Unconstitutionality exception against 30-day travel limit under suspended sentence dismissed as inadmissible for lack of nexus to specific 9-day request

Deliberând asupra recursului declarat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a art. 46 alin. (2) teza a III a din Legea nr. 253/2013 din încheierea din data de 13 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 13 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019, s-a admis cererea formulată de petentul A. condamnat prin Sentinţa penală nr. 107/09.06.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1/A din 03 ianuarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală. În baza art. 557 alin. (10) din C. proc. pen. şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 253/2013 s-a încuviinţat părăsirea teritoriului României de către petentul A. în perioada 22.05.2019 - 31.05.2019, iar în baza art. 29 alin. (5) rap. la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de petentul A., excepţia fiind inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că la data de 25 aprilie 2019, s-a înregistrat pe rolul instanţei cererea formulată de petentul A., privind permisiunea părăsirii domiciliului în care execută măsura preventivă. În motivarea cererii sale, a solicitat încuviinţarea părăsirii teritoriului ţării în perioada 23 mai - 31 mai 2019, pentru o deplasare în interiorul Uniunii Europene în Grecia, prin Bulgaria, organizată de clubul moto din care face parte.

Acesta a precizat că, după comunicarea minutei hotărârii de condamnare, Consilierul de Probaţiune din cadrul Serviciului de Probaţiune Bucureşti a întocmit şi i-a adus la cunoştinţă planul de supraveghere în ceea ce îl priveşte, a reînceput activitatea editorială, respectiv colaborarea cu Editura B., până la data aceasta publicând deja o lucrare juridică în domeniul dreptului fiscal, urmând ca în perioada următoare, conform hotărârii, să efectueze şi cele 120 de ore la Fundaţia pentru Promovarea Sancţiunilor Comunitare. Totodată, a precizat că în perioada 30 martie - 4 aprilie 2019, a mai beneficiat de acordul instanţei pentru o deplasare în străinătate, care s-a desfăşurat în bune condiţii. În drept, a invocat art. 557 alin. (10) din C. proc. pen. coroborat cu art. 46 din Legea nr. 253/2013.

Petentul a depus la dosarul cauzei şi o excepţie de neconstituţionalitate a prevederilor art. 46 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 253/2013, referitoare la faptul că durata părăsirii ţării nu poate depăşi 30 de zile într-un an.

În motivarea cererii formulate, petentul a arătat că, întrucât această prevedere legală nu a fost impusă de consilierul de probaţiune, nefiind deci o măsură administrativă, ci una ex lege cu caracter penal prevăzută expres într-o lege de aplicare a unei legi penale, iar această interdicţie prin care se stabileşte un termen nu poate fi contestată pe calea reglementată de art. 95 alin. (1) din C. pen., judecătorul neputând să deroge de la aplicarea ei decât înlăturând măsura în întregime, singura cale prin care acest termen poate fi înlăturat este excepţia de neconstituţionalitate. A apreciat că se impune formularea acestei excepţii, întrucât echivalează cu extinderea prevederilor unei hotărâri judecătoreşti dincolo de ceea ce judecătorul a decis şi pentru că printr-o lege de aplicare a unei legi penale se adaugă un termen nereglementat în legea penală. A mai arătat că reglementarea dată de legiuitor prin legea penală sancţionatorie este cuprinsă în art. 93 alin. (1) lit. d) din C. pen. şi art. 23 alin. (12) şi 126 alin. (1) din Constituţia României. A mai precizat că, prin norma pe care o consideră neconstituţională se adaugă la legea penală o normă sancţionatorie suplimentară, instituindu-se un termen nereglementat în legea penală. De asemenea, a mai precizat că articolul face parte din Titlul III - Executarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor dispuse de instanţă, potrivit C. pen., Cap. I - Dispoziţii generale, invocând dispoziţiile art. 46 alin. (1), (2) şi 3. Totodată, a menţionat că se arată foarte clar în C. pen. care este modul în care judecătorul stabileşte pedeapsa, invocând în acest sens dispoziţiile art. 74 alin. (1) şi (2). Astfel, a apreciat că, prin dispoziţiile legale cu privire la care a formulat prezenta excepţie, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât un judecător a stabilit în totalitate pedeapsa ce urmează a fi executată, art. 126 alin. (1) din Constituţia României. Faţă de aceste aspecte, petentul a solicitat admiterea excepţiei formulate şi constatarea neconstituţionalităţii prevederilor art. 46 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 253/2013, urmând a fi sesizată Curtea Constituţională a României.

Referitor la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 253/2013, formulată de petentul A., s-a reţinut că potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

S-a mai reţinut, în privinţa condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3), că acestea nu sunt îndeplinite în mod cumulativ. Astfel, deşi excepţia a fost ridicată de către o parte din dosar în faţa unei instanţe judecătoreşti şi priveşte neconstituţionalitatea unei dispoziţii dintr-o lege în vigoare, respectiv art. 46 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 253/2013, care prevede că durata părăsirii ţării nu poate depăşi 30 de zile într-un an, iar aceste prevederi nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, nu este îndeplinită şi condiţia referitoare la existenţa unei legături între dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate este invocată cu soluţionarea cauzei în discuţie, întrucât această dispoziţie legală nu influenţează sub niciun aspect soluţia care urmează a fi dispusă.

În acest sens, s-a observat că cererea de încuviinţare a părăsirii temporare a ţării dedusă judecăţii este a doua de acest gen formulată de către petent, iar perioadele vizate nu depăşesc împreună perioada de 30 de zile într-un interval de un an menţionată de dispoziţia legală criticată. Prin urmare, s-a apreciat că textul de lege vizat nu este de natură să influenţeze în vreun fel modalitatea de soluţionare a cererii petentului.

Curtea a mai reţinut că această condiţie de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv existenţa unei legături între dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate este invocată cu soluţionarea cauzei în discuţie, trebuie să fie analizată în concret, prin raportare la datele şi împrejurările speţei deduse judecăţii, iar nu în abstract, întrucât sesizarea instanţei de contencios constituţional în vederea efectuării controlului de constituţionalitate a posteriori, spre deosebire de cel a priori, trebuie să vizeze întotdeauna un text de lege aplicabil în cauză de către instanţa în faţa căreia se invocă excepţia.

Totodată, Curtea a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate invocată ar fi fost admisibilă doar în ipoteza în care perioada pentru care petentul solicita încuviinţarea părăsirii ţării ar fi depăşit limita de 30 de zile stabilită de art. 46 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 253/2013, sau măcar dacă ar fi învederat că ar fi avut intenţia de a părăsi România pentru o perioadă mai lungă de 30 de zile, însă ca urmare a restricţiei stabilite de textul de lege în discuţie a fost nevoit să solicite părăsirea ţării pentru o perioadă mai scurtă decât cea dorită.

În consecinţă, nefiind îndeplinită condiţia de admisibilitate referitoare la existenţa unei legături între dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate este invocată cu soluţionarea cauzei în discuţie prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea, în baza art. 29 alin. (5) rap. la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a dispus respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de petentul A., excepţia fiind inadmisibilă.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii din 13 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a formulat recurs petentul A., solicitând, în esenţă, admiterea recursului şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 253/2013, întrucât se încalcă dispoziţiile art. 126 alin. (1) din Constituţia României, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate.

Examinând actele dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul formulat este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, întrucât instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziţii normative.

Verificând, din această perspectivă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 253/2013, formulată de petentul A., Înalta Curte constată că aceasta întruneşte doar trei din cele patru condiţii cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia.

Astfel, excepţia a fost invocată în faţa instanţei de judecată învestită cu soluţionarea cauzei ce avea ca obiect cererea de încuviinţare a părăsirii temporare a teritoriului ţării formulate de petentul A. (Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în Dosarul nr. x/2019), de către o persoană având calitatea de petent (A.) şi vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare (art. 46 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 253/2013), care nu au fost constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport, cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea, atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în MO nr. 916/16.12.2014)

Prin Sentinţa penală nr. 107/F din 9 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 1/A din 3 ianuarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, petentul A. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare, cu suspendarea executării acesteia sub supraveghere, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă. Una dintre obligaţiile impuse condamnatului pe perioada termenului de supraveghere de 4 ani a constat în interdicţia de a părăsi teritoriului României fără încuviinţarea instanţei de judecată.

Cererea de încuviinţare a părăsirii temporare a ţării în perioada 23 - 31 mai 2019, astfel cum a constatat şi instanţa de fond, este a doua de acest gen formulată de către petent, (prima a vizat perioada 30 martie - 4 aprilie 2019) iar perioadele vizate nu depăşesc împreună 30 de zile într-un interval de un an, menţionată de dispoziţia legală criticată.

Astfel, în raport de particularităţile cauzei, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului A. nu au o legătură indisolubilă cu soluţionarea cauzei, întrucât excepţia invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei, având în vedere că o decizie a Curţii Constituţionale asupra excepţiei invocate nu ar fi de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din cauza ce are ca obiect cererea de încuviinţare a părăsirii temporare a teritoriului ţării formulate de petent, care este a doua şi împreună nu depăşesc perioada de 30 de zile.

De asemenea, se reţine că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nu justifică un interes pentru a promova excepţia de neconstituţionalitate formulată, întrucât soluţionarea acesteia nu este de natură să producă un efect concret asupra situaţiei sale juridice, fiind astfel întreruptă legătura dispoziţiei criticate cu cauza pendinte, textul de lege vizat nefiind de natură să influenţeze în vreun fel modalitatea de soluţionare a cererii petentului.

Totodată, Înalta Curte constată că, în realitate, recurentul este nemulţumit de caracterul supletiv al acestora, iar prin excepţia de neconstituţionalitate invocată, se tinde practic la o completare a normelor procedurale, în sensul reglementării exprese a unor dispoziţii favorabile acestuia, solicitare inadmisibilă, în raport de competenţa Curţii Constituţionale care, în jurisprudenţa sa, a reţinut că prin exercitarea controlului de constituţionalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituţionale.

În concluzie, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în mod judicios a reţinut că în cauza de faţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, textele legale a căror neconstituţionalitate se solicită trebuie să vizeze un text de lege aplicabil în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte, constatând neîntemeiate criticile formulate, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a art. 46 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 253/2013 din încheierea din data de 13 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) şi alin. (6) din C. proc. pen. va obliga recurentul la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a art. 46 alin. (2) teza a III-a din Legea nr. 253/2013 din încheierea din data de 13 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 28 mai 2019.

Procesat de GGC - NN