analiză a aparenţei de nelegalitate a actului administrativ contestat.

Pe scurt, instanţa de fond în analiza elementelor prezentate de reclamantă prin care a dorit să probeze îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, s-a mulţumit să concluzioneze că motivele invocate de reclamantă nu pot fi apreciate ca împrejurări legate de starea de drept sau de fapt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului.

În ceea ce priveşte analiza argumentelor prezentate de reclamantă în dorinţa de a dovedi îndeplinirea în cauză a condiţiei prevenirii pagubei iminente, precum cheltuieli suplimentare pentru promovarea unor procese, ori declanşarea unor greve ale salariaţilor nemulţumiţi de măsurile dispuse, instanţa de fond a concluzionat că nu pot fi considerate argumente suficiente pentru a se putea aprecia că există riscul producerii unei pagube iminente.

Înalta Curte analizând scurtele concluzii ale instanţei de fond, apreciază că aceasta nu a analizat apărările invocate de reclamantă în vederea susţinerii cererii sale, limitând motivarea sa la argumentul conform căruia, o analiză complexă a acestora ar conduce la o prejudecare a fondului cauzei.

Înalta Curte apreciază că singura contribuţie a judecătorului de la prima instanţă în redactarea considerentelor hotărârii s-a limitat la scurte concluzii în privinţa argumentelor invocate în susţinerea îndeplinirii în cauză a celor două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi la preluarea situaţiei de fapt şi a temeiurilor de drept din cuprinsul cererii de chemare în judecată a reclamantei, fără a analiza în baza unui raţionament juridic propriu, care sunt argumentele care impun soluţia pentru care acesta a optat.

În temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, instanţa este obligată să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Orice parte, în cadrul unei proceduri, are dreptul să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi dreptul ca acesta să le examineze în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă toate cererile şi observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, aceasta având în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă.

Evocarea evazivă a poziţiei procesuale a reclamantei, urmată de concluzia simplă conform căreia analiza motivelor invocate ar conduce la prejudecarea fondului cauzei, fără a expune o analiză proprie a aspectelor de fapt şi de drept relevante, nu corespunde exigenţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, şi a art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Această conduită procedurală face practic imposibilă exercitarea controlului judiciar, impunându-se casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, asigurându-se astfel părţilor, dublul grad de jurisdicţie prevăzut de lege.

În fond după casare, instanţa de trimitere urmează să examineze toate motivele de nelegalitate în limitele procedurii instituite de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi apărările invocate, pentru a pronunţa o hotărâre legală şi temeinică, administrând orice altă probă apreciată ca utilă şi pertinentă în cauză.

Pentru toate considerentele expuse, constatând că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., republicat, şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române TAROM S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 1939 din 24 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2018.

Procesat de GGC - NN