Judicial abuse of office via fabricated civil proceedings and forgery; application of the more favorable criminal law and exclusion of prior conviction from conditional release analysis

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 165 din 08 decembrie 2016, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie - a dispus condamnarea inculpaţilor:

- A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (1969) raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, la 3 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, constatându-se, totodată, că fapta din prezenta cauză este concurentă cu cele pentru care a fost condamnată prin Sentinţa penală nr. 80/F din 19 iulie 2013 a Curţii de Apel Braşov, definitivă prin Decizia nr. 140 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi, s-au contopit pedepsele, cu consecinţa stabilirii unei pedepse rezultante de 3 ani închisoare, a deducerii perioadei deja executate de la 17 aprilie 2015 la 04 mai 2016, precum şi a menţinerii, conform art. 61 C. pen. (1969), a liberării condiţionate dispusă prin Sentinţa penală nr. 1041 din 28 aprilie 2016 a Judecătoriei Ploieşti;

- B. pentru complicitate la infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (1969) raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, la 3 ani închisoare, cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe o durată de 6 ani termen de încercare, atrăgându-i se atenţia asupra dispoziţiilor art. 86 C. pen. (1969) raportat la art. 83 C. pen. (1969) şi art. 84 C. pen. (1969).

În temeiul art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi art. 17 alin. (2) raportat la art. 396 alin. (6) C. proc. pen., combinat cu art. 122 lit. d) C. pen. (1969) raportat la art. 124 C. pen. (1969), s-a încetat procesul penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale faţă de inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 290 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969); art. 289 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 291 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), precum şi faţă de inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 290 C. pen. (1969).

În baza art. 249 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 20 din Legea nr. 78/2000, s-au menţinut măsurile asigurătorii instituite asupra autoturismului marca x înmatriculat sub nr. x proprietatea inculpatei A. şi a cotei de 1/2 din terenul extravilan în suprafaţă de 1000 m.p., arabil situat în satul Stăneşti, Tarlaua 46/2 parcela x, oraş Răcari, deţinut în coproprietate de inculpatul B., prin Ordonanţa nr. 217/P/2012 din 11 decembrie 2015 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, revocând sechestrul asigurător aplicat asupra celorlalte bunuri imobile ce aparţineau inculpatului.

Conform art. 25 alin. (3) C. proc. pen., au fost desfiinţate: chitanţă din 30 august 2009, cererea de chemare în judecată şi cea de preschimbare de termen, Dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Răcari, iar în baza art. 19 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. pen., combinate cu art. 1357 C. civ. s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de părţile civile C., D. şi E., fiind obligaţi, în solidar, inculpaţii A. şi B. la plata despăgubiri civile materiale în cuantum de 3.000 RON, în timp ce cererile de despăgubiri privind dreptul de folosinţă şi daunele morale au fost respinse ca nefondate, în final, cei doi inculpaţi impunându-li-se să plătească cheltuieli judiciare către stat şi părţile civile.

Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut, în esenţă, că în anul 2009, inculpata A., judecător şi preşedinte al Judecătoriei Răcari, cu încălcarea atribuţiilor de serviciu şi ignorarea normelor imperative procesual civile, beneficiind de ajutorul nemijlocit al inculpatului B., a soluţionat cauza care a format obiectul Dosarului civil nr. x/2009, pe baza unor înscrisuri necorespunzătoare adevărului, în lipsa părţilor şi absenţa oricărei probe necesară adoptării unei soluţii juste, pronunţând Sentinţa civilă nr. 3003 din 17 noiembrie 2009, prin care s-a creat o pagubă în dauna părţilor civile C., D. şi E. şi, totodată, un folos necuvenit în beneficiul coinculpatului.

La data de 28 octombrie 2009, s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Răcari Dosarul civil nr. x/2009 având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată în numele lui F., fără să fie semnată de reclamant (aspect dovedit de propriile sale declaraţii şi de concluziile Raportului de constatare criminalistică nr. 712171 din 11 aprilie 2014, ale Raportului de expertiză criminalistică nr. 37 din 14 februarie 2017 şi ale Raportului nr. x din 26 octombrie 2017 întocmit de Institutul Naţional de Expertize Criminalistice), prin care s-a solicitat să se constate că între pârâta G. şi acesta a intervenit un contract de vânzare-cumpărare privind suprafaţa de teren indicată în "chitanţă" din 30 august 2009, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, cauza fiind repartizată inculpatei A., cu termen la 02 decembrie 2009, termen ce a fost preschimbat din oficiu pentru data de 17 noiembrie 2009, întrucât, astfel, se influenţa pozitiv procentul dosarelor soluţionate la nivelul instanţei, aşa cum a declarat, în mod constant, judecătorul, iar la acţiunea civilă au fost ataşate Titlul de proprietate nr. x/1995, dovada plăţii taxei de timbru şi o schiţă a terenului în litigiu, precum şi, în copie, chitanţa din 30 august 2009, partajul voluntar din 20 iulie 2009 şi cartea de identitate a vânzătoarei G.

Anterior introducerii acţiunii civile, inculpatul B. care cumpărase mai multe terenuri în judeţul Dâmboviţa, cu scopul de a le înstrăina, a negociat cu moştenitorii suprafeţei de teren indicaţi în Titlu de proprietate nr. x/1995, s-a deplasat la Primăria Răcari pentru a verifica situaţia terenului, a întocmit, în fals, înscrisurile olografe denumite partaj voluntar dintre G. şi fratele său H. şi chitanţă de vânzare-cumpărare dintre G. şi F. din datele de 20 iulie 2009, respectiv 30 august 2009, a încercat să legalizeze la un notar public contractul de vânzare-cumpărare din 30 august 2009 şi s-a deplasat în instanţă pe parcursul procedurii judiciare, în final, mandatându-şi ginerele I. să dispună cu privire la imobilul în litigiu, demersuri ce au fost dovedite de declaraţiile testimoniale ale martorilor F., J., K.,G. şi L., ultimii doi audiaţi, din motive obiective, doar în faza de urmărire penală (deces sau afecţiuni grave medicale care au împiedicat transportul) şi de Sentinţa civilă nr. 790 din 2 iulie 2012 a Judecătoriei Răcari prin care s-a constatat definitiv nulitatea partajului voluntar.

S-a mai reţinut, prin raportare la declaraţia dată în calitate de suspect de B. (11 decembrie 2015), declaraţia lui K. autentificată sub nr. x din 31 mai 2011 de notarul public M. şi la concluziile Raportului de constatare criminalistică nr. 169296 din 16 iunie 2015 şi ale raportului de expertiză criminalistică nr. 88 din 13 martie 2012 ataşat la Dosarul civil nr. x/2010 al Judecătoriei Răcari că cele două înscrisuri ("chitanţa" şi "partaj voluntar"), au fost întocmite cu aceeaşi ocazie de inculpat, semnătura lui H. fiind contrafăcută în cuprinsul actului de partaj voluntar. Prin actul de partaj voluntar s-a stabilit ca din suprafaţa de 10.000 mp, să-i revină lui G. 3.200 m.p., iar diferenţa fratelui său, H., iar prin chitanţa de mână vânzătoarea G. şi-a înstrăinat terenul cu preţul de 3.000 RON către F.

Contrar susţinerilor inculpatei A., judecătorul fondului a constatat că soluţionarea cererii de preschimbare de termen nu s-a făcut în cameră de consiliu, în prezenţa părţilor, prin afişarea, în prealabil, a unei liste de şedinţă şi consemnarea, în mod corespunzător, a concluziilor părţilor în caietul grefierului, încheierea de preschimbare a termenului de judecată fiind întocmită de martora N., la solicitarea magistratului, prin consemnarea unor aspecte nereale, ce au fost asumate prin semnătură de preşedintele completului. Astfel, deşi nu a avut loc o şedinţă de judecată, iar părţile nu au fost prezente, inculpata a dispus prin încheiere preschimbarea termenului de judecată, apreciind ca fiind justificate motivele invocate de reclamant în susţinerea cererii, chiar dacă nici în partea introductivă nici în considerentele actului procedural nu au fost inserate aceste motive, ba mai mult acelaşi mod de operarea a fost folosit şi în ceea ce priveşte judecarea pe fond a cererii de chemare în judecată, care a fost soluţionată, tot, la data de 17 noiembrie 2009, în lipsa părţilor, în Sentinţa civilă nr. 3003 a Judecătoriei Răcari, menţionându-se în mod nereal prezenţa părţilor la judecată.

Din coroborarea depoziţiilor testimoniale ale martorelor N. şi O. (grefiere) a mai rezultat că inculpata A. aducea de acasă cereri de chemare în judecată redactate de fiica sa, avocat de profesie, în numele reclamantului sau al reprezentantului legal/convenţional, care, dacă erau înregistrate miercurea, printre primele 6 - 7 dosare, ajungeau să fie repartizate aleatoriu completului format din inculpată, ce avea şedinţă de judecată tot într-o zi de miercuri, iar comunicarea hotărârilor pronunţate în astfel de acţiuni se făcea în ziua pronunţării, fiind predate, pe holurile instanţei, părţilor, pe semnătură, care renunţând imediat la exercitarea căii de atac primeau pe loc menţiunea rămânerii definitive a soluţiei.

În acest context, s-a constatat că acţiunea promovată în numele lui F. a fost repartizată spre judecare inculpatei A., primind prim termen într-o zi de miercuri, iar motivarea soluţiei a fost predată de grefierul de şedinţă în aceeaşi zi în care a fost pronunţată, întrucât o redactase de urgenţă la cererea preşedintelui de complet, deşi motivarea hotărârilor se făcea, ca regulă, spre finalul termenului de 30 de zile. În cuprinsul Sentinţei civile nr. 3003 din data de 17 noiembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Răcari, s-a consemnat că dezbaterile au avut loc în şedinţă publică, cu participarea reclamantului F. şi pârâtei G., făcându-se referatul cauzei de către grefierul N., după care preşedintele completului de judecată a verificat personal modul de îndeplinire a procedurii de citare şi a măsurilor dispuse de instanţă, luând, din oficiu, interogatoriu pârâtei care s-a declarat de acord cu acţiunea, aspecte care s-a arătat ca nu corespund adevărului, în condiţiile în care părţile au lipsit, iar martorul F. nu şi-a însuşit nici cererea de chemare în judecată şi nici cea de preschimbare, în timp ce vânzătoarea G. a precizat la urmărire penală că inculpatul B. a luat-o de la domiciliu cu o maşină, fiind însoţită de nepotul său şi transportată la Judecătoria Răcari, unde o femeie s-a deplasat la autoturism şi a întrebat-o în legătură cu vânzarea terenului şi primirea preţului, aspecte confirmate şi de martorul K.

În legătură cu suprafaţa de teren ce a făcut obiectul litigiului s-a reţinut că numiţilor G. şi H., succesorii defunctului P., le-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra unui număr de 4 parcele de teren, în suprafaţă totală 1 ha şi 9.900 m.p., prin Titlul de proprietate nr. x din 05 decembrie 1995, din care au încercat să-i vândă, prin mandatar Q., cumpărătoarei R. 1 ha, tranzacţie rămasă nefinalizată, motiv pentru care, la data de 03 decembrie 2008, a fost revocată Procura nr. x din 25 octombrie 2004, în timp ce prin Sentinţa civilă nr. 1155 din 25 octombrie 2005, Judecătoria Răcari a luat act definitiv şi irevocabil de învoiala părţilor materializată în tranzacţia dintre G. şi H., potrivit căreia 3 parcele din cele 4 înscrise în titlul de proprietate (parcela x - 2400 m.p., tarlaua x/1; parcela x - 2500 m.p., tarlaua x/4 şi parcela x -5.000 m.p., tarlaua x/9), revenindu-i lui H., iar cealaltă (parcela x - 10.000 m.p., tarlaua x/2) a rămas în indiviziune, fără să fie partajată ulterior prin voinţa acestora sau a moştenitorilor ori pe calea justiţiei.

S-a constatat că inculpata A. era obligată să amâne judecarea cauzei pentru a chema părţile să dea lămuriri în condiţiile în care Titlul de proprietate nr. x din 05 decembrie 1995 a fost eliberat pe numele lui H. şi al lui G., iar chitanţa din 30 august 2009 nu a fost semnată şi de coproprietarul H., în timp ce nici cererea de chemare în judecată nu era semnată de reclamantul F., motiv pentru care prin acţiunile sale judecătorul a afectat interesul persoanei (moştenitorilor) care avea un drept de proprietate indiviz asupra terenului de 3.200 m.p. înstrăinat în condiţii frauduloase, favorizând producerea unui folos necuvenit pentru inculpatul B., având în vedere că acesta în doar două luni de la pronunţarea hotărârii a înstrăinat, la data de 13 ianuarie 2010, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 61, către S.C. S. S.A. Mediaş, la preţul de 60.587 RON, terenul pe care, prin intermediar F., îl dobândise de la G., cu suma de 3.000 RON, în condiţiile în care toate demersurile pentru încheierea convenţiei translative de proprietate dintre reclamantul şi pârâtul din Dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Răcari au fost realizate de acesta, iar banii plătiţi ca preţ de cumpărătorul F. proveneau tot de la unchiul său.

De asemenea, prima instanţă a reţinut că inculpata A. este cea care a semnat în numele lui F. atât cererea de chemare în judecată cât şi cea de preschimbarea de termen, relevante sub acest aspect fiind declaraţia martorei N. care a arătat că nu le-a tehnoredactat, aşa cum făcuse în Dosarele civile nr. x/2009, nr. y/2009, nr. z/2009 şi nr. w/284/2009 ale Judecătoriei Răcari, pentru care a fost condamnată alături de inculpată prin Sentinţa penală nr. 80/F din 19 iulie 2018 a Curţii de Apel Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 140 din 17 aprilie 2015 a instanţei supreme, precum şi concluziile Raportului de constatare criminalistică nr. 712171 din 11 aprilie 2014, ale Raportului de expertiză criminalistică nr. 37 din 14 februarie 2017 şi ale raportului nr. x din 26 octombrie 2017 întocmit de I.N.E.C.

Ca atare, s-a concluzionat că modul defectuos în care şi-a îndeplinit inculpata atribuţiile judiciare constând în încălcarea normelor procesual civile adoptate prin lege organică, aşa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, care a redefinit conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, a fost utilizat şi în alte cauze civile având ca obiect cereri de chemare în judecată similare cu cea din Dosarul civil nr. x/2009 al Judecătoriei Răcari, în condiţiile în care primul termen de judecată a fost preschimbat, în lipsa părţilor, fără să existat în realitate vreo cerere în acest sens, iar soluţiile s-au pronunţat la acelaşi termen, nefiind prezenţi reclamanţii şi pârâţii.

Sub aspectul încadrării juridice, prima instanţă a reţinut ca fapta inculpatei A. care în calitate de preşedinte şi judecător la Judecătoria Răcari, în cursul lunii noiembrie 2009, prin exercitarea funcţiei cu încălcarea normelor de procedură civilă, a soluţionat Dosarul civil nr. x/2009 având ca obiect pronunţarea unei hotărâri care ţine loc de act autentic, pretins promovată de reclamantul F., prin preschimbarea termenului de judecată, în absenţa părţilor care au fost considerate prezente, fără să existe motive temeinice în vederea urgentării judecării cauzei, pronunţând, în aceeaşi zi, Sentinţa civilă nr. 3003 din 17 noiembrie 2009 prin care a constatat vânzarea cumpărarea terenului în suprafaţă de 3.200 m.p., arabil extravilan, situat în tarlaua x/2, parcela x, din localitatea Colacu, hotărâre care ţine loc de act autentic cu consecinţa prejudicierii părţilor civile C., D. şi E. şi obţinerii unui folos necuvenit pentru inculpatul B. constituie infracţiunea de abuz în serviciu prevăzuta de art. 246 C. pen. (1969) raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000, motiv pentru care a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea de prevăzută art. 297 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13 din Legea nr. 78/2000, ca urmare a incidenţei art. 5 C. pen.

De asemenea, s-a constatat că faptele aceleiaşi inculpate care, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, în luna noiembrie 2009, a falsificat, prin plăsmuire, cererea de chemare în judecată şi cererea de preschimbare a termenului, înscrisuri pe care le-a folosit în Dosarul civil nr. x/2009 al Judecătoriei Racari; a efectuat menţiuni nereale pe cele două cereri în sensul acordării termenului în cunoştinţă părţilor, consemnând, totodată, în fals, în cuprinsul încheierii de preschimbare de termen şi al Sentinţei civile nr. 3003 din 17 noiembrie 2009, după caz, că părţile au fost prezente şi/au pus concluzii, respectiv li s-a luat interogatoriu şi a introdus în Dosarul civil nr. x/2009 al Judecătoriei Răcari, cererea de chemare în judecată, cererea de preschimbare a termenului de judecată, încheierea de preschimbare a termenului de judecată şi Sentinţa civilă nr. 3003 din 17 noiembrie 2009 cunoscând ca aceste acte conţineau menţiuni nereale, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată (2 acte materiale) prevăzută de art. 290 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), fals intelectual în formă continuată (4 acte materiale) prevăzută de art. 289 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi uz de fals în formă continuată (4 acte materiale) prevăzută art. 291 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), motiv pentru care a schimbat încadrarea juridică din infracţiunile prevăzute de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 323 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., ca urmare a incidenţei art. 5 C. pen.

Raportat la inculpatul B., s-a reţinut că fapta sa de a o ajuta, prin falsificarea, înscrisului numit "partaj voluntar" din 20 iulie 2009, pe A. care, în calitate de judecător, prin pronunţarea Sentinţei civile nr. 3003 din 17 noiembrie 2009, a prejudiciat părţile civile C. D. şi E., obţinându-i un folos necuvenit întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, în forma participaţiei penale a complicităţii prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969) cu referire la art. 13 din Legea nr. 78/2000, motiv pentru care a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000, ca urmare a incidenţei art. 5 C. pen.

Totodată, fapta aceluiaşi inculpat care, la data de 30 august 2009, a întocmit prin scriere olografă (de mână) înscrisul denumit "partaj voluntar" pretins intervenit între G. şi H. (tatăl părţilor civile C., D. şi E.) având ca obiect partajarea unei suprafeţe de 10.000 m.p., (3.200 m.p. din această suprafaţă, care reprezintă terenul în litigiu, revenind numitei G.) în care a menţionat în fals, atât învoiala părţilor cât şi data încheierii înscrisului (20 iulie 2009), semnând totodată actul în numele lui H., act pe care l-a depus în Dosarul civil nr. x/2009 al Judecătoriei Răcari, s-a arătat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. (1969), motiv pentru care a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen., ca urmare a incidenţei art. 5 C. pen.

Judecătorul fondului a mai precizat că pentru infracţiunile de fals imputate inculpaţilor A. şi B. a intervenit prescripţia răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie prevăzut de art. 122 lit. d) C. pen. (1969) raportat la art. 124 C. pen. (1969), în condiţiile în care faptele au fost comise în luna noiembrie 2009, respectiv 30 august 2009.

La individualizarea tratamentului sancţionator aplicat inculpatei A. au fost avute în vedere atât circumstanţele sale personale (vârsta, afecţiunile medicale, sancţionarea disciplinară cu excluderea din magistratură), conduita procesuală de nerecunoaştere a faptelor, precum şi amploarea activităţii infracţionale, apreciindu-se că o pedeapsă cu executare în regim de detenţie, însă orientată spre minimul special răspunde exigenţelor de a fi necesară, aptă şi proporţională cu gravitatea faptelor săvârşite, pedeapsă ce a fost contopită cu cele stabilite prin Sentinţa penală nr. 80/F din 19 iulie 2013 a Curţii de Apel Braşov, definitivă prin Decizia nr. 140 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi, pentru fapte concurente, iar, în final, s-a reţinut că este oportună menţinerea liberării condiţionate dispuse faţă de inculpată prin Sentinţa penală nr. 1041 din 28 aprilie 2016 a Judecătoriei Ploieşti, având în vedere că prin executarea parţială a pedepsei în regim privativ de libertate, faţă de instrucţia şcolară, nivelul superior de pregătire profesională, precum şi de modul în care s-a adaptat vieţii instituţionalizate pe durata detenţiei, s-a atins scopul reformării conduitei sale sociale în spiritul respectării ordinii de drept şi al reinserţiei sale în colectivitate.

Referitor la inculpatul B. atât la stabilirea cuantumul pedepsei cât şi a modalităţii de executare s-a ţinut seama de lipsa antecedentelor penale, de vârstă, dar şi de contribuţia efectivă la activitatea infracţională, elemente, în raport cu care s-a apreciat că aplicarea unei pedepse orientate înspre minimul special, cu suspendată sub supraveghere, asigură funcţiile de represiune, reeducare şi prevenţie ale oricărei sancţiuni de drept penal, astfel încât să ducă la îndreptarea comportamentului viitor al acestuia.

În raport cu soluţia dispusă faţă de infracţiunile de fals s-a considerat că se impune desfiinţarea înscrisurilor falsificate (cerere de chemare în judecată, cerere de preschimbare de termen, chitanţa din 30 august 2009).

Pe latură civilă s-a constatat că acţiunea civilă este parţial justificată şi dovedită, reţinându-se că prin activitatea infracţională s-a produs un prejudiciu de 3.000 RON, care reprezintă preţul stabilit între cele două părţi contractante prin negociere, în condiţiile în care cauza fraudării dreptului de proprietate al celor trei părţi civile şi, prin urmare, izvorul dreptului lor la dezdăunare constă în omisiunea, comisă cu intenţie directă de inculpatul B., de a-l fi trecut în "chitanţa" din 30 august 2009 ca şi coproprietar al terenului, alături de G., şi pe H., în condiţiile în care pentru a fi exclus, s-a întocmit în fals "partajul voluntar".

Deşi s-a recunoscut că suma dată cu titlu de despăgubiri materiale nu mai corespunde valorii actuale faţă de indicele de inflaţie, s-a constatat că în lipsa probelor propuse de părţi nu poate fi reactualizată, în condiţiile în care potrivit principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil incident şi în cazul reparării prejudiciului în procesul penal, aşa cum stabilesc dispoziţiile art. 19 alin. (5) C. proc. pen., se impune ca cel care invocă dreptul la dezdăunare sa probeze existenţa şi întinderea pagubei suferite prin infracţiune.

În acest context, judecătorul fondului a constatat că părţile civile nu au făcut dovada nici a prejudiciului moral, dar nici a lipsei de folosinţă a ternului înstrăinat lui F.

De asemenea, raportându-se la valoarea relativ mică a despăgubirilor acordate, precum şi la cuantumul cheltuielilor de judecată făcute de părţile civile s-a apreciat că nu se impune menţinerea măsurilor asigurătorii instituite tocmai pentru acoperirea pagubelor suferite prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare asupra tuturor bunurilor proprietatea inculpatului B. şi, ca atare, au fost revocate cele aplicate cu privire la anumite imobile, fiind exceptată cota de 1/2 din terenul extravilan în suprafaţă de 1000 m.p., arabil situat în satul Stăneşti, Tarlaua 46/2 parcela x, oraş Răcari.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, părţile civile C., D. şi E. şi inculpaţii B. şi A.

Parchetul a criticat soluţia primei instanţe sub aspect de netemeinicie, invocând că în raport cu circumstanţele reale ale comiterii faptelor, întinderea activităţii infracţionale, valoarea prejudiciului, calitatea de judecător a inculpatei A., dar şi cu contribuţia avută de inculpatul B., se impune atât majorarea cuantumului pedepselor pentru fiecare dintre aceştia cât şi executarea în regim de detenţie, inclusiv pentru inculpată, ca urmare a înlăturării dispoziţiei de menţinere a liberării condiţionate faţă de aceasta, în condiţiile în care a suferit o condamnare definitivă pentru fapte similare.

A mai fost contestată şi modalitatea de soluţionare a acţiunii civile, arătându-se că, în mod greşit, prima instanţă nu a obligat, în solidar, inculpaţii la plata sumei obţinute de inculpatul B. din vânzarea ulterioară a terenului.

Inculpatul B. a solicitat, în principal, încetarea procesului penal pentru toate infracţiunile reţinute în sarcina sa ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie anterior trimiterii sale în judecată, iar, în subsidiar, achitarea, în temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen., întrucât, la dosar, nu există nicio probă din care să rezulte că a ajutat-o pe coinculpată să-şi îndeplinească în mod defectuos atribuţiile de serviciu, cauzând astfel o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

Inculpata A., criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate şi netemeinicie, a solicitat, în principal, achitarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., pentru infracţiunea de abuz în serviciu, respectiv art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru infracţiunile de fals, întrucât nu a falsificat nici un înscris, în condiţiile în care a consemnat, întotdeauna, în cuprinsul acestora doar aspecte care corespundeau realităţii, iar, în conformitatea cu Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, în exercitarea atribuţiilor de serviciu nu a încălcat nicio dispoziţie din legislaţia primară.

În subsidiar, a cerut încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie generală pentru toate infracţiunile ce i-au fost imputate prin actul de sesizare a instanţei.

Părţile civile C., D. şi E. au solicitat majorarea pedepselor aplicate inculpaţilor şi executarea acestora în regim de detenţie în raport cu circumstanţele reale ale cauzei, iar pe latură civilă au apreciat că se impune admiterea acţiunii civile aşa cum a fost formulată, cu consecinţa menţinerii măsurilor asigurătorii.

Înalta Curte, examinând cauza atât prin prisma motivelor de apel dezvoltate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, părţile civile C., D. şi E. şi inculpaţii B. şi A., cât şi din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, constată că doar apelul promovat de parchet este fondat, restul căilor ordinare de atac declarate fiind neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Prealabil verificării temeiniciei apelurilor, Înalta Curte apreciază că se impune stabilirea în cauză a legii penale mai favorabile, conform prevederilor art. 5 C. pen., în funcţie de aceasta urmând a fi analizate toate criticile invocate cu privire la existenţa faptelor şi întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunilor ce formează obiectul acuzaţiei penale, la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, precum şi la individualizarea sancţiunilor penale aplicate celor doi inculpaţi.

Ca urmare, din punctul de vedere al aplicării în timp al legii penale, se constată că pentru ambii inculpaţi legea veche este mai favorabilă, identificarea acesteia realizându-se prin raportare la cele statuate, cu caracter general obligatoriu, de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 265 din 06 mai 2014, publicată în M. Of. nr. 372/20.05.2014, conform căreia dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, fapt ce implica compararea prevederilor din ambele Coduri cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidenţă în speţă şi, în final, o evaluare a acestora, în vederea alegerii dintre cele două legi penale succesive a celei care este mai blândă, în ansamblul reglementărilor sale.

Astfel, inculpaţii A. (în calitate de autor) şi B. (în calitate de complice) au fost trimişi în judecată şi condamnaţi de instanţa de fond pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă calificată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. art. 246 C. pen. (1969), sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 de ani, ce îşi găseşte corespondent în noua reglementare în dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., fiind pedepsită cu închisoarea de la 2 ani şi 8 luni la 9 ani şi 4 luni. Spre deosebire de prevederile anterioare, se observă că art. 13 din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin art. 79 pct. 9 şi art. 247 din Legea nr. 187/2012, introduce, sub aspectul urmării imediate a infracţiunii, cerinţa ca folosul obţinut pentru sine sau pentru altul de funcţionarul public să aibă caracter necuvenit, în timp ce art. 297 alin. (1) C. pen. nu instituie condiţii de incriminare diferite faţă de cele reglementate de C. pen. anterior pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Totodată, inculpata A. a mai fost acuzată şi de comiterea, în formă continuată, a infracţiunilor de fals intelectual, fals în înscrisuri în sub semnătură privată şi uz de fals prevăzute de art. 289 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969); art. 290 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 291 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), sancţionate cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani, respectiv de la 3 luni la 2 ani sau amendă, fapte incriminate de noua reglementare, în mod similar, în art. 321 C. pen., art. 322 C. pen. şi art. 323 C. pen., care stabilesc pedepse cu închisoarea de la 1 an la 5 ani; de la 6 luni la 3 ani sau amendă, respectiv de la 3 luni la 2 ani sau amendă, în timp ce inculpatul B. a mai fost trimis în judecată doar pentru infracţiunea de fals în înscrisuri în sub semnătură privată prevăzută de art. 290 C. pen. (1969).

Astfel, se constată că în noua reglementare limita minimă a pedepsei este majorată la 1 an, respectiv 6 luni închisoare pentru infracţiunile de fals intelectual şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, în timp ce pentru infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată noile dispoziţii ale Legii nr. 78/2000 apar ca fiind mai blânde sub aspect sancţionator.

În aceste condiţii, evaluându-se prevederile legale menţionate în coroborare cu cele care reglementează prescripţia răspunderii penale, efectele suspendării sub supraveghere a executării pedepsei şi sfera obligaţiilor impuse condamnatului pe durata acesteia, se observă ca legea care, în ansamblul dispoziţiilor sale incidente în speţă, conduce, în concret, la un rezultat mai favorabil pentru inculpaţii A. şi B. este legea penală anterioară, iar nu cea în vigoare la data soluţionării prezentelor apeluri.

Astfel, deşi termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică sunt identice în ambele codificări, adică 5 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, dar care nu depăşeşte 5 ani [art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. (1969), respectiv art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen.], cum este cazul infracţiunilor de fals, 10 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani, sau după caz, 8 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani, în cazul abuzului în serviciu, în formă calificată, încadrat juridic prin raportare la lege vechea sau cea noua [art. 122 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), respectiv art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen.], termenul de prescripţie specială era mai redus în vechiul C. pen., în forma în vigoare, anterior modificării intervenite prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012 [art. 124 C. pen. (1969)], având în vedere că se considera împlinit dacă a fost depăşit cu încă o jumătate din durata termenelor prevăzute de art. 122 C. pen. (1969), oricâte întreruperi ar fi intervenit, în timp ce noul C. pen. stabileşte în art. 155 că prescripţia specială este incidenţă în situaţia în care termenele prevăzute de art. 154 au fost depăşite cu încă o dată.

De asemenea, vechea codificare apare mai favorabilă în materia prescripţiei răspunderii penale şi din perspectiva faptului că întreruperea cursului acesteia avea loc când se îndeplinea orice act care trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului [art. 123 alin. (1) C. pen. (1969) ], spre deosebire de noua reglementare care stabileşte în art. 155 alin. (1) C. pen. că efectuarea oricărui act de procedură în cauză atrage întreruperea termenului de prescripţie generală.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, trebuie avută în vedere, în aplicarea art. 5 C. pen., sfera obligaţiilor impuse condamnatului şi efectele suspendării prevăzute de legile succesive, cu prioritate faţă de durata termenului de încercare sau supraveghere. Ca urmare, deşi art. 92 C. pen. prevede o durată a termenului de supraveghere mai redusă decât durata termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării pedepsei prevăzută de art. 86 C. pen. (1969), se observă că noua lege penală generală nu mai prevede ca efect al împlinirii termenului de supraveghere reabilitarea de drept a condamnatului ca vechea codificare (art. 866), iar art. 93 C. pen. instituie obligativitatea unui set de măsuri, care anterior aveau caracter facultativ, situaţie în care, şi din această perspectivă, dispoziţiile vechii legi se învederează ca fiind mai avantajoase pentru inculpatul B.

Revenind la criticile formulate de inculpaţii A. şi B. referitoare la neîntrunirea elementelor de tipicitate sau la inexistenţa unora dintre infracţiunile care formează obiectul acuzaţiei penale Înalta Curte, constatând ca fiind corecte împrejurările faptice stabilite de prima instanţă, reţine, în esenţă, în baza propriului examen al mijloacelor de probă administrate la urmărire penală cât şi în faza de judecată, că, la data de 05 decembrie 1995, s-a emis Titlul de proprietate nr. x/1995, prin care numiţilor G. şi H., în calitate de moştenitori ai defunctului P., le-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe totale de 19.900 mp (comuna Răcari, jud. Dâmboviţa), formată din patru loturi de teren (parcela x - 2400 m.p., tarlaua x/1; parcela x - 2500 m.p., tarlaua x/4; parcela x - 5.000 m.p., tarlaua x/9 şi parcela x - 10.000 m.p., tarlaua x/2), pentru ca prin Sentinţa civilă nr. 1155 din 25 octombrie 2005, Judecătoria Răcari să ia act, definitiv şi irevocabil, de tranzacţia încheiată între cei doi moştenitori, conform căreia H. a devenit unicul proprietar al primelor trei loturi, în timp ce parcela de 10.000 m.p. din tarlaua x/2 a rămas în indiviziune.

Ulterior, inculpatul B. care avea interesul achiziţionării unor terenuri situate pe raza judeţului Dâmboviţa a apelat la martorul F., nepotul său, solicitându-i sa figureze în calitate de cumpărător al unei parcele pe care dorea să o achiziţioneze de la martora G. Având în vedere că terenul vizat era deţinut de martoră în coproprietate cu H., persoană care refuzase să-şi dea acordul pentru înstrăinarea acestuia, la data de 30 august 2009, inculpatul B. a întocmit, în fals, un înscris olograf denumit "partaj voluntar", în care a consemnat contrar realităţii că a fost încheiat la data de 20 iulie 2009, precum şi că cei doi titulari ai titlului de proprietate nr. x/1995 şi-au împărţit suprafaţa de 10.000 m.p., martorei G. revenindu-i 3.200 m.p., iar diferenţa fratelui său H., ai cărui succesori sunt părţile civile C., D. şi E. Acest act a fost semnat doar de G., în condiţiile în care s-a demonstrat ştiinţific, conform Raportului de constatare criminalistică nr. 169269 din 16 iunie 2015 întocmit de I.P.J. Prahova şi Raportului de expertiză criminalistică nr. 88 din 13 martie 2012 al L.I.C.E. Bucureşti, că semnătura titularului H. a fost contrafăcută. Cu aceeaşi ocazie, inculpatul B. a redactat şi "chitanţa" din 30 august 2009, prin care G. transmitea către F. proprietatea asupra suprafeţei de 3.200 m.p. din parcela de 10.000 m.p., tarlaua x/2, contra preţului de 3.000 RON, care aşa cum rezultă din declaraţiile testimoniale (F., K., J. şi L.) a fost achitat de B., martorii confirmând, totodată, redactarea celor două înscrisuri olografe de către inculpat, precum şi implicarea acestuia în negocierea cu titularii dreptului de proprietate, dar şi în verificarea situaţiei juridice a trenului la Primăria Răcari.

De asemenea, în contextul în care inculpatul B. nu a reuşit să legalizeze la notariat "chitanţa" din 30 august 2009, la data de 28 octombrie 2009, s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Răcari, sub nr. x/2009, acţiunea civilă formulată pe numele reclamantului F., prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să constate încheierea între vânzătoarea G. şi reclamant, în calitate de cumpărător, a unui contract de vânzare-cumpărare privind ternul de 3.200 m.p., suprafaţă ce a format obiectul înscrisului olograf, în susţinerea cereri de chemare în judecată fiind depuse Titlul de proprietate nr. x/1995, o schiţă a terenului, dovada achitării taxei de timbru şi copii după "chitanţa" din 30 august 2009, "partajul voluntar" din 20 iulie 2009 şi actul de identitate al pârâtei. Cauza a fost repartizată completului de judecată compus din inculpata A., preşedinta instanţei, cu prim termen la data de 02 decembrie 2009.

La data de 17 noiembrie 2009, s-a depus la dosar cerere de preschimbare de termen, pe care inculpata A., în mod nereal, a consemnat acordarea datei de judecare a cererii în cunoştinţă părţilor, deşi nu au fost prezente, dispunând, totodată, prin încheierea din aceeaşi dată, cu luarea concluziilor reclamantului şi pârâtei, admiterea solicitării şi fixarea termenului de judecată pe fond a cauzei, tot în ziua respectivă.

Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 3003 din 17 noiembrie 2009, în absenţa părţilor care însă au fost trecute prezente, menţionându-se, totodată, susţinerile din dezbateri, precum şi că pârâtei i s-a luat din oficiu interogatoriu, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul F., constatându-se intervenită vânzarea-cumpărarea terenului de 3.200 m.p., arabil extravilan, situat în tarlaua x/2, parcela x, din localitatea Colacu, comuna Răcari, judeţul Dâmboviţa. Prin hotărârea pronunţată care ţine loc de act autentic au fost prejudiciate interesele părţilor civile C., D. şi E., succesori ai lui H., coproprietar al suprafeţei înstrăinate, creându-se un avantaj patrimonial inculpatului B. care era în realitate proprietarul imobilului dobândit de reclamant, ce a fost înstrăinat de acesta din urmă, prin mandatar, I., la data de 13.01.2010, către S.C. S. S.A. Mediaş, pentru suma de 60.587 RON, preţului vânzării revenindu-i inculpatului.

Deşi pe întreg parcursul procedurii judiciare, inculpaţii A. şi B. au susţinut că faptele de care sunt acuzaţi fie nu există fie nu se înscriu în tiparul normelor de incriminare a infracţiunilor reţinute în sarcina lor, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, prima instanţă a stabilit că sunt îndeplinite, în cauză, toate elementele de conţinut ale acestor infracţiuni, nefiind întemeiate criticile invocate sub acest aspect de apelanţii inculpaţi.

Cu privire la cererile de chemare în judecată şi de preschimbare de termen, intitulate "Doamnă preşedinte" şi atribuite martorului F., se constată că inculpata A. este autoarea semnăturilor aplicate pe aceste două înscrisuri, având în vedere concluziile Raportului de expertiză criminalistică nr. 127 din 26 noiembrie 2017 întocmit de I.N.E.C. şi ale Raportului de constatare criminalistică nr. 712171 din 11 aprilie 2014 al I.P.J. Prahova, care, excluzându-l ca titularul pe reclamant, stabilesc că au fost executate de inculpată, fapt care dovedeşte veridicitatea celor declarate de martora N., grefier de şedinţă, condamnată definitiv, într-o altă cauză, alături de A. pentru fapte similare. Astfel, martora a susţinut, în mod constant, că nu a tehnoredactat cele două înscrisuri, aşa cum a făcut, în alte rânduri, la solicitarea preşedintelui de complet A., conform modelului pus la dispoziţie de inculpată.

De asemenea, contrar apărărilor inculpatei, se reţine că Raportul de expertiză criminalistică nr. 37 din 11 februarie 2017 efectuat de Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti nu o exclude pe A. ca semnatară a celor două înscrisuri, în condiţiile în care nu s-a putut stabili dacă semnăturile contestate au fost sau nu executate de aceasta, fapt care însă nu creează vreun dubiu cu privire la autorul lor, în raport cu mijloacele de probă administrate în cauză, inclusiv cele ştiinţifice la care s-a făcut trimitere anterior.

Nu în ultimul rând, criticile inculpatei referitoare la efectuarea în cursul urmăririi penale a raportului de constatare tehnico-ştiinţifică, cu încălcarea dispoziţiilor art. 172 C. proc. pen., care reclamă urgenţa, condiţie ce nu era îndeplinită în cauză, nu poate fi examinată în acest stadiu procesul, în condiţiile în care asupra legalităţii probelor se statuează, în mod definitiv, în procedura de cameră preliminară, când pot fi înlăturate mijloacele de probă obţinute nelegal în cursul urmăririi penale dacă se constată incidenţa nulităţii relative, sancţiune care trebuie să fie invocată în termenul prevăzut de norma procesual penală, respectiv până la încheierea procedurii menţionate.

Deopotrivă, lipsa oricărei menţiuni în caietul grefierului N. cu privire la desfăşurarea şedinţelor din 17 noiembrie 2009 (de preschimbare a termenului de judecată şi de judecare a cauzei pe fond), faptul că cererile de chemare în judecată şi de preschimbare a termenului fuseseră semnate de inculpata A., precum şi că încheierea de admitere a cererii de preschimbare şi hotărârea ce ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare au fost redactate, în aceeaşi zi (17 noiembrie 2009), de N. la solicitarea preşedintelui de complet, se coroborează cu declaraţiile martorilor F. G. K., dar şi cu declaraţia martorei T., conducând la concluzia certă ca F. nu a formulat asemenea cereri (care au fost semnate de inculpată şi apoi utilizate de aceasta în dosarul plăsmuit), după cum nici aşa-zisul reclamant şi nici persoana care figura în calitate de pârât, nu au participat la soluţionarea respectivelor cereri.

Mai mult, din probele administrate reiese şi implicarea inculpatului B. în întreaga construcţie infracţională, în condiţiile în care declaraţiile martorilor F., K., G., J. şi L. oferă cronologia şi acţiunile acestuia, respectiv falsificarea înscrisului olograf "partaj voluntar" prin antedatare şi plăsmuirea conţinutului său; redactarea "chitanţei" din 30.08.2009, deplasarea la Primăria Răcari pentru verificarea situaţiei juridice a terenului, negocierea vânzării terenului cu cei doi proprietari (G. şi H.), plata preţului de cumpărare a terenului de 3.200 m.p., punerea celor două înscrisuri olografe la dispoziţia preşedintelui Judecătoriei Racari pentru a fi ataşate la dosarul plăsmuit; însoţirea pârâtei şi nepotului acesteia la instanţă, deplasându-i cu autoturismul lui; chemarea judecătorului la maşină pentru a o întreba pe pârâtă dacă doreşte să vândă, ridicarea sentinţei civile tehnoredactate de la grefierul N. în aceeaşi zi în care a fost pronunţată, iar concluziile Raportului de constatare criminalistică nr. 169269 din 16 iunie 2015 întocmit de I.P.J. Prahova şi ale Raportului de expertiză criminalistică nr. 88 din 13 martie 2012 al L.I.C.E. Bucureşti, stabilesc că semnătura titularului H. aplicată pe înscrisul denumit "partaj voluntar" a fost contrafăcută, confirmând, astfel, depoziţiile testimoniale potrivit cărora B. a întocmit respectivul act.

Pe cale de consecinţă, situaţia de fapt a fost stabilită de judecătorul fondului în concordanţă cu ceea ce rezultă din ansamblul probator administrat în cauză, susţinerile inculpaţilor B. şi A., fiind contrazise de mijloacele de probă care conturează acuzaţiile ce le-au fost aduse prin actul de sesizare a instanţei.

Drept urmare, din moment ce s-a dovedit comiterea, în materialitatea lor, a faptelor reţinute în sarcina celor doi inculpaţi, se constată nefondată atât solicitarea de achitare în temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen., pe motiv că fapta nu există, cât şi cea bazată pe dispoziţiile art. 16 lit. a) C. proc. pen., pentru lipsa elementelor de tipicitate.

Astfel, se reţine că săvârşirea, pe baza unui plan prestabilit, a unor fapte constând în formularea şi înregistrarea unei acţiuni fictive în justiţie şi a unei cereri de preschimbare de termen, precum şi în soluţionarea lor de către judecător, în baza unor înscrisuri falsificate, depuse în copie, în absenţa părţilor, fără înştiinţarea acestora, cu finalitatea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, generează urmarea specifică infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în forma calificată [art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. (1969)]; pe de o parte, producându-se vătămarea intereselor celor care putea pretinde anumite drepturi legitime cu privire la imobilul în legătură cu care s-a pronunţat, în condiţiile mai sus menţionate, o sentinţa civilă în constatarea dreptului de proprietate al unei alte persoane, adică a moştenitorilor coproprietarului H., părţile civile în prezenta cauză (C., D. şi E.), iar, pe de altă parte, obţinându-se un avantaj patrimonial pentru inculpatul B.

Este adevărat că infracţiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 C. pen. (1969) sau forma calificată incriminată de art. 132 din Legea nr. 78/2000 a fost reconfigurată sub aspectul elementului material al laturii obiective de Curtea Constituţională, care, prin Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, a statuat ca prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din definiţia infracţiunii se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", însă această împrejurare nu are consecinţe în cauză, în condiţiile în care exercitarea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu de către inculpata A. s-a materializat în nesocotirea unor dispoziţii procesual civile din vechea codificare, în vigoare la data săvârşirii faptelor, respectiv dispoziţiile art. 112 care impun ca cerere de chemare în judecată să fie însoţită de înscrisuri originale sau de copii certificate în conformitate cu originalul, ale art. 153 potrivit cărora numai partea care a depus cererea sau a fost prezentă la un termen de judecată ia termen în cunoştinţă şi nu mai este citată, iar preschimbarea termenului se face la cererea părţilor sau din oficiu, dar numai pentru motive temeinice, judecarea făcându-se în cameră de consiliu fără citarea părţilor, urmând însă a fi citate pentru noul termen, prevederi la care s-a făcut trimitere în actul de sesizare a instanţei.

De asemenea, se impune a se menţiona că îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu de către judecător nu poate fi reţinută prin prisma unei hotărâri judecătoreşti/soluţii dispusă într-o anumită cauză, întrucât s-ar încălca principiile constituţionale prevăzute de art. 124 şi art. 129 din Constituţia României şi dezvoltate de dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 304/2004, care consacră înfăptuirea justiţiei în numele legii, independenţa judecătorilor, realizarea justiţiei prin intermediul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a celorlalte instanţe judecătoreşti şi posibilitatea desfiinţării sau modificării hotărârilor judecătoreşti numai în căile de atac exercitate în condiţiile legii, ceea ce ar echivala cu efectuarea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti în alt context decât cel legal.

În speţă, însă, se constată că nu doar nerespectarea normelor procesual civile poate atrage răspunderea penală, având în vedere că organul de urmărire penală şi instanţa penală nu se pot substitui instanţei civile de control ierarhic chemată să examineze legalitatea şi temeinicia Sentinţei civile nr. 3003 din 17.11.2009 şi modul de desfăşurare a procesului civil, în vederea îndreptării erorile de judecată strecurate în cuprinsul actelor judiciare şi constatării oricărei încălcări de norme procedurale care pot fi remediate prin procedurile speciale sau prin exercitarea cailor de atac expres prevăzute de lege, fiind vorba despre erori neintenţionate, care nu au produs urmări prevăzute de legea penală.

Or, răspunderea penală a inculpatei A. (autor) ajutată în activitatea infracţională de inculpatul B., în calitate de complice, nu a fost determinată de simple erori făcute de aceasta în actul de justiţie, întrucât nu suntem în prezenţa unor încălcări ocazionale şi neintenţionate a normelor procedurale care pot apărea în desfăşurarea normală a unui proces şi, ca atare, pot fi îndreptate prin exercitarea căilor de atac sau prin alte remedii legale, ci a fost generată de conceperea şi punerea în aplicare a unui plan infracţional prin încălcarea gravă, sistematică şi cu bună-ştiinţă a atribuţiilor de serviciu, care impun respectarea legii în înfăptuirea actului de justiţie, în contextul în care, aşa cum s-a arătat, a plăsmuit atât înscrisuri sub semnătură privată cât şi înscrisuri oficiale, în condiţiile în care a semnat cereri de chemare în judecată şi de preschimbare de termen fictive, în final inserând atât în încheierea din 17 noiembrie 2009 cât şi în sentinţa civilă pronunţată la aceeaşi dată aspecte contrare adevărului (prezenţa părţilor, luarea interogatoriului pârâtei, consemnarea dezbaterilor), acţiuni în care a fost sprijinită de coinculpat, fără demersurile acestuia neputându-se realiza întreaga construcţie a ilicitului penal.

Astfel, raportat la modul în care au acţionat cei doi inculpaţi, precum şi la calitatea de judecător a inculpatei A. şi cunoştinţele sale juridice, se ajunge la concluzia că faptele ce le-au fost imputate acestora au fost comise cu intenţie directă, în condiţiile în care acţiunile lor materializate, după caz, fie prin menţionarea unor aspecte nereale în cuprinsul sentinţei civile sau a altor act judiciare, ce au fost apoi utilizate în soluţionarea procesului civil, fie prin antedatarea şi plăsmuirea înscrisului denumit "partaj voluntar" şi formularea unei cereri de chemare în judecată cu menţiuni nereale s-a urmărit, în principal, satisfacerea intereselor patrimoniale ale inculpatului B., beneficiar direct al acţiunii civile, cu consecinţa vătămării intereselor celor trei părţi civile, moştenitoare ale lui H.

Concluzionând, Înalta Curte constată că faptele celor doi inculpaţi întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunilor reţinute în sarcina lor, respectiv abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată (autor/complice), falsul în înscrisuri sub semnătură privată şi falsul intelectual.

De asemenea, contrar susţinerilor celor doi inculpaţi, se reţine că în cauză nu a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunea de abuz în serviciu în formă calificată prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. (1969), în condiţiile în care Curtea Constituţională, prin decizia anterior amintită (Decizia nr. 265 din 6 mai 2014) a stabilit, pornind de la faptul că noţiunea de instituţie autonomă nu este reglementată legislativ, că este inadmisibil a se înţelege prin caracterul autonom al anumitor instituţii de drept penal (n.n.) faptul că acestea au o existenţă de sine stătătoare şi nu depind de ansamblul normativ în care sunt integrate pentru a-şi îndeplini finalitatea, întrucât "nu se poate reţine că o normă din C. pen. care reglementează cu privire ia o anumită instituţie de drept penal (recidivă, concurs de infracţiuni, prescripţie etc.) este independentă de legea căreia îi aparţine", o asemenea distincţie având "o deosebită importanţă pentru înţelegerea conceptului de lege, pentru că numai aşa se poate conferi noţiunii de lege penală mai favorabilă un înţeles constituţional" (parag. 46).

Corelativ, în parag. 49 al aceleiaşi decizii, instanţa de contencios constituţional, în contextul situaţiilor tranzitorii determinate de intrarea în vigoare a noului C. pen., cu consecinţa abrogării în totalitate a celui din 1969, a subliniat că, prin combinarea dispoziţiilor penale din mai multe legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege, care neagă raţiunea de politică penală concepută de legiuitor, încălcându-se, astfel, dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Constituţie. Ca atare, a concluzionat că "numai interpretarea prevederilor art. 5 din C. pen. în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituţionalitate".

Or, inculpaţii invocând prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată apelează la combinarea dispoziţiilor ce le sunt favorabile atât în legea nouă cât şi în cea veche pentru a calcula termenul de prescripţie, făcând trimitere la limita maximă a pedepsei prevăzută pentru de art. 246 C. pen. (1969), adică 3 ani închisoare, care, în opina lor, se majorează cu 1/3, în condiţiile de art. 132 din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., mecanism care însă este interzis în stabilirea legii penale mai favorabile, dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor instanţei de contencios constituţional.

Având în vedere că legea penală mai favorabilă a fost identificată ca fiind cea veche, Înalta Curte constată că potrivit art. 122 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969) raportat la art. 124 C. pen. (1969), termenul de prescripţie specială este de 15 ani, în condiţiile în care infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. (1969) este pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani, motiv pentru care se constată că nu a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru aceste fapte.

Pentru considerentele dezvoltate la momentul stabilirii legii penale mai favorabile, se reţine că în cazul infracţiunilor de fals sunt incidente dispoziţiile art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen. (1969), întrucât pentru aceste infracţiuni pedeapsa prevăzută de lege nu este mai mare de 5 ani, motiv pentru care prescripţia răspunderii penale a intervenit la expirarea termenului de 5 ani, întrucât acest termen nu a fost întrerupt de vreun act care trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului conform art. 123 alin. (1) C. pen. (1969), în condiţiile în care abia la data de 08 decembrie 2015, prin Ordonanţa nr. 217/P/2012, Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de B. şi A., în calitate de suspecţi, faptele imputate acestora fiind comise în perioada 30.08.2009 -17.11.2009.

Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că, în raport cu soluţia dată de prima instanţă, respectiv încetarea procesului penal pentru toate infracţiunile de fals ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie specială, nu se impune admiterea apelurilor celor doi inculpaţii, cu consecinţa constatării prescripţiei generale, întrucât o asemenea soluţie nu le-ar crea o situaţie mai favorabilă, neavând, în concret, niciun efect juridic.

Ca atare, pentru considerentele dezvoltate anterior, se reţine ca toate criticile inculpaţilor sunt neîntemeiate, motiv pentru care apelurile promovate de aceştia urmează să fie respinse ca nefondate.

Referitor la tratamentul sancţionator aplicat inculpaţilor B. şi A., contestat atât de parchet cât şi de părţile civile C., D. şi E. în cuprinsul motivelor de apel, Înalta Curte reţine că, în cauză, s-a realizat o evaluare judicioasă a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), fiind valorificate în mod corespunzător toate împrejurările ce ţin de faptele comise (modul de săvârşire, starea de pericol creată, întinderea activităţii infracţionale, gravitatea pagubei produse) şi dar şi cele care caracterizează persoana fiecărui inculpat (antecedenţa penală, contribuţia avută la desfăşurarea activităţii ilicite, conduita după comiterea faptei, vârsta, starea de sănătate, integrarea în societate şi situaţia familială), situaţie în care au fost stabilite pedepse corect individualizate atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare, apte să asigure realizarea scopului preventiv educativ avut în vedere de legiuitor prin însăşi reglementarea acestora.

În acest sens, deşi s-a avut în vedere gradul relativ ridicat de pericol social concret al faptelor comise de inculpata A., imprimat atât de natura şi importanţa valorilor sociale lezate, de caracterul continuat al infracţiunilor de fals, de funcţia în exercitarea căreia a săvârşit acţiunile situate în sfera ilicitului penal, dar şi de consecinţele produse, respectiv producerea unor pagube în patrimoniu celor trei părţi civile, corelativ cu procurarea de foloase materiale pentru coinculpatul B., se constată că, în mod corect, prima instanţă i-a aplicat doar o pedeapsă de 3 ani închisoare, însă cu executare în regim de detenţie, în condiţiile în care au trecut aproape 9 ani de la data finalizării activităţii infracţionale, iar răspunderea penală pentru infracţiunile de fals nu a mai putut fi antrenată ca urmare a împlinirii termenului general de prescripţie.

De asemenea, întrucât inculpatul B., în calitate de complice a avut o contribuţie mai redusă la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată, iar pe toată durata procedurilor judiciare a adoptat un comportament bun în societate, sens în care nu a săvârşit alte infracţiuni şi s-a prezentat în faţa instanţelor de fiecare data când a fost chemat, se constată că nimic nu justifică solicitarea parchetului şi a părţilor civile de executare în regim de detenţie a pedepsei, întrucât măsurile de supraveghere impuse pe durata termenului de încercare de 6 ani sunt suficiente pentru a asigura îndreptarea sa, putându-se, astfel, atinge scopul preventiv educativ al tratamentului sancţionator ce i-a fost aplicat, raportat, totodată, şi la faptul că şi faţă de acesta a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În final, Înalta Curte reţine că apelul parchetului este fondat numai în ceea ce priveşte critica menţinerii liberării condiţionate faţă de inculpata A., măsură dispusă prin Sentinţa penală nr. 1041 din 28.04.2016 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă prin necontestare, pentru pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată pentru fapte similare, prin Sentinţa penală nr. 80/F/2013 a Curţii de Apei Braşov, rămasă definitivă prin Decizia nr. 104/A/2015 a instanţei supreme.

Astfel, dată fiind gravitatea faptelor comise în prezenta cauză, precum şi împrejurarea că inculpata a mai fost condamnată definitiv pentru fapte comise în exercitarea atribuţiilor de serviciu, materializate atât în infracţiuni de fals intelectual şi uz de fals, cât şi în infracţiuni de abuz în serviciu, care sunt similare cu cele care fac obiectul acestui apel, se apreciază că nu se justifică menţinerea beneficiului liberării condiţionate, motiv pentru care va fi înlăturată această dispoziţie.

Pe de altă parte, întrucât legea veche este legea penală mai favorabilă se reţine că vechea codificare, respectiv art. 61 C. pen. (1969) care reglementează efectele liberării condiţionate nu prevede posibilitatea menţinerii acestei masuri în cazul descoperirii în termenul de supraveghere că persoana condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării, aşa cum stabileşte noua codificare.

În ceea ce priveşte criticile formulate de cele trei părţile civile şi parchet în legătură cu modul de soluţionare a acţiunii civile, Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate, întrucât judecătorul fondului a soluţionat, în mod corect, latura civilă, obligând, în solidar, inculpaţii doar la pata sumei de 3.000 RON, ce a fost achitată coproprietarei G., cu titlu de preţ, de inculpatul B. pentru cumpărarea terenului în suprafaţă de 3.200 m.p., întrucât această sumă reprezintă prejudiciul cauzat prin activitatea infracţională şi care trebuie să fie în legătură de cauzalitate cu faptele din sfera ilicitului penal imputate acuzaţilor.

Astfel, contrar susţinerilor parchetului şi ale părţilor civile, Înalta Curte constată că preţul obţinut din vânzarea ulterioară a terenului, la data de 13 ianuarie 2010, respectiv suma de 60.587 RON plătită de S.C. S. S.A., nu are nicio legătură cu paguba produsă de inculpaţii A. şi B. prin activitatea infracţională desfăşurată în calitatea de autor/complice şi circumscrisă conţinutului constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată.

De asemenea, suma de 3.000 RON reprezintă preţul stabilit în urma negocierilor purtate de cele două părţi contractante (G. şi U.), între care a intervenit o convenţie de vânzare-cumpărare şi care nu au fost inculpate în prezenta cauză.

Pe de altă parte, nu există nicio probă care să dovedească că în cazul semnării contractului şi de cel de-al doilea coproprietar (H.), preţul ar fi fost altul, sau că dacă moştenitorii acestuia din urmă ar fi avut calitatea de proprietari ai terenului de 3.200 m.p. ar fi putut obţine din vânzarea parcelei un preţ mai bun.

Mai mult, se reţine că pentru lipsa de folosinţă a terenului, precum şi pentru prejudiciul nepatrimonial cauza prin infracţiunea de abuz în serviciu nu a fost produsă nicio probă de către părţile civile, în virtutea principiului disponibilităţii care guvernează rezolvarea acţiunii civile.

Ca atare, în lipsa probelor care să facă dovada prejudiciului material şi moral suferit de părţile civile se constată că apelurile acestora sunt nefondate, urmând să nu fie primită nici critica referitoare la revocarea măsurilor asigurătorii în raport de valoarea sumei pe care au fost obligaţii, în solidar, inculpaţii sa o plătească.

În consecinţă, pentru considerentele prezentate anterior, Înalta Curte, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., urmează să admită apelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, cu consecinţa desfiinţării, în parte, a Sentinţei penale nr. 165 din 08 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi, rejudecând, va înlătura dispoziţia de menţinere a liberării condiţionate dispusa faţă de inculpata A. prin Sentinţa penală nr. 1041 din 28 aprilie 2016 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă prin necontestare, va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate, respingând, totodată, ca nefondate căile de atac exercitate de părţile civile C., D. şi E. şi inculpaţii B. şi A.

Având în vedere că apelanţii inculpaţi şi părţi civile se află în culpă procesuală, vor fi obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti împotriva Sentinţei penale nr. 165 din 08 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală atacată şi rejudecând:

Înlătură dispoziţia de menţinere a liberării condiţionate dispusă faţă de inculpata A. prin Sentinţa penală nr. 1041 din 28 aprilie 2016 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă prin necontestare.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de părţile civile C., D. şi E. şi inculpaţii B. şi A. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Cheltuielile ocazionate cu soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti rămân în sarcina statului.

Obligă apelanţii intimaţi inculpaţi şi apelantele părţi civile la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii intimaţi inculpaţi, în sumă de câte 90 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 05 iulie 2018.

Procesat de GGC - NN