Extraordinary appeals rejected; employees' embezzlement convictions and suspended sentences upheld with damages

Deliberând asupra recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A., constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 900 din data de 2 noiembrie 2017, pronunţată de Judecătoria Slatina, în Dosarul nr. x/2016, în baza dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., a fost admisă cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată formulată de către reprezentantul Ministerului Public.

A fost schimbată încadrarea juridică a faptei pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată din infracţiunea de Delapidare, faptă prev. şi ped. de art. 295 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea de Delapidare, faptă prev. şi ped. de art. 295 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 308 alin. (1) şi (2) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.

A fost respinsă măsura pusă în discuţie de către instanţă, din oficiu, de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată din infracţiunea de Delapidare, faptă prev. şi ped. de art. 295 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. în infracţiunea de Delapidare, faptă prev. şi ped. de art. 2151 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul B., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de Delapidare, faptă prev. şi ped. de art. 295 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 308 alin. (1) şi (2) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul C., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de Delapidare, faptă prev. şi ped. de art. 295 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 308 alin. (1) şi (2) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.

În baza art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de către partea civilă SC D. SRL.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de către stat au rămas în sarcina acestuia.

Prin Decizia penală nr. 1427 din 25 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, au fost admise apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Slatina şi de către partea civilă SC D. SRL prin administrator E., cu sediul în mun. Slatina, str. x, jud. Olt, împotriva Sentinţei penale nr. 900 din data de 2 noiembrie 2017, pronunţată de Judecătoria Slatina, în Dosarul nr. x/2016.

A fost desfiinţată sentinţa penală atacată şi rejudecând,

În baza art. 386 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei pentru care inculpaţii au fost trimişi în judecată din infracţiunea de delapidare prev. de art. 295 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. în infracţiunea de delapidare prev. de art. 2151 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 2151 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat fiecare dintre inculpaţii B., şi C., la câte o pedeapsă de 1 an închisoare.

În baza art. 71 C. pen. 1969, au fost interzise inculpaţilor drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. 1969, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 81 C. pen.1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., au fost suspendate condiţionat pedepsele aplicate inculpaţilor de câte 1 an închisoare, pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 C. pen. 1969.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. 1969, pe durata suspendării condiţionate se va suspenda şi executarea pedepselor accesorii.

A atras atenţia inculpaţilor asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.1969, privind revocarea suspendării condiţionate.

A fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă SC D. SRL.

A fost obligat inculpatul B. către partea civilă SC D. SRL la plata sumei de 35.000,11 RON, reprezentând despăgubiri civile.

A fost obligat inculpatul C. partea civilă SC D. SRL la plata sumei de 25.106,56 RON, reprezentând despăgubiri civile.

Au fost obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare către stat, ocazionate de soluţionarea fondului, în cuantum de câte 600 RON fiecare.

Au fost obligaţi inculpaţii către partea civilă la plata cheltuielilor judiciare efectuate de aceasta din urmă în faza apelului, în sumă de câte 750 RON fiecare.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor au rămas în sarcina statului.

Onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu, în sumă de câte 360 fiecare, au rămas în sarcina statului.

Împotriva Deciziei penale nr. 1427 din 25 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în termen legal, au declarat recurs în casaţie inculpaţii C. şi B.

În motivarea recursului în casaţie, recurentul inculpat C. a susţinut, premergător prezentării motivelor de nelegalitate ale deciziei recurate, că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de delapidare, că prin obiecţiunile formulate de acesta la raportul de expertiză s-a dispus completarea raportului de expertiză, fiind apreciate pertinente de către organul de cercetare penală, făcând aprecieri atât asupra raportului de expertiză, cât şi asupra suplimentului la raportul de expertiză, că în perioada în care se reţine producerea prejudiciului în afara celor doi inculpaţi a mai existat un al treilea angajat.

Cu privire la motivele de recurs în casaţie, a susţinut că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, iar raţionamentul prin care instanţa ajunge la concluzia că inculpatul a săvârşit infracţiunea de delapidare, fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, este greşit.

Astfel, a precizat că urmarea imediată, în cazul delapidării, o constituie mărirea patrimoniului persoanei care a săvârşit infracţiunea sau eventual al unei alte persoane, în folosul căreia a acţionat inculpatul, însă la dosarul cauzei nu există dovezi menite să contribuie la existenţa cel puţin a unei prezumţii că inculpatul a săvârşit fapta dedusă judecăţii.

A menţionat lipsa rolului activ al organelor de urmărire penală care s-au limitat doar la concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză şi a arătat că, faţă de probele administrate în cauză, nu s-a dovedit intenţia inculpatului, latura obiectivă a infracţiunii şi urmarea imediată astfel încât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare, că activitatea infracţională a inculpatului nu a putut fi dovedită, iar dubiul profită acestuia conform principiului "in dubio pro reo".

De asemenea, a făcut aprecieri cu privire la declaraţia administratorului părţii civile în faţa instanţei de fond, cât şi cu privire la concluziile expertizei şi suplimentului de expertiză întocmite în cauză.

În motivarea recursului în casaţie, recurentul inculpat B. a susţinut că primele aspecte lacunare (contestate în faza de cameră preliminară) privesc rechizitoriul, respectiv data sau datele la care s-ar fi săvârşit delapidarea şi modalitatea faptică în care inculpaţii ar fi săvârşit fapta, având în vedere cele trei variante, însuşire, folosire, traficare.

În acest sens, a arătat că prima instanţă, în mod corect, a concluzionat că nu poate fi reţinută în sarcina inculpatului vreuna dintre cele trei acţiuni.

Mai mult, martorii audiaţi, salariaţi ai părţii civile sau foşti salariaţi, au declarat că au participat la activitatea de recuperare în teren a unor sume de bani sau produse livrate de terţi de către inculpatul C. care era distribuitor şi se ocupa de vânzări, iar inculpaţii au relatat că, supuşi unor presiuni constante pentru mărirea vânzărilor, au livrat marfa, urmând ca ulterior să încaseze banii.

De asemenea, a susţinut că, deşi a mai existat un alt angajat, F., care a avut şi el atribuţii de gestionar, fără a exista acte din care să rezulte în mod concret că la plecarea sa nu a generat niciun prejudiciu, organul de cercetare penală nu a dispus extinderea urmăririi penale şi cu privire la acesta.

Recurentul inculpat mai susţine că se instituie o prezumţie de vinovăţie absolută în sarcina gestionarului, motivarea instanţei de apel fiind strict teoretică şi bazată pe aspectul conform căruia dacă marfa a intrat în depozit şi nu se mai regăseşte faptic, în mod automat a fost însuşită de inculpaţi, or proba nevinovăţiei nu trebuie făcută de către inculpaţi.

A arătat că instanţa de apel a înlăturat posibilitatea ca marfa să nu mai existe în gestiune şi din alte cauze: perisabilităţi, vânzări la termen, pe datorie - ca în cazul de faţă, concluzionând, în mod eronat, că vânzarea pe datorie ar constitui delapidare (pag. 6 penultimul paragraf).

În consecinţă, a arătat că nu şi-a însuşit bunuri sau sume de bani, nu a folosit sau traficat bunuri ale societăţii, ci doar a încredinţat celuilalt inculpat bunuri în scopul de a fi vândute, uneori cu plata la termen sau pe datorie, dovadă că o parte din prejudiciu a fost recuperată ulterior.

Prin Încheierea din data de 5 aprilie 2019, Înalta Curte a admis în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii C. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 1427 din 25 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi a trimis cauza în vederea judecării recursurilor în casaţie declarate de recurenţii inculpaţi.

Examinând recursurile în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi C. şi B., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurenţii inculpaţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază necesară expunerea unor consideraţii teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispoziţiile precitate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, aceasta nu poate face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, fiind o teză distinctă prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., care nu a fost preluată de legiuitor în conţinutul prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi care, oricum, presupune analiza elementelor factuale ale cauzei şi este dedusă în urma interpretării materialului probator, împrejurări care nu ţin de legalitatea, ci de temeinicia hotărârii.

În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior, instanţa de recurs în casaţie constată că recurenţii inculpaţi au formulat critici referitoare la decizia instanţei de apel ce exced analizei instanţei de recurs în casaţie întrucât această cale de atac nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte neputând să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Astfel, în raport de criticile formulate se constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de către aceştia în susţinerea cererilor de recurs în casaţie.

În acest sens se reţine că susţinerea nevinovăţiei cu privire la fapta pentru care a fost condamnat, aprecierile asupra raportului de expertiză, cât şi asupra suplimentului la raportul de expertiză, precum şi existenţa unui al treilea angajat, consistenţa probelor şi lipsa rolului activ al organelor de urmărire penală (susţinute de către recurentul inculpat C.) şi deficienţele din timpul urmăririi penale, declaraţiile martorilor audiaţi, salariaţi ai părţii civile sau foşti salariaţi şi modul de apreciere a probatoriului de către instanţa de apel, neanalizarea posibilităţii ca mărfurile să lipsească din alte cauze (susţinute de către recurentul inculpat B.), nu pot fi supuse cenzurii pe calea recursului în casaţie.

În raport de situaţia de fapt reţinută în cauză, se constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare. Astfel, faptele inculpaţilor, angajaţi pe baza de contract de muncă la SCD. SRL, de a-şi însuşi mai multe bunuri aflate în gestiune lor, pentru fi vândute "pe datorie", deşi nu s-a dovedit ca aveau acordul administratorului societăţii şi fără a întocmi documente contabile, acceptând posibilitatea producerii unei pagube în patrimoniul unităţii, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare, elementul material constând în varianta însuşirii, reprezentată de scoaterea definitivă a bunurilor din gestiune şi dispunerea de ele, fără achitarea contravalorii acestora, iar urmarea imediată constând în prejudiciul pe care l-au cauzat şi care a fost reţinut atât de către instanţa de fond, cât şi de către instanţa de apel, fiind recunoscut chiar şi de către inculpaţi.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii B. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 1427 din data de 25 octombrie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu, în sumă de câte 157 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii B. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 1427 din data de 25 octombrie 2018 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurenţii la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând onorariu avocat ales, către partea civilă SC D. SRL cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de parte în procesul penal.

Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu, în sumă de câte 157 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 mai 2019.

Procesat de GGC - LM