Tax evasion via fictitious construction invoices: whether complex falsification falls within Art. 9(1)(c) Law 241/2005 and the statute of limitations trigger date

Deliberând asupra recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A., constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 211/S, pronunţată la data de 29 noiembrie 2017, de către Tribunalul Braşov, în Dosarul nr. x/2016, s-au dispus următoarele:

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. cu aplicarea art. 16 lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de "evaziune fiscală", prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din vechiul C. pen. (6 acte materiale) şi art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. cu aplicarea art. 16 lit. f) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de "uz de fals" prevăzută de art. 291 din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 al 5 C. proc. pen. cu aplicarea art. 16 lit. c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii de:

"complicitate la evaziune fiscală", prevăzută şi pedepsită de art. 26 vechiul C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a respins acţiunea civilă exercitată de către partea civilă D.G.R.F.P Braşov.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. s-a dispus ridicarea măsurilor asigurătorii dispuse prin:

A. Ordonanţa procurorului din data de 9 aprilie 2013 relativ la măsura popririi asigurătorii asupra conturilor bancare aparţinând inculpatului A., deschise la C. SA, D. SA şi E. SA, în limita sumei de 121.505 RON.

B. Ordonanţa procurorului din data de 10 aprilie 2013 relativ la sechestrul asigurător asupra:

- Cotei de 50% din imobilul clădire situat în mun. Braşov, str. x, înscris în CF nr. x-9240/1/2/2/a/1/1/1/1.

- Cotei de 50% din imobilul apartament nr. x situat în mun. Braşov, str. x, înscris în CF nr. x-9240/1/2/2/a/1/1/1/1/3/2/2/III.

- Cotei de 50% din imobilul teren în suprafaţă de 371,88 mp situat în mun. Braşov str. x, înscris în CF nr. x-9240/1/2/2/a/1/1/1/1.

- Cotei de 50% din imobilul teren în suprafaţă de 85,82 mp situat în mun. Braşov str. x, înscris în CF nr. x-9240/1/2/2/a/1/1/1/1/3/2/2/III, bunuri aparţinând inculpatului A., până la concurenţa sumei de 215.520 RON.

C. ordonanţa procurorului din data de 10 aprilie 2013 relativ la sechestrul asigurător asupra următoarelor bunuri mobile:

- Motocicleta marca F. model K1200 LT K12LT 0549, de culoare gri, an fabricaţie 2006, cu nr. de înmatriculare x, serie şasiu x,

- Motocicleta Solo marca G. model H., an fabricaţie 2004, culoare maro, nr. de înmatriculare x, serie şasiu x,

- Motocicleta marca I. XVS 1100A, culoare neagră, an fabricaţie 2003, nr. înmatriculare x, serie şasiu x, aparţinând inculpatului A. până la concurenţa sumei de 121.505 RON.

Prin Decizia nr. 607/AP din data de 10 octombrie 2018 a Curţii de Apel Braşov, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov împotriva Sentinţei penale nr. 211/S din 29 noiembrie 2017 a Tribunalului Braşov pe care a desfiinţat-o şi în rejudecare a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care este trimis în judecată inculpatul A. din infracţiunile prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 din. 2 C. pen. din 1969 (6 acte materiale) şi art. 291 C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. din 1969 şi aplicarea art. 5 C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 din. 2 C. pen. din 1969 şi cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 din. 2 C. pen. din 1969 şi cu aplicarea art. 5 C. pen. a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) C. pen. din 1969.

În baza art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen. din 1969 inculpatului i s-a interzis exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b C. pen. din 1969, ca pedeapsă accesorie.

În baza art. 81 C. pen. din 1969 a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, pe o durată de 4 ani, ce constituie termen de încercare potrivit prevederilor art. 82 C. pen. din 1969.

A atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 83 C. pen. din 1969.

În baza art. 71 alin. ultim C. pen. din 1969 a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata termenului de încercare.

În baza art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. raportat la art. 396 alin. (6) C. proc. pen. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale.

În baza art. 397 raportat la art. 25 C. proc. pen., art. 998, 1003 C. civ. anterior a admis acţiunea civilă promovată în procesul penal de partea civilă Statul Român prin ANAF - DGRFP Braşov şi, în consecinţă, a obligat pe inculpatul A. să achite părţii civile suma de 213.809 RON, din care suma de 11.022,62 RON în solidar cu inculpatul B., reprezentând debit principal, cu accesorii calculate până la plata integrală a debitului principal, potrivit Codului fiscal.

A menţinut măsurile asigurătorii dispuse prin ordonanţele procurorului din 9 aprilie 2013 şi 10 aprilie 2013 asupra conturilor bancare, bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului A.

A dispus anularea facturilor fiscale nr. x din 4 ianuarie 2006, y din 14 iunie 2006, z din 4 iulie 2006, w din 7 august 2006, t din 11 august 2006, s din 14 august 2006, a Ordinelor de plată nr: 26 din 6 iulie 2006, 74 din 20 iunie 2006, 31 din 13 iulie 2006, 33 din 18 iulie 2006, 34 din 20 iulie 2006, 25 din 12 septembrie 2006, 40 din 16 octombrie 2006, 39 din 23 octombrie 2006, 41 din 24 octombrie 2006, 44 din 30 octombrie 2006, 46 din 6 noiembrie 2006, 45 din 15 noiembrie 2006 emise de SC J. SRL pentru beneficiar SC K. SRL, a situaţiei de lucrări - lucrări amenajare canal Poiana Angelescu încheiată între SC J. şi SC K. SRL în valoare de 100.287,4 RON şi a Contractului execuţie lucrări de amenajare canal Primăria Săcele nr. 31 din 1 august 2006 şi a situaţiei de lucrări - lucrări amenajare canal pluvial încheiată între SC J. şi SC K. SRL în valoare de 26.566,95 RON şi a Contractului execuţie lucrări de amenajare canal Primăria Săcele nr. 23 din 9 iunie 2006.

Inculpatul A. a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare la instanţa de fond şi urmărire penală.

Împotriva Deciziei penale nr. 607/AP din data de 10 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Penală, inculpatul A. a formulat cerere de recurs în casaţie, invocând cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

Prin motivele scrise, recurentul a arătat că a fost condamnat pentru fapte ce nu sunt prevăzute de legea penală, apreciind, în primul rând că fapta de a uza de două situaţii de lucrări pretins a fi false nu este prevăzută de legea penală ca făcând parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005; instanţa de fond a pronunţat o soluţie de încetare a procesului penal pentru infracţiunea de uz de fals şi de achitare pentru cea de evaziune fiscală; instanţa de apel a dispus nelegal şi de la sine putere schimbarea încadrării juridice; în mod nelegal, instanţa de apel a aplicat prevederile unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care nu exista la momentul pronunţării hotărârii instanţei de fond; schimbarea încadrării juridice este nelegală, încălcând flagrant prevederile art. 386 alin. (1) C. proc. pen. nemenţionarea numărului de acte materiale după schimbarea încadrării juridice; nepronunţarea instanţei de apel asupra constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În cel de al doilea motiv, recurentul inculpat a precizat că în cauză s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul comiterii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 alin. (1) cu aplic. art. 41 alin. (2) (2 acte materiale) C. pen. 1968 (punct V din dispozitivul rechizitoriului), astfel că fapta de a uza de două situaţii de lucrări pretins a fi false, dar fără a descoperi şi sancţiona falsul, nu este prevăzută de legea penală ca făcând parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzuta de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Un alt motiv de recurs în casaţie vizează achitarea facturilor reţinute ca acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală, iar în opinia recurentului inculpat nu poate întruni elementele acestei infracţiuni, în condiţiile în care nici nu a fost formulată o acuzaţie în acest sens de către parchet şi nici nu s-a dispus o schimbare a încadrării juridice prin adăugarea de alte acte materiale constând în plăţile facturilor respective. Emiterea celor 6 facturi a fost menţionată în rechizitoriu ca reprezentând cele 6 acte materiale ale infracţiunii continuate de evaziune fiscală.

Cel de al patrulea motiv se referă la împrejurarea că instanţa de apel a pronunţat condamnarea pe baza aceloraşi probe în baza cărora instanţei de fond a dispus achitarea sa, ceea ce este contrar exigentelor unui proces echitabil.

Prin încheierea din data de 22 martie 2019, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 607/AP din data de 10 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Penală şi a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie declarat de recurentul inculpat A.

În încheierea de admitere în principiu a recursului în casaţie s-a reţinut că motivele de recurs în casaţie care vizează soluţia de încetare a procesului penal pentru infracţiunea de uz de fals şi de achitare pentru cea de evaziune fiscală, modalitatea în care instanţa de apel a schimbat încadrarea juridică a faptelor, nepronunţarea instanţei de apel asupra constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale, faptul că în cauză procurorul a dispus clasarea cauzei sub aspectul comiterii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, achitarea facturilor reţinute, că instanţa de apel a pronunţat condamnarea pe baza aceloraşi probe în baza cărora instanţei de fond a dispus achitarea sa nu se circumscriu cazului de casare invocat, iar criticile vizând lipsa de corespondenţă din elementele faptice reţinute în hotărârea recurată cu elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală pentru care a fost condamnat, urmează a fi analizate odată cu examinarea pe fond a căii de atac.

Examinând recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurentul inculpat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază necesară expunerea unor consideraţii teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

Aceste consideraţii teoretice au fost avute în vedere şi cu ocazia verificării prealabile efectuate în procedura admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, în etapa de filtru fiind declarate admisibilă, după cum s-a arătat şi anterior, numai motivele invocate de recurent circumscrise, în drept, cazului de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va aprecia asupra temeiniciei căii extraordinare ce face obiectul cauzei pendinte, verificând motivele invocate de către recurentul inculpat în limitele declarate admisibile prin încheierea pronunţată la data de 22 martie 2019.

În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menţionat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispoziţiile precitate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, aceasta nu poate face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, fiind o teză distinctă prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., care nu a fost preluată de legiuitor în conţinutul prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. şi care, oricum, presupune analiza elementelor factuale ale cauzei şi este dedusă în urma interpretării materialului probator, împrejurări care nu ţin de legalitatea, ci de temeinicia hotărârii.

În raport de consideraţiile teoretice expuse anterior, instanţa de recurs în casaţie urmează a analiza criticile recurentului inculpat A. referitoare la decizia instanţei din apel, aşa cum acestea au fost formulate.

Astfel, primul motiv invocat de către recurent, referitor la schimbarea de încadrare juridică dispusă de către instanţa de apel din concurs între faptele de evaziune şi uz de fals pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, într-o singură infracţiune complexă de evaziune fiscală, aşa cum s-a arătat mai sus în prezentarea consideraţiilor teoretice cu privire la recursul în casaţie, excede cenzurii instanţei de recurs în casaţie, neputând fi analizată în acest cadru procesual.

De asemenea, interpretarea pe care apărătorul inculpatului o face referitor la Decizia RIL nr. 21 din 6 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este una greşită.

Astfel, prin decizia anterior menţionată s-a stabilit că fapta de evidenţiere în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, prin folosirea de facturi şi chitanţe fiscale falsificate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, constituie infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

În acest sens, se reţine că infracţiunea de evaziune fiscală este o formă specială a falsului, iar interpretarea instanţei de apel referitoare la natura situaţiilor de lucrări false folosite prin prezentarea acestora organelor fiscale este una corectă, în mod judicios reţinându-se că trimiterea la cele două categorii de documente justificative (facturi şi chitanţe fiscale) este doar cu titlul exemplificativ, acestea fiind cele mai uzitate în practica comercială, raţiunea reţinerii caracterului complex al infracţiunii de evaziune fiscală subzistând în cazul falsificării oricărui document legal evidenţiabil în scop fiscal. Mai mult, caracterul de document legal al situaţiilor de lucrări se justifică pe deplin prin natura acestora de a reflecta verificarea lucrărilor executate, subscrise de părţile interesate şi însoţind factura fiscală aferentă, în cauză acestea fiind prezentate tocmai în acest scop chiar în faţa organelor fiscale.

Prin un alt motiv de recurs în casaţie, recurentul inculpat a susţinut că fapta de a uza de două situaţii de lucrări pretins false, dar fără a descoperi şi sancţiona falsul, nu este prevăzută de legea penală ca făcând parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) Legea nr. 241/2005.

Cu privire la această susţinere, instanţa învestită cu soluţionarea recursului în casaţie o constată ca fiind nefondată, neputând fi primită ideea că nu poate fi sancţionată fapta de a uza de două situaţii de lucrări false decât în condiţia în care a fost descoperit şi sancţionat falsul.

Un alt motiv de recurs în casaţie formulat de către recurentul inculpat se referă la faptul că s-a împlinit, în luna august 2018, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale pentru infracţiunea de evaziune fiscală.

În acest sens a susţinut că data comiterii faptelor de evaziune reţinute în cauză ar fi reprezentată de perioada în care apar întocmite facturile de interes, şi anume ianuarie - august 2006, condiţii în care, prescripţia specială s-ar împlini în luna august 2018.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că, în cauză, nu data la care a avut loc fapta de evidenţiere în actele contabile a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive e data la care se consumă infracţiunea de evaziune fiscală, ci se are în vedere data la care a avut loc plata ultimei facturi (acestea au fost achitate la diferite intervale de timp prin ordine de plată distincte, cel din urmă moment fiind reprezentat prin ordinul de plată nr. x din data de 15 noiembrie 2006), astfel încât prescripţia specială nu poate fi considerată împlinită decât în data de 14 noiembrie 2018, motiv pentru care răspunderea penală poate fi antrenată în cauză fără a considera prescrisă fapta penală continuată de evaziune.

Referitor la acest motiv, Înalta Curte arată că nu poate antama şi analiza în cadrul recursului în casaţie intervenirea prescripţiei speciale a răspunderii penale, aceasta făcând obiect distinct în cadrul dispoziţiilor art. 426 C. proc. pen. care reglementează contestaţia în anulare, lit. b) al acestui articol dând posibilitatea inculpatului care a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal să poată formula calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.

Ultimul motiv de recurs în casaţie invocat de către inculpat, respectiv faptul că instanţa de apel nu putea pronunţa această soluţie de condamnare fără a administra probe noi, instanţa îl consideră, de asemenea, nefondat, întrucât, în primul rând, se constată că instanţa de apel a efectuat propria cercetare judecătorească a cauzei care i-a permis să stabilească situaţia de fapt şi să pronunţe hotărârea atacată, iar, în al doilea rând, consistenţa probelor care au condus la pronunţarea hotărârii de către instanţa de apel excede analizei instanţei de recurs în casaţie întrucât această cale de atac nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte neputând să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 607/AP din data de 10 octombrie 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 607/AP din data de 10 octombrie 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 mai 2019.

Procesat de GGC - LM