Religious property retrocession and compensation claims for demolished structures dismissed as unfounded

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi ulterior pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca urmare a Deciziei nr. 2061 din 18 mai 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în regulator de competenţă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea Deciziei nr. 2818 din 8 iulie 2013 emisă de pârâtă şi restituirea în natură a suprafeţei de teren situat în Bucureşti, str. x, iar în subsidiar acordarea de despăgubiri în măsura în care terenul menţionat nu poate fi restituit în natură şi să se dispună acordarea de despăgubiri şi pentru construcţia veche situată pe teren şi care în prezent a fost demolată.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 13 din 11 ianuarie 2016, a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

În esenţă, s-a reţinut că terenul care formează obiectul cererii, moştenit prin testament (olograf, n.red.) de către reclamantă a trecut direct în proprietatea statului la momentul deschiderii succesiunii, urmând regimul Legii nr. 58/1974; că reclamanta nu a avut calitatea de proprietar al terenului la data trecerii acestuia în proprietatea statului, iar capătul de cerere referitor la acordarea de despăgubiri pentru construcţia veche existentă la momentul preluării imobilului, ulterior demolată şi care nu mai există la data formulării cererii de restituire, este neîntemeiat în raport cu dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 şi ale H.G. nr. 1164/2002.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A., susţinând, în esenţă, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

Astfel, a susţinut că soluţia de respingere a cererii de restituire a terenului în suprafaţă de 150 mp este nelegală, prima instanţă nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care dispun că de prevederile legii beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite, Comunitatea Evreilor din Bucureşti având calitatea de succesor testamentar al defuncţilor B. şi C.

Totodată, a făcut trimitere la prevederile art. 1 lit. f) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, din care rezultă că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au caracter de complinire în raport cu O.U.G. nr. 94/2000 - act normativ reparator anterior.

În ceea ce priveşte regimul juridic al terenurilor preluate de stat în condiţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974, recurenta a susţinut că acesta este stabilit prin Legea nr. 18/1991 însă, potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, terenul aferent construcţiei are regimul juridic stabilit de text doar în situaţia existenţei construcţiei.

În ipoteza în care, ulterior înstrăinării, construcţia proprietatea dobânditorului a fost preluată şi apoi demolată, art. 1.4 lit. c) din Norme stabileşte că regimul juridic al terenului rămâne supus incidenţei Legii nr. 10/2001 în favoarea proprietarului terenului de la data trecerii acestuia în proprietatea statului sau a moştenitorilor acestuia.

Potrivit recurentei, A., în calitate de continuatoare a Comunităţii Evreilor din Bucureşti, are calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul legilor speciale de reparaţie, la restituirea terenului în discuţie sau după caz, măsuri reparatorii în echivalent.

O altă critică vizează faptul că prima instanţă în mod greşit a reţinut că imobilul teren în suprafaţă de 150 mp nu s-a aflat în patrimoniul Comunităţii Evreilor din Bucureşti la data preluării, ca urmare a trecerii directe în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974.

În acest sens, recurenta a invocat prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, arătând că au fost nesocotite prevederile actelor normative interne, cât şi internaţionale, preluarea terenurilor de către stat în baza Legii nr. 58/1974 fiind, în mod evident, făcută fără titlu valabil, aşa încât imobilul nu a intrat niciodată în patrimoniul statului.

În ceea ce priveşte calitatea de proprietar a Comunităţii Evreilor din Bucureşti, conform testamentelor autentificate şi certificatului de moştenitor, voinţa testatorilor a fost aceea de a transmite, prin succesiune testamentară, atât construcţia, cât şi terenul pe care era situată această construcţie.

În continuare, recurenta critică hotărârea primei instanţe şi în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de despăgubiri pentru construcţia ce s-a aflat pe teren la momentul preluării abuzive şi care ulterior a fost demolată, motivat de împrejurarea, potrivit căreia construcţiile demolate nu intra sub incidenţa O.U.G. nr. 94/2000.

În acest sens, a susţinut că au fost aplicate greşit prevederile art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, respectiv art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, în ceea ce priveşte construcţiile demolate.

Astfel, a arătat că în măsura în care O.U.G. nr. 94/2000 nu reglementează anumite aspecte, în mod evident, cu privire la acestea devin aplicabile dispoziţiile legii speciale, în cauză acestea fiind reprezentate de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, a apreciat că în mod greşit prima instanţă a considerat că nu este reglementat dreptul la despăgubiri pentru construcţiile demolate, acesta fiind reglementat în mod expres de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, care stabilesc dreptul persoanei îndreptăţite la "măsuri reparatorii prin echivalent."

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

4. Apărarea intimatei-pârâte

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate, fiind temeinică şi legală.

5. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 3 mai 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidenţa în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunţând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 14 iunie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 2818 din 8 iulie 2013, emisă de intimata-pârâtă, şi restituirea în natură a suprafeţei de teren situat în Bucureşti, str. x, iar în subsidiar acordarea de despăgubiri, în măsura în care terenul menţionat nu poate fi restituit în natură, despăgubiri care solicită să fie acordate şi pentru construcţia veche situată pe teren şi care în prezent a fost demolată.

Curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, în natură sau în echivalent, în baza acestei legi, cultele religioase care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.

Criticile recurentei privind încălcarea normelor de drept material, reprezentate de prevederile art. 3 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum şi de art. 1 lit. f) şi art. 1.4 lit. c) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 nu pot fi primite, aceste dispoziţii legale nefiind aplicabile cauzei.

În acest sens, sunt relevante prevederile art. 8 alin. (2) din Legii nr. 10/2001, potrivit cărora "regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase preluate de stat este reglementat prin O.U.G. nr. 91/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată", rezultând astfel că reglementarea este, contrar celor susţinute de parte, în sensul înlăturării aplicării acestei legi, în privinţa procedurii de retrocedare.

În consecinţă, în condiţiile în care acest act normativ exclude retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, nu sunt aplicabile nici Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Referitor la critică, potrivit căreia în cauză sunt incidente prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se constată, de asemenea, nu poate fi reţinută, textul de lege invocat putând fi aplicabil doar în ipoteza existenţei unei cereri formulate în baza acestei legi şi să urmeze procedura prevăzută de această lege.

Or, instanţa este învestită cu controlul de legalitate al unei decizii emise de Comisia Specială de Retrocedare, prin care a fost respinsă cererea de retrocedare (3626 din 26 februarie 2003), formulată de reclamantă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, privind restituirea imobilului (teren şi construcţie), situat în municipiul Bucureşti, str. x, pentru că nu se încadrează în prevederile acestui act normativ.

Autoritatea publică a avut în vedere că, de la data soluţionării cererii de retrocedare, imobilul construcţie nu mai exista, fiind demolat, iar imobilul teren a trecut în proprietatea statului român direct din patrimoniul testatorului, la momentul deschiderii succesiunii, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, fapt consemnat şi în Certificatul de moştenitor nr. x/1978, prin care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate numai asupra construcţiei, iar terenul a fost preluat de stat din patrimoniul fostului proprietar, C.

Conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974 "dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construcţii al localităţilor urbane şi rurale se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri. În caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestor construcţii trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973."

În speţă, D. a dobândit, în calitate de moştenitor testamentar, dreptul de proprietate numai în ceea ce priveşte construcţia existentă pe terenul în litigiu, terenul aferent construcţiei moştenite prin testament de reclamantă nu s-a aflat niciun moment în patrimoniul D., ci a trecut din patrimoniul testatorilor direct în proprietatea statului, la momentul deschiderii moştenirii, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a reţinut că reclamanta nu avea calitatea de proprietar, terenul trecând direct în proprietatea statului (...) ca efect al Legii nr. 58/1974, nefiind astfel aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000.

Referitor la criticile vizând aplicarea greşită a prevederilor art. 1 alin. (3) şi art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că, dacă acestea nu reglementează acordarea de măsuri reparatorii pentru clădirile demolate, devin aplicabile, în completare, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se reţine, de asemenea, că nu pot fi primite.

În cauză, legea specială care reglementează tipul şi procedura de acordare a despăgubirilor este Legea nr. 165/2013, iar nu Legea nr. 10/2001 care, prin art. 8 alin. (2), exceptează de la aplicare retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Totodată, aşa cum s-a reţinut, decizia contestată a fost emisă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, republicată, prin urmare nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 "sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Relevante, în ceea ce priveşte construcţiile demolate, sunt şi dispoziţiile punctul 3 din Normele metodologice aferente art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, modificată şi completată prin H.G. nr. 1094/2005, care prevăd că:

"nu intră sub incidenţa Ordonanţei de urgentă a Guvernului nr. 94/2000. republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum şi construcţiile demolate."

În concluzie, din analizarea tuturor prevederilor menţionate, rezultă cu evidenţă faptul că cererile de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România sunt excluse de sub incidenţa Legii nr. 10/2001 (şi a Normelor de aplicare a acesteia), de asemenea, caracterul de lex specialis al Legii nr. 165/2013 (iar nu al Legii nr. 10/2001) faţă de O.U.G. nr. 94/2000, în privinţa tipului şi procedurii de acordare a despăgubirilor, regimul juridic al imobilelor (terenuri) trecute în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 58/1974, precum şi excluderea construcţiilor demolate de sub incidenţa O.U.G. nr. 94/2000.

Instanţa de control observă, în acord cu punctul de vedere al autorităţii intimate, că, în realitate, se reproşează lipsa unui act normativ care să prevadă măsurile privind acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate, aşadar motivul contestării actului atacat îl constituie omisiunea legislativă în materie.

Or, în temeiul art. 61 din Constituţie, "Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării", astfel încât modificarea sau completarea normelor juridice constituie atributul exclusiv al acestuia.

Prin urmare, toate criticile recurentei sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva Sentinţei nr. 13 din 11 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2018.

Procesat de GGC - MM