Decizia nr. 162/A/2015 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. x/2010 din data de 4 februarie 2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpaţilor:

1) A. pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:

- instigare la şantaj, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), constând în aceea că i-a determinat pe inculpaţii B. şi C. să exercite, la sfârşitul lunii aprilie 2010, ameninţări şi presiuni de natură psihică asupra martorului "D.", din Sibiu, cu scopul de a recupera o pretinsă datorie de 8,4 kg de aur;

- două infracţiuni de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. din 1969 (prima şi cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. 1969) şi o infracţiune de şantaj în formă continuată, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 75 lit. a) C. pen. din 1969 (parte vătămată E.), constând în aceea că, la data de 18 februarie 2010, împreună cu F., B., G., H. şi I., s-au deplasat la unitatea 129 Neptun, unde au provocat scandal public prin proferarea de cuvinte şi expresii injurioase la adresa martorilor J., K., a agentului de pază, a lucrătorilor care efectuau activităţi de renovare şi a părţii vătămate E., prin exercitarea de ameninţări cu privire la aceştia, prin distrugerea de bunuri, acţiuni ce au culminat cu sesizarea Serviciului Apel Unic de Urgenţă 112 şi deplasarea organelor de poliţie la faţa locului; la data de 29 august 2010, în timp ce se afla în Unitatea 104 Jupiter, i-a adresat ameninţări şi injurii părţii vătămate E., urmărind prin acestea să o determine pe partea vătămată să plătească taxă de protecţie, acţiuni care au declanşat scandal public şi au culminat cu apelarea Serviciului Apel Unic de Urgenţă 112 şi cu deplasarea la faţa locului a organelor de poliţie; la datele de 12 aprilie 2010, 16 aprilie 2010 şi 06 august 2010, a luat legătura telefonic cu jurnaliştii M. şi N., solicitându-le publicarea unor articole cu caracter negativ la adresa părţii vătămate E., solicitări care s-au materializat într-un număr de trei articole publicate la datele de 28 iulie 2010, 06 august 2010 şi, respectiv, 12 august 2010, în cotidianul "Replica de Constanţa" la data de 24 februarie 2010, împreună cu numitul B., i-a solicitat părţii vătămate J. să-i comunice părţii vătămate E. că o va omorî pe aceasta din urmă în cazul în care nu-i va plăti taxă de protecţie;

- o infracţiune de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. din 1969 (parte vătămată J.), constând în aceea că, la data de 24 februarie 2010, împreună cu numitul B., i-a adresat părţii vătămate J. ameninţări cu moartea, cu lipsirea de libertate şi molestarea sexuală a acestuia în cazul în care va mai depune plângeri la poliţie, toate cu aplicarea art. 33 lit. a), b) C. pen. (1969);

2) F. pentru săvârşirea a patru infracţiuni de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit.

a) C. pen. (1969), şi o infracţiune de şantaj în formă continuată, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 75 lit.

a) C. pen. din 1969 (parte vătămată E.), constând în aceea că, la data de 17 februarie 2010, împreună cu G. şi o altă persoană neidentificată, s-au deplasat la Unitatea 129 Neptun, unde au provocat scandal public prin proferarea de cuvinte şi expresii injurioase la adresa martorilor J., K., a agentului de pază, a lucrătorilor care efectuau activităţi de renovare şi a părţii vătămate E., prin exercitarea de ameninţări cu privire la aceştia, prin distrugerea de bunuri; la data de 18 februarie 2010, împreună cu A., B., G., H.

şi I., s-au deplasat la Unitatea 129 Neptun, unde au provocat scandal public prin proferarea de cuvinte şi expresii injurioase la adresa martorilor O., K., a agentului de pază, a lucrătorilor care efectuau activităţi de renovare şi a părţii vătămate E., prin exercitarea de ameninţări cu privire la aceştia, distrugerea de bunuri, acţiuni ce au culminat cu sesizarea Serviciului Apel Unic de Urgenţă 112 şi deplasarea organelor de poliţie faţa locului; la data de 04 martie 2010, împreună cu G. şi o altă persoană neidentificată, s-au deplasat la Unitatea 129 Neptun, unde au provocat scandal public prin proferarea de cuvinte şi expresii injurioase la adresa martorilor J., a părţii vătămate E., a agentului de pază, a lucrătorilor care efectuau activităţi de renovare, prin exercitarea de ameninţări cu privire la aceştia, acţiuni ce au culminat cu refugierea părţii vătămate E. în sediul Poliţiei Neptun, loc unde au continuat ameninţările; la data de 06 martie 2010, împreună cu G.

şi o altă persoană rămasă neidentificată, s-au deplasat la Unitatea 129 Neptun, unde au provocat scandal public prin proferarea de cuvinte şi expresii injurioase la adresa martorului J. şi a agentului de pază P., prin exercitarea de ameninţări cu privire la aceştia şi la adresa părţii vătămate E., acţiuni ce au culminat cu sesizarea Poliţiei Neptun de către martorul P.; la data de 21 aprilie 2010, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, respectiv şantajarea părţii vătămate să plătească taxă de protecţie, i-a solicitat funcţionarului public Q., şeful Corpului de Control din cadrul Primăriei Mangalia, să-i aplice o amendă contravenţională părţii vătămate E., oferindu-se, totodată, să-i pună la dispoziţie un martor asistent care să ateste realitatea celor cuprinse în procesul-verbal, cu toate că martorul nu a fost de faţă la încheierea lui; la data de 22 iulie 2010 i-a solicitat sprijinul comisarului şef de poliţie R. din cadrul Poliţiei Neptun, sprijin ce s-a materializat prin intermedierea unei întâlniri cu comisarul şef S., şeful Biroului Poliţie Mangalia şi care a avut drept scop determinarea celor doi lucrători de poliţie să-i faciliteze exercitarea de noi presiuni asupra părţii vătămate E., prin aplicarea unor sancţiuni contravenţionale conducătorilor minicarelor aparţinând părţii vătămate, materializate prin aplicarea unui număr de 5 (cinci) sancţiuni cu caracter contravenţional aplicate de lucrătorii Biroului de Poliţie Rutieră Mangalia în datele de 14, 18 şi 23 august 2010, toate cu aplicarea art. 33 lit. a), b) C. pen. (1969);

3) B., pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:

- o infracţiune de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969), constând în aceea că, la data de 28 aprilie 2010, la instigarea inculpatului A., împreună cu C., a exercitat violenţe psihice şi ameninţări asupra martorului "D.", în vederea recuperării unei cantităţi de 8,4 kg aur;

- o infracţiune de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. din 1969 (parte vătămată J.), constând în aceea că, la data de 24 februarie 2010, împreună cu inculpatul A., i-a adresat părţii vătămate ameninţări cu moartea, cu lipsirea de libertate şi molestarea sexuală a acestuia, în cazul în care va mai depune plângeri la poliţie;

- o infracţiune de complicitate la şantaj în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (parte vătămată E.), şi ultraj contra bunelor moravuri, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969), constând în aceea că, la data de 24 februarie 2010, în aceleaşi împrejurări, i-a solicitat părţii vătămate J. să-i comunice părţii vătămate E. că o va omorî pe aceasta din urmă în cazul în care nu-i va plăti taxă de protecţie numitului A.; la data de 18 februarie 2010, împreună cu F., A., G., H. şi I., s-au deplasat la Unitatea 129 Neptun, unde au provocat scandal public prin profesarea de cuvinte şi expresii injurioase la adresa martorilor J., K., a agentului de pază, a lucrătorilor care efectuau activităţi de renovare şi a părţii vătămate E., prin exercitarea de ameninţări cu privire la aceştia, prin distrugerea de bunuri, acţiuni ce au culminat cu sesizarea Serviciului Apel Unic de Urgenţă 112 şi deplasarea organelor de poliţie la faţa locului, toate cu aplicarea art. 33 lit. a), b) C. pen. (1969);

4) G., pentru săvârşirea a patru infracţiuni de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969), şi o infracţiune de complicitate la şantaj în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (parte vătămată E.), constând în aceea că, la data de 17 februarie 2010, împreună cu F. şi o altă persoană rămasă neidentificată, s-au deplasat la Unitatea 129 Neptun, unde au provocat scandal public, prin proferarea de cuvinte şi expresii injurioase la adresa martorilor J., K., a agentului de pază, a lucrătorilor care efectuau activităţi de renovare şi a părţii vătămate E., prin exercitarea de ameninţări cu privire la aceştia, prin distrugerea de bunuri; la data de 18 februarie 2010, împreună cu A., B., F., H. şi I., s-au deplasat la Unitatea 129 Neptun, unde au provocat scandal public prin proferarea de cuvinte şi expresii injurioase la adresa martorilor J., K., a agentului de pază, a lucrătorilor care efectuau activităţi de renovare şi a părţii vătămate E., prin exercitarea de ameninţări cu privire la aceştia, distrugerea de bunuri; la data de 04 martie 2010, împreună cu F. şi o altă persoană rămasă neidentificată, s-au deplasat la Unitatea 129 Neptun, unde au provocat scandal public prin proferarea de cuvinte şi expresii injurioase la adresa martorilor J., a părţii vătămate E., a agentului de pază, a lucrătorilor care efectuau activităţi de renovare, prin exercitarea de ameninţări cu privire la aceştia, acţiuni ce au culminat cu refugierea părţii vătămate E. în sediul Poliţiei Neptun, loc unde au continuat ameninţările; la data de 06 martie 2010, împreună cu F. şi o altă persoană rămasă neidentificată, s-au deplasat la Unitatea 129 Neptun, unde au provocat scandal public prin proferarea de cuvinte şi expresii injurioase la adresa martorului J. şi a agentului de pază P., prin exercitarea de ameninţări cu privire la aceştia şi la adresa părţii vătămate E., acţiuni au culminat cu sesizarea Poliţiei Neptun de către martorul P., toate cu aplicarea art. 33 lit. a), b) C. pen. (1969);

5) C., pentru săvârşirea unei infracţiuni de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), constând în aceea că, la data de 28 aprilie 2010, la instigarea inculpatului A., împreună cu B., a exercitat violenţe psihice şi ameninţări asupra martorului "D." în vederea recuperării unei cantităţi de 8,4 kg aur;

6) T. pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- fals în declaraţii în formă continuată, prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), cu aplic art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), constând în aceea că, la data de 22 aprilie 2010, a semnat un număr de 3 (trei) procese-verbale de sancţionare contravenţională, întocmite de către funcţionari din cadrul Primăriei Mangalia, declarând în mod neadevărat că a fost prezent cu ocazia efectuării constatărilor (acte care au fost întocmite în realitate în data de 20 aprilie 2010);

- mărturie mincinoasă şi favorizarea infractorului, prevăzute de art. 260 C. pen. (1969) şi art. 264 C. pen. (1969) raportat la art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969), constând în aceea că, la data de 12 octombrie 2010, cu ocazia audierii în calitate de martor, sub prestare de jurământ, a făcut afirmaţii mincinoase privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat (negând că ar fi semnat cele 3 procese-verbale la instigarea lui F. şi Q., la două zile după efectuarea constatărilor), toate cu aplicarea art. 33 lit. a), b) C. pen. (1969);

Totodată, prin acelaşi act de sesizare, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaţilor:

7) Q. pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:

- instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), şi instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 289 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), constând în aceea că, în calitate de şef al Corpului de Control al Primăriei Mangalia, în baza unei înţelegeri prealabile cu F. F. şi cunoscând că acesta şi A. o şantajează pe partea vătămată E., i-a determinat pe U. şi V., ambii funcţionari în cadrul Primăriei Mangalia - Serviciul "Urbanism", să încheie trei procese-verbale de sancţionare contravenţională a părţii vătămate, prin care se atestă fapte neconforme realităţii;

- instigare la fals în declaraţii, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (1969), constând în aceea că, la data de 22 aprilie 2010, la două zile după încheierea proceselor-verbale, l-a determinat pe inculpatul T. (cu complicitatea lui F.) să semneze, în calitate de martor asistent, un număr de trei procese-verbale şi să declare în mod neadevărat că a fost prezent cu ocazia încheierii acestora la sediul Unităţii nr. 104 Jupiter şi SC W. SRL, ambele aparţinând părţii vătămate E., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (1969);

8) R. pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (1969), şi favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen. (1969), constând în aceea că, în perioada februarie 2010 - august 2010, nu a făcut demersuri pentru înregistrarea unui număr de 7 plângeri penale formulate de către partea vătămată E. (aflate în instrumentarea inculpatului), a dispus ca anumite cauze să fie soluţionate prin clasare, deşi priveau fapte penale, fiind înregistrate în mod greşit la categoria "diverse", nu a efectuat acte de cercetare penală în soluţionarea acestora, a urmărit tergiversarea lor şi favorizarea persoanelor reclamate (inculpaţii F. şi A.), a efectuat presiuni asupra unor lucrători din subordine în vederea obţinerii unor soluţii care să-i favorizeze pe inculpaţii F. şi A.;

- conflict de interese, prevăzută de art. 2531 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), constând în aceea că, în perioada 2008 - septembrie 2010, deşi a deţinut calitatea de ofiţer de poliţie judiciară, a îndeplinit, în exercitarea atribuţiunilor de serviciu, acte prin care a urmărit şi realizat foloase materiale pentru firma SC Y. SRL, cu punct de lucru în municipiul Mangalia, jud. Constanţa, punct de lucru pe care l-a coordonat, în fapt, în această perioadă, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (1969);

9) Z. pentru săvârşirea unei infracţiuni de deţinere de arme neletale din categoria celor supuse autorizării, prevăzută de art. 1361 din Legea nr. 295/2004, constând în aceea că, la data de 12 octombrie 2010, cu ocazia unei percheziţii domiciliare, a fost depistat deţinând un pistol marca Blow Mini, model 2003, fabricat în Turcia şi 4 cartuşe aferente, aflate în stare de funcţionare, făcând parte din categoria armelor de foc neletale, fără a poseda permis de portarmă şi nici autorizaţie pentru arme supuse acestui regim.

Prin acelaşi rechizitoriu, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de A., F., B., G., I. şi H. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de art. 217 C. pen. (1969), neînceperea urmăririi penale faţă de U. şi V. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (1969) şi art. 289 C. pen. (1969), ambele cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), şi a fost disjunsă cauza faţă de învinuiţii S., H., I. şi făptuitorul AA., urmând a fi continuate cercetările pentru infracţiunile prevăzute de art. 248 C. pen. din 1969 (în cazul celei dintâi), art. 321 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969), art. 26 - art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. din 1969 (în cazul celorlalţi trei).

Situaţia de fapt reţinută în actul de sesizare a fost stabilită pe baza următoarelor mijloace de probă administrate în faza de urmărire penală: plângerile şi declaraţiile părţilor vătămate, depoziţiile a 49 de martori, procese-verbale de recunoaştere din planşe foto, procese-verbale întocmite cu ocazia percheziţiilor domiciliare efectuate la locuinţele ori la locurile de muncă ale inculpaţilor, procese-verbale de redare a convorbirilor telefonice purtate de inculpaţi/părţi vătămate şi înregistrate autorizat, constatări tehnico-ştiinţifice, rapoarte de percheziţie informatică, înscrisuri aflate la dosar şi declaraţiile inculpaţilor.

După înregistrarea cauzei pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, sub nr. x/2011, anterior citirii actului de sesizare, persoanele vătămate E. şi J. s-au constituit părţi civile, solicitând obligarea inculpaţilor la plata sumelor de 500.000 euro cu titlu de daune materiale şi 300.000 euro cu titlu de daune morale (E.), respectiv 300.000 euro daune morale (J.). Ambele persoane vătămate şi-au modificat şi completat cererile de constituire ca părţi civile la datele de 26 iunie 2012, respectiv 20 iunie 2012.

În şedinţa publică din data de 13 aprilie 2011, a fost admisă cererea inculpatului Z. de aplicare a procedurii simplificate de judecată, prevăzută de art. 3201 C. proc. pen. (1968), şi s-a disjuns cauza faţă de acest inculpat, fapta reţinută în sarcina sa făcând ulterior obiectul dosarului separat nr. x/2011, soluţionat prin sentinţa penală nr. 407 din 22 septembrie 2011 (definitivă prin nerecurare).

În aceeaşi şedinţă publică, instanţa de fond a respins cererea de aplicare a procedurii prevăzută de art. 3201 C. proc. pen. (1968), formulată de inculpatul T., şi a dispus începerea cercetării judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de art. 321 şi urm. C. proc. pen. (1968).

Pe parcursul judecăţii în fond, prima instanţă a procedat la ascultarea inculpaţilor F., T., A., B., G., C., Q. şi R., a părţilor civile E. şi J. şi a 46 dintre cei 49 de martori indicaţi în cuprinsul rechizitoriului (constatându-se că depoziţiile martorelor BB. şi CC. nu sunt de natură a lămuri împrejurări esenţiale ale cauzei, iar martora DD. nu se mai află pe teritoriul României, astfel încât, în conformitate cu dispoziţiile art. 327 alin. (3) C. proc. pen. (1968), respectiv art. 329 alin. (3) C. proc. pen. (1968), a dispus ca aceste probe să nu mai fie administrate). Martorul cu identitate protejată "D." nu a înţeles să participe în proces în calitate de parte vătămată/civilă, iar, prin încheierea din data de 23 noiembrie 2011, în conformitate cu dispoziţiile art. 861 alin. (5) C. proc. pen. (1968), Curtea a constatat că a dispărut pericolul care a justificat luarea măsurilor de protecţie.

La solicitarea inculpaţilor, instanţa de fond a încuviinţat şi administrat proba testimonială, fiind ascultaţi alţi 9 martori, respectiv: EE., FF., GG., HH., II. şi JJ. (la solicitarea inculpaţilor A. şi F.), KK. (la solicitarea inculpatului T.), LL., MM. (la solicitarea Q), dispunând, din oficiu, şi ascultarea altor 5 persoane în calitate de martori, respectiv NN. şi OO. (neindicaţi în rechizitoriu, dar ale căror declaraţii se regăsesc în dosarul de urmărire penală) şi a numiţilor Z., S., H. (ascultaţi în faza de urmărire penală în calitate de învinuiţi).

De asemenea, au fost încuviinţate multiple cereri de probatorii formulate de inculpaţi, solicitându-se de la SC PP. SRL copii ale registrului de evenimente şi registrului unic de control, de la I.P.J. Constanţa ori Poliţia Neptun relaţii cu privire la persoana căreia îi reveneau atribuţii de rezoluţionare/aprobare a planurilor de pază în cadrul Poliţiei Neptun şi la activităţile efectiv desfăşurate de către inculpatul R. în acest sens, precum şi de la Primăria Mangalia, date cu privire la fişa postului pentru Q şi martorii U. şi V.

La data de 14 decembrie 2011, la solicitarea inculpatului R., au fost ascultate, în şedinţă publică, o parte a convorbirilor telefonice interceptate în mod autorizat, apreciate relevante în prezenta cauză, activităţile desfăşurate fiind consemnate, în detaliu, în cuprinsul procesului-verbal aflat la dosar.

În şedinţa publică din data de 20 iunie 2012, la solicitarea părţii civile E., s-a procedat la vizionarea înregistrărilor efectuate de camerele de supraveghere amplasate la U.104 Jupiter, modalitatea în care s-a efectuat această activitate procedurală, împrejurările constatate şi poziţia părţilor fiind consemnate în procesul-verbal ataşat la dosar.

Totodată, a fost administrată proba cu înscrisuri atât cu privire la situaţia de fapt, cât şi în circumstanţiere, înscrisuri depuse la dosar de către părţi, iar la solicitarea inculpaţilor B., G. şi T., au fost întocmite referate de evaluare de către Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Constanţa.

În exercitarea prerogativelor recunoscute de dispoziţiile art. 62, art. 63 şi art. 67 C. proc. pen. (1968), Curtea a respins ca neconcludente ori neutile cauzei cereri de probatorii formulate de părţi ori de către reprezentantul Ministerului Public, cereri referitoare la ascultarea altor martori, solicitarea de relaţii suplimentare unor persoane juridice ori efectuarea unor expertize vizând autenticitatea înregistrărilor ori asupra vocii şi vorbirii.

Prin Sentinţa penală nr. 376 din 28 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2011, s-au dispus următoarele:

I) a) În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), a fost achitat inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de instigare la şantaj, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (fapta din luna aprilie 2010).

b) În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), a fost achitat acelaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj în formă continuată, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (acte materiale din datele de 18 februarie 2010, 24 februarie 2010, 12 aprilie 2010, 16 aprilie 2010, 06 august 2010, 29 august 2010, parte vătămată E.).

c) În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), a fost achitat acelaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. din 1969 (faptă din data de 24 februarie 2010, parte vătămată J.).

d) În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), a fost achitat acelaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. din 1969 (fapta din data de 29 august 2010).

e) În baza art. 321 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice (fapta din data de 18 februarie 2010).

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 81 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 C. pen. (1969).

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a pedepsei principale.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. (1969), privind revocarea suspendării condiţionate în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni pe durata termenului de încercare.

În baza art. 88 C. pen. (1969), s-a constatat că inculpatul A. a fost reţinut şi arestat preventiv de la data de 12 octombrie 2010 până la data de 25 iunie 2011.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. (1968), instanţa a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara dispusă faţă de inculpatul A.

II) În baza art. 334 C. proc. pen. (1968), s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei de şantaj în formă continuată, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (şase acte materiale), reţinută în sarcina F. F., în infracţiunile de şantaj în formă continuată, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (cinci acte materiale), şi instigare la abuz în serviciu, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (1969).

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea procurorului de schimbare a încadrării juridice a aceleiaşi fapte de şantaj în infracţiunile prevăzute de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (cinci acte materiale), şi de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (1969).

a) În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), a fost achitat F. F. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj în formă continuată, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (acte materiale din datele de 17 februarie 2010, 18 februarie 2010, 4 martie 2010, 6 martie 2010, 22 iulie 2010, parte vătămată E.).

b) În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), a fost achitat acelaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de instigare la abuz în serviciu, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. din 1969 (faptă din data de 21 aprilie 2010).

c) În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), a fost achitat acelaşi inculpat sub aspectul săvârşirii a trei infracţiuni de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, fiecare prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (fapte din datele de 17 februarie 2010, 4 martie 2010 şi 6 martie 2010).

d) În baza art. 321 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), a fost condamnat F. F. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice (faptă din data de 18 februarie 2010).

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 81 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 C. pen. (1969)

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a pedepsei principale.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. (1969), privind revocarea suspendării condiţionate în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni pe durata termenului de încercare.

În baza art. 88 C. pen. (1969), s-a constatat că F. F. a fost reţinut şi arestat preventiv de la data de 12 octombrie 2010 până la data de 25 iunie 2011.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. (1968), a fost revocată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara dispusă faţă de F. F.

III) În baza art. 334 C. proc. pen. (1968), s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului B. din infracţiunile prevăzute de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), şi art. 321 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 33 lit. a), b) C. pen. (1969), în infracţiunile prevăzute de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) şi art. 37 lit. a) C. pen. (1969), art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea 37 lit. a) C. pen. (1969), art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 37 lit. a) C. pen. (1969), şi art. 321 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) şi art. 37 lit. a) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 33 lit. a), b) C. pen. (1969).

a) În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), a fost achitat inculpatul B. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) şi art. 37 lit. a) C. pen. din 1969 (faptă din data de 28 aprilie 2010).

b) În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), a fost achitat acelaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. din 1969 (faptă din data de 24 februarie 2010, parte vătămată J.).

c) În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), a fost achitat acelaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la şantaj în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 37 lit. a) C. pen. din 1969 (acte materiale din datele de 18 februarie 2010, 24 februarie 2010 parte vătămată E.).

d) În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), a fost achitat acelaşi inculpat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) şi art. 37 lit. a) C. pen. din 1969 (faptă din data de 18 februarie 2010).

În baza art. 88 C. pen. (1969), s-a constatat că inculpatul B. a fost reţinut şi arestat preventiv de la data de 12 octombrie 2010 până la data de 22 iulie 2011.

S-a luat act că inculpatul B. este arestat în altă cauză.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. (1968), a fost revocată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea Mangalia dispusă faţă de inculpatul B.

IV) În baza art. 334 C. proc. pen. (1968), s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului G. din infracţiunile prevăzute de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (o infracţiune), şi art. 321 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. din 1969 (patru infracţiuni), cu aplicarea art. 33 lit. a), b) C. pen. (1969), în infracţiunile prevăzute de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 37 lit. b) C. pen. din 1969 (o infracţiune), şi art. 321 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) şi art. 37 lit. b) C. pen. din 1969 (patru infracţiuni), cu aplicarea art. 33 lit. a), b) C. pen. (1969).

a) În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), a fost achitat inculpatul G. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la şantaj în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 37 lit. b) C. pen. din 1969 (acte materiale din datele de 17 februarie 2010, 18 februarie 2010, 4 martie 2010 şi 6 martie 2010, parte vătămată E.).

b) În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), a fost achitat acelaşi inculpat sub aspectul săvârşirii a trei infracţiuni de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, fiecare prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) şi art. 37 lit. b) C. pen. din 1969 (fapte din datele de 17 februarie 2010, 18 februarie 2010 şi 04 martie 2010).

În baza art. 321 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) şi art. 37 lit. b) C. pen. (1969), a fost condamnat inculpatul G. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice (faptă din data de 6 martie 2010).

S-a constatat că infracţiunea reţinută este concurentă cu cea pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 194 din 20 mai 2010 a Judecătoriei Mangalia (definitivă prin Decizia penală nr. 901 din 17 septembrie 2010 a Tribunalului Constanţa).

În baza art. 36 alin. (1) C. pen. (1969), art. 34 lit. b) C. pen. (1969), a fost contopită pedeapsa aplicată în cauză cu pedeapsa de 5 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală anterior menţionată, urmând ca inculpatul G. să execute, în final, pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 88 C. pen. (1969) şi art. 36 alin. (3) C. pen. (1969), s-a dedus din pedeapsa aplicată prevenţia şi perioada executată de la data de 21 septembrie 2010 până la data de 22 iulie 2011 (respectiv prevenţia în prezenta cauză de la data de 12 octombrie 2010 până la data de 22 iulie 2011 şi perioada executată de la data de 21 septembrie 2010 până la data de 20 februarie 2011).

A fost anulat MEPI nr. 323/2010 emis de Judecătoria Mangalia şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii, conform dispoziţiilor sentinţei.

A fost menţinută măsura obligării de a nu părăsi ţara dispusă faţă de inculpatul G.

V) În baza art. 334 C. proc. pen. (1968), s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului C. din infracţiunea prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969) în infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) şi art. 37 lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), a fost achitat inculpatul C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la şantaj, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) şi art. 37 lit. b) C. pen. din 1969 (faptă din data de 28 aprilie 2010).

În baza art. 88 C. pen. (1969), s-a constatat că inculpatul C. a fost reţinut şi arestat preventiv de la data de 13 octombrie 2010 până la data de 24 iunie 2011.

S-a luat act că inculpatul C. este arestat în altă cauză, începând cu data de 16 martie 2011.

VI) a) În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), a fost achitat inculpatul T. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen. (1969) raportat la art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969).

b) În baza art. 260 alin. (1) C. pen. (1969), a fost condamnat inculpatul T. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.

c) În baza art. 292 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), acelaşi inculpat a fost condamnat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată.

În baza art. 33 lit. a) - art. 34 lit. b) C. pen. (1969), au fost contopite pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul T. să execute pedeapsa cea mai grea, de 1 an închisoare.

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (1969)

În baza art. 81 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 C. pen. (1969)

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a pedepsei principale.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. (1969), privind revocarea suspendării condiţionate în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni pe durata termenului de încercare.

În baza art. 88 C. pen. (1969), s-a constatat că inculpatul T. a fost reţinut şi arestat preventiv de la data de 12 octombrie 2010 până la data de 25 iunie 2011.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. (1968), a fost revocată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara dispusă faţă de inculpatul T.

VII) a) În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), a fost achitat Q sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi instigare la fals în declaraţii, ambele în formă continuată, prevăzute de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), şi art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

În baza art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 289 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 74 alin. (1) lit. a) - art. 76 alin. (1) lit. e) teza I şi art. 80 C. pen. (1969), a fost condamnat Q la pedeapsa de 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la fals intelectual în formă continuată.

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. din 1969 (respectiv dreptul de a ocupa o funcţie publică de conducere în cadrul Direcţiei Corp Control).

În baza art. 81 C. pen. (1969), a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei închisorii pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 4 luni, stabilit conform art. 82 C. pen. (1969)

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a suspendat executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a pedepsei principale.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. (1969), privind revocarea suspendării condiţionate în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni pe durata termenului de încercare.

În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. (1968), a fost revocată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara dispusă faţă de Q.

VIII) În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), a fost achitat inculpatul R. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (1969), favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen. (1969), şi conflict de interese în formă continuată, prevăzută de art. 2531 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

În baza art. 88 C. pen. (1969), s-a constatat că inculpatul R. a fost reţinut şi arestat preventiv de la data de 13 octombrie 2010 până la data de 17 decembrie 2010.

În baza art. 350 alin. final C. proc. pen. (1968) coroborat cu art. 1605 alin. (4) lit. c) şi alin. (6) C. proc. pen. (1968), s-a dispus încetarea stării de liberare provizorie a inculpatului R. şi restituirea către acesta a cauţiunii în sumă de 15.000 RON, consemnată la QQ., conform recipisei de consemnare nr. x din data de 06 decembrie 2010.

În baza art. 14 C. proc. pen. (1968) şi art. 346 alin. (2) C. proc. pen. (1968), au fost respinse, ca neîntemeiate, acţiunile civile exercitate în procesul penal de părţile civile E. şi J.

În baza art. 348 C. proc. pen. (1968), au fost anulate înscrisurile falsificate, respectiv procesele-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. x/11 din 20 aprilie 2010, 78457/10 din 20 aprilie 2010 şi 67331/18 din 20 aprilie 2010 .

În baza art. 191 alin. (1), (2) C. proc. pen. (1968), inculpaţii A. şi F. au fost obligaţi la câte 6.000 RON cheltuieli judiciare către stat, iar inculpaţii Q., G. şi T. la câte 4.000 RON cu acelaşi titlu (din care onorariul parţial cuvenit apărătorului din oficiu desemnat pentru inculpatul T. la termenul din data de 07 martie 2011 - avocat RR., în sumă de 100 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei).

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. (1968), celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

În baza art. 193 alin. final C. proc. pen. (1968), a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea părţii civile J. de acordare a cheltuielilor judiciare efectuate pe parcursul procesului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă, analizând probatoriul administrat în cauză, atât în faza urmăririi penale, cât şi a cercetării judecătoreşti, a reţinut, cu privire la fapta de şantaj ce ar fi fost săvârşită asupra persoanei vătămate SS., în luna aprilie 2010, că, începând cu anul 1995, această persoană (audiată, în faza de urmărire penală, sub identitatea protejată de "D.") a derulat în mod repetat afaceri cu aur, alături de cetăţeanul turc TT., iar, în perioada 2007 - 2008, a decis să îşi limiteze implicarea în afaceri, acestea fiind continuate de alţi membri ai familiei. Neînţelegerile ivite, în vara anului 2009, între TT. şi un nepot al persoanei vătămate, datorate neachitării de către acesta din urmă a unei cantităţi de 1 - 1,5 kg. aur, l-au determinat pe SS. să se implice în rezolvarea situaţiei, garantând verbal, faţă de cetăţeanul turc, că suma de bani datorată de nepotul său va fi achitată. În virtutea relaţiilor consolidate în cei aproximativ 15 ani de colaborare, cetăţeanul turc TT. a considerat suficientă, iniţial, garanţia oferită de către SS., însă, la sfârşitul anului 2009 - începutul anului 2010, constatând că nu a fost achitată contravaloarea cantităţii de aur în discuţie, i-a solicitat acestuia din urmă să efectueze chiar el plata aurului, solicitarea fiind refuzată deoarece era doar un simplu garant, iar obligaţia de plată i-ar fi incumbat, exclusiv, nepotului său.

Pe fondul încercărilor eşuate de recuperare a sumei de bani (realizate, se pare, de cetăţeanul turc UU. la începutul anului 2010), TT. a decis să procedeze la recuperarea datoriei prin intermediul inculpatului A., interesat, şi el, de obţinerea controlului asupra afacerilor cu aur în zona Sibiului.

În acest context, A. a încercat, iniţial, să îl contacteze pe SS. prin intermediul martorului VV., persoană care domicilia în Sibiu şi care, în virtutea funcţiei deţinute, avea posibilitatea să deţină/să afle informaţii despre persoanele implicate în afaceri cu aur, în localitatea de domiciliu. În executarea acestei rezoluţii, la data de 24 aprilie 2010, în timp ce se afla pe teritoriul Turciei, inculpatul A. i-a solicitat coinculpatului B. să îl contacteze pe martorul VV., căruia i s-a comunicat că A. "vrea să vorbească" cu el. În cursul aceleiaşi zile, martorul a purtat o discuţie telefonică cu A., care i-a relatat, succint, neînţelegerile existente între SS. şi TT. şi i-a solicitat să îl identifice şi să discute cu cel dintâi pentru a-l determina să-şi achite datoria, sugerând ca, la nevoie, să se facă şi "lege ţigănească".

Reticenţele martorului VV. de a se implica în această dispută l-au determinat pe A. să opteze pentru o soluţie alternativă, destinată recuperării datoriei, şi anume să apeleze la un alt cunoscut al său, ce locuia, de asemenea, în Sibiu, respectiv inculpatul C.

La data de 26 aprilie 2010, cel din urmă a luat legătura cu WW., rudă a martorului-persoană vătămată (plecat, la acea dată, din localitate), căruia i-a solicitat informaţii despre natura relaţiilor dintre unchiul său şi TT., precum şi despre datoriile nereglate existente dintre aceştia. În seara aceleiaşi zile, au avut loc discuţii telefonice repetate între C. şi A., dar şi între cel din urmă şi TT., pe fondul cărora inculpatul A. a decis trimiterea la Sibiu a oamenilor săi de încredere - B. şi Z. - pentru a discuta personal cu SS. Deplasarea celor doi s-a efectuat la data de 28 aprilie 2010, pe parcursul acesteia B. păstrând un contact telefonic constant cu C., pe de o parte, şi cu A., pe de altă parte. În municipiul Sibiu, inculpatul C. a intermediat întâlnirea efectivă dintre persoanele trimise de A. şi martorii SS. şi WW., întâlnire realizată la magazinul celui din urmă.

Intenţionând să discute nestingherit, toate persoanele anterior menţionate s-au deplasat la o sală de jocuri, unde inculpatul C. şi WW. au rămas într-un separeu, iar B., în prezenţa lui Z., a discutat cu SS. timp de aproximativ 30 de minute, într-o încăpere învecinată.

Inculpatul B. a pretins faţă de persoana vătămată, cu acea ocazie, că au fost "trimişi de XX." (TT.) pentru recuperarea datoriei şi i-au cerut detalii despre existenţa şi natura acestei datorii. În cursul discuţiilor purtate, a rezultat că TT. pretindea recuperarea de la SS. nu doar a contravalorii cantităţii de 1 - 1,5 kg. de aur, ci a unei alte cantităţi de aproximativ 6 kg., ce făcuse obiectul unei tranzacţii eşuate în anul 1999 şi a cărei pierdere era, în opinia martorului, imputabilă altei persoane.

La finalizarea discuţiilor, inculpatul B. şi însoţitorul său au afirmat că nu au "abilitarea" de a trage o concluzie legată de existenţa pretinsei datorii, urmând a-i comunica, însă, inculpatului A. tot ce au aflat, iar acesta din urmă să decidă. În aceeaşi zi, inculpatul B. şi Z. au părăsit localitatea Sibiu şi s-au deplasat în Bucureşti, unde au adus la cunoştinţa inculpatului A. conţinutul discuţiilor purtate cu SS. La rândul său, acest inculpat i-a comunicat telefonic lui TT. informaţiile aflate de "băieţii săi", concluzionând în sensul că se impune chemarea lui SS. la Constanţa, în cursul săptămânii următoare, pentru o discuţie directă.

O atare întâlnire nu a mai avut loc, martorul persoană vătămată nemaifiind interpelat ulterior în legătură cu pretinsa datorie nici de către inculpatul A. şi nici de persoane apropiate acestuia. Starea de nesiguranţă generată, însă, persoanei vătămate de întâlnirea avută la data de 28 aprilie 2010, dar şi temerea de posibilele repercusiuni, l-au determinat pe SS. să discute ulterior, după 2 - 3 zile, cu C. care ar fi soluţia potrivită pentru lămurirea deplină a situaţiei, discuţie rămasă fără finalitate, date fiind rezervele inculpatului de a se implica în continuare în această problemă.

Analizând declaraţiile persoanei vătămate SS., ale martorilor WW., VV., YY. şi ZZ., precum şi conţinutul convorbirilor telefonice din datele de 24 aprilie 2010, orele 15:23, şi 15 aprilie 2010, 24 aprilie 2010, 26 aprilie 2010, orele 19:31, 19:53, 19:59, şi 28 aprilie 2010, ora 21:52, Curtea a constatat că, deşi întâlnirea avută cu inculpatul B. i-a inspirat lui SS. o stare de temere, probele nu au confirmat, în mod absolut univoc, că această stare ar fi fost generată exclusiv de acţiunile inculpatului, în materialitatea lor, ci mai degrabă de semnificaţia subiectivă dată întâlnirii de către persoana vătămată (conştientă fiind de conflictul potenţial pe care l-ar fi putut avea cu TT. ca urmare a neplăţii datoriei, de încercările anterioare ale cetăţeanului turc de a recupera suma de bani prin intermediul lui UU., de riscurile la care au fost expuşi anterior alţi comercianţi de aur, presupuşi datornici, dar şi de reputaţia proastă a inculpatului A., pe care C. l-a descris ca fiind "ticălos care nu are mamă, nu are tată"). Acest concurs de împrejurări anterioare ori ulterioare întrevederii din data de 28 aprilie 2010, independente de acţiunile inculpaţilor A. şi B., l-au determinat pe SS. să confere întâlnirii semnificaţia unei avertizări că "nu e de glumit" şi i-au indus temerea că, pe viitor, ar putea fi supus la eventuale presiuni. Astfel, declaraţiile date pe parcursul urmăririi penale, dar şi declaraţia din 11 ianuarie 2012, dată la procuror ca urmare a cercetării sale pentru mărturie mincinoasă, au relevat drept cauză a temerii sale nu acţiunile ori gesturile în sine, mai mult sau mai puţin făţişe, ale inculpatului B., ci semnificaţia subiectivă dată înfăţişării şi staturii acestuia ori a însoţitorului său, atitudinii avute pe parcursul discuţiilor şi zvonurilor că cei doi sunt "persoane periculoase şi ar avea legături cu diverse clanuri infracţionale".

Curtea a apreciat că, în absenţa unor gesturi ori acte de violentă sau ameninţare cu producerea unui rău obiectiv comise de inculpatul B., discuţiile purtate de acesta cu SS. în legătură cu pretinsa datorie sunt insuficiente pentru a se constata executarea integrală a constrângerii, ca element material al infracţiunii de şantaj. S-a mai arătat că, dat fiind caracterul lor echivoc, întâlnirea şi discuţiile din data de 28 aprilie 2010 se caracterizează, din punct de vedere obiectiv, ca acte preparatorii, de culegere a tuturor informaţiilor necesare în vederea pregătirii unei eventuale acţiuni de constrângere ulterioară a martorului de a achita pretinsa datorie.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că respectivele discuţii nu se înscriu, din punct de vedere obiectiv, în elementul material al infracţiunii de şantaj prevăzute de art. 194 C. pen. (1969), fiind evident că, pentru realizarea deplină a acţiunii desemnate de verbum regens, era necesară o activitate ulterioară de constrângere, ce nu s-a mai realizat.

S-a mai arătat că acţiunea inculpatului A. de a-l determina pe B. să se deplaseze la Sibiu în scopul menţionat nu realizează condiţiile unei instigări la comiterea unei fapte penale, în condiţiile prevăzute de art. 25 C. pen. (1969), ci doar a unor acte de pregătire, nesusceptibile de a atrage răspunderea penală.

Totodată, s-a apreciat că acţiunile întreprinse de inculpatul C. pot fi caracterizate ca acte de înlesnire şi ajutor la organizarea şi desfăşurarea întâlnirii din data de 28 aprilie 2010, reprezentând, teoretic, acte de complicitate conform art. 26 C. pen. (1969), iar nu de coautorat, nefiind probată implicarea sa nemijlocită în discuţiile purtate. Astfel, din declaraţiile constante ale persoanei vătămate SS. în faza de urmărire penală (ascultată, la acel moment, sub identitatea protejată "D."), a rezultat că întreaga discuţie din data de 28 aprilie 2010 a fost purtată cu B. (în prezenţa lui Z.), nu şi cu inculpatul C., acesta doar conducându-i pe ceilalţi doi la întâlnirea cu martorul, fără a se implica efectiv în discuţiile purtate, aspect confirmat şi de martorul WW.

S-a subliniat că aceste împrejurări au doar relevanţă teoretică în reţinerea formelor de participaţie penală incidente în speţă, deoarece, în mod efectiv, faptele inculpaţilor nu întrunesc, sub aspect obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969).

În final, instanţa de fond a reţinut că modalitatea de derulare a activităţilor incriminate impunea, teoretic, reţinerea incidenţei circumstanţei agravante prevăzute de art. 75 lit. a) C. pen. (1969) pentru toţi cei trei inculpaţi, iar nu doar pentru B., aşa cum s-a procedat în actul de inculpare.

Totodată, a arătat că, formal, s-ar fi impus reţinerea, în cazul acestuia din urmă, şi a dispoziţiilor art. 37 lit. a) C. pen. (1969), având în vedere că fapta dedusă judecăţii a fost săvârşită înaintea expirării termenului de încercare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 966 din 18 iulie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală (definitivă la data de 4 martie 2008), iar în cazul inculpatului C., a prevederilor art. 37 lit. b) C. pen. (1969), întrucât fapta a fost săvârşită după executarea pedepsei de 11 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 48 din 13 noiembrie 1991 a Tribunalului Mehedinţi (definitivă la data de 16 februarie 1993), în executarea căreia a fost arestat la data de 8 iulie 1991 şi liberat condiţionat la data de 10 februarie 1999, cu un rest de 1243 zile închisoare.

Ca urmare, în baza art. 334 C. proc. pen. (1968), prima instanţă a schimbat încadrarea juridică, pentru inculpatul B., din infracţiunea prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), în cea prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) şi art. 37 lit. a) C. pen. (1969), iar pentru inculpatul C. din infracţiunea prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969) în cea prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) şi art. 37 lit. b) C. pen. (1969).

Deşi a reţinut, în mod formal, incidenţa circumstanţei agravante şi cu privire la inculpatul A., prima instanţă a dispus, însă, achitarea tuturor celor trei inculpaţi pentru faptele anterior menţionate, conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968).

Referitor la faptele de şantaj ce ar fi fost săvârşite asupra părţii vătămate E. în perioada 17 februarie 2010 - 29 august 2010, cu titlu prealabil, Curtea a reţinut că atât aceasta cât şi inculpatul A. desfăşurau activităţi comerciale pe litoralul românesc, în zona Neptun - Jupiter, relaţia dintre aceştia fiind caracterizată de încercările constante ale fiecăruia de a-şi asigura câştiguri financiare substanţiale, dar şi lărgirea sferei de influenţă pe plan local, rivalitatea în afaceri determinând plasarea lor în poziţia de competitori interesaţi de obţinerea unor active ori spaţii comerciale generatoare de profit, printre care şi Unitatea nr. 129 Neptun.

Instanţa de fond a subliniat, în acest context, că situaţia juridică detaliată a respectivei unităţi nu interesează în mod particular în prezenta cauză, în pofida demersurilor repetate făcute de părţi pe parcursul cercetării judecătoreşti, în scopul de a demonstra dobândirea, începând cu anul 1999, a drepturilor de folosinţă şi/sau de dispoziţie asupra acestui activ, având în vedere că obiectul judecăţii, astfel cum a fost delimitat prin rechizitoriu, constă în pretinsa constrângere a părţii vătămate să plătească suma de 15.000 euro anual, cu titlu de taxă de protecţie ori să îşi abandoneze afacerile pe litoral, situaţia U.129 marcând doar momentul de început şi motivaţia esenţială a rivalităţii dintre părţi.

Având în vedere, însă, că, în cuprinsul rechizitoriului, istoricul acestui activ comercial şi pretinsa sa ocupare abuzivă de către X., în perioada 1999 - 2009, au fost considerate nu doar motivaţie a incidentelor din anul 2010 deduse judecăţii, ci şi dovezi ale rezoluţiei infracţionale de constrângere repetată a părţii vătămate să dea inculpatului A. foloase ce nu i se cuveneau, strict din această perspectivă, instanţa de fond a analizat istoricul implicării părţilor în folosirea U.129 şi doar în măsura în care are relevanţă în lămurirea motivaţiei incidentelor punctuale, concret deduse judecăţii.

În acest sens, s-a reţinut că, în perioada 1991 - 31 decembrie 1998, U.129 Neptun s-a aflat în folosinţa SC AAA. S.R.L, contractul de închiriere încheiat cu proprietarul SC BBB. S.A. expirând ca urmare a ajungerii sale la termen şi neprelungirii duratei închirierii. Prin Contractul de închiriere nr. x din 3 mai 1999, activul a fost închiriat de proprietar către SC CCC. SRL, reprezentată de A., pe o perioadă de 3 ani, cu începere de la data de 03 mai 1999, chiriaşul fiind autorizat să preia detenţia bunului imediat, fără nicio formalitate prealabilă.

Deşi partea vătămată E. a susţinut că preluarea U.129 s-a realizat abuziv, fără încunoştinţarea sa prealabilă, instanţa de fond a constatat că înscrisurile existente atestă faptul că acţiunea de preluare s-a realizat conform clauzelor contractului din data de 03 mai 1999, anterior menţionate, precum şi în contextul pronunţării Sentinţei comerciale nr. 693 din 4 mai 1999 a Tribunalului Constanţa, secţia Comercială, prin care s-a dispus evacuarea SC AAA. SRL din U.129, hotărârea fiind executorie. Conform procesului-verbal de predare-primire, preluarea spaţiului de către SC CCC. SRL s-a făcut la data de 5 mai 1999.

S-a mai reţinut că SC AAA. SRL a contestat în instanţă preluarea spaţiului de către noul chiriaş în aceste condiţii, invocând încălcarea dreptului său de folosinţă a suprafeţei de 91,79 mp, deţinută în virtutea Contractului de asociere în participaţiune nr. x din 31 iulie 1998, încheiat cu R.A. DDD. Prin Sentinţa comercială nr. 842/COM din 1 iunie 1999 a Tribunalului Constanţa, secţia Comercială, s-a respins cererea de ordonanţă preşedinţială, constatându-se că suprafaţa de teren invocată de reclamată este distinctă de cea la care se referă Contractul de închiriere nr. x din 1999, iar reclamanta nu a făcut dovada ocupării terenului menţionat.

În luna aprilie 1999, partea vătămată E. a devenit, alături de o altă persoană, acţionar majoritar la SC BBB. S.A, iar, pe parcursul acelui an, U.129 Neptun a făcut obiectul unor vânzări succesive, cumpărătorii fiind, de fiecare dată, persoane apropiate părţii vătămate. Astfel, prin Contractul nr. x/1999 autentificat de B.N.P. EEE., imobilul a fost vândut către SC AAA. SRL, care, prin Contractul autentificat sub nr. x din 19 octombrie 1999 de acelaşi birou notarial, a vândut unitatea către SC FFF. SRL Ulterior, prin Contractul autentificat sub nr. x din 7 decembrie 1999, SC FFF. SRL a vândut U.129 către numitul GGG. (avocatul HHH.) în patrimoniul căruia activul a rămas până la data de 30 octombrie 2007, când GGG. l-a vândut către SC W. SRL (reprezentată de E.).

În perioada în care unitatea s-a aflat în proprietatea lui GGG., dreptul de folosinţă asupra U.129 a aparţinut iniţial SC AAA. SRL (conform contractului de închiriere încheiat la data de 13 martie 2000) iar, ulterior, SC W. SRL, conform Contractului nr. x din 28 decembrie 2002 (încheiat pe o perioadă de 10 ani).

Toate aceste împrejurări au fost stabilite de instanţa de fond pe baza analizei coroborate a înscrisurilor depuse de partea vătămată la dosarul de urmărire penală, cât şi a celor depuse pe parcursul cercetării judecătoreşti.

Conform susţinerilor părţii vătămate, în anul 1999, după preluarea pachetului majoritar de acţiuni în cadrul SC BBB. SA, a convenit verbal cu A. să elibereze U.129 înaintea expirării duratei contractului al cărui beneficiar era SC III. SRL şi fără întocmirea unor formalităţi de reziliere, urmând ca inculpatul să folosească doar terasa aferentă unităţii (în suprafaţă de aprox. 60 mp) până în toamna anului 2000. La expirarea acestui termen, dar şi ulterior, s-a susţinut că inculpatul a refuzat să elibereze terasa, refuz manifestat sistematic cu ocazia discuţiilor pe care partea vătămată ar fi încercat să le poarte în perioada 2001 - 2002 şi în 2004.

Curtea a apreciat că susţinerile părţii vătămate şi ale inculpatului A. cu privire la relaţiile existente între ei în perioada 2000 - 2008 sunt parţial contradictorii, valorificându-le doar în măsura în care se coroborează între ele ori cu celelalte mijloace de probă.

Astfel, s-a arătat că partea vătămată E. a susţinut, în cursul judecăţii, că a acceptat ca inculpatul să folosească terasa U.129 ulterior anului 2000 ca urmare a "temerii" insuflate de modalitatea violentă în care acesta, subsecvent încheierii Contractului de închiriere nr. x/1999, preluase folosinţa activului. Totodată, la baza acceptării unei alte solicitări a inculpatului, de a-i ceda folosinţa unei suprafeţe de 40 mp, aparţinând SC JJJ. SRL, pe durata sezonului estival 2007, a stat atât tonul "ameninţător" folosit de A., cât şi, conform susţinerilor exprese ale părţii vătămate, intenţia sa de a dezvolta cu inculpatul relaţii de "prietenie".

În anul 2008, partea vătămată a dat curs, de asemenea, cererii inculpatului de a-i ceda o altă suprafaţă - aparţinând U.116 - şi mai multe şezlonguri, în schimbul eliberării terasei U.129. Cu toate acestea, conform declaraţiilor părţii vătămate, începând cu anul 2007, a considerat relaţiile cu A. ca fiind relaţii de prietenie, cei doi discutând, inclusiv la începutul anului 2010, să folosească împreună cei 40 mp aparţinând SC JJJ. SRL, drept cale de acces către hotelurile pe care intenţionau să le ridice în zonă.

S-a mai arătat că inculpatul A. a susţinut că păstrarea terasei U.129 a fost rezultatul unei înţelegeri exprese avute cu partea vătămată în luna mai 2000, când au convenit ca SC CCC. SRL să elibereze activul anterior expirării duratei contractului de închiriere, în schimbul cumpărării de către inculpat, de la SC BBB. SA, a unei unităţi comerciale în Mangalia şi a folosirii unei suprafeţe de 40 mp din U.129. Inculpatul a precizat că, deşi a convenit cu partea vătămată să cumpere această din urmă suprafaţă, contractul nu a mai fost perfectat, ca urmare a vânzărilor succesive a spaţiului şi a amânărilor astfel generate.

Curtea a constatat că, legat de preluarea şi folosinţa U.129, rechizitoriul a plecat de la premisa caracterului nelegitim al acţiunilor întreprinse de către A., care ar fi ocupat abuziv activul în contul unei "taxe de protecţie" de 15.000 euro anual, pretinsă părţii vătămate în schimbul desfăşurării nestingherite a afacerilor. Această ipoteză valorifică necritic şi integral susţinerile iniţiale ale părţii vătămate E., care a omis să facă vreo minimă referire la contractele de închiriere al căror beneficiar a fost SC III. SRL, iar, în cursul judecăţii, şi-a nuanţat declaraţiile, admiţând şi interesul său în dezvoltarea unor relaţii de "prietenie" ori, cel puţin, de colaborare în afaceri cu inculpatul, începând cu anul 2007 şi până la debutul incidentelor deduse judecăţii.

Din analiza coroborată a declaraţiilor celor două părţi şi a tuturor înscrisurilor existente, instanţa fondului a reţinut că preluarea U.129 de către inculpat s-a făcut în temeiul unui titlu legitim, iar păstrarea în folosinţă a unei suprafeţe din acest imobil a fost rezultatul unei înţelegeri reciproc avantajoase pentru aceştia, ambii urmărind satisfacerea propriilor interese financiare.

Deşi partea vătămată a susţinut teza preluării abuzive, cu titlu gratuit, a U.129, s-a arătat că probele administrate confirmă mai degrabă susţinerile inculpatului, referitoare la încheierea unei înţelegeri exprese referitor la această unitate. Astfel, conform Contractului de închiriere nr. x din 12 mai 2000, SC BBB. SA a închiriat către SC CCC. SRL Unitatea nr. 131 din Mangalia pe o perioadă de 5 ani (coroborându-se, astfel, cu declaraţiile inculpatului cu privire la termenii înţelegerii). Contractul a fost încheiat după ce partea vătămată devenise acţionar majoritar la SC BBB. SA şi, tot ulterior acestui moment, activul a fost vândut către SC III. SRL, conform contractului din data de 27 martie 2002, deşi la acea dată, conform susţinerilor părţii vătămate, relaţiile cu A. ar fi fost conflictuale, dominate de presiunea resimţită de către cea dintâi.

În aceste condiţii, Curtea a concluzionat că, intuind potenţialul comercial al U.129 (amplasată central în staţiunea Neptun, atractivă pentru turişti la acel moment de timp), partea vătămată a intenţionat să reintre în posesia acestui spaţiu imediat după preluarea SC BBB. SA şi anterior expirării duratei contractului de închiriere al cărui beneficiar era SC CCC. SRL (respectiv mai 2002). La rândul său, în pofida drepturilor pe care i le conferea contractul de închiriere valabil încheiat, inculpatul A. a preferat o înţelegere cu partea vătămată, de natură a-i garanta dobândirea ulterioară definitivă a terasei U.129 şi obţinerea de profituri. În realizarea acestei intenţii, E. şi A. au convenit iniţial ca, în schimbul eliberării imediate a majorităţii suprafeţei U.129, fără alte formalităţi, inculpatul să păstreze o suprafaţă mult mai redusă (terasa) şi să dobândească prin cumpărare un alt spaţiu în Mangalia, de care acesta era interesat.

S-a apreciat că încheierea contractului din data de 27 martie 2002 atestă, contrar susţinerilor părţii vătămate, că şi în acea perioadă între părţi s-au purtat şi finalizat tratative comerciale avantajoase din punct de vedere financiar. Instanţa de fond a arătat că, analizată în acest context necesar, absenţa unei tranzacţii exprese, consemnate într-un înscris, şi cu privire la terasa U.129, relevă neechivoc interesul ambelor părţi în valorificarea unui activ profitabil în beneficiul major al fiecăreia şi dificultatea găsirii unei soluţii reciproc avantajoase, iar nu ipoteza preluării abuzive a spaţiului, cum s-a reţinut în rechizitoriu.

S-a arătat că, la această concluzie, conduce şi existenţa contractului de închiriere din data 12 aprilie 2006 (dată la care unitatea era închiriată, scriptic, SC W. SRL), prin care GGG. a întocmit un contract scris de închiriere cu SC III. SRL pentru U.129, pe perioada sezonului estival, pentru a-i da posibilitatea F. să colaboreze cu SC KKK., prin încheierea unei asocieri în participaţiune. Ca urmare, s-a apreciat că este evident că, în condiţiile în care unitatea era, la acel moment, deja închiriată SC W. SRL, partea vătămată E. (patronul de facto al celei din urmă societăţi) a fost de acord cu închirierea activului către inculpat.

Curtea a subliniat că astfel de tranzacţii, derulate chiar în perioada în care se susţine că părţile s-ar fi aflat într-un conflict făţiş, infirmă categoric teza pretinderii cu titlu gratuit a folosinţei U.129 în contul unei "taxe de protecţie" şi trebuie avute în vedere la definirea coordonatelor în care s-au derulat, în mod real, relaţiile dintre acestea.

În plus, contrar menţiunilor din actul de inculpare, instanţa a considerat că trebuie avut în vedere că relaţiile derulate începând cu anul 2007 au fost catalogate inclusiv de către partea vătămată ca fiind relaţii de "colaborare" (în interesul financiar al ambilor), ambele părţi admiţând prestarea, în acea perioadă, a unor servicii reciproc avantajoase pentru ele ori membrii familiilor lor, precum schimbul de autoturisme intervenit între fiul părţii vătămate şi I. (rudă a inculpatului), permisiunea părţii vătămate, dată în anul 2007, ca inculpatul să folosească cei 40 m.p. aparţinând SC JJJ. SRL drept cale de acces către imobilul achiziţionat în apropiere ori intervenţia lui A., în favoarea părţii vătămate, în tratativele comerciale purtate de E. cu un cetăţean sirian (LLL.).

S-a mai arătat că declaraţiile părţii vătămate însăşi relevă faptul că, inclusiv în luna ianuarie 2010, a avut loc o întâlnire cu inculpatul A., convenind să folosească, ambii, cei 40 m.p. încă în discuţie drept cale de acces către hotelurile pe care intenţionau să le construiască împreună, pentru a spori atractivitatea staţiunii.

Or, în contextul acestei dinamici a relaţiilor dintre părţi, marcate de servicii ori simple favoruri reciproce, dar şi de o intenţie de colaborare expres reiterată la începutul anului 2010, instanţa de fond a apreciat că nu este susţinută probator, fiind şi complet neveridică din punct de vedere logic, ipoteza pretinderii taxei de protecţie drept motivaţie a incidentelor desfăşurate începând cu data de 17 februarie 2010. S-a arătat că perfectarea unei înţelegeri amiabile în urmă cu mai puţin de o lună, în contextul unei relaţii neconflictuale durând cel puţin din anul 2007, face ca pretinderea ilegitimă, la scurt timp, a unei sume de bani cu titlu de taxă de protecţie, în absenţa altor evenimente noi survenite în acest interval, să fie complet neplauzibilă, contrară unei logici elementare.

În schimb, s-a menţionat că probatoriul testimonial confirmă drept motivaţie a incidentelor nemulţumirea inculpaţilor faţă de opţiunea părţii vătămate, în acea perioadă, de a edifica o serie de construcţii pe aleea de acces situată pe o laterală a U.129, acţiune care, pe fondul istoricului relaţiilor lor, marcate de ezitarea de a perfecta tranzacţii scrise, a fost considerată de către inculpaţi ca fiind o dovadă a nerespectării înţelegerii verbale anterior încheiate.

În ceea ce priveşte incidentul din 17 februarie 2010, instanţa de fond a reţinut că, în acea zi, în jurul orelor 14:00, inculpaţii F. şi G., însoţiţi de o a treia persoană (posibil H.), s-au deplasat în zona U.129, constatând cu această ocazie că, pe aleea de acces către unităţile comerciale amplasate în spate, o echipă de muncitori coordonată de J. (nepotul părţii vătămate) efectua operaţiuni de amplasare a unor stâlpi metalici. Nemulţumit de faptul că lucrarea stânjeneşte accesul pe alee, F. F. i-a reproşat lui J. efectuarea acestor operaţiuni, solicitând să clarifice acest aspect cu partea vătămată E., care nu a putut fi însă contactată telefonic. În acest context, F. a început să adreseze injurii şi cuvinte insultătoare lui J., ameninţându-l pe unchiul acestuia şi pe membrii familiei sale cu moartea sau cu bătaia "dacă nu pleacă de pe litoral", afirmând că aceasta este "zona lor de interes". Atât cei doi inculpaţi, cât şi persoana care îi însoţea, nu au exercitat sau intenţionat exercitarea unor acte de violenţă asupra persoanelor prezente ori a bunurilor existente în zonă.

Inculpatul G., aflat în apropierea coinculpatului F., nu a adresat injurii sau expresii ameninţătoare la adresa părţii vătămate ori a membrilor familiei sale. Incidentul verbal descris, cu o durată relativ scurtă, de 5 - 10 minute, s-a desfăşurat în prezenţa lui J., a celor doi muncitori care îl însoţeau şi a agentului de pază şi a generat nemulţumirea părţii vătămate, nu însă şi indignare, revoltă ori temere colectivă (nefiind prezente şi alte persoane, în afara celor menţionate).

Preliminar, Curtea a notat că, în faza de urmărire penală, J. a fost ascultat iniţial ca martor, manifestându-şi voinţa de a participa în proces în calitate de parte vătămată la data de 30 septembrie 2010 şi exclusiv cu privire la incidentul din 24 februarie 2010. Având în vedere dispoziţiile art. 82 C. proc. pen. (1968), instanţa de fond a apreciat că participarea în proces în calitate de parte vătămată exclude posibilitatea participării simultane a aceleiaşi persoane, în aceeaşi procedură, şi în calitate de martor, astfel încât a dat eficienţă exclusiv dispoziţiilor art. 75 C. proc. pen. (1968), ale căror exigenţe au fost avute în vedere la evaluarea forţei probante a declaraţiilor părţii vătămate.

S-a reţinut că, în sesizarea formulată la data de 18 februarie 2010, partea vătămată J. a arătat că, la 17 februarie 2010, în timp ce efectua lucrări de curăţenie şi întreţinere la U.129 împreună cu alte 2 persoane (printre care şi K.), în prezenţa agentului de pază MMM., F. însoţit de alte două persoane au pătruns în unitate, rupând plasa protectoare, în pofida opoziţiei agentului de pază, ocazie cu care inculpatul a început să îi adreseze cuvinte insultătoare şi injurii şi să îl ameninţe cu moartea, dacă nu părăseşte de urgenţă Constanţa; în plus, acesta a adus injurii şi părţii vătămate E. ori fiilor săi, afirmând că "dacă mai calcă pe litoral, îi bate până îi omoară" pentru că acolo este zona lor de interes, unde "ei fac legea".

S-a arătat că împrejurări similare se regăsesc şi în declaraţiile ulterioare ale părţii vătămate J., care a furnizat, în plus, amănunte legate de fizionomia numitului "Pădure", ce l-ar fi însoţit pe F. (descris ca bărbat cu înălţimea de 1,85 m, tuns scurt, brunet, 35 de ani), de pretenţia F. de a discuta telefonic cu E. ori de reproşurile că acesta din urmă "are prea multe unităţi şi trebuie să le mai dea şi lor". Totodată, a arătat că imposibilitatea contactării telefonice a părţii vătămate E. a fost factorul ce a determinat folosirea limbajului neadecvat de către inculpat, care nu a agresat fizic persoanele prezente. Partea vătămată a precizat expres că cei doi însoţitori au tăcut.

Pe parcursul cercetării judecătoreşti, J. nu a putut preciza neechivoc dacă G. a fost prezent la incidentul analizat (plasat din eroare ca având loc la 03 februarie 2010), arătând însă că F. F. a cerut "să i se dea banii".

Instanţa de fond a constatat că declaraţiile părţii vătămate sunt confirmate, în ansamblu, de susţinerile martorilor oculari K. şi MMM. (agent de pază la SC PP. SRL - societate ce asigura paza obiectivelor aparţinând părţii vătămate E.) din declaraţiile date iniţial în faţa organelor de urmărire penală, apreciindu-se că acestea reflectă cel mai fidel dinamica şi împrejurările incidentului, având în vedere că au fost date la un moment de timp mai apropiat de evenimente, coroborându-se şi cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză. Referitor la celelalte declaraţii, instanţa a apreciat că acestea nu pot fi valorificate având în vedere, în cazul martorului K., că ele reprezintă o variantă modificată a celor petrecute, grefată pe memorarea şi redarea involuntară a unor amănunte aflate ulterior cu prilejul audierilor succesive şi a discuţiilor cu alte persoane, iar în privinţa martorului MMM. că acesta a fost inconsecvent în depoziţiile sale ulterioare (din cursul urmăririi penale şi al judecăţii), atât din cauza unei stări de temere generată de împrejurarea că locuieşte în apropierea inculpaţilor F. şi G., cât şi a unei tendinţe nestudiate de a-şi cenzura/nuanţa declaraţiile în funcţie de contextul în care este ascultat. S-a reţinut, în acest context, şi faptul că, în timpul judecăţii, martorul MMM. a manifestat o vizibilă rezervă în a detalia incidentul din 17 februarie 2010, susţinând, în esenţă, că nu îşi aminteşte detalii.

De asemenea, instanţa a apreciat neconcludente declaraţiile martorului NNN., agent de pază la aceeaşi societate, acesta precizând constant că nu a asistat la incidente în care să fie implicaţi inculpaţii, de natură să intereseze cauza.

La reţinerea situaţiei de fapt mai sus expuse, Curtea a avut în vedere şi declaraţiile iniţiale (date în cauza în care s-au efectuat cercetări de către R.) ale F. F. care a recunoscut că, la 17 februarie 2010, s-a deplasat la U.129 şi, constatând că îi este obstaculat accesul pe alee, a manifestat nervozitate, înjurând şi solicitând să vină E., precizând, însă, că nu a ameninţat/agresat vreo persoană, deşi, în cursul judecăţii, inculpatul a arătat că nu îşi aminteşte detalii cu privire la incident (părând a-l confunda cu cel din 6 martie 2010).

Ca urmare, Curtea a constatat că declaraţiile sale iniţiale se coroborează pe deplin, în aspectele lor esenţiale, cu susţinerile martorilor oculari MMM. şi K., dar şi cu cele ale părţii vătămate J., dându-le eficienţă probatorie, conform art. 69 C. proc. pen. (1968)

În considerarea aceloraşi dispoziţii legale, instanţa de fond nu a avut în vedere declaraţiile inculpatului G. (care a susţinut că nu s-ar fi aflat în zona incidentului la data menţionată), reţinând că s-a probat neechivoc prezenţa sa alături de F., nu însă şi implicarea activă în discuţiile propriu-zise.

În contextul acestor elemente probatorii, Curtea a concluzionat în sensul confirmării prezenţei inculpaţilor F. şi G. la U.129 în ziua de 17 februarie 2010, a interpelării muncitorilor şi a nepotului părţii vătămate cu privire la lucrările ce se efectuau, dar şi a nemulţumirii manifeste a F. F., care a solicitat să discute cu partea vătămată problema construcţiilor. S-a arătat, totodată, că probatoriul testimonial coroborat confirmă, în mod neechivoc, că doar F. F. a fost cel care a adoptat în acest context un limbaj injurios, solicitând imperativ, fie "rezolvarea situaţiei", fie "părăsirea litoralului" de către partea vătămată, inadvertenţele dintre susţinerile părţii vătămate şi cele ale martorilor determinând persistenţa unui dubiu temeinic asupra adoptării unui limbaj similar şi de către G.

În plus, instanţa a reţinut că probatoriul confirmă faptul că incidentul a avut dimensiunile unei dispute private, iar nu o amploare de natură a genera indignarea, revolta ori temerea tuturor celor prezenţi sau a unui număr nedeterminat de persoane.

În ceea ce priveşte incidentul din 18 februarie 2010, Curtea a reţinut că, în acea zi, în jurul orelor 16:30, cunoscând din ziua precedentă natura lucrărilor desfăşurate la U.129, inculpaţii A., F., B., G., alături de alte persoane (printre care AA., I. ori H.), s-au deplasat la această unitate, unde inculpatul A. a iniţiat o discuţie cu J. legată de amplasarea stâlpilor metalici pe aleea de acces spre magazinele din zonă (împrejurare ce declanşase şi conflictul din ziua precedentă). Nemulţumit de efectuarea acestor lucrări şi considerând că se încalcă, astfel, înţelegerea verbală avută cu partea vătămată E., inculpatul A. a afirmat că acesta din urmă nu are dreptul să renoveze clădirea şi a început să adreseze injurii şi ameninţări lui J., dar şi membrilor familiei părţii vătămate E., de genul că părţile se vor "bronza la bec", solicitându-le "să plece de pe litoral".

La rândul său, F. F. a adresat şi el injurii, solicitând părţilor vătămate să părăsească litoralul, după care, împreună cu fratele său A., au trântit la pământ 5-6 stâlpi metalici fixaţi provizoriu în şuruburi pe aleea de acces. Întregul incident s-a desfăşurat pe această alee, iar persoanele care îi însoţeau pe X., inclusiv coinculpaţii B. şi G., au evitat să se implice în mod direct, să adreseze nemijlocit injurii ori ameninţări şi să ia parte la acţiunea de trântire a stâlpilor.

Persoanele ce efectuau lucrări la U.129, respectiv J., aproximativ 5 muncitori (printre care K. şi OO.) şi agentul de pază OOO. nu au fost agresate fizic.

După trântirea stâlpilor, A., F. şi persoanele care îi însoţeau au părăsit zona, partea vătămată J. apelând numărul unic de urgenţă 112, iar agentul OOO. solicitând prezenţa echipei de intervenţie constituită în zonă de către SC PP. SRL

La momentul sosirii organelor de poliţie, inculpaţii părăsiseră locul incidentului, fiind identificaţi doar J., K. şi OOO., alături de echipa de intervenţie a societăţii de pază, formată din agenţii NN. şi PPP.

Această situaţie de fapt a fost reţinută de către instanţa de fond în urma analizării coroborate a declaraţiilor părţii vătămate J., ale martorilor K. (prezent la incident), OOO. (agent de pază care a dat detalii relevante pentru stabilirea dimensiunilor reale ale evenimentului şi efectelor asupra celor prezenţi), PPP., NN. (agenţii de poliţie ce s-au deplasat la faţa locului) şi OO. (unul dintre membrii echipei de muncitori ce au efectuat lucrări la U.129, care în declaraţia din cursul judecăţii i-a indicat pe inculpaţii A., F., G. şi B. ca fiind cei care, la o dată pe care nu a putut-o preciza, seara, s-au deplasat la unitatea părţii vătămate, pretinzând că nu ar trebui să se construiască acolo şi trântind la pământ stâlpii plasaţi pe aleea de acces, prilej cu care s-au auzit şi "înjurături urâte", fără însă a indica autorii lor), ale inculpaţilor prezenţi la incident, precum şi a procesului-verbal de redare a apelului efectuat la 112 şi fotografiilor efectuate la faţa locului cu prilejul intervenţiei echipajului de poliţie.

În acest context, Curtea a remarcat că, deşi declaraţiile martorului ocular K. confirmă, în ansamblu, susţinerile părţii vătămate, în toate depoziţiile date în perioada 18 martie 2010 - octombrie 2010, acesta a descris actele de ameninţare ca fiind, în fapt, solicitări repetate adresate părţii vătămate E. de a părăsi litoralul, iar prima referire la pretinderea unei sume de bani apare abia în declaraţia dată la aproximativ 8 luni de la consumarea incidentului, respectiv la 06 octombrie 2010, în care martorul a arătat că, în cursul incidentului din 18 februarie 2010, A. ar fi solicitat, printre altele, ca partea vătămată să îi "dea suma de bani cu privire la care s-au înţeles".

S-a mai arătat că, în cursul judecăţii, declaraţiile martorului reflectă, de asemenea, o variantă uşor modificată a evenimentelor, cu referiri la pretinsa adoptare a unui limbaj agresiv de către toate persoanele prezente (ipoteză ce contravine inclusiv susţinerilor părţii vătămate J.) ori la menţionarea de către inculpaţi a chestiunii "taxei de protecţie", expresie ce nu se regăseşte în niciuna dintre declaraţiile sale iniţiale. S-a subliniat că această denaturare involuntară a evenimentelor, datorată nu doar trecerii timpului ori întipăririi în memorie a unor detalii aflate din alte surse, ci şi imposibilităţii martorului de a individualiza cu acurateţe circumstanţele fiecărui incident (date fiind trecerea timpului ori prezenţa sa la mai multe astfel de incidente), este reliefată şi de exagerarea vădită a duratei acestuia (30-60 de minute). Cu toate acestea, Curtea a reţinut precizările martorului referitoare la amplasarea provizorie a stâlpilor, care nu erau fixaţi în ciment la momentul incidentului.

Instanţa de fond a înlăturat, însă, declaraţiile martorilor H. şi EE., care au susţinut, în mod neveridic, caracterul amical al discuţiilor, apreciind că sunt infirmate total de celelalte mijloace de probă, inclusiv de declaraţiile iniţiale ale inculpaţilor, date în cauza în care s-au efectuat cercetări de către R., acestea din urmă confirmând în linii mari dinamica şi conţinutul incidentului, motiv pentru care au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei, conform art. 69 C. proc. pen. (1968).

Astfel, s-a reţinut că A. a arătat că deplasarea sa la U.129 a fost determinată de observarea lucrărilor de construcţie ce se efectuau, în opinia sa, contrar înţelegerii verbale avute cu partea vătămată. Inculpatul a admis că, "sub imperiul nervilor", a început să aducă cuvinte jignitoare la adresa lui J., spunându-i să-i transmită lui E. să înceteze lucrarea, pentru a discuta cu privire la înţelegerea lor. Totodată, inculpatul a admis că a trântit "câţiva stâlpi/ţevi" ce erau ridicaţi în picioare pentru a fi turnaţi în beton, după care a părăsit zona.

Cu toate acestea, în cursul judecăţii, inculpatul A. a încercat să minimalizeze amploarea incidentului, arătând că nici el, nici vreo altă persoană prezentă nu au adresat injurii părţilor vătămate, admiţând doar că "a trântit un stâlp".

La rândul său, F. a recunoscut iniţial că, în contextul reţinut, "de nervi şi supărare", a trântit stâlpii la pământ şi s-a exprimat jignitor, dar fără a ameninţa vreo persoană în mod direct. În plus, B. a precizat iniţial că A. a fost cel care a trântit stâlpii pe fondul stării de nervozitate şi de nemulţumire, pentru ca, în cursul judecăţii, să nege că s-ar fi trântit stâlpii şi să invoce caracterul amiabil al discuţiilor purtate.

S-a mai reţinut că inculpatul G. a negat, în cursul judecăţii, că ar fi fost prezent la incident, însă depoziţia sa, ca şi declaraţiile coinculpaţilor făcute în cursul judecăţii, au fost infirmate de celelalte mijloace de probă existente în cauză.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că, la data de 18 februarie 2010, a avut loc un al doilea incident la U.129, pentru motive similare celor ce au stat la baza conflictului din ziua precedentă. Astfel, apreciind că lucrările de construcţie începute de E. încalcă "înţelegerea verbală" avută, A. şi F. au adresat injurii celui din urmă şi, pe fondul imposibilităţii de a-l contacta telefonic, au ameninţat partea vătămată şi rudele sale că "o să-i gonească de pe litoral", "o să le arate cine sunt" şi "o să se bronzeze la bec". Totodată, cei doi inculpaţi anterior menţionaţi au trântit la pământ şase stâlpi fixaţi provizoriu, în şuruburi, pe aleea de acces, după care au părăsit zona fără a agresa fizic vreuna dintre persoanele prezente. B. şi G. i-au însoţit pe coinculpaţi şi au asistat la incident, fără a interveni efectiv în derularea acestuia.

S-a arătat că probatoriul confirmă că incidentul a depăşit cadrul unei dispute private, injuriile şi expresiile folosite de X. cu acea ocazie, alături de acţiunea de trântire a stâlpilor, având o amploare de natură a genera indignarea, revolta ori temerea muncitorilor prezenţi şi a agentului de pază, determinându-l pe cel din urmă să solicite prezenţa echipei de intervenţie, iar pe J. să apeleze nr. 112.

Referitor la incidentul din 4 martie 2010, instanţa de fond a reţinut că, la acea dată, în jurul orelor 10:00, în timp ce partea vătămată E. se afla la U.129, alături de o echipă de muncitori coordonată de J., însoţit de martorul QQQ. şi în prezenţa agentului de pază P., la faţa locului a venit F. F. însoţit de G. şi o altă persoană. F. i-a reproşat expres părţii vătămate absenţa autorizaţiei de construire pentru lucrările efectuate pe aleea de acces, pretinzând că ele se edifică pe domeniul public şi solicitându-i părţii vătămate stoparea acestora.

Cu aceeaşi ocazie, F. a purtat o convorbire telefonică cu o persoană neidentificată, în cuprinsul căreia a afirmat "Veniţi toţi aici la Neptun, că l-am prins pe Mocea, să-i dăm o lecţie". Cele două persoane care îl însoţeau pe F. nu au intervenit în incident.

Conduita inculpatului l-a determinat pe partea vătămată E. să se deplaseze la Poliţia Neptun şi ulterior, în cursul aceleiaşi zile, la Primăria Mangalia, Serviciul Urbanism, unde, în vederea clarificării situaţiei ivite, a solicitat "acordul" pentru renovarea/repararea unităţii.

Disputa verbală nu a implicat recurgerea, de către inculpat, la expresii injurioase şi nu a provocat celor prezenţi reacţii de indignare, revoltă ori temere colectivă.

Pentru a reţine această situaţie de fapt, Curtea a avut în vedere declaraţiile părţilor vătămate E. şi J., cele ale martorilor QQQ. şi K. (din cursul urmăririi penale) şi parţial ale martorului RRR. (doar sub aspectul confirmării unei dispute verbale ce a avut loc, probabil, la 4 martie 2010, între F. şi E., celelalte aspecte relatate fiind vagi, profund contradictorii, nepermiţând stabilirea, dincolo de orice îndoială rezonabilă, a incidentului ori a conduitei adoptate în concret de inculpaţi), înlăturând celelalte depoziţii, respectiv ale martorului K. din cursul judecăţii şi cele ale martorilor P. (agent de pază, care nu a relevat aspecte concludente) şi SSS. (muncitor, care deşi l-a recunoscut pe F. F. din fotografii, nu a putut confirma neechivoc prezenţa părţii vătămate la faţa locului, aspect care conduce la incertitudine cu privire la data incidentului).

Totodată, judecătorul fondului a arătat că probatoriul confirmă efectuarea, la data de 4 martie 2010, orele 11:17, a unui apel la 112 ca urmare a unui incident între E. şi F., apel în urma căruia lucrătorii de poliţie s-au deplasat la faţa locului, fără a găsi persoanele implicate, în zonă fiind identificat doar un funcţionar din cadrul Primăriei Mangalia, Serviciul Corp Control, respectiv KK., care a precizat că va lămuri la Serviciul Urbanism situaţia spaţiilor comerciale deţinute de cei doi şi a domeniului public aferent acestor spaţii.

Concluzionând, Curtea a reţinut că probatoriul cert şi concludent administrat în cauză a reliefat existenţa unei discuţii contradictorii purtate între F. şi E. la data de 4 martie 2010, orele 10:00, în cursul cărora inculpatul i-a reproşat părţii vătămate efectuarea fără autorizaţie a unor lucrări de construcţie pe domeniul public, revendicând încetarea acestora, atitudine ce a determinat deplasarea părţii vătămate la poliţie şi, ulterior, la Primăria Mangalia, pentru clarificarea situaţiei. Cu această ocazie, F. nu a adoptat un limbaj injurios, iar G. nu a intervenit nemijlocit în disputa verbală.

Cu privire la incidentul din data de 6 martie 2010, instanţa de fond a reţinut că, în acea zi, în jurul orelor 17:30, inculpaţii F. şi G., însoţiţi de o a treia persoană, s-au deplasat la U.129, unde i-au reproşat din nou părţii vătămate J. continuarea construcţiilor, solicitându-i "să nu mai calce pe litoral".

Inculpatul G. a remarcat că agentul de pază P. are pistol asupra sa, ceea ce l-a determinat să i se adreseze provocator, folosind, totodată, un limbaj injurios. Pe fondul degenerării rapide a discuţiilor, inculpatul G. s-a îndreptat agresiv spre agentul de pază cu intenţia vădită de a-l lovi, fiind, însă, oprit de intervenţia F. F., ulterior căreia toţi cei trei au părăsit zona.

Limbajul şi conduita agresivă manifestată de G. i-au determinat pe cei prezenţi să solicite atât intervenţia organelor de poliţie, cât şi a echipajului de intervenţie, ambele sosind la faţa locului după plecarea grupului de trei persoane implicate nemijlocit ori doar prezente la conflict.

Pentru a reţine această situaţie de fapt, instanţa de fond a valorificat parţial declaraţiile date de partea vătămată J. şi martorul K., al căror subiectivism accentuat a imprimat susţinerilor acestora o doză semnificativă de exagerare, declaraţiile martorului P., fotografiile de la dosar şi procesul-verbal întocmit de organele de poliţie sosite la faţa locului. Totodată, au fost avute în vedere declaraţiile martorilor TTT. şi OO., fiind înlăturată, ca fiind, în ansamblu, neconcludentă, depoziţia martorului RRR., care nu a putut oferi amănunte de natură a permite stabilirea certă a incidentului.

Curtea a mai constatat că, în registrul unic de control şi în registrul de evenimente ale SC PP. SRL, ataşate în copie în cursul judecăţii, incidentul produs nu a fost înregistrat.

De asemenea, a reţinut că inculpatul G. a recunoscut, în cursul judecăţii, că a avut o discuţie contradictorie cu agentul de pază, generată de pretinsa dificultate de a se deplasa pe aleea de acces, pe fondul căreia ambii şi-au adresat injurii reciproce, precum şi că a încercat să-l agreseze pe agent, întrucât acesta scosese pistolul, fiind oprit, însă, în încercarea sa de intervenţia F. F., care nu a adresat injurii persoanelor prezente.

La rândul său, F. a admis existenţa incidentului, plasându-l din eroare la data de 17 februarie 2010, susţinând că, în timp ce vorbea la telefon, l-a observat pe G. îndreptându-se spre agentul de pază şi a intervenit pentru a-l opri, după care au părăsit zona, fără a adresa (el ori G.) injurii sau ameninţări persoanelor prezente.

În pofida încercării reciproce a inculpaţilor de a minimaliza contribuţia concretă a fiecăruia, Curtea a valorificat probator declaraţiile acestora, deoarece sunt confirmate, în aspectele esenţiale şi în acord cu exigenţele art. 69 C. proc. pen. (1968), de împrejurările ce rezultă din celelalte mijloace de probă analizate în cuprinsul prezentei hotărâri.

Prin urmare, Curtea a concluzionat că, la data de 6 martie 2010, în jurul orelor 17:30, deplasându-se alături de F. şi o altă persoană la U.129, pe fondul reproşurilor adresate de cel dintâi părţii vătămate J., inculpatul G. s-a implicat într-o altercaţie de durată scurtă cu agentul de pază P., căruia i-a adresat injurii, încercând să-l agreseze fizic. În pofida duratei reduse a incidentului, conduita inculpatului G. a generat temerea şi indignarea celor prezenţi, determinându-i să solicite atât intervenţia organelor de poliţie, cât şi a echipajului de intervenţie.

Deşi fiecare dintre cele patru incidente derulate în perioada 17 februarie 2010 - 6 martie 2010 au fost considerate, în rechizitoriu, acte materiale ale infracţiunii de şantaj în formă continuată, comisă asupra părţii vătămate E., reţinându-se că, în fiecare caz, inculpaţii au urmărit să determine astfel partea vătămată să le remită suma de 15.000 euro cu titlu de taxă de protecţie ori să îşi părăsească afacerile de pe litoral, Curtea a reţinut că acestea nu întrunesc toate condiţiile de existenţă a laturii obiective şi subiective a infracţiunii, respectiv cele privitoare la aptitudinea actului de constrângere de a inspira victimei temerea serioasă că, în viitor, ea sau o rudă, urmează să suporte un rău, la obiectul constrângerii astfel exercitate, legat esenţial de determinarea victimei să dea, să facă, să nu facă ori să sufere ceva, precum şi la scopul urmărit, respectiv dobândirea în mod injust a unui folos, pentru sine ori pentru altul.

Astfel, s-a arătat că ipoteza valorificată în actul de sesizare, a producerii incidentelor pe fondul unei stări profund conflictuale între părţi, dominată de constrângerea anterioară, repetată, a părţii vătămate E. să le cedeze inculpaţilor, cu titlu gratuit, folosinţa unui activ comercial profitabil, este infirmată de probatoriul administrat în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, acesta relevând faptul că, distinct de rivalitatea ori interesele financiare contrare avute, nota dominantă a relaţiilor dintre părţi a fost colaborarea în afaceri, materializată în încheierea, la diferite intervale de timp, a unor tranzacţii comerciale reciproc avantajoase ori în favoruri reciproce. Un ultim astfel de episod s-a desfăşurat în luna ianuarie 2010, când A. şi E. au convenit să utilizeze împreună cei 40 mp drept cale de acces.

În aceste coordonate esenţial neconflictuale, s-a apreciat că solicitările repetate adresate de F. părţii vătămate ori nepotului său la datele incidentelor, de a stopa construcţiile, altfel "o să le arate cine e el", "o să se bronzeze la bec", "o să zboare de pe litoral" ori, aşa cum s-a întâmplat la 17 februarie 2010, "o să îi bată, o să-i dea foc la casă" reprezintă excese de limbaj, lipsite de aptitudinea de a inspira, în mod real, părţii vătămate o temere serioasă, probatoriul administrat în cauză relevând că aceste afirmaţii nu au fost însoţite de acte de violenţă ori agresiune fizică, care să le confere greutate ori credibilitate, aşa încât nu există niciun temei că răul la care a făcut referire inculpatul (în majoritatea cazurilor, generic exprimat) se va realiza într-adevăr.

Totodată, Curtea a constatat că excesele de limbaj ale F. F. au avut ca finalitate, în mod esenţial, determinarea părţii vătămate să stopeze edificarea construcţiilor pe aleea laterală U.129 (aferentă domeniul public şi fără a exista autorizaţie de construire), iar nu să dea o sumă de bani cu titlu de taxă de protecţie, această pretenţie, susţinută izolat de partea vătămată E. şi, indirect, de J., nefiind confirmată de probele testimoniale, interceptările convorbirilor telefonice ori înscrisurile existente la dosar.

Sub acest aspect, s-a apreciat că declaraţiile martorilor UUU. şi VVV. (persoane ce nu au asistat la incidentele deduse judecăţii) reflectă integral percepţia părţii vătămate asupra evenimentelor, martorii redând doar informaţii aflate de la E., ce nu se coroborează, însă, cu probatoriul existent, iar menţiunile singulare ale acestuia din urmă, regăsite în convorbirea purtată cu "WWW." la data de 13 aprilie 2010 (în sensul că A. "vrea 15.000 de euro pe an" şi "terasa aia unde are acolo", e tot pe terenul părţii vătămate), la fel ca şi afirmaţiile interlocutorului, în sensul că acelaşi inculpat "vrea terasele. Nu i-ai dat mereu? O vrea şi pe-aia, nu oricum" nu fac dovada pretinderii, prin incidentele concrete deduse judecăţii, a respectivei sume de bani cu titlu de taxă de protecţie. S-a reţinut că probele administrate relevă caracterul complex al afacerilor părţilor, în derularea cărora ambele şi-au efectuat servicii reciproce (admise parţial de partea vătămată şi fiul său VVV.), astfel încât valorificarea alegaţiilor părţii vătămate referitoare la pretinderea injustă a unei sume de bani, în absenţa altor probe certe care să le confirme, ar fi contrară prevederilor art. 75 C. proc. pen. (1968).

În schimb, s-a arătat că susţinerile coroborate ale martorilor oculari relevă faptul că nota comună a afirmaţiilor ori reproşurilor adresate de F. a fost aceea a stopării construcţiilor ori a lipsei autorizaţiei de construcţie, imputate părţii vătămate, rezultând neechivoc că factorul declanşator al acestor incidente a fost tocmai începerea lucrărilor de construcţie la U.129, în luna februarie 2010. Ca urmare, atitudinea subiectivă a F. F. a fost dominată de atingerea aceleiaşi finalităţi, a stopării lucrărilor de construcţie, iar nu de obţinerea injustă a unei sume de bani ori a determinării părţii vătămate să renunţe la afacerile sale.

Astfel, s-a apreciat că toate cele patru acte materiale analizate reprezintă expresia unei rezoluţii adoptate spontan de către F. F., de a imputa părţii vătămate, într-un limbaj exagerat, o conduită apreciată contrară legii şi înţelegerii avute, elocvente pentru caracterizarea motivaţiei incidentelor, şi în ansamblu, a rivalităţii dintre părţi, fiind şi discuţiile purtate la data de 3 august 2010 între F. şi R., din care rezultă că fiecare parte şi-a urmat doar interesul în afaceri, neurmărindu-se obţinerea unui folos injust.

Raportat la aceleaşi elemente probatorii, prima instanţă a reţinut că nici acţiunea inculpatului A. din data de 18 februarie 2010 nu a avut, în mod obiectiv, semnificaţia unui act de constrângere a părţii vătămate să dea în mod injust o sumă de bani, demersul acestuia având la bază o motivaţie similară cu cea a F. F. Din punct de vedere al atitudinii subiective pe care s-a grefat respectivul incident, probele testimoniale au confirmat neechivoc că inculpatul a reproşat "lipsa dreptului de renovare" a clădirii, solicitând să discute cu un şef, fără a pretinde vreo sumă de bani.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că cele patru incidente descrise nu realizează, fiecare în parte, conţinutul constitutiv al infracţiunii de şantaj, impunându-se achitarea inculpaţilor F. şi A., potrivit art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968).

S-a apreciat, de asemenea, că lipsa de temei a acţiunii penale în cazul celor doi presupuşi autori ai faptei de şantaj atrage lipsa de temei a aceleiaşi acţiuni exercitate împotriva complicilor la aceasta, respectiv G. şi B., în privinţa cărora probatoriul a confirmat prezenţa fizică la incidentele descrise, dar neimplicarea directă în disputele verbale avute de X. Instanţa a mai constatat şi absenţa unei coeziuni subiective între presupuşii complici, pe de o parte, şi X., pe de altă parte, caracterul spontan al incidentelor descrise, provocate exclusiv de cei din urmă reliefând că B. şi G. nu au urmărit ori acceptat, prin prezenţa lor, să sprijine revendicări injuste ale unor sume de bani.

În ceea ce priveşte calificarea, în rechizitoriu, a celor patru incidente ca realizând elementele constitutive a patru infracţiuni de ultraj contra bunelor moravuri, aflate în concurs real, reţinându-se că, în fiecare caz, inculpaţii au provocat scandal public, Curtea a constatat că probatoriul nu a confirmat adresarea unor cuvinte/expresii ori efectuarea unor gesturi de natură a aduce atingere, prin amploarea ori gravitatea lor, bunelor moravuri, sentimentelor de respect reciproc ori decenţei sau demnităţii unei colectivităţi de persoane în cazul evenimentelor din datele de 17 februarie 2010 şi 04 martie 2010, acestea înscriindu-se în coordonatele unor dispute private, de natură a leza demnitatea ori a stârni nemulţumirea izolată a persoanelor vizate de reproşurile F. F.

S-a mai reţinut că limbajul ori gesturile acestui inculpat nu au fost de natură, în contextul concret, să producă nici sentimente puternice de revoltă sau indignare unui număr nedeterminat de persoane şi, prin urmare, nu au generat rezultatul ce atribuie faptei caracter penal, conform art. 321 C. pen. (1969), aspect ce rezultă atât din probele testimoniale (ce confirmă caracterul minor al incidentului), dar şi din faptul că incidentele nu au fost evidenţiate în vreun mod în scriptele societăţii de pază.

S-a mai arătat că neîntrunirea, sub aspect obiectiv, a elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 321 C. pen. (1969) rezultă şi faţă de inculpatul G. care, la datele de 17 februarie 2010 şi 4 martie 2010, nu s-a implicat în incidente, aspect atestat neechivoc de probatoriul existent.

În ceea ce priveşte incidentul din data de 18 februarie 2010, Curtea a constatat că, în acest caz, gesturile şi acţiunile întreprinse de inculpaţii A. şi F., concretizate în adresarea, în mod conjugat, de expresii jignitoare, urmată de trântirea la sol a 5-6 stâlpi metalici prinşi în şuruburi, a fost de natură a provoca în rândul persoanelor prezente o stare de indignare şi de nesiguranţă accentuată, suficientă pentru a caracteriza fapta ca fiind infracţiunea prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969). În plus, demersul lor, grefat pe nemulţumirea de a nu reuşi contactarea părţii vătămate şi pe o rezoluţie spontană de a acţiona demonstrativ, s-a produs într-un loc public (pe aleea în litigiu), în prezenţa altor persoane şi a determinat deplasarea la faţa locului atât a organelor de poliţie, cât şi a echipei de intervenţie a SC PP. SRL.

Cum ambii inculpaţi au desfăşurat nemijlocit acte ce se înscriu în verbum regens, Curtea a apreciat că sunt întrunite, în privinţa celor doi, elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri în forma simplă, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), reţinerea circumstanţei agravante legale justificându-se întrucât, din punct de vedere obiectiv, acţiunea inculpaţilor s-a grefat pe prezenţa fizică a persoanelor care îi însoţeau, inclusiv a coinculpaţilor B. şi G., element obiectiv ce a fost de natură să concure la punerea în executare a rezoluţiei infracţionale în maniera reţinută, indiferent de măsura în care este atrasă ori nu răspunderea penală a celor din urmă.

Referitor la coinculpaţii B. şi G., s-a arătat că, din probatoriul administrat, a rezultat că ei nu au desfăşurat în mod nemijlocit acte sau gesturi şi nici nu au proferat expresii de natură a contribui la scandalul public produs, limitându-se la a asista la acesta, fără a interveni. Or, o atare conduită nu se subsumează vreunei forme de participaţie la comiterea infracţiunii analizate, cât timp între prezenţa acestora şi acţiunile spontane ale X. nu s-a realizat, din punct de vedere subiectiv, coeziunea specifică participaţiei penale, nerezultând că inculpaţii s-au deplasat la U.129 animaţi de voinţa comună de a comite o faptă penală ori că, ajunşi în acea locaţie, ar fi urmărit ori acceptat posibilitatea degenerării conflictului şi producerii, de către coinculpaţi, a scandalului public.

În privinţa incidentului din data de 6 martie 2010, instanţa de fond a reţinut că probatoriul nu a confirmat adresarea, de către F., a unor cuvinte/expresii ori efectuarea unor gesturi de natură a aduce atingere, prin amploarea ori gravitatea lor, bunelor moravuri, sentimentelor de respect reciproc ori decenţei sau demnităţii unei colectivităţi de persoane, iar solicitările de părăsire a litoralului adresate cu acel prilej s-au înscris în coordonatele disputei private, materializate în incidentele precedente, astfel încât s-a concluzionat că fapta inculpatului nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969).

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul G., Curtea a constatat că fapta acestuia de a profera, la 06 martie 2010, orele 17:30, injurii într-un loc public la adresa agentului de pază şi de a se deda la acte de violenţă concretizate în îmbrâncirea şi încercarea de lovire a acestuia a fost de natură a aduce atingere bunelor moravuri, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea prevederilor art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), prezenţa coinculpatului F. şi a celei de a treia persoane fiind de natură a concura, în mod obiectiv, la producerea incidentului, chiar dacă nu sunt întrunite, în privinţa celor din urmă, toate condiţiile pentru a se dispune tragerea lor la răspundere penală.

În legătură cu incidentul din data de 24 februarie 2010 vizând atât partea vătămată E., cât şi partea vătămată J., Curtea a reţinut că cea din urmă, intenţionând să primească o sumă de bani de la martora XXX., s-a deplasat, la acea dată, la restaurantul "YYY.", situat în parcul Herăstrău, unde martora îşi desfăşura activitatea. După ce au discutat în exteriorul localului, iar partea vătămată se pregătea să plece, inculpatul B. s-a apropiat şi i-a solicitat să aştepte, întrucât A. doreşte să vorbească cu el. Acesta din urmă a ieşit din restaurant (de unde observase prezenţa părţii vătămate) şi i-a reproşat, în esenţă, formularea unor plângeri penale referitoare la incidentele anterior petrecute şi descrise în dezvoltările de mai sus.

Conform susţinerilor părţii vătămate J., inculpatul A. i-ar fi adresat, cu această ocazie, injurii şi ameninţări cu moartea, cu gonirea de pe litoral, cu incendierea unităţilor comerciale ori cu molestarea sexuală. Ambii inculpaţi i-ar fi solicitat, totodată, să "o lase mai uşor cu scrisul" (referindu-se la formularea plângerilor penale), întreg incidentul durând aproximativ 20 de minute.

Curtea a constatat că stabilirea dinamicii acestui incident s-a realizat exclusiv pe baza unor declaraţii ale părţilor ori persoanelor apropiate acestora, apreciind că se impune evaluarea atentă a fiecărei declaraţii şi valorificarea acestora cu rezervă, doar în măsura în care ele pot fi considerate mai presus de orice îndoială rezonabilă.

Astfel, analizând declaraţiile succesive ale părţii vătămate J., instanţa a constatat că acesta a făcut menţiuni în legătură cu incidentul din 24 aprilie 2010 abia în depoziţia de martor din 18 martie 2010, în care a relatat despre injuriile, ameninţările şi insultele adresate de inculpatul A., iar, în plângerea din 25 martie 2010, a precizat, în plus, că deplasarea la Bucureşti s-a realizat alături de "doi colegi", iar inculpatul i-a cerut să transmită HHH. că membrii săi nu mai au ce căuta pe litoral, deoarece "trebuie să îi plătească lui taxă de protecţie", pentru ca, abia ulterior, la 30 septembrie 2010, să precizeze şi numele persoanelor care l-au însoţit, K. şi ZZZ., depoziţiile conţinând contradicţii şi cu privire parcursul urmat după epuizarea incidentului. În cursul judecăţii, partea vătămată a precizat, suplimentar, că autoturismul în care se afla prietena sa ZZZ. se afla parcat, cu geamurile deschise, la 2-4 metri de locul discuţiei, aceasta auzind afirmaţiile inculpaţilor, că şi martora XXX. a perceput o parte a injuriilor adresate de A., iar K. a fost întâlnit, probabil, după incident.

În ceea ce priveşte declaraţiile martorului K., instanţa a reţinut că, în depoziţia din 18 martie 2010, acesta a confirmat participarea la deplasarea spre Bucureşti, însă a precizat că, în intervalul 11.00 - 16.00, a aşteptat pe o bancă, iar, la întoarcere, partea vătămată i-a povestit că a fost agresat de F., în timp ce, în cursul judecăţii, a arătat că atât la plecarea, cât şi la întoarcerea la patinoarul unde îl aştepta, J. era singur, însă, i-a povestit că "a fost urmărit de inculpaţi pe şosea, i-a fost blocată maşina şi ameninţat că va fi băgat în portbagaj", declaraţiile martorului fiind contradictorii în ceea ce priveşte prezenţa martorei ZZZ.

Curtea a reţinut, de asemenea, că, deşi prima audiere a martorei ZZZ. s-a realizat la data de 30 septembrie 2010, aceasta a redat într-o formă similară părţii vătămate modalitatea de desfăşurare a incidentului, expresiile folosite de inculpaţi, solicitările ori ameninţările acestora, fără, însă, a face vreo referire la pretinderea unei sume de bani de către A. ori la afirmaţii legate de partea vătămată E. şi nici nu a indicat prezenţa în autoturism a martorului K., martora recunoscând din fotografii, cu acel prilej, pe cei doi inculpaţi ca fiind cei care au adresat injurii şi ameninţări lui J., în contextul precizat. Declaraţia martorei din cursul judecăţii nu a relevat prezenţa unor alte persoane pe parcursul deplasării la Bucureşti, aceasta admiţând că a efectuat şi alte astfel de călătorii alături de partea vătămată, însă nu îşi aminteşte dacă au avut însoţitori, indicând numele martorului K. doar în urma unei întrebări exprese adresate cu ocazia ascultării, amintirile sale fiind destul de vagi.

S-a constatat că martora XXX. a fost ascultată abia la data de 20 octombrie 2010, prilej cu care, făcând referire la discuţia purtată cu J. şi la prezenţa inculpaţilor, a arătat că a auzit doar solicitarea adresată de B. lui J. de a sta pe loc şi l-a observat pe A. îndreptându-se spre cei doi, pentru ca, în cursul judecăţii, să confirme prezenţa părţilor în locaţie, susţinând, însă, că nu a asistat la discuţiile lor şi nici nu a auzit, de la angajaţii localului, că ar fi avut loc vreun incident, excluzând, totodată, în mod expres eventuala prezenţă în zonă a unor angajaţi care să asigure paza restaurantului ori parcarea autoturismelor.

În cursul judecăţii, atât B., cât şi A. au confirmat existenţa unui contact verbal cu J. la data de 24 februarie 2010, susţinând, însă, că cel de-al doilea i-ar fi solicitat părţii vătămate doar detalii despre reclamaţiile la poliţie şi negând că ar fi adresat injurii sau ameninţări.

Constatând existenţa unor contradicţii vădite între declaraţiile persoanelor ascultate, Curtea a reţinut că lămurirea completă a acestui incident a fost împiedicată, într-o măsură determinantă, de intervalul mare de timp scurs între data producerii lui şi prima ascultare detaliată a părţilor/martorilor cu privire la circumstanţele în care s-a produs ori la persoanele prezente, sens în care s-a făcut trimitere la contradicţiile dintre declaraţiile succesive ale părţii vătămate J. şi ale celor doi martori cu privire la persoanele care l-au însoţit în ziua incidentului, caracterul extrem de vag al depoziţiei martorului K., imposibilitatea acestuia de a confirma prezenţa martorei ZZZ., acurateţea anumitor aspecte din declaraţia celei din urmă, inadvertenţele dintre declaraţiile celor doi martori cu referire la conduita părţii vătămate.

Având în vedere contradicţiile profunde între susţinerile părţii vătămate şi cele ale martorilor, referitoare la persoanele ce l-ar fi însoţit pe J. în ziua incidentului ori comportamentul manifestat după incident, Curtea a concluzionat că nu se poate stabili, dincolo de orice îndoială rezonabilă, identitatea însoţitorilor părţii vătămate la acea dată şi nici prezenţa martorei ZZZ., la data şi în locul menţionate, ceea ce reclamă înlăturarea depoziţiilor martorilor ca neconcludente.

Deşi întâlnirea părţilor şi purtarea unor discuţii în contextul faptic reţinut a fost confirmată de declaraţiile părţii vătămate şi ale inculpaţilor A. şi B., coroborate de cele ale martorei XXX., instanţa de fond a arătat că nu poate fi stabilit cu certitudine conţinutul exact al discuţiilor, părţile situându-se pe poziţii antagonice sub acest aspect, invocând fie tonul agresiv şi proferarea de ameninţări în scopul gonirii de pe litoral ori al plăţii unei taxe de protecţie, fie tonul civilizat al discuţiilor, în cursul cărora s-ar fi cerut doar detalii legate de plângerile anterior formulate.

Cu toate acestea, s-a arătat că, în absenţa altor probe obţinute prin mijloace obiective, se poate aprecia că, în contextul conflictelor precedente, din datele de 17 februarie 2010 şi 18 februarie 2010, este puţin plauzibilă purtarea unei discuţii exclusiv amicale, aşa cum a susţinut F., fiind, însă, credibil interesul său de a obţine relaţii despre plângerile părţii vătămate, existenţa unei insatisfacţii generate de această situaţie, dar şi clamarea acesteia printr-un limbaj inadecvat.

Distinct de limbajul în sine, s-a apreciat esenţial că referirile la partea vătămată E., pe care A. le-ar fi făcut la acea dată, sunt extrem de vagi şi deduse mai degrabă de către J. din formulele plurale utilizate, decât din afirmaţiile precis determinate ale inculpatului.

Pe de altă parte, s-a arătat că formularea unei prime sesizări referitor la acest incident abia după trecerea unui interval de o lună, iar nu imediat (aşa cum procedase partea vătămată în cazurile precedente), conduce la concluzia că întâlnirea din data de 24 februarie 2010 nu a generat în psihicul părţii vătămate o senzaţie de insecuritate atât de pregnantă încât să o determine să solicite concursul imediat al autorităţilor şi nici nu a avut, în mod obiectiv, amploarea reţinută în rechizitoriu.

Raportându-se la exigenţele de conţinut constitutiv ale infracţiunii de şantaj, Curtea a reţinut că, raportat la partea vătămată E., discuţia purtată la data de 24 februarie 2010 de inculpaţii A. şi B. cu J. nu a inclus proferarea unor ameninţări precise cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare şi că afirmaţiile folosite nu au avut aptitudinea de a-i inspira celei dintâi o temere serioasă, nefiind exercitate acte sau gesturi de natură a alarma în mod real partea vătămată. În plus, probatoriul nu oferă nici măcar indicii că această discuţie ar fi avut menirea de a-l determina pe E. să plătească taxă de protecţie, susţinerile nepotului său fiind singulare, neconfirmate, conform art. 75 C. proc. pen. (1968), de alte probe a căror certitudine să fie mai presus de orice îndoială rezonabilă.

Plasând această întâlnire în contextul mai amplu al relaţiilor dintre părţi şi al tensiunii generate, la acel moment, de formularea unor plângeri penale de către părţile vătămate, rezultă că discuţia din 24 februarie 2010 s-a axat pe nemulţumirea inculpatului A. faţă de situaţia ivită, ce a fost reproşată inclusiv părţii vătămate J. (autor al sesizărilor).

În absenţa unor probe certe care să permită stabilirea conţinutului exact al afirmaţiilor inculpatului şi având în vedere exigenţele dispoziţiilor art. 69 şi art. 75 C. proc. pen. (1968), prima instanţă a concluzionat că solicitările inculpatului A., necontestate, de a obţine detalii despre plângerile formulate nu constituie acte de constrângere, susceptibile de a se încadra în verbum regens al art. 194 C. pen. (1969) şi nici nu au avut ca obiect determinarea părţii vătămate să facă ori să nu facă ceva, lipsind inclusiv scopul obţinerii injuste de către inculpat a unui folos, ca element al laturii subiective.

Aceleaşi consideraţii au fost apreciate valabile şi în privinţa inculpatului B., prezenţa acestuia alături de A. ori solicitarea ca partea vătămată "să lase mai încet scrisul" nerealizând elementele infracţiunii de şantaj nici sub aspect obiectiv şi nici subiectiv.

În consecinţă, Curtea a dispus achitarea ambilor inculpaţi în conformitate cu dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), atât pentru actul material orientat împotriva părţii vătămate E., cât şi pentru infracţiunea distinctă îndreptată împotriva lui J.

În ceea ce priveşte publicarea celor trei articole în ziarul "Replica de Constanţa" la datele de 28 iulie 2010, 06 august 2010 şi 12 august 2010, Curtea a reţinut că, pe fondul incidentelor anterior descrise şi al plângerilor penale formulate de către partea vătămată, dar şi al relaţiilor strânse întreţinute cu ziarişti locali, cărora le furniza în mod constant informaţii ce constituiau potenţiale "subiecte de presă", inculpatul A. a luat decizia de a face public litigiul cu E. şi de a expune propria sa variantă în cuprinsul unui articol de presă.

În discuţiile purtate la datele de 12 aprilie 2010 şi 16 aprilie 2010 cu jurnalista M., inculpatul a antamat succint subiectul în discuţie, suficient, însă, pentru a stârni interesul ziaristei. Deşi, iniţial, cei doi au convenit să se întâlnească în acea perioadă pentru ca inculpatul să îi furnizeze informaţii detaliate despre acest subiect, înţelegerea lor s-a materializat într-o întâlnire desfăşurată abia în vara anului 2010, la o dată neprecizată. Cu acea ocazie, A., însoţit de R. s-au întâlnit cu ziariştii M. şi N., cărora le-au furnizat o serie de informaţii despre plângerile părţii vătămate, ce s-au concretizat în apariţia, la data de 28 iulie 2010, a unui prim articol în ziarul "Replica de Constanţa" sub titlul "Mocea, urmărit de cămătari, se ascunde după A.", sub semnătura ziaristului N. Articolul a redat amănunte ale conflictului dintre părţi (obţinute în mod vădit din surse apropiate acestora din urmă), inducând, în esenţă, ideea caracterului artificial al plângerilor părţii vătămate, menite să îl pună în stare de alertă pe inculpat şi să-l determine să protejeze partea vătămată de eventuale agresiuni ale unor "cămătari". Articolul a citat inclusiv "surse poliţieneşti", care ar fi confirmat existenţa a 10 plângeri formulate de E., în final, autorul exprimându-şi intenţia de a reveni cu amănunte legate de afacerile părţii vătămate, motivându-şi interesul prin poziţia acestuia în comunitatea locală şi prin conturarea unor lupte menite să redeseneze "hărţile de influenţă" în zona Mangalia.

Subiectul părţii vătămate a suscitat şi ulterior interesul celor doi jurnalişti care au avut iniţiativa de a redacta şi publica alte două materiale de presă privind partea vătămată E., fără a mai obţine informaţii de la A.

Astfel, al doilea articol a fost publicat la data de 6 august 2010 sub semnătura M., cu titlul "Poliţia din Mangalia s-a înfrăţit cu afaceriştii care încalcă legea". În contextul redării unui conflict între primarul localităţii şi comandantul Poliţiei Mangalia, textul a prezentat exclusiv declaraţia primarului AAAA. privind inactivitatea lucrătorilor de poliţie, care s-ar fi "înfrăţit cu afaceriştii ce încalcă legea", numele părţii vătămate fiind indicat ca exemplu al celor care ar ocupa abuziv domeniul public cu bicicletele pe care le închiriază turiştilor.

Al treilea articol a fost publicat la 12 august 2010 de N., sub titlul "BBBB. a înţepat şi CCCC. cu 500.000 de dolari", în cuprinsul acestuia descriindu-se pretinsele datorii ale părţii vătămate E. faţă de CCCC. ori situaţia acţiunilor deţinute de stat, prin A.V.A.S., în cadrul SC BBB. SA

Pentru a reţine această situaţie de fapt, instanţa de fond a avut în vedere declaraţiile martorilor N. (care a relatat în mod constant că motivaţia publicării articolelor a fost strict profesională, că amănuntele despre relaţia inculpatului A. cu partea vătămată i-au fost furnizate de primul cu prilejul unei întâlniri la care a participat şi R., ceea ce a conferit credibilitate respectivelor informaţii) şi M. (care a confirmat că inculpatul A. era o sursă constantă de informaţii utile pentru articolele de presă şi a precizat că ideea apariţiei articolului i-a aparţinut inculpatului, dar a împărtăşit-o întrucât subiectul era de interes), cele trei articole publicate, ce au fost ataşate la dosar în formatul publicat online, procesul-verbal de redare a convorbirilor telefonice purtate la data de 12 aprilie 2010, ora 14:02 (din care rezultă că inculpatul A. a contactat-o pe M., discuţiile fiind centrate, în mod esenţial, pe informaţiile pe care inculpatul i le-ar putea oferi în legătură cu alte incidente, fără legătură cu persoana părţii vătămate. În finalul conversaţiei, asigurând-o că îi va furniza aceste informaţii, A. a făcut referire la partea vătămată, arătând "da şi eu cu ceva că sunt cu Mocea în nişte litigii şi o să te chem să-ţi dau ceva despre asta, da?"), 16 aprilie 2010 (dintre aceleaşi persoane, din care rezultă că jurnalista menţionează litigiul cu partea vătămată E.) şi 6 august 2010, ora 18:03 (dintre ziaristul N. şi A., cel dintâi solicitând numărul lui R. şi aducând în discuţie situaţia părţii vătămate), precum şi declaraţia inculpatului A., care a admis că a apelat la cei doi ziarişti în scopul realizării unui material de presă privind afacerile părţii vătămate, motivaţia gestului său fiind aceea de a se "apăra" şi de a evita să i se atribuie vreo responsabilitate, în situaţia în care partea vătămată ar suferi vreun rău.

Distinct de inadvertenţele privind elemente faptice strecurate în rechizitoriu (cu privire la contextul ori iniţiativa publicării fiecărui articol), Curtea a constatat că cele trei convorbiri telefonice supracitate, alături de cele trei articole de presă menţionate, au fost considerate acte materiale ale infracţiunii de şantaj comise asupra părţii vătămate, fără a se realiza, însă, o individualizare minimală a acţiunii obiective de constrângere pe care ar îngloba-o ori a aptitudinii acesteia de a se subsuma elementului material al infracţiunii de şantaj.

S-a apreciat că, în contextul conflictelor dintre părţi, publicarea unor articole de presă cu mesaj negativ la adresa părţii vătămate poate aduce atingere demnităţii ori reputaţiei de care se bucură ea în comunitatea locală, însă disconfortul psihic astfel cauzat nu se confundă, sub nicio formă, cu o încălcare a libertăţii morale, ca valoare socială ocrotită de art. 194 C. pen. (1969).

Ca atare, instanţa fondului a concluzionat că nu se poate identifica, în conţinutul obiectiv al articolelor ori în acţiunea materială a inculpatului de a discuta cu jurnaliştii, care este, în concret, ameninţarea adresată părţii vătămate în scopul constrângerii sale, nici destinaţia acestor acte de a-l constrânge pe E. să plătească taxă de protecţie, neîndeplinirea acestor condiţii minimale ale laturii obiective făcând inutilă şi examinarea laturii subiective a şantajului, motiv pentru care, şi în acest caz, a apreciat incident temeiul prevăzut de art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968) şi a dispus achitarea inculpatului A.

În legătură cu discuţia purtată de F. F. cu R. în luna iulie 2010, Curtea a reţinut că modalitatea de atribuire a traseelor de agrement în localitatea Mangalia a generat, în anul 2007, un litigiu între SC DDDD. SRL, al cărei asociat unic este numitul II., şi una dintre societăţile deţinute de partea vătămată E. Pe fondul acestui litigiu, persistent şi în anii următori, şi al unui incident ivit pentru acelaşi motiv, în vara anului 2010, între J. şi II., cel din urmă a decis să sesizeze organele de poliţie cu privire la pretinse nereguli în documentele deţinute de conducătorii minicarelor aparţinând părţii vătămate.

Astfel, în luna iulie 2010, martorul a solicitat sprijinul F. F., în scopul de a-i intermedia primirea în audienţă de către şefa Biroului Rutier din cadrul Poliţiei Mangalia, unitate ce avea, la acea dată, competenţa de a verifica respectarea normelor rutiere şi în Neptun. Pentru a facilita această întrevedere, F. F. a discutat cu R., comisar şef de poliţie în cadrul Poliţiei Neptun, care, la rândul său, i-a comunicat numitei S. suspiciunile exprimate de II. şi interesul acestuia de a depune o sesizare.

În exercitarea atribuţiilor de serviciu şi în timpul programului de lucru, S. a avut o întâlnire cu petentul menţionat, în urma căreia acesta a depus o sesizare scrisă, înregistrată la Poliţia Mangalia la categoria "diverse" sub nr. x din 26 iulie 2010, sesizare ce a făcut obiectul unor verificări ulterioare de către organele de poliţie competente. În urma cercetărilor, nu s-au confirmat aspectele semnalate, referitoare la conducerea semiremorcilor părţii vătămate cu numere de înmatriculare falsificate, dispunându-se, în schimb, sancţionarea contravenţională a conducătorilor auto pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute de O.U.G. nr. 195/2002 şi O.U.G. nr. 109/2005.

Pentru a reţine această situaţie de fapt, instanţa a avut în vedere procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice efectuate la 22 iulie 2010, ora 15:03 (dintre F. şi II., cel din urmă relatând despre posibile presiuni realizate asupra conducătorilor vehiculelor de transport persoane ce îi aparţineau şi exprimându-şi nemulţumirea că plângerea sa nu a fost primită de către Poliţia Mangalia întrucât şefa Biroului Rutier a plecat, inculpatul recomandându-i interlocutorului să insiste pentru a-i fi primită plângerea, afirmând că îl va suna pe R.) şi ora 17:38 (dintre F. F. şi R., comisar şef de poliţie în cadrul Poliţiei Neptun, din care rezultă că cel din urmă avea cunoştinţă de sosirea lui II. la poliţie, reproşând că petentul s-a deplasat la ofiţerul de serviciu, deşi ar fi trebuit să meargă la S. personal, R. făcând referire, totodată, şi la posibila realizare a unui "flagrant în trafic", dar ezitând făţiş să discute acest aspect la telefon), declaraţiile martorilor II. (asociat unic la SC DDDD. SRL, ce a confirmat existenţa litigiului cu E., ivit în anul 2007 ca urmare a modalităţii de atribuire a unor trasee de agrement în localitatea Mangalia, faptul că a solicitat sprijinul F. F. în vederea sesizării lucrătorilor de poliţie, demers motivat de calitatea sa de preşedinte al comunităţii turce, şi că a participat la o întâlnire cu S., şef al Biroului Rutier din cadrul Poliţiei Mangalia, în cursul căreia a depus o sesizare vizând neîndeplinirea, de către minicarele părţii vătămate, a condiţiilor tehnice pentru a efectua transport public agrement de persoane) şi S. (care a arătat că inculpatul R. i-a prezentat informaţii de interes operativ legate de circularea semiremorcilor părţii vătămate cu numere falsificate ori de falsificarea certificatelor de înmatriculare, confirmând că, în virtutea competenţei generale a poliţiei de a primi sesizări, l-a primit pe reclamantul II., la sediul poliţiei şi în timpul programului de lucru, ocazie cu care cel din urmă a depus o sesizare scrisă, ce nu s-a confirmat prin cercetările efectuate ulterior, însă cele cinci sancţiuni contravenţionale au fost stabilite în mod legal).

Instanţa de fond a reţinut că, din înscrisurile depuse la dosarul de urmărire penală, rezultă că reclamaţia martorului II. a fost înregistrată la Poliţia Mangalia la data de 26 iulie 2010, la categoria "diverse", iar în urma verificărilor efectuate de către organele de poliţie împreună cu inspectorii R.A.R. s-a constatat că autovehiculele destinate transportului public de persoane aparţinând SC AAA. SRL nu îndeplinesc condiţiile tehnice pentru a efectua transport public de persoane agrement, motiv pentru care, la data de 7 septembrie 2010, s-a propus sancţionarea conducătorilor tractoarelor, conform O.U.G. nr. 109/2005 şi O.U.G. nr. 195/2002 şi clasarea lucrării.

Înscrisurile existente au confirmat şi faptul că, în perioada 14 august 2010 - 23 august 2010, au fost aplicate cinci sancţiuni contravenţionale conducătorilor tractoarelor cu remorcă aparţinând SC AAA. SRL, respectiv numiţilor EEEE., FFFF. şi RRR. Cele două sancţiuni din datele de 14 august 2010 şi 18 august 2010 au fost aplicate conducătorilor auto întrucât nu au deţinut asupra lor originalele certificatelor de înmatriculare ale remorcilor, iar cele trei sancţiuni din data de 23 august 2010, întrucât nu deţineau certificat de competenţă profesională.

Deşi, în cuprinsul rechizitoriului, aceste sancţiuni au fost catalogate ca fiind îndoielnice, s-a constatat că această afirmaţie nu a fost precedată de o minimă argumentaţie, faptică ori juridică, de natură a releva eventuale încălcări ale legii de către lucrătorii de poliţie ce au acţionat ca agenţi constatatori, încălcări ce nu au fost identificate nici de instanţă, reţinându-se, însă, că faptele conducătorilor auto de a conduce autovehiculele fără a avea asupra lor certificatele de înmatriculare constituie contravenţie, conform art. 101 alin. (1) pct. 18 coroborat cu art. 35 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 147 pct. 1 din regulamentul de aplicare, în timp ce faptele acestora de a conduce tractoarele fără a deţine certificat de competenţă profesională constituiau, la acea dată, contravenţia prevăzută de art. 58 lit. e) coroborat cu art. 10 din O.U.G. nr. 109/2005.

În plus, s-a observat că legalitatea procesului-verbal de sancţionare contravenţională a numitului EEEE. din data de 23 august 2010 a fost constatată de însăşi instanţa civilă învestită cu soluţionarea plângerii acestuia, care a modificat doar sancţiunea aplicată, din amendă în avertisment. Mai mult, în plângerea formulată, conducătorul auto însuşi a admis expres că nu deţinea certificat de competenţă profesională, apreciind, de altfel, contrar normelor legale incidente, că nici nu era necesar faţă de categoria de permis deţinută.

Deşi discuţia telefonică purtată de F. cu R. a fost calificată, în actul de sesizare, ca fiind un act material component al infracţiunii continuate de şantaj comise asupra părţii vătămate E., pretinsa constrângere a acestuia din urmă materializându-se în aplicarea a cinci sancţiuni contravenţionale conducătorilor minicarelor, Curtea a constatat că respectiva convorbire s-a limitat la solicitarea F. F., adresată ofiţerului de poliţie, de a intermedia o întrevedere directă între II. (persoană interesată să formuleze o sesizare privind nereguli în circulaţia minicarelor) şi S. (şefa Biroului Rutier din cadrul Poliţiei Mangalia, competent să verifice aceste aspecte), nefiind identificată, în mod obiectiv o acţiune de "ameninţare" a părţii vătămate orientată spre achitarea unei "taxe de protecţie" X., asimilarea acestei convorbiri unui act de constrângere cu destinaţia amintită având un caracter esenţialmente speculativ.

Urmarea acestei discuţii s-a concretizat în desfăşurarea, de către organele de poliţie, a unor acţiuni la care acestea erau nu doar îndreptăţite, ci şi obligate în exerciţiul autorităţii publice. Totodată, s-a constatat că întrevederea convenită s-a desfăşurat într-un cadru legal, la sediul poliţiei, în timpul programului de lucru şi a fost urmată de verificări ale minicarelor părţii vătămate, la care organele de poliţie erau îndrituite prin însuşi specificul muncii lor.

Ca urmare, s-a constatat ca fiind o simplă alegaţie catalogarea sancţiunilor contravenţionale aplicate ca fiind "îndoielnică", lipsită de orice suport faptic în condiţiile în care faptele conducătorilor auto constituiau contravenţii prevăzute de lege şi au fost sancţionate în mod legal, aşa cum a constatat instanţa civilă, motiv pentru care instanţa de fond a constatat incident, şi în acest caz, temeiul prevăzut de art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968) şi a dispus achitarea F. F.

Referitor la incidentul din data de 28/29 august 2010, s-a reţinut că, în acea noapte, în jurul orelor 02:00 - 02:30, inculpatul A. s-a deplasat, însoţit de alte 3 - 4 persoane, printre care H., GG., FF., la o terasă aparţinând numitului H., situată în staţiunea Jupiter, în imediata vecinătate a U.104, cu toţii consumând băuturi alcoolice şi purtând discuţii la una dintre mesele aflate pe terasă, fără ca, la acea oră, să fie prezenţi şi alţi clienţi.

În jurul orelor 02:25, alertat fiind de prezenţa inculpatului, care, conform susţinerilor sale, vorbea pe un ton ridicat şi injurios, partea vătămată E. a apelat serviciul unic de urgenţă 112, solicitând intervenţia organelor de poliţie. Acestea din urmă s-au deplasat la faţa locului la orele 02:30, însă constatând că nu există vreun scandal şi reţinând susţinerile similare ale agenţilor de pază prezenţi la U104, care nu aveau cunoştinţă de vreun incident, au părăsit locaţia, fără a dispune vreo măsură.

Preventiv, partea vătămată a solicitat şi prezenţa echipei de intervenţie a SC PP. SRL, însă inculpatul şi însoţitorii săi au părăsit locaţia la orele 04:30, fără a se fi produs vreun incident.

Pentru a reţine această situaţie de fapt, instanţa de fond a avut în vedere plângerea din 30 august 2010 şi declaraţia părţii vătămate E. din 7 septembrie 2010 (în care a precizat că, la data menţionată, în jurul orelor 02:45, J. şi GGGG. i-au comunicat că A. şi apropiaţii săi se află la terasa din imediata vecinătate a U.104, vorbind cu glas tare şi injurios la adresa sa, motiv pentru care, dorind să evite un conflict, a apelat serviciul 112, arătând şi faptul că, ulterior plecării organelor de poliţie, până la orele 04:30, inculpatul A. a adresat injurii şi ameninţări, însă diminuate ca violenţă), declaraţia părţii vătămate J. din cursul judecăţii (care a precizat, contrar susţinerilor părţii vătămate E., că, în noaptea menţionată, inculpatul A. a pătruns în suprafaţa aferentă U.104, trecând de bariera de protecţie, s-a apropiat de intrare şi a adresat insulte de genul "ciori infecte, vă fac de data asta", după care s-a aşezat la terasa învecinată unde a rămas timp de aproximativ 1 oră, interval în care a putut distinge că discuta despre afaceri, afirmând uneori "ciori infecte", fără a distinge clar expresiile folosite, deoarece nu vorbea pe un ton ridicat), declaraţiile martorilor HHHH.

şi IIII. (agenţi de pază ce asigurau în acea noapte perimetrul U.104, primul confirmând că, după plecarea politiei, A. a adresat părţii vătămate cuvinte jignitoare, manifestându-se "ameninţător" minute în şir, până la sosirea echipajului de intervenţie alertat de E., dar infirmând ipoteza pătrunderii în suprafaţa unităţii, iar cel de-al doilea precizând că atitudinea persoanelor de pe terasa a fost una pasivă, ce nu i-a atras atenţia), P. (care a confirmat, în cursul judecăţii, că agentul HHHH. i-a solicitat intervenţia în acea noapte, întrucât nişte persoane aduc injurii, comunicându-i şi aspectul sosirii poliţiei, însă, ajuns la faţa locului, nu a observat vreun scandal ori prezenţa lui A.), raportul întocmit de lucrătorii Poliţiei Neptun, sosiţi la faţa locului în noaptea de 29 august 2010 (ce relevă faptul că cele 4 persoane aflate la masă au negat adresarea de ameninţări, iar agenţii de pază prezenţi, IIII.

şi HHHH., nu aveau cunoştinţă despre proferarea de ameninţări sau injurii, concluzionându-se că sesizarea nu se confirmă), procesul-verbal de redare a apelului la 112 efectuat în aceeaşi noapte, ora 02:25 (prin care E. a sesizat faptul că "a venit clanul A." la Jupiter, în faţa complexului şi adresează injurii, fiind prezente mai multe persoane), imaginile surprinse de camerele de supraveghere amplasate la U.104 (din care rezultă desfăşurarea evenimentelor), declaraţiile martorilor GG., FF. şi H. (care au arătat că discuţiile s-au purtat pe un ton normal) şi cea a inculpatului A. (care confirmă desfăşurarea evenimentelor în modalitatea surprinsă de camerele de supraveghere).

Declaraţia martorului PPP. a fost apreciată neconcludentă, întrucât nu a fost prezent la faţa locului şi a aflat, în ziua următoare, despre incident, fără a cunoaşte detalii.

Curtea a constatat că probatoriul administrat infirmă în totalitate ipoteza exercitării, în noaptea de 29 august 2010, a unor ameninţări la adresa părţii vătămate, ipoteză valorificată necritic în rechizitoriu. În absenţa unor astfel de ameninţări, verbale ori deduse din gesturi obiective, s-a apreciat că simpla prezenţă a inculpatului în circumstanţele descrise nu poate primi semnificaţia juridică a unui act de constrângere, în sensul art. 194 C. pen. (1969). În plus, catalogarea acestei prezenţe ca fiind o încercare de determinare a părţii vătămate să plătească taxă de protecţie valorifică, în mod artificial, percepţia subiectivă a părţii vătămate asupra motivaţiei prezenţei inculpatului, conferind opiniei unei părţi semnificaţia unor fapte, cu ignorarea probatoriului obiectiv administrat.

În cursul judecăţii, Curtea a încuviinţat solicitarea părţii vătămate E. de vizionare a imaginilor surprinse de camerele de supraveghere amplasate la U.104 în noaptea incidentului, acestea evidenţiind, în mod obiectiv, că prezenţa inculpatului A. şi a celorlalte 3-4 persoane nu a generat agitaţia ori panica agenţilor de pază şi, cu atât mai puţin, o atingere adusă ordinii publice, de natură a se subsuma noţiunii de "scandal public". S-a apreciat, astfel, că nemulţumirea părţii vătămate generată de prezenţa ori tonul folosit de inculpat are caracter singular şi nu echivalează cu indignarea ori revolta unei colectivităţi, de natură a pune în lumină producerea rezultatului prevăzut de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969) şi a justifica răspunderea penală a inculpatului pentru această infracţiune.

În consecinţă, constatând că este incident impedimentul prevăzut de art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), Curtea a dispus achitarea inculpatului A. sub aspectul ambelor infracţiuni reţinute în sarcina sa.

În legătură cu faptele imputate inculpaţilor T., Q. şi F. ca urmare a întocmirii celor trei procese-verbale de sancţionare contravenţională datate 20 aprilie 2010, Curtea a reţinut că, în urma incidentelor din luna martie 2010, situaţia construcţiilor edificate în zona U.129 a ajuns în atenţia funcţionarilor Direcţiei Corp Control din cadrul Primăriei Mangalia.

La data de 1 aprilie 2010, Q a fost delegat în funcţia de şef serviciu zona III, în cadrul acestei Direcţii, având, în principal, atribuţii de coordonare a activităţii şi de verificare a acţiunilor funcţionarilor din subordine. Conform fişei postului, persoanele aflate în subordinea inculpatului aveau ca principale atribuţii de serviciu verificarea în teren a legalităţii construcţiilor şi constatarea contravenţiilor.

În calitatea de şef serviciu deţinută, având cunoştinţă de edificarea construcţiilor fără autorizaţie, ridicate de SC W. SRL la U.129 Neptun şi de SC AAA. SRL la Jupiter, Q a luat decizia de a stopa continuarea lucrărilor. Iniţial, inculpatul şi-a manifestat dorinţa de a discuta această chestiune direct cu partea vătămată E., căruia i-a comunicat telefonic, la data de 15 aprilie 2010, necesitatea de a opri lucrările până la clarificarea situaţiei.

Imposibilitatea părţii vătămate de a se prezenta la primărie în săptămâna respectivă, dar şi conţinutul acestei discuţii, în ansamblul său, au determinat amânarea întâlnirii, dar şi nemulţumirea Q., care a luat decizia de a sancţiona contravenţional partea vătămată. Prin urmare, le-a solicitat consilierilor/referenţilor din subordine să verifice în teren legalitatea construcţiilor ce se edificau de cele două societăţi comerciale atât la Neptun, cât şi la Jupiter.

În urma verificărilor efectuate la data de 20 aprilie 2010 în cele două locaţii, au fost întocmite trei procese-verbale de constatare a contravenţiilor, respectiv, pentru locaţia din Neptun - Procesele-verbale nr. x/11 din 20 aprilie 2010 şi nr. x/10 din 20 aprilie 2010, ambele întocmite de referentul V., iar pentru locaţia din Jupiter - Procesul-verbal nr. x/18 din 20 aprilie 2010 întocmit de U. Toate cele trei procese-verbale, datate 20 aprilie 2010 (în cuprinsul cărora s-a reţinut edificarea unor construcţii noi din beton ori metal - fixate în ciment - fără autorizaţie de construire, contrar prevederilor art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991), au fost completate ulterior, la data de 22 aprilie 2010.

Deşi partea vătămată nu a fost prezentă la efectuarea verificărilor în teren, această situaţie nu a fost constatată nemijlocit, la acel moment, de un martor asistent, întrucât cei doi funcţionari ai primăriei nu au fost însoţiţi de vreo persoană care să ateste absenţa părţii vătămate de la locul constatărilor. În schimb, cele trei procese-verbale cuprind, printre altele, menţiunea "Subsemnatul T. (cu datele de stare civilă), în calitate de martor, declar că numitul E. nu este de faţă/refuză/nu poate să semneze procesul-verbal".

Absenţa unui martor asistent la momentul constatărilor în teren a fost adusă la cunoştinţa Q, care, conştient fiind de faptul că numai menţionarea unui martor asistent conferea legalitate deplină proceselor-verbale, a luat hotărârea de a apela la F., în scopul identificării, de către acesta din urmă, a unei persoane de încredere, care să figureze în calitate de martor asistent.

În executarea acestei rezoluţii, la data de 21 aprilie 2010, Q l-a contactat telefonic pe F., căruia i-a solicitat să îi trimită o persoană dispusă să semneze procesul-verbal (şi care să observe, în prealabil, construcţiile edificate de societăţile părţii vătămate). În urma acordului F. F. de a-i trimite, în dimineaţa următoare, o astfel de persoană, la data de 22 aprilie 2010, inculpatul T. (şofer al F. F.) s-a prezentat la Primăria Mangalia însoţit de acesta din urmă, unde, îndrumat de Q., s-a deplasat în biroul celor doi agenţi constatatori şi a semnat, în calitate de martor asistent, cele trei procese-verbale de constatare a contravenţiilor, atestând în mod nereal, în fiecare caz, absenţa părţii vătămate de la locul constatării faptelor, pretins constatată în mod nemijlocit.

Audiat ulterior în calitate de martor, la data de 12 octombrie 2010, inculpatul T. a făcut afirmaţii mincinoase privitor la împrejurări esenţiale pentru lămurirea cauzei şi asupra cărora a fost întrebat, susţinând în mod nereal că s-a prezentat la primărie din proprie iniţiativă, ca simplu cetăţean, în scopul de a formula o sesizare referitoare la construcţiile edificate de partea vătămată pe domeniul public. A susţinut, de asemenea nereal, că a fost chemat ulterior, în cursul aceleiaşi zile, pentru a semna un singur proces-verbal, în care se atesta o situaţie de fapt pe deplin conformă sesizării sale, nefiind rugat de o altă persoană să semneze "în fals" actul constatator.

Curtea a reţinut că ansamblul convorbirilor telefonice purtate de inculpaţii F. şi Q., dar şi de partea vătămată E., între ei ori cu alte persoane, în perioada aprilie - mai 2010, pune în lumină o anumită obişnuinţă a agenţilor economici ce îşi desfăşurau activitatea pe litoral de a construi, fără a obţine, în prealabil, autorizaţia de construire obligatorie conform Legii nr. 50/1991, apreciind edificatoare, în acest sens, convorbirile purtate în perioada 12 mai 2010 - 14 mai 2010 între persoanele menţionate, când verificările efectuate pe litoral de reprezentanţi ai Inspectoratului de Stat în Construcţii ori ai Ministerului Dezvoltării au fost urmate de demolarea a numeroase construcţii ridicate fără autorizaţie.

În plus, aceleaşi mijloace de probă au evidenţiat că o atare situaţie s-a grefat pe pasivitatea organelor locale cu atribuţii în constatarea şi sancţionarea faptelor contrare Legii nr. 50/1991, dar şi pe rivalitatea generată constant de interesele contrare ale agenţilor economici activi în zonă, rivalitate ce a determinat polarizarea inclusiv a angajaţilor instituţiilor publice locale, în jurul unuia sau a altuia dintre oamenii de afaceri consideraţi influenţi pe plan local.

Constanţa şi tonul familiar al convorbirilor telefonice repetate purtate de inculpaţii Q. şi F., dar şi de acesta din urmă cu alţi angajaţi ai Primăriei (cum este MM.) atestă poziţionarea, cel puţin aparentă, a acestor doi funcţionari în tabăra adversă celei în care era plasată partea vătămată E.

Sub acest aspect au fost apreciate relevante interceptările convorbirilor telefonice efectuate la datele de 15 aprilie 2010, ora 17:07, dintre Q. şi E. (ce evidenţiază atât rezoluţia de a sancţiona contravenţional partea vătămată, adoptată deja, la acel moment, de către Q., întrucât aceasta nu deţinea autorizaţia de construire necesară, cât şi tonul ambelor părţi, dominat de iritare, mascată uneori de familiaritate, precum şi împrejurarea că, la acea dată, Q avea cunoştinţă de construcţiile ce se ridicau în zonă), şi 16 aprilie 2010, orele 11:32, dintre F. şi Q. (în care cel de-al doilea îi comunică primului intenţia de a-l sancţiona contravenţional pe E., independent de discuţiile purtate cu F., discuţie din care rezultă şi relaţiile cel puţin amicale existente între cei doi).

Pe de altă parte, s-a constatat că probele administrate au evidenţiat faptul că, în acea perioadă, fiind recent numit în funcţia de şef al Corpului de control, Q. a demarat operaţiuni mai ample de verificare şi demolare a construcţiilor ridicate neautorizat, acest aspect fiind relevat atât de convorbirea purtată de A. cu ziarista M. la 16 aprilie 2010, cât şi de Adresa nr. x din 16 aprilie 2010 a Primăriei Mangalia în care s-a comunicat Poliţiei Neptun faptul că verificările efectuate la U.129 au evidenţiat amplasarea stâlpilor metalici de pe terasă fără autorizaţie de construire, Corpul de Control urmând să ia măsurile ce se impun conform legislaţiei în vigoare.

Caracterul complet autonom, independent de vreo acţiune de determinare exercitată de F., a măsurilor de sancţionare dispuse faţă de partea vătămată, a rezultat şi din convorbirea din data de 21 aprilie 2010, ora 14:42, dintre Q. şi F., în care primul arată că are nevoie de un martor pentru a semna procesele-verbale de contravenţie, iar cel de-al doilea confirmă că va trimite o asemenea persoană a primărie.

S-a subliniat că faptul că F. a trimis martorul solicitat (în fapt, fiind vorba de inculpatul T.) rezultă din convorbirea telefonică din data de 26 aprilie 2010, când, în discuţia cu o doamnă, acest inculpat a afirmat că a trimis la primărie martori pentru a semna respectivele procese-verbale de sancţionare contravenţională, discuţia, prin conţinutul său de ansamblu, fiind edificatoare şi pentru conturarea motivaţiei rivalităţii dintre părţi, legată esenţial de preluarea activelor comerciale din Neptun de către partea vătămată.

În ceea ce priveşte întocmirea proceselor-verbale de contravenţie vizând construcţiile din Neptun, instanţa de fond a avut în vedere declaraţiile martorului V., agent constatator, care a arătat că, la data de 20 aprilie 2010, superiorul său ierarhic Q. le-a solicitat, lui şi JJJJ., să se deplaseze în zona de competenţă, pentru a verifica eventualele construcţii neautorizate, atrăgându-se atenţia sa treacă şi pe la E. şi să îi aplice amendă. Martorul a constatat, personal, prezenţa la U.129 a două construcţii din fier beton, respectiv o terasă din beton, ambele ridicate neautorizat, la această constatare nefiind prezent vreun martor asistent. Conform susţinerilor martorului, cele două procese-verbale au fost întocmite în aceeaşi zi, fără a se menţiona însă numele vreunui martor asistent, acesta din urmă prezentându-se la primărie după 2 - 3 zile şi semnând procesul-verbal.

Curtea a constatat, însă, că procesele-verbale au fost întocmite, în realitate, la o dată ulterioară, aspect ce rezultă din convorbirile telefonice analizate anterior, coroborate cu împrejurarea că prezentarea lui T. la primărie abia la data de 22 aprilie 2010 a făcut în mod obiectiv posibilă completarea înscrisurilor (inclusiv cu datele martorului) la această din urmă dată, iar nu anterior.

În cursul judecăţii, V. a susţinut că este "posibil" ca cele două procese-verbale să fi fost întocmite la sediul primăriei în ziua constatării, fiind însă cert că ele au fost semnate de către T. la o dată ulterioară la sediul primăriei, fără a-şi aminti dacă acesta era însoţit ori nu de Q.

S-a mai reţinut că U., cel de-al doilea agent constatator, a arătat că verificările efectuate personal la Jupiter, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, au evidenţiat ridicarea unei plăci din beton fără autorizaţie, a doua sau a treia zi comunicându-i superiorului său Q. cele constatate, iar acesta din urmă solicitându-i să încheie proces-verbal şi afirmând, legat de absenţa unui martor la constatare, că "vor vedea". Martora a confirmat că inculpatul T. s-a prezentat la primărie pentru a semna procesul-verbal după întocmirea acestuia, afirmând că ştie despre ce este vorba.

În cursul judecăţii, martora a precizat expres că lucrările ce se efectuau la Jupiter vizau ridicarea unei construcţii noi, pentru care era necesară o autorizaţie de construire, adresa invocată de către angajaţii părţii vătămate neavând valoarea unei astfel de autorizaţii, confirmând, totodată, că procesul-verbal de contravenţie s-a întocmit la o altă dată, fiind semnat de T. ulterior, calificând procedeul utilizat în acest caz fiind unul atipic.

S-a apreciat important de menţionat că adresa invocată drept "aviz" de către E. era, în fapt, cea eliberată ca urmare a incidentului din data de 04 martie 2010, descris anterior, în cuprinsul căreia s-au comunicat părţii vătămate lucrările care, conform legii, pot fi executate fără autorizaţie de construire (în ansamblu fiind doar lucrări de reparaţii ori zugrăveli interioare şi exterioare, iar nu de edificare a unor construcţii noi).

Deşi martorii LL. şi KK., ambii activând anterior în cadrul serviciului Corp Control al Primăriei Mangalia, au descris, în esenţă, procedura aplicabilă în cazul constatării unor fapte contravenţionale, arătând că era uzuală întocmirea unor note de constatare la faţa locului, procesul-verbal în sine fiind întocmit fie la locul constatării, fie la sediul primăriei, Curtea nu a apreciat, în mod particular, concludente aceste declaraţii, deoarece, distinct de uzanţele existente la nivelul Primăriei Mangalia, esenţială în aprecierea legalităţii întocmirii proceselor-verbale era respectarea normelor legale aplicabile, acestea fiind avute în vedere la soluţionarea cauzei.

În ceea ce priveşte persoana care avea competenţa de a decide sancţionarea contravenţională ori stabilirea cuantumului sancţiunii efectiv aplicate, persoană indicată de cei doi martori, dar şi de către MM., ca fiind primarul localităţii, Curtea a constatat că o atare prerogativă este recunoscută primarului de înseşi prevederile art. 27 alin. (5) din Legea nr. 50/1995, potrivit cărora "Procesele-verbale de constatare a contravenţiilor, încheiate de organele de control ale administraţiei publice locale, se înaintează, în vederea aplicării sancţiunii ….. primarului unităţii administrativ-teritoriale …. în a cărui rază s-a săvârşit contravenţia". Prin urmare, s-a apreciat că declaraţiile martorilor nu aduc elemente de noutate sub acest aspect şi sunt vădit neutile în economia cauzei.

În legătură cu depoziţia iniţială, dată în calitate de martor de către T., Curtea a apreciat că aceasta relevă încercările sale de a exclude orice minimă implicare a F. F. în acţiunea de întocmire a celor trei procese-verbale, susţinând nereal că ar fi observat construcţiile ce se edificau în apropierea KKKK., pe domeniul public, fapt ce l-ar fi determinat ca, din proprie iniţiativă, să se prezinte la primărie, în biroul Q, şef corp control şi să relateze verbal (iniţial arătând că şi în scris) cele constatate. În plus, în mod nereal, a afirmat că, în aceeaşi zi, la orele 15:30, Q. i-ar fi solicitat să vină la biroul său, unde i-a prezentat un proces-verbal, completat cu datele sale de U., pe care l-a semnat după ce l-a citit, fără a cunoaşte, însă, dacă s-au dispus sancţiuni şi pentru locaţia din Jupiter.

S-a subliniat că declaraţiile date, la aceeaşi dată, în calitate de învinuit atestă revenirea parţială asupra susţinerilor iniţiale, T. arătând că a constatat edificarea construcţiilor menţionate în prezenţa lui F., care l-a şi sfătuit să se prezinte la primărie şi să depună o reclamaţie, şi că a semnat cele trei procese-verbale, înmânate de U. în aceleaşi împrejurări, fără a cunoaşte, însă, conţinutul lor.

O poziţie similară a fost adoptată de inculpat şi în cursul judecăţii, acesta confirmând că s-a deplasat la primărie cu F., dar din proprie iniţiativă, cel din urmă însoţindu-l pentru rezolvarea unor treburi personale, iar în urma sesizării s-a completat un proces-verbal, celelalte două fiindu-i prezentate pentru semnare deja completate.

Apreciind că susţinerile inculpatului din cursul judecăţii sunt infirmate în totalitate de probatoriul administrat, respectiv de interceptările convorbirilor telefonice menţionate anterior şi de probele testimoniale (motiv pentru care s-a respins cererea inculpatului de aplicare a procedurii prevăzute de art. 3201 C. proc. pen. din 1968), Curtea, raportându-se la exigenţele art. 69 C. proc. pen. (1968), a dat eficienţă doar parţial acestor declaraţii, reţinând că inculpatul T. s-a deplasat la Primărie trimis fiind de F. F., în unicul scop de a semna cele trei procese-verbale în care se atesta nereal că ar fi constatat personal lipsa părţii vătămate E. la momentul verificărilor efectuate de agenţii constatatori.

În ceea ce îl priveşte pe Q, s-a reţinut că acesta a precizat că a deţinut calitatea de şef corp control în perioada 1 aprilie 2010 - 28 aprilie 2010, având ca principale atribuţii de serviciu coordonarea activităţii biroului, repartizarea sarcinilor pe zonele de lucru şi ţinerea legăturii între primar şi personalul primăriei. F. F. i-a comunicat, în perioada martie - aprilie 2010, că E. a început construirea unui carusel în Neptun, fără autorizaţie, context în care a dispus verificări în teren de către lucrătorii LL. şi V., care au întocmit note de constatare privind ridicarea unui carusel şi a unei platforme betonate, fără autorizaţie. E. a refuzat să semneze procesele-verbale de contravenţie întocmite cu această ocazie, context în care primarul localităţii, aflând poziţia părţii vătămate, i-a cerut să caute un martor care să cunoască situaţia din teren şi să semneze actele. În acest context, a admis că l-a sunat pe F. (întrucât cunoştea situaţia) şi l-a rugat să îi trimită un martor în acest scop, aflând ulterior că acesta a semnat înscrisurile.

În aceeaşi perioadă, la sesizarea primarului privind construcţiile fără autorizaţie din Jupiter, U. şi LLLL. s-au deplasat la faţa locului, au întocmit nota de constatare pe baza căreia partea vătămată a fost sancţionată contravenţional la data de 20 aprilie 2010, necunoscând, însă, împrejurările întocmirii acestui proces-verbal.

În cursul judecăţii, inculpatul şi-a axat apărarea, în mod preponderent, pe ideea că rolul martorului asistent era doar acela de a atesta lipsa contravenientului la locul faptei sau refuzul său de a semna, împrejurări reale şi menţionate ca atare în cele trei înscrisuri contestate, precizând, totodată, că primarul localităţii a fost cel care a dispus întocmirea proceselor-verbale de constatare la sediul primăriei, acesta fiind motivul pentru care, în cauza de faţă, înscrisurile s-au întocmit la data de 22 aprilie 2010.

F. F. a adoptat, în esenţă, o poziţie similară coinculpatului T.

Analizând declaraţiile celor doi inculpaţi prin prisma exigenţelor art. 69 C. proc. pen. (1968), Curtea a reţinut că aceştia nu au negat, în esenţă, împrejurările atestate neechivoc de interceptările convorbirilor telefonice, Q. încercând doar să justifice inserarea unor date nereale în cuprinsul proceselor-verbale prin legalitatea ori necesitatea demersului în sine, de a sancţiona contravenţional partea vătămată pentru faptele comise.

Legat de obiectul judecăţii în cazul Q, coroborând partea expozitivă a rechizitoriului cu analiza efectuată la secţiunea "încadrarea în drept" a actului de sesizare, dar şi cu precizările formulate în condiţiile art. 300 C. proc. pen. (1968) pe parcursul judecăţii, Curtea a reţinut, preliminar, că ceea ce se impută acestui inculpat este determinarea celor doi subordonaţi de a încheia în mod fraudulos trei procese-verbale de contravenţie, prin atestarea a două împrejurări nereale, respectiv: data întocmirii acestora (menţionându-se nereal data de 20 aprilie 2010, în realitate înscrisurile fiind completate două zile mai târziu) şi pretinsa prezenţă a martorului asistent la momentul constatării lipsei contravenientului.

S-a arătat că realitatea celorlalte elementele faptice constatate şi consemnate de cei doi funcţionari ori legalitatea dispoziţiei de sancţionare contravenţională reprezintă aspecte confirmate de probatoriul administrat, necontestate şi însuşite ca atare de către organul de urmărire penală, care nu a imputat penal Q demersul în sine de sancţionare contravenţională, ci doar modalitatea în care el s-a materializat în cele trei procese-verbale. Prin urmare, instanţa nu a apreciat pertinente susţinerile formulate în cursul dezbaterilor de reprezentantul Ministerului Public sub acest aspect, examinând cauza în limitele prevăzute de art. 317 C. proc. pen. (1968), astfel cum au fost definite prin actul de inculpare.

În acest context, Curtea a apreciat că fapta Q. care, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, la diferite intervale de timp, i-a determinat pe funcţionarii V. şi U. să încheie, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, la data de 22 aprilie 2010, trei procese-verbale de sancţionare contravenţională a reprezentantului SC W. SRL şi SC AAA. SRL, în cuprinsul cărora s-a atestat în mod nereal data întocmirii înscrisurilor ca fiind 20 aprilie 2010, precum şi prezenţa martorului asistent T. la momentul constatării contravenţiilor, constituie infracţiunea de fals intelectual în forma de participaţie a instigării şi în formă continuată, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 289 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

Astfel, s-a reţinut că Q a fost cel care a solicitat celor doi funcţionari să menţioneze nereal că martorul asistent ar fi fost prezent la data şi locul efectuării constatărilor, acesta din urmă atestând pretinsa absenţă a părţii vătămate E. la acel moment. Instigarea astfel realizată a îmbrăcat forma simplă, inculpatul apelând doar la îndemnuri adresate celor doi funcţionari, suficiente, însă, pentru a-i determina să săvârşească fapta, dată fiind poziţionarea lor ierarhic inferioară.

În ceea ce priveşte susţinerile inculpatului că partea vătămată nu ar fi fost prezentă la primărie la momentul întocmirii proceselor-verbale (şi, prin urmare, T. ar fi atestat un fapt real), s-a apreciat că acestea tind la o interpretare speculativă a conţinutului înscrisurilor, contrar menţiunilor lor exprese şi faptelor pe care le atestă. Astfel, inculpatul T. a confirmat, ca martor asistent, lipsa contravenientului de la locul efectuării constatărilor, conform art. 19 din O.G. nr. 2/2001, întreaga manieră de redactare a înscrisurilor conducând la ideea (nereală) că ele au fost întocmite chiar în acel loc, nicidecum ulterior, la sediul primăriei. De altfel, atribuţiile funcţionarilor V. şi U., de constatare a contravenţiilor, se materializau în completarea paragrafelor 1 - 6 ale proceselor-verbale, referitoare la data şi locul încheierii, datele de identificare ale agentului constatator, datele contravenientului şi descrierea faptei contravenţionale (acolo unde era cazul şi lipsa contravenientului), toate aceste menţiuni reflectând constatările nemijlocite ale agenţilor la locul contravenţiei, în timp ce aplicarea sancţiunii se realiza ulterior de către primar, prin rezoluţie scrisă, în virtutea prerogativelor recunoscute acestuia de dispoziţiile art. 27 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 şi art. 21 din O.G. nr. 2/2001 şi tocmai pe baza constatărilor nemijlocite (prezumat reale) ale funcţionarilor din cadrul corpului de control.

S-a arătat, însă, că modalitatea în care cei doi funcţionari au fost determinaţi să încheie cele trei procese-verbale nu realizează concomitent şi conţinutul constitutiv al infracţiunii de instigare la abuz în serviciu, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), astfel cum s-a reţinut prin rechizitoriu, din moment ce procedura parcursă prealabil întocmirii proceselor-verbale, realitatea constatărilor funcţionarilor ori caracterul contravenţional al faptelor reţinute în sarcina părţii vătămate au fost confirmate de probatoriul administrat, inclusiv de înscrisurile depuse pe parcursul judecăţii (din care rezultă că plângerea formulată împotriva procesului-verbal de contravenţie întocmit de U. a fost respinsă ca neîntemeiată, prin Sentinţa civilă nr. 2650 din 17 octombrie 2011 a Judecătoriei Mangalia, cauza aflându-se în recurs).

În plus, deplasarea martorilor V. şi U. la U.129 ori în Jupiter, constatarea faptelor ce constituiau contravenţii şi întocmirea unor procese-verbale erau concordante pe deplin atribuţiilor acestora de serviciu, după cum şi dispoziţiile date de către Q. în calitate de şef al corpului de control (de a efectua verificări în zona de competenţă, acolo unde existau date că se construieşte fără autorizaţie) erau, de asemenea, conforme îndatoririlor sale stabilite prin fişa postului.

În realizarea acestor atribuţii nu s-au constatat, nici în faza de urmărire penală şi nici în cursul judecăţii, încălcări obiective ale conţinutului lor, de natură a contura (distinct de inserarea nereală a unor menţiuni în procesele-verbale) şi săvârşirea unor acte ce se subsumează verbum-lui regens al art. 246 C. pen. (1969), relaţiile de prietenie avute cu F. F. ori subiectivismul resimţit de către inculpatul funcţionar prin prisma propriilor contacte avute anterior cu partea vătămată având relevanţă doar din perspectiva mobilului faptei sale de instigare la fals intelectual, fără a putea atrage, prin ele însele, răspunderea sa penală, cât timp nu s-au obiectivat în dispoziţii ori măsuri contrare atribuţiilor de serviciu.

S-a arătat că, fiind comis de un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, orice fals intelectual antamează, în ultimă instanţă, şi o atingere adusă relaţiilor sociale privind buna desfăşurare a activităţii de serviciu, categorie de relaţii ce constituie, de altfel, obiectul juridic secundar al infracţiunii analizate. Legiuitorul însuşi a valorificat această împrejurare, incriminând distinct fapta de fals intelectual. Însă, în absenţa unei alte acţiuni/omisiuni în mod obiectiv distincte de cea a simplei falsificări a unui înscris oficial, care să preceadă ori să însoţească această din urmă acţiune, activitatea de falsificare comisă de funcţionarul public în exerciţiul funcţiei constituie doar infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (1969), iar nu şi cea prevăzută de art. 246 C. pen. (1969), în concurs real.

În consecinţă, s-a constatat că fapta concretă imputată Q nu întruneşte, distinct de conţinutul infracţiunii de fals intelectual, şi elementele infracţiunii de instigare la abuz în serviciu, motiv pentru care s-a dispus achitarea sa pentru această din urmă infracţiune, conform art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968).

În ceea ce priveşte instigarea inculpatului T. la comiterea infracţiunii de fals în declaraţii, Curtea a constatat, contrar menţiunilor rechizitoriului, că persoana care l-a determinat pe acesta să semneze procesele-verbale în calitate de martor asistent şi să declare, neadevărat, că a constatat personal lipsa părţii vătămate, a fost F., iar nu Q, acesta limitându-se doar la formularea ideii găsirii unui martor asistent care să semneze procesele-verbale, aspect ce rezultă neechivoc din convorbirile telefonice interceptate.

Această comunicare nu a fost urmată de eventuale acţiuni obiective ale Q de identificare a martorului asistent ori de determinare a acestuia, prin mijloace simple ori calificate, să facă declaraţii neadevărate, toate aceste demersuri fiind efectuate de către F. F., în virtutea ascendentului pe care i-l conferea calitatea de angajator al coinculpatului T., fără vreun minim aport al funcţionarului public. Contribuţia F. la determinarea inculpatului T. nu a făcut, însă, în concret obiectul judecăţii, ea nefiind reţinută prin rechizitoriu (acesta limitându-se la a imputa inculpatului doar acţiunea de determinare a Q. la o pretinsă încălcare a atribuţiilor de serviciu) şi nici dedusă ulterior judecăţii, în condiţiile prevăzute de art. 336 C. proc. pen. (1968).

Ca atare, s-a apreciat că absenţa oricărui contact, direct sau mediat, între Q. şi T., anterior semnării proceselor-verbale, atrage neîndeplinirea uneia dintre condiţiile instigării, respectiv aceea a determinării de către instigator a unei anumite persoane, determinate, să săvârşească o faptă penală, căci, ca formă a participaţiei penale, instigarea trebuie să fie individuală, instigatorul acţionând faţă de o persoană anume, precis determinată, indiferent că o face în mod nemijlocit ori prin intermediul unui terţ.

În consecinţă, s-a arătat că neîndeplinirea acestor exigenţe determină incidenţa prevederilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968) şi în privinţa faptei prevăzute de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 292 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), Curtea dispunând achitarea Q şi sub acest aspect.

Legat de conţinutul discuţiilor telefonice purtate la datele de 16 şi 21 aprilie 2010, prima instanţă a reţinut că, în cazul F. F., ele au fost calificate prin rechizitoriu ca acte de şantaj asupra părţii vătămate E., realizate prin determinarea Q. să aplice părţii vătămate o amendă contravenţională şi, punându-se la dispoziţie un martor asistent, să se realizeze, finalmente, constrângerea acesteia din urmă să plătească taxă de protecţie.

Făcând trimitere la considerentele expuse anterior, Curtea a constatat că, şi în acest caz, discuţiile telefonice menţionate nu cuprind minime referiri la acte de natură a fi catalogate ca acte de "ameninţare" a părţii vătămate, orientate spre constrângerea acesteia să plătească "taxă de protecţie" X. În plus, ceea ce se impută, în concret, F. F. nu este constrângerea părţii vătămate, ci determinarea coinculpatului Q. să aplice acesteia din urmă o sancţiune contravenţională în condiţiile unei pretinse încălcări a atribuţiilor de serviciu. Or, o atare acuzaţie tinde la a se imputa F. F. comiterea nu a unei infracţiuni îndreptate contra libertăţii persoanei (cum este cea de şantaj), ci a unei fapte de instigare la încălcarea unor relaţii de serviciu de către funcţionarul public, context în care Curtea a apreciat că, teoretic, se impune schimbarea încadrării juridice cu privire la acest act material în infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969)

Cu toate acestea, instanţa a constatat că, prin conţinutul său concret, activitatea F. F., materializată în convorbirile purtate cu Q. în luna aprilie, nu are semnificaţia unei determinări a acestuia la sancţionarea părţii vătămate, deoarece, aşa cum rezultă din convorbirile purtate de cei doi, rezoluţia Q de a trimite funcţionarii să constate faptele contravenţionale, în vederea sancţionării acesteia, a fost adoptată anterior acelor discuţii şi independent de vreo contribuţie din partea F. F.

Ca urmare, în absenţa unei astfel de acţiuni de determinare şi având în vedere şi faptul că sancţionarea contravenţională a părţii vătămate nu a fost, în sine, contrară dispoziţiilor legale, neantamând încălcări ale atribuţiilor de serviciu de către inculpatul-funcţionar, Curtea a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii analizate şi, conform art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), a dispus achitarea F. F. pentru comiterea acesteia.

În ceea ce priveşte cererea parchetului de schimbare a încadrării juridice a acestui act material în complicitate la abuz în serviciu, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969), s-a apreciat că este lipsită de suport şi a fost respinsă, reţinându-se că neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în persoana autorului (Q.) produce consecinţe şi asupra complicelui, a cărui răspundere penală nu poate fi atrasă.

În acest sens, s-a arătat că rezoluţia de sancţionare a părţii vătămate a fost luată de Q. anterior discuţiei purtate cu F. la 16 aprilie 2010 şi s-a materializat în constatările efectuate la faţa locului, la data de 20 aprilie 2010, aşa încât convorbirea telefonică purtată ulterior de cei doi inculpaţi, la 21 aprilie 2010, nu a avut semnificaţia unui ajutor în sensul art. 26 C. pen. (1969), ea survenind după consumarea faptei.

Raportat la semnificaţia penală a contribuţiei F. F. la încheierea în fals a celor trei procese-verbale de contravenţie (aspect la care s-a făcut referire în cursul dezbaterilor), Curtea a constatat că această chestiune nu a făcut, în concret, obiectul judecăţii, rechizitoriul limitându-se la a imputa inculpatului exclusiv actele sale de determinare a Q. la o pretinsă încălcare a atribuţiilor de serviciu, iar procurorul neuzând de procedura prevăzută de art. 336 C. proc. pen. (1968).

În privinţa inculpatului T., judecătorul fondului a constatat că fapta acestuia de a declara nereal funcţionarilor din cadrul Primăriei Mangalia, la data de 22 aprilie 2010, la diferite intervale de timp şi în baza unei rezoluţii infracţionale unice, că în calitate de martor asistent a constatat absenţa părţii vătămate la locul şi data constatării faptelor contravenţionale, declaraţia sa servind potrivit legii la producerea unor consecinţe juridice, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată, prevăzută de art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

Totodată, fapta aceluiaşi inculpat care, la data de 12 octombrie 2010, ascultat în calitate de martor în cauza nr. 326/P/2010, a făcut afirmaţii mincinoase privitor la împrejurări esenţiale pentru lămurirea cauzei, asupra cărora a fost întrebat, susţinând în mod nereal că a semnat procesele-verbale de contravenţie din proprie iniţiativă, fără a fi îndemnat de o altă persoană, în circumstanţe contrare celor reţinute în speţă, a fost încadrată juridic în dispoziţiile art. 260 alin. (1) C. pen. (1969) privind infracţiunea de mărturie mincinoasă, apreciindu-se că aceasta nu poate realiza, concomitent, şi conţinutul constitutiv al infracţiunii de favorizarea infractorului, astfel cum s-a reţinut prin rechizitoriu.

În acest sens, s-a arătat că infracţiunea prevăzută de art. 264 C. pen. (1969) are în vedere ajutorul dat unui infractor după comiterea infracţiunii, în general, iar nu aspecte particulare ale acestui ajutor, concretizate în acţiuni/omisiuni incriminate distinct, fiind unanim admis în doctrină şi în jurisprudenţă că această infracţiune are un caracter subsidiar, activitatea de favorizare încadrându-se în art. 264 C. pen. (1969) numai dacă nu prezintă vreunul dintre aspectele particulare pe care C. pen. le-a incriminat ca infracţiuni de sine-stătătoare (mărturie mincinoasă, nedenunţarea unor infracţiuni etc.).

S-a apreciat, totodată, că distincţia între mărturia mincinoasă făcută într-o cauză civilă şi cea făcută într-o cauză penală (care ar atrage şi incidenţa dispoziţiilor art. 264 C. pen. din 1969), realizată în cursul dezbaterilor, contravine, pe de o parte, voinţei legiuitorului, care a incriminat declararea necorespunzătoare adevărului indiferent de natura cauzei în care a fost făcută, iar, pe de altă parte, ignoră faptul că ambele infracţiuni analizate aduc atingere aceluiaşi gen de relaţii sociale, unicitatea urmării socialmente periculoase, concretizată în atingerea adusă bunului mers al justiţiei, excluzând incidenţa unui concurs ideal de infracţiuni (care, conform art. 33 lit. b) C. pen. din 1969, cu excepţia infracţiunilor contra persoanei, presupune prin ipoteză urmări de natură diferită).

Pentru aceste considerente, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), Curtea a dispus achitarea inculpatului T. pentru infracţiunea prevăzută de art. 264 C. pen. (1969) raportat la art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969).

În legătură cu acuzaţiile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului imputate inculpatului R., coroborând conţinutul de ansamblu al rechizitoriului cu precizările efectuate cu ocazia discutării regularităţii actului de sesizare, Curtea a reţinut, preliminar, că faptele imputate acestuia, în perioada februarie 2010 - august 2010, pot fi sintetizate astfel: neînregistrarea a şapte plângeri penale formulate de partea vătămată E. ori membrii familiei sale pentru fapte de şantaj, toate purtând rezoluţia şefului Poliţiei Neptun în sensul soluţionării de către R., dar identificate în biroul inculpatului, cu ocazia percheziţiei efectuate la locul său de muncă; dispoziţia de clasare a lucrărilor aflate în instrumentarea agenţilor de poliţie MMMM. şi NNNN., deşi ele priveau fapte penale; neefectuarea unor acte de cercetare penală în cauzele referitoare la faptele de şantaj reclamate de partea vătămată E., tergiversarea acestora şi favorizarea persoanelor reclamate - A. şi F., inclusiv prin intermedierea întâlnirii dintre II. şi S. ori prin însoţirea inculpatului A. la întâlnirea cu cei doi L.; efectuarea de presiuni asupra lucrătorilor din subordine, în vederea obţinerii unor soluţii care să-i favorizeze pe cei doi fraţi .

S-a mai reţinut că inculpatul R. deţinea funcţia de comisar şef de poliţie şi a fost desemnat ca organ de cercetare al poliţiei judiciare la data de 11 aprilie 2005, coordonând activitatea Compartimentului Investigaţii Criminale din cadrul Poliţiei Staţiunii Neptun, calitate în care a avut în instrumentare două cauze penale, având ca obiect fapte de şantaj reclamate de către părţile vătămate E. şi J. şi o cauză vizând fapta de tulburare de posesie reclamată de SC JJJ. SRL. Primă cauză, cu nr. unic 278/P/2010 (nr. de înregistrare la poliţie fiind 145005 din 18 februarie 2010) a avut ca obiect iniţial plângerea formulată de către J. cu privire la incidentul din data de 17 februarie 2010 (prin rezoluţia ulterioară a comandantului unităţii fiind înaintată şi plângerea vizând incidentul din data de 18 februarie 2010), în timp ce a doua cauză penală, având nr. unic 591/P/2010 (înregistrată la Poliţia Neptun la data de 15 aprilie 2010 sub nr. 145015) a avut ca obiect plângerea formulată de partea vătămată E. pentru fapta de şantaj comisă de inculpaţi în perioada noiembrie 2009 - 6 martie 2010. În ce priveşte a treia cauză penală, având nr. unic 948/P/2010, aceasta a fost înaintată Poliţiei Neptun prin rezoluţia procurorului din data de 08 iunie 2010 şi a avut ca obiect fapta de tulburare de posesie, reclamată de SC JJJ. SRL

Subsecvent înregistrării primei cauze penale, inculpatul R. a efectuat acte premergătoare, constând în ascultarea, în lunile februarie- martie 2010, a majorităţii persoanelor a căror prezenţă la incidente rezultase din sesizările iniţiale, precum şi la ataşarea înscrisurilor relevante, solicitând, totodată, relaţii Primăriei Mangalia, la data de 30 martie 2010, cu referire la stâlpii ridicaţi la U.129 şi procedând la citarea repetată a părţii vătămate E., precum şi a lui J., care s-au prezentat la poliţie în vederea audierii la datele de 9 aprilie 2010 şi 2 iunie 2010.

După înregistrarea la poliţie a cauzei nr. 948/P/2010, inculpatul R. l-a contactat telefonic pe E., solicitându-i să prezinte actele de proprietate pentru suprafaţa în litigiu din Neptun, iar, la datele de 16 iunie 2010 şi 22 iulie 2010, s-a cerut sprijinul Primăriei Mangalia în vederea delimitării terenurilor în litigiu, fiind efectuate şi verificări la faţa locului, în zilele de 2 iulie 2010 şi 23 august 2010.

În niciunul dintre aceste dosare nu s-au formulat propuneri de soluţionare, la data de 12 octombrie 2010 dispunându-se începerea urmăririi penale faţă de inculpatul R. şi percheziţionarea, printre altele, a biroului său de lucru.

Polarizarea survenită la nivelul funcţionarilor statului în jurul unuia sau altuia dintre oamenii de afaceri consideraţi influenţi (la care Curtea a făcut referire în analiza faptelor Q.), s-a manifestat şi la nivelul Poliţiei Neptun, inculpatul R. plasându-se în apropierea X.

Astfel, s-a reţinut că, în perioada efectuării actelor premergătoare anterior menţionate, inculpatul R. a păstrat un contact telefonic constant cu F., contact grefat pe preexistenţa unei relaţii de prietenie între cei doi inculpaţi (dezvoltată în urma întâlnirilor frecvente avute într-o comunitate restrânsă cum este cea căreia îi aparţin) şi în virtutea cărora cel din urmă a încercat, în mod consecvent, să obţină de la ofiţerul de poliţie informaţii detaliate legate de stadiul cercetărilor ori să amâne efectuarea unor verificări necesare lămuririi cauzei (refuzând, de exemplu, să prezinte inculpatului documentele solicitate cu privire la proprietăţile deţinute în centrul staţiunii).

În acest sens, s-a arătat că ansamblul convorbirilor telefonice purtate în acea perioadă a relevat faptul că, în virtutea relaţiilor apropiate avute cu F., R. a acceptat interpelările constante ale acestuia din urmă în legătură cu activităţile de cercetare întreprinse în plângerile părţii vătămate, furnizându-i, în mod cu totul nejustificat, o serie de detalii legate de stadiul procedurii (cum ar fi, de exemplu, datele la care s-a deplasat la faţa locului, înscrisurile existente ori nu la dosar).

Insistenţa lui F. de a obţine informaţii la care nu avea acces, dublată de reproşurile adresate ofiţerului de poliţie pentru activităţile îndeplinite în exerciţiul funcţiei, au făcut ca, în acea perioadă, relaţia între cei doi inculpaţi să fie oscilantă, adeseori tensionată. Nota dominantă a contactelor dintre ei a fost, însă, aceea a unei familiarităţi vizibile, la care a contribuit determinant lipsa de fermitate ori de constanţă manifestată de R., care a ezitat să pună capăt tranşant discuţiilor excesiv de familiare purtate cu F., în pofida nemulţumirii manifeste, dar sporadice, faţă de revendicările ori reproşurile adresate de acesta din urmă.

În opinia judecătorului fondului, afinităţile existente între ofiţerul de poliţie şi X. au fost reliefate şi de opţiunea celui dintâi de a-l însoţi pe A. la întâlnirea avută cu L. în luna iulie 2010 (furnizându-le informaţii legate de cauzele aflate în instrumentare, regăsite în primul articol de presă) ori de a intermedia întrevederea dintre II. şi S., în aceeaşi perioadă.

Totodată, distinct de actele de cercetare efectuate în cauzele pe care le avea el însuşi în instrumentare, inculpatul R. a luat cunoştinţă, în virtutea specificului funcţiei deţinute ori a atribuţiilor pe care le avea ca adjunct al comandantului poliţiei, de existenţa altor lucrări diverse, vizând sesizări ale părţii vătămate E., două fiind cele instrumentate de agenţii de poliţie MMMM. şi NNNN., care au apelat la sfatul profesional al inculpatului, ocazie cu care acesta a opinat că cele două lucrări, în care se sesizau injurii adresate de F., nu au caracter penal, sugerându-i primului dintre agenţi să dispună clasarea dosarului.

Inculpatul R. nu a dispus, însă, o măsură concretă şi nu a dat vreo dispoziţie expresă în acest sens, cei doi agenţi de poliţie decizând clasarea lucrărilor şi sancţionarea contravenţională a lui F. exclusiv în urma consultărilor avute cu OOOO. (care a aprobat rapoartele întocmite în acest sens).

Curtea de apel a mai reţinut că, la sfârşitul lunii iulie 2010, pe fondul sesizării pe care intenţiona să o depună numitul II., în timp ce se afla la comanda Poliţiei Neptun, inculpatul R. a solicitat, la rândul său, agentului PPPP. să verifice în teren informaţiile referitoare la circularea a două remorci cu acelaşi număr de înmatriculare, precum şi la deţinătorul unui autovehicul purtând inscripţia firmei SC PP. SRL, ce nu era înmatriculat pe numele acestei societăţi.

În aceeaşi perioadă, pe fondul aglomeraţiei specifice sezonului estival, inculpatul aflat la comanda unităţii i-a solicitat agentului de poliţie QQQQ. să discute cu taximetriştii ce staţionau în centrul staţiunii Neptun (şi care susţineau că E. îi "alungă" din zona rezervată taximetrelor) şi să le solicite să formuleze plângeri penale împotriva acesteia din urmă.

La începutul lunii august 2010, aflând despre o sesizare în care se reclama o faptă comisă de J., inculpatul a discutat cu agentul RRRR., care avea lucrarea în instrumentare, sfătuindu-l să asculte presupusul făptuitor şi să dispună o soluţie de clasare după ascultarea acestuia şi finalizarea lunii august.

Cu ocazia percheziţiei efectuată la locul de muncă al inculpatului la data de 12 octombrie 2010, au fost identificate în fişetul acestuia, alături de înscrisurile şi actele premergătoare efectuate în cauzele menţionate, următoarele şapte plângeri formulate de partea vătămată E. ori membrii familiei acestuia (a căror neînregistrare i s-a imputat): plângerea rezoluţionată de către comisarul şef OOOO. la 7 iunie 2010 (trei file) cu conţinutul "IC. Cms şef R. Anexaţi lucrarea la Dosarul penal nr. x/2010", formulată de către VVV., cu privire la pretinse injurii şi ameninţări cu moartea proferate, la 27 mai 2010, de către F.; plângerea adresată Poliţiei Neptun de către E., datată 7 martie 2010 şi transmisă prin fax (două file), în cuprinsul căreia se sesiza, în legătură cu incidentul din data de 6 martie 2010, reclamat la 112, că se pot pune la dispoziţie filmări video, solicitându-se luarea măsurilor legate şi fiind ataşată plângerea lui P., sesizare care nu poartă nicio rezoluţie de primire, fiind alăturată copiei procesului-verbal din 06 martie 2010 vizând incidentul din aceeaşi dată şi înregistrat sub nr. x din 9 martie 2010, purtând viza "O.P Ag.

NNNN. Efectuaţi verificări şi propuneţi măsuri legale" plângerea adresată Poliţiei Neptun, datată 7 martie 2010 şi rezoluţionată de comisarul şef OOOO. la 16 martie 2010 cu conţinutul "IC. la dosarul penal nr. ", prin care partea vătămată E. reclama ascultarea lui P. în calitate de martor, iar nu de "reclamant", de către R. şi solicita efectuarea cercetărilor de un alt lucrător de poliţie; plângerea adresată Poliţiei Neptun (o filă) rezoluţionată de comisarul şef OOOO. la 23 martie 2010 cu conţinutul "I.C La dosarul penal nr. x/2010", în cuprinsul căreia partea vătămată E. arăta că, începând cu anul 2009, au fost bătuţi, înjuraţi, ameninţaţi de X.

şi, întrucât se vor deplasa în zona Mangalia, solicita ca poliţia să ia la cunoştinţă că, "în cazul în care vor fi bătuţi sau omorâţi, principalii suspecţi sunt X. şi membrii ai clanului lor" plângerea adresată Poliţiei Neptun de către J. (o filă), rezoluţionată în 19 februarie 2010 cu conţinutul "IC. Efectuaţi cercetări şi propuneţi măsuri legale. Anexaţi.145005/2010", ce viza incidentul din data de 18 februarie 2010; plângerea adresată Poliţiei Neptun (trei file), rezoluţionată în 04 martie 2010 cu conţinutul "IC.

Efectuaţi cercetări şi propuneţi măsuri legale", prin care E. a reclamat incidentul din data de 3 martie 2010, ce nu face obiectul judecăţii; plângerea penală adresată Poliţiei Neptun de către E. (o filă), cu rezoluţia din 24 martie 2010 "La dosarul penal nr. x/2010", identică cu cea de-a patra sesizare la care s-a făcut anterior referire; două sesizări adresate comandantului Poliţiei Neptun de către E., ambele rezoluţionate de cms. şef OOOO. la 20 martie 2010 în sensul "IC. La dosarul penal nr. 145005", respectiv la 11 martie 2010 în sensul "IC.

Conexaţi lucrarea la dosarul penal care se află în lucru", al căror conţinut este identic cu cea de-a treia plângere menţionată mai sus.

S-a apreciat că, indicarea, cu ocazia discutării regularităţii actului de sesizare, şi a pretinsei omisiuni a inculpatului R. de a "înregistra" plângeri formulate ulterior de către părţile vătămate, în lunile mai sau august 2010, este rezultatul unei erori vădite, din moment ce în cuprinsul actului de sesizare s-a precizat în mod expres că cele 7 plângeri penale a căror neînregistrare i se impută inculpatului au fost găsite la locul de muncă al acestuia, cu ocazia percheziţiei efectuate, or, analiza procesului-verbal de percheziţie relevă neechivoc că singurele plângeri/sesizări identificate în biroul inculpatului sunt cele menţionate anterior.

În reţinerea situaţiei de fapt, Curtea a dat eficienţă doar parţial declaraţiei martorului OOOO., comandantul Poliţiei Neptun, cu referire la rezoluţionarea plângerilor, arătând că, în ceea ce priveşte procedura parcursă de o sesizare penală adresată direct poliţiei, susţinerile sale sunt contrare normelor legale aplicabile, sens în care s-a făcut trimitere la art. 1 - 3 din Normele metodologice de aplicare a Ordinului comun nr. 10/121/2004, din a căror analiză coroborată rezultă că, în activitatea de repartizare a lucrărilor, comandantul unităţii de poliţie este cel care stabileşte nu doar caracterul lor (în speţă IC - investigaţii criminale), ci şi măsurile legale de rezolvare. Or, în speţă, în cazul a şase plângeri, martorul a dispus "anexarea" la dosarul nr. x sau doar s-a limitat la a trimite direct sesizările la acest dosar, fiind apreciată neveridică susţinerea că menţiunea "anexaţi" echivala cu aceea de "conexaţi" în sensul legii de procedură penală, respectiv a înregistrării distincte a sesizărilor ca lucrări penale şi supunerii lor spre evaluare procurorului, în vederea conexării, cele două noţiuni având un înţeles evident diferit, ce era cunoscut martorului în virtutea experienţei sale profesionale.

În plus, conform aceloraşi norme metodologice, dar şi Ordinului nr. 190/2004 al M.A.I. (art. 3), înregistrarea distinctă a celor şapte plângeri ca lucrări penale ar fi trebuit efectuată de către secretariatul unităţii, numai după aceea lucrările urmând a fi predate inculpatului, absenţa unei astfel de înregistrări fiind tocmai consecinţa faptului că, încă de la data primirii şi stabilirii caracterului lor, ele nu au fost considerate sesizări complet noi, independente de dosarele aflate în lucru, cu excepţia plângerii părţii vătămate E. rezoluţionată la 04 martie 2010, a cărei neînregistrare de către secretariat ridică însăşi problema modalităţii în care era organizată activitatea acestui compartiment, chestiune ce excede, însă, atribuţiilor inculpatului R. şi implicit, limitelor obiectului judecăţii în cauză.

S-a mai arătat că relaţia extrem de familiară existentă între inculpaţii R. şi F., astfel cum a fost reţinută, rezultă din ansamblul tuturor convorbirilor telefonice purtate de cei doi inculpaţi, fiind considerate relevante, în acest sens, cele din 1 mai 2010 (când refuzul lui F. de a prezenta documente de proprietate, pe motiv că se judecă încă cu partea vătămată, l-a determinat pe R. să concluzioneze "nu mai vorbeşti cu mine decât prin hârtii") şi 25 mai 2010, ora 14:38 (relevantă şi pentru conturarea motivaţiei reale a conflictului dintre părţi, vizând interesele financiare reciproce ale acestora).

Deopotrivă, percepţia părţii vătămate E. asupra comportamentului lui R., în sensul că cel din urmă îi apără pe coinculpaţi, rezultă din convorbirea purtată de aceştia la data de 15 iunie 2010, ora 15:52, ulterioară înregistrării la poliţie a cauzei nr. 948, o impresie similară, însă, în sensul manifestării unei condescendenţe vădite faţă de E., având-o în acea perioadă şi F., astfel cum atestă convorbirea din data de 16 iunie 2010, ora 14:26, a cărei ascultare nemijlocită în cursul judecăţii a evidenţiat faptul că, pe parcursul discuţiei privind deplasarea la faţa locului a organelor de poliţie, tonul părţilor a fost unul iritat, reciproc revendicativ, inculpatul R. arătându-şi în mod vădit nemulţumirea faţă de interpelările F. F., atmosfera tensionată dintre părţi degajându-se spre finalul conversaţiei, când, discutând despre un meci de fotbal, primul a afirmat "m-am săturat de tine, nu vreau să te mai văd, nu vreau să te mai aud, că uite ce îmi faci!". În plus, a rezultat că afirmaţiile F. F., apreciate în rechizitoriu ca probe ale ascendentului avut asupra coinculpatului R., sunt spuse pe un ton zeflemitor, în glumă, fiind presărate cu râsete.

S-a mai reţinut că deplasarea lui R. la U.129 a făcut şi obiectul discuţiei purtate, la aceeaşi dată, între E. şi fiul său VVV., reieşind că inculpatul R. oferise părţilor sfaturi de împăcare, ce au stârnit însă nemulţumirea părţii vătămate, care a solicitat luarea măsurilor legale.

S-a observat, totodată, că discuţiile purtate în perioada 21 iunie - 24 iunie 2010 între cei doi inculpaţi ori între ei şi alte persoane atestă faptul că, distinct de familiaritatea afişată în conversaţiile directe şi de echivocul posibil generat în percepţia F. asupra conduitei ofiţerului de poliţie, R. nu a efectuat, în mod obiectiv, demersuri concrete pentru a tergiversa cercetările începute.

Coroborând elementele de fapt ce rezultă din înscrisurile de la dosar cu aspectele relevate prin depoziţiile martorului MMMM. (agent şef adjunct la Ordine şi siguranţă publică), Curtea a apreciat că declaraţia acestuia din cursul urmăririi penale confirmă neechivoc doar apelarea repetată a martorului la "sfaturile" inculpatului R., în virtutea experienţei ori a gradului profesional, dar şi a autorităţii pe care i-o conferea calitatea de înlocuitor la comandă a şefului unităţii, precum şi "sugestiile" inculpatului referitoare la caracterul lucrării (cu excluderea caracterului penal) ori la posibila soluţie de clasare, însă infirmă ipoteza dării unei dispoziţii ori luării vreunei măsuri legale în acest sens, în exercitarea atribuţiilor de serviciu ce îi reveneau.

Analizând declaraţiile date de martorul NNNN. (agent de ordine publică în cadrul Poliţiei Neptun), atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, coroborat cu lucrarea nr. 147315 din 9 martie 2010, privind incidentul din data de 6 martie 2010, pe care a avut-o spre soluţionare, Curtea a observat că, în ambele faze ale procesului, martorul nu a făcut vreo minimă referire la vreo "recomandare" a inculpatului R. de a dispune clasarea lucrării şi, cu atât mai puţin, la vreo dispoziţie ori măsură luată de cel din urmă în acest sens, în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

S-a apreciat, totodată, că depoziţia martorului SSSS. (agent de poliţie la Compartimentul Investigaţii Criminale), care a relatat că inculpatul R. a adus la cunoştinţa procurorului care asigura supravegherea existenţa mai multor plângeri ale părţii vătămate, propunând conexarea lor, nu are o relevanţă deosebită, în condiţiile în care, pe de o parte, nu rezultă detalii legate de cauzele antamate în discuţia descrisă (R. instrumentând trei astfel de cauze distinct înregistrate), iar, pe de altă parte, ea evidenţiază elemente probate neechivoc prin înscrisurile certe administrate, relevante asupra procedurii de înregistrare a sesizărilor.

În legătură cu declaraţia martorului PPPP. (agent de siguranţă rutieră, detaşat la Poliţia Neptun în perioada 22 iulie 2010 - 1 august 2010), instanţa de fond a reţinut că toate verificările solicitate acestuia de către inculpatul R. vizau posibile încălcări ale legii de către persoanele ce conduceau vehiculele cu destinaţia transport persoane, aparţinând părţii vătămate, încălcări a căror verificare detaliată este de esenţa activităţii oricărui lucrător de poliţie, rechizitoriul neindicând, iar instanţa neconstatând o încălcare a atribuţiilor de serviciu sub acest aspect.

Ca atare, Curtea a concluzionat că ansamblul tuturor elementelor probatorii, analizate coroborat în acord cu exigenţele art. 63 C. proc. pen. (1968), confirmă efectuarea, de către inculpat, a unor verificări vizând legalitatea înmatriculării unor vehicule aparţinând părţii vătămate, verificări motivate de suspiciunile reale exprimate de către II. în plângerea sa ori de elementele constatate de către lucrătorii de poliţie, fiind infirmată varianta caracterului "nejustificat" ori "discreţionar" al acestor verificări, enunţat ca atare prin rechizitoriu, în absenţa unei argumentaţii faptice sau juridice care să susţină un atare enunţ.

Astfel, s-a reţinut că demersurile efectuate de PPPP. se circumscriu unei acţiuni mai ample de verificare, în perioada iulie- august 2010, a minicarelor părţii vătămate E., ca urmare a sesizării formulate de SC DDDD. SRL, relevante sub acest aspect fiind declaraţiile martorei S., dar şi cele ale martorilor TTTT., UUUU. şi VVVV., toţi agenţi la Biroul Poliţiei Rutiere Mangalia, care au confirmat că plângerea formulată de II., precum şi cea asemănătoare introdusă de numitul WWWW., le-au fost prelucrate de către S., în exercitarea normală a atribuţiilor de serviciu, că verificările efectuate nu au dovedit falsificarea numerelor de înmatriculare şi că sancţionarea contravenţională a conducătorilor auto s-a realizat în mod legal, infirmând categoric ipoteza unui interes particular al numitei S. în soluţionarea sesizării SC DDDD. SRL şi precizând că aceasta a solicitat doar aplicarea măsurilor legale, scop căruia i s-a circumscris şi sancţionarea contravenţională a conducătorilor auto.

În ceea ce priveşte susţinerile martorului QQQQ. în sensul că verificările pe care le-a efectuat, la sfârşitul lunii iunie 2010, din dispoziţia inculpatului R., cu privire la taximetriştii ce staţionau în zona complexului Mocea, cărora urma să le solicite şi formularea unor plângeri întrucât E. le-ar fi ocupat abuziv locurile de parcare, s-au datorat exclusiv temerii inspirate de către R., Curtea le-a valorificat doar în măsura în care se coroborează cu alte probe, reţinând, sub acest aspect, convorbirile telefonice din data de 28 iulie 2010, orele 20:02 şi 20.15, din care rezultă atât natura demersurilor solicitate de inculpat, precum şi faptul că relaţia profesională dintre cei doi era caracterizată mai degrabă de amiciţie, decât de temere.

Judecătorul fondului a făcut trimitere şi la convorbirea telefonică purtată la data de 01 august 2010, ora 20:34, între R. şi RRRR., arătând că aceasta infirmă menţiunile rechizitoriului referitoare la caracterul părtinitor al imixtiunii primului în activitatea celui din urmă şi că, referitor la acuzaţiile aduse lui J., opinia inculpatului era de a clasa dosarul, după ascultarea persoanei reclamate şi finalizarea sezonului estival, iar nu de a împiedica pronunţarea unei astfel de soluţii, cum îşi formase părerea martorul.

Pe de altă parte, Curtea a notat că, în definirea completă a contextului în care inculpatul R. a solicitat toate aceste verificări agenţilor din subordine, trebuie avute în vedere nu doar relaţia sa de prietenie cu F. ori informaţiile aparent credibile, culese din diverse surse, ci şi un anumit subiectivism al inculpatului, generat la sfârşitul lunii iulie 2010, de sesizările formulate împotriva sa de către E., sens în care s-a făcut referire la conţinutul convorbirilor telefonice purtate la datele de 12 august 2010 şi 20 august 2010 cu o persoană necunoscută, dar şi cu cel din urmă, precum şi la discuţia din 18 august 2010 cu MM.

Raportându-se la situaţia de fapt reţinută în baza probatoriului administrat în cauză, Curtea a apreciat, însă, că atitudinea adoptată de către inculpatul R. în exercitarea atribuţiilor de serviciu, concretizată în acţiunile/omisiunile anterior descrise, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen. (1969).

Astfel, s-a menţionat că relaţia de prietenie avută de ofiţerul de poliţie cu F., ce rezultă din convorbirile telefonice detaliate şi familiare, afinităţile cu A. ori subiectivismul manifestat de inculpat în discuţiile purtate reflectă procese eminamente psihice, care sunt de natură să atragă incidenţa normei de incriminare doar în măsura în care s-ar fi materializat într-o acţiune efectivă de încălcare a atribuţiilor de serviciu, care să fi cauzat părţii civile E. o vătămare a intereselor sale legale şi să fi fost comisă cu forma de vinovăţie cerută de lege. Or, probatoriul administrat a relevat că, distinct de opiniile exprimate, în exercitarea atribuţiilor de instrumentare a cauzelor penale, inculpatul R. a respectat obligaţiile ce îi reveneau, efectuând acte premergătoare în concordanţă cu dispoziţiile legale, simplul fapt că nu s-a procedat la finalizarea acestora şi la formularea unor propuneri corespunzătoare neavând semnificaţia unei încălcări, cu rea-credinţă, a atribuţiilor de serviciu, cât timp la plângerile iniţial înregistrate s-au ataşat altele, de natură a impune verificări probatorii suplimentare. Cum caracterul necesar al acestor verificări ori legalitatea procedurii parcurse pentru administrarea mijloacelor de probă nu au fost contestate, instanţa de fond a apreciat că prelungirea duratei cercetărilor apare ca fiind obiectiv generată de specificul cauzei, iar nu de încălcarea cu rea-credinţă a dispoziţiilor legale aplicabile.

S-a constatat, totodată, că modul defectuos în care cele 7 sesizări penale (identificate în biroul inculpatului) au fost înregistrate în evidenţele Poliţiei Neptun reprezintă o chestiune ce excede îndatoririlor profesionale ale inculpatului R., deoarece obligaţia de înregistrare distinctă şi stabilirea modului de rezolvare revenea comandantului unităţii de poliţie.

Referitor la pretinsa "dispoziţie de clasare" a lucrărilor aflate în instrumentarea agenţilor MMMM. şi NNNN., Curtea a constatat că o astfel de dispoziţie sau măsură nu a existat, ambele lucrări aflându-se în instrumentarea compartimentului de ordine publică, iar nu a celui de investigaţii criminale coordonat de inculpatul R., iar activitatea acestuia s-a limitat la exprimarea unor opinii ori sugestii de soluţionare, exprimate la solicitarea expresă a celor doi agenţi de poliţie.

Deopotrivă, s-a reţinut că imixtiunile ori presiunile exercitate asupra poliţiştilor MMMM., PPPP., RRRR. ori QQQQ. în scopul de "a-i favoriza pe X." reflectă acuzaţii generice, ce nu pun în lumină existenţa concretă a unei măsuri, dispoziţii ori conduite în contra dispoziţiilor legale, de natură a genera o atingere adusă intereselor părţii vătămate, percepţia martorilor asupra tonului folosit de inculpat ori motivaţiei opiniilor exprimate de către R. pe marginea lucrărilor fiind inerent subiectivă, insuficientă pentru susţinerea acuzaţiilor penale, cât timp nu rezultă un minim indiciu că inculpatul ar fi insistat sau urmărit, prin verificări ulterioare ori dispoziţii exprese, ca lucrările să fie direcţionate într-un compartiment sau altul ori să primească o soluţie favorabilă inculpaţilor.

În plus, judecătorul fondului a constatat că toate verificările asupra minicarelor societăţilor părţii vătămate, asupra deţinătorului scriptic al unor autoturisme ori asupra modului de folosire a unei zone de staţionare prezumat rezervată taximetriştilor au reprezentat verificări dispuse de inculpat din poziţia de înlocuitor la comanda unităţii, în exerciţiul firesc al atribuţiilor funcţiei astfel deţinute temporar.

De asemenea, s-a apreciat că intermedierea întâlnirii dintre II. şi S. nu antrenează o minimă încălcare a legii, cât timp ea s-a desfăşurat în timpul şi în exerciţiul firesc al atribuţiilor de serviciu ale celei din urmă, după cum nici însoţirea inculpatului A. la întâlnirea cu L. nu reprezintă, în sine, un act contrar îndatoririlor de serviciu, de natură a se subsuma conţinutului infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (1969).

Curtea a arătat că ceea ce se poate imputa, în mod obiectiv, inculpatului R. este demersul de a purta discuţii telefonice frecvente cu F. F. pe marginea dosarelor în care cel din urmă era implicat în calitate de făptuitor ori de a furniza informaţii unor ziarişti într-un cadru privat, alături de una dintre persoanele suspectate într-o cauză aflată în lucru, acte de conduită care ridică dubii nu doar asupra moralităţii ori exigenţelor deontologice manifestate de ofiţerul de poliţie, ci pun în discuţie şi încălcarea unor obligaţii exprese, instituite în sarcina poliţistului prin art. 43 lit. b) şi art. 42 lit. a) din Legea nr. 360/2002, dar a căror nerespectare nu poate atrage, însă, decât răspunderea sa disciplinară.

Sub aspectul infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen. (1969), instanţa a reţinut că acuzaţiile aduse inculpatului au acelaşi caracter generic, neindicându-se, în concret, forma în care s-a materializat ajutorul dat inculpaţilor A. şi F. În plus, abţinerea de la efectuarea unor acte de cercetare în cauzele instrumentate ori tergiversarea finalizării lor au fost infirmate de probatoriul administrat, în timp ce discuţiile purtate fie cu cei doi inculpaţi, fie cu agenţii de poliţie ascultaţi ca martori nu au reliefat concretizarea opiniilor ori afinităţilor inculpatului R. într-un act de conduită determinat, de natură a se subsuma unui ajutor în sensul art. 264 C. pen. (1969) şi a justifica antrenarea răspunderii sale penale sub acest aspect.

Făcând trimitere la caracterul eminamente subiectiv al familiarităţii excesive manifestate de ofiţerul de poliţie, astfel cum s-a reţinut anterior, Curtea a constatat că în absenţa concretizării sale într-o acţiune sau omisiune în mod obiectiv destinată împiedicării urmăririi penale a inculpaţilor, nu sunt îndeplinite, pe latură obiectivă, elementele constitutive ale infracţiunii de favorizarea infractorului.

Pentru aceste considerente, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), Curtea a dispus achitarea inculpatului R. pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 C. pen. (1969) şi art. 264 C. pen. (1969).

În legătură cu acuzaţia de conflict de interese, Curtea a reţinut că, în perioada 2008 - septembrie 2010, în virtutea unor relaţii de rudenie existente între R. şi XXXX., asociat unic al SC Y. SRL (societate având ca obiect principal de activitate prestarea unor servicii de pază şi protecţie, cu punct de lucru şi în Mangalia), dar şi a cunoştinţelor deţinute în virtutea profesiei, cel dintâi s-a implicat nemijlocit în activitatea societăţii. Astfel, fără a avea vreo calitate în cadrul firmei, inculpatul R. a dat în mod frecvent dispoziţii menite să asigure buna funcţionare a activităţii agenţilor de pază, a supervizat modul de îndeplinire de către aceştia a atribuţiilor de serviciu ori derularea în ansamblu a contractelor de pază, a verificat modalitatea de încasare a sumelor cuvenite în executarea contractelor cu societăţile beneficiare.

Deşi funcţia deţinută de R. la nivelul Compartimentului Investigaţii Criminale nu îi conferea vreo îndatorire pe linia avizării planurilor de pază întocmite de societăţile comerciale ce aveau încheiate contracte cu firme de profil, în perioadele în care asigura înlocuirea la comanda unităţii, inculpatul avea ca atribuţii, printre altele, coordonarea Compartimentului Sisteme de Securitate, rezoluţionând planurile de pază întocmite de societăţi (în sensul transmiterii lor administrative către compartimentul de specialitate) şi avizând pozitiv ori negativ, după caz, referatele întocmite de agentul YYYY. în urma verificării planurilor şi a conformităţii lor cu Legea nr. 333/2003.

În exercitarea acestor îndatoriri, în perioada de referinţă, inculpatul R. a rezoluţionat (administrativ) 2 planuri de pază întocmite de societăţi ce încheiaseră contracte cu SC Y. SRL, dar şi alte 4 planuri de pază întocmite de alte firme cu acelaşi obiect de activitate, cum ar fi SC ZZZZ. SRL Constanţa, SC PP. SRL, SC AAAAA. SRL, acestea din urmă primind aviz negativ din partea comandantului OOOO. ori a numitului BBBBB. Singurul aviz negativ dat de inculpatul R. a fost acordat la data de 14 noiembrie 2008 unui plan de pază întocmit de o societate ce contractase cu SC Y. SRL, respectiv SC CCCCC. SRL

S-a mai arătat că, în aceeaşi perioadă, inculpatul a avizat favorabil o serie de planuri de pază (ulterior clasate pentru motive independente), în care fie societatea comercială asigura pază proprie (9 planuri), fie prestatorul era o altă unitate decât SC Y. SRL (3 planuri), precum şi 2 planuri de pază ale acestei din urmă firme (la datele de 23 septembrie 2009 şi 29 iulie 2010).

Pentru a reţine această situaţie de fapt, instanţa de fond a avut în vedere declaraţiile martorilor DDDDD. (şef al Poliţiei Mangalia, care în ambele declaraţii a reliefat notorietatea implicării inculpatului R. în SC Y. SRL), SSSS. (care, în plus, a precizat că a observat cum, în situaţia comiterii unor fapte penale la societăţi comerciale ce nu aveau întocmite planuri de pază conform legii, inculpatul le aducea la cunoştinţă că vor fi sancţionaţi contravenţional conform Legii nr. 333/2003, determinându-i astfel să încheie contracte de pază), YYYY. (şeful compartimentului Sisteme de Securitate, care a relatat că, în cazul comiterii unei infracţiuni, inculpatul R. atrăgea atenţia firmelor de pază cu privire la cele constatate, iar unele societăţi beneficiare schimbau firma de pază, apelând, preponderent, la SC Y., întrucât era singura firmă cu dispecerat în Mangalia), EEEEE. (administrator al societăţii concurente SC FFFFF.

SRL, care a arătat, în ambele faze ale procesului, că a fost sesizat de diverşi beneficiari în legătură cu încercările inculpatului de a-i determina să schimbe societatea de pază şi a constatat tergiversarea aprobării planurilor de pază de către R. care, deşi nu avea atribuţii pe această linie, se folosea de tot felul de "tertipuri" pentru a le bloca activitatea), GGGGG. (director zonal al SC Y., care, deşi, iniţial, a confirmat implicarea inculpatului R. în activitatea societăţii, ulterior, în cursul judecăţii, a nuanţat, în mod artificial, motivaţia discuţiilor purtate cu acesta, legat de activitatea SC Y., precizând că, în esenţă, ele s-au purtat în contextul atribuţiilor de serviciu ale celui din urmă), DD., HHHHH. (ambii confirmând implicarea inculpatului în activitatea firmei, ulterior cel din urmă nuanţându-şi depoziţia), IIIII., JJJJJ., KKKKK.

şi LLLLL. (asociaţi ai unor societăţi comerciale care au încheiat contracte de pază cu SC Y., renunţând la contractele cu firme similare, ce au infirmat ipoteza intervenţiei inculpatului R. în decizia lor), convorbirile telefonice interceptate, într-o altă cauză, în perioada 18 februarie 2009 - 18 martie 2009, dar şi cele ulterioare, interceptate în speţă (care relevă implicarea inculpatului în activităţile curente ale SC Y.), precum şi înscrisurile înaintate la dosar exclusiv în cursul judecăţii (care atestă că, în perioada în care a asigurat comanda Poliţiei Neptun, inculpatul a avizat negativ un singur plan de pază, în care prestatorul era SC Y.

şi a avizat favorabil două astfel de planuri, aşa cum s-a arătat anterior).

Pornind de la acuzaţia formulată în cuprinsul actului de sesizare a instanţei, Curtea a arătat că, circumscris infracţiunii de conflict de interese, s-a reţinut desfăşurarea, de către inculpatul R., a unor activităţi legate de administrarea societăţii Y. (atragerea de clienţi, rezolvarea problemelor apărute între firmă şi beneficiar, obstrucţionarea altor firme concurente din zonă, cu obiect de activitate similar), sancţionarea angajaţilor şi manipularea unor sume de bani din gestiunea societăţii, alături de exigenţa manifestată în raport cu planurile de pază vizând servicii prestate de firme concurente SC Y., neformând obiectul probaţiunii în faza de urmărire penală obţinerea de către acuzat a unor eventuale servicii/foloase din partea societăţii şi nici existenţa unor acte îndeplinite în exerciţiul funcţiei cu privire la firma menţionată ori a unor avantaje realizate de respectiva societate ca urmare a acestor decizii.

Ca atare, s-a constatat că implicarea inculpatului R. în activitatea SC Y. SRL, astfel cum este redată pe larg în rechizitoriu, nu pune în lumină decât o eventuală încălcare de către acesta a dispoziţiilor art. 45 lit. h) din Legea nr. 360/2002, de natură a atrage răspunderea sa disciplinară în condiţiile prevăzute de art. 57 lit. k) din aceeaşi lege.

În acest sens, prima instanţă a arătat că, pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art. 2531 C. pen. (1969), esenţială este nu stabilirea simplei implicări în administrarea societăţii comerciale, ci, pe de o parte, indicarea concretă a unui act sau a unei decizii luate de inculpat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu privitor la societatea menţionată, de natură a permite realizarea unui folos pentru aceasta, iar, pe de altă parte, stabilirea neechivocă a preexistenţei unor raporturi între inculpat şi firma respectivă, de natură a-i furniza celui dintâi foloase ori beneficii de orice natură (respectiv raporturi comerciale/de muncă ori furnizarea altor servicii sau foloase).

Or, în cauză, s-a constatat că probatoriul administrat nu a relevat că implicarea inculpatului R. în activitatea SC Y. s-ar fi grefat pe raporturi comerciale sau de muncă în sensul normei de incriminare, înscrisurile existente la dosar cu privire la această societate infirmând orice implicare a inculpatului în calitate de asociat, administrator, împuternicit. În plus, probatoriul testimonial şi convorbirile telefonice nu au evidenţiat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul ar fi beneficiat, el însuşi, de servicii ori foloase de orice natură din partea SC Y., iar actele de coordonare a activităţii firmei de pază sunt explicabile, cel puţin parţial, prin prisma relaţiilor de afinitate existente între inculpat şi XXXX., neputându-se prezuma, doar pe baza acestora şi în absenţa altor probe certe, că inculpatul ar fi beneficiat în schimbul efectuării acestor acte şi de servicii sau foloase proprii.

S-a arătat că o astfel de prezumţie nu poate fi valorificată în absenţa unui minim de probe care să conducă la concluzia că, prin acţiunile desfăşurate nemijlocit, inculpatul ar fi încercat să îngreuneze desfăşurarea de activităţi similare de către firme concurente (creând astfel o conjunctură favorabilă pentru SC Y.), exercitarea unor influenţe asupra reprezentanţilor societăţilor beneficiare ale serviciilor de pază în scopul de a le determina să schimbe firma de pază fiind infirmată de depoziţiile martorilor IIIII., JJJJJ., KKKKK., LLLLL.

În plus, situaţia obiectivă şi detaliată a avizelor acordate planurilor de pază a relevat faptul că, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu ale inculpatului, ca înlocuitor la comandă, singurele decizii ce puteau crea, în mod indirect, foloase pentru societăţile de pază erau avizele acordate agenţilor economici beneficiari. Or, inculpatul a avizat negativ, în perioada de referinţă, doar un plan de pază în care prestator era tocmai SC Y., iar nu planuri de pază în care furnizorii serviciilor de pază erau firme concurente, avizul negativ astfel acordat nefiind de natură a crea vreun folos pentru SC Y. SRL ori vreun dezavantaj pentru o societate concurentă. Totodată, aceleaşi înscrisuri relevă faptul că, în perioada de referinţă, inculpatul a avizat favorabil 12 planuri de pază în care serviciile erau asigurate prin mijloace proprii, 3 planuri în care serviciile erau prestate de alte societăţi şi 2 planuri în care prestatorul era SC Y.

Însă, în absenţa unor probe obiective, care să releve faptul că inculpatul s-ar fi aflat cu SC Y. în relaţii comerciale, de muncă ori de natură a-i conferi beneficiile avute în vedere de art. 2531 C. pen. (1969), Curtea a apreciat că simpla avizare favorabilă a celor două planuri de pază ale societăţii nu întruneşte, sub aspect obiectiv ori subiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese, incidenţa impedimentului prevăzut de art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968) impunând achitarea inculpatului şi sub acest aspect.

La individualizarea sancţiunilor penale aplicate inculpaţilor A., F., T., Q. şi G., Curtea a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (1969), reţinând atât împrejurările concrete în care s-au săvârşit faptele, mijloacele folosite, durata redusă a incidentelor, gradul de pericol social moderat, motivaţia, cât şi circumstanţele personale ale acuzaţilor, context în care a apreciat, în privinţa primilor trei, că scopul preventiv-educativ poate fi atins prin stabilirea unor pedepse egale ori uşor superioare minimului special, dar fără executarea efectivă a acestora, conştientizarea deplină a consecinţelor faptelor comise şi prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni fiind posibilă prin suspendarea condiţionată a executării.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul G., instanţa a reţinut, în plus, că infracţiunea dedusă judecăţii a fost săvârşită în stare de recidivă postexecutorie, conform art. 37 lit. b) C. pen. (1969), respectiv după executarea pedepsei de 1 an închisoare, aplicată pentru infracţiuni la regimul circulaţiei rutiere, prin Sentinţa penală nr. 419 din 7 septembrie 2006 a Judecătoriei Medgidia, definitivă prin nerecurarea Deciziei penale nr. 25 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Constanţa, pedeapsă în executarea căreia inculpatul a fost arestat la data de 8 februarie 2007 şi liberat condiţionat la data de 30 octombrie 2007, cu un rest de 100 zile închisoare rămas neexecutat. Aceeaşi infracţiune formează şi o pluralitate sub forma concursului real alături de condamnarea la 5 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 194 din 20 mai 2010 a Judecătoriei Mangalia (definitivă prin Decizia penală nr. 901 din 17 septembrie 2010 a Tribunalului Constanţa), pedeapsă executată în perioada 21 septembrie 2010 - 20 februarie 2011. În consecinţă, Curtea a apreciat că o pedeapsă superioară minimului special, în cuantum de 1 an şi 6 luni închisoare, cu executare în regim de detenţie, este singura de natură a permite realizarea scopului său preventiv-educativ, prevăzut de art. 52 C. pen. (1969).

În privinţa Q, judecătorul fondului a reţinut şi conduita pozitivă manifestată constant anterior comiterii faptei, concretizată în exercitarea corespunzătoare, pentru o lungă durată, a unei funcţii publice, preocuparea pentru perfecţionarea profesională, apartenenţa la un mediu familial stabil şi lipsa antecedentelor penale, elemente pe care le-a valorificat ca circumstanţe atenuante, conform art. 74 lit. a) C. pen. (1969), cu consecinţa reducerii pedepsei sub limita minima prevăzută de lege şi a aplicării dispoziţiilor art. 81 C. pen. (1969) privind suspendarea condiţionată a executării.

Sub aspectul laturii civile, Curtea a reţinut că partea vătămată E. s-a constituit parte civilă, anterior citirii actului de sesizare, cu suma de 500.000 euro reprezentând daune materiale (respectiv contravaloarea taxei de protecţie pretins achitată X. timp de 8 ani, contravaloarea preluării abuzive a terasei, diminuarea cifrei de afaceri şi contravaloarea sumelor achitate pentru asigurarea pazei şi protecţiei) şi 300.000 euro reprezentând daune morale, pretenţii pe care le-a majorat pe parcursul judecăţii, la data de 26 iunie 2012, la 430.363,89 euro reprezentând daune materiale (respectiv sumele cheltuite pentru deplasări la organele judiciare, contravaloarea materialelor, cheltuieli cu montarea sistemelor video ori servicii de pază şi protecţie, lipsa de folosinţă a terenurilor din Neptun, diminuarea încasărilor), 300.000 euro daune morale şi 200.000 euro reprezentând daune de imagine.

Partea vătămată J. s-a constituit parte civilă, iniţial, cu suma de 300.000 euro daune morale, modificându-şi, la data de 20 iunie 2012, pretenţiile civile, în sensul de a solicita acordarea de daune materiale reprezentând lipsa remuneraţiei din partea SC W. SRL în perioada octombrie 2009 - mai 2010 (13.500 RON), beneficiul comercial nerealizat în perioada mai 2010 - mai 2012 (96.000 RON) şi contravaloarea deplasărilor repetate la organele judiciare (cu o valoare neprecizată) ori contravaloarea taxei de procurare pistol cu bile de cauciuc şi a permisului de port armă.

Făcând aplicarea prevederilor art. 998 - 999 din C. civ. anterior (în vigoare la data comiterii faptei), ce reglementează condiţiile în care poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a unei persoane, Curtea a reţinut, referitor la acţiunea părţii civile E., că infracţiunile de ultraj contra bunelor moravuri, instigare la fals intelectual, fals în declaraţii ori mărturie mincinoasă, pentru care s-a dispus condamnarea unora dintre inculpaţi, nu sunt susceptibile a cauza unei persoane fizice, în mod direct, prejudicii materiale ori morale a căror reparare să se impună în procesul penal, iar faptele de pretins şantaj ori abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, pentru care s-a dispus achitarea unora dintre inculpaţi în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), nu justifică antrenarea răspunderii civile a inculpaţilor, deoarece fie nu au în concret caracter ilicit, fie nu au generat prejudiciile a căror reparare s-a solicitat. În plus, anumite cheltuieli (pretinsa lipsă de folosinţă a U.129 ori a altor active deţinute de partea civilă în perioada 2000 - 2008, efectuarea cheltuielilor cu modernizarea U.129, plata mobilierului ori alte categorii de cheltuieli efectuate în legătură cu acele active) exced vădit obiectului judecăţii, fiind efectuate anterior perioadei vizate în cauză.

În ceea ce priveşte daunele materiale reprezentate de cheltuielile ocazionate cu montarea sistemelor video de supraveghere ori cele prilejuite de paza şi protecţia unităţilor comerciale pe litoral, Curtea a constatat că nu există o legătură de cauzalitate între incidentele verbale produse în perioada de referinţă şi opţiunea părţii vătămate de a încheia contracte de pază şi protecţie ori de a monta alte sisteme de supraveghere în locaţiile deţinute, în lunile aprilie ori noiembrie 2010.

Totodată, în condiţiile în care nu s-a reţinut că acţiunile întreprinse de cei doi inculpaţi-funcţionari, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, ar fi fost contrare îndatoririlor legale, demersurile lor nu au caracter ilicit, astfel încât s-a apreciat că nu sunt îndeplinite nici în privinţa acestor inculpaţi condiţiile cerute de lege pentru a se dispune obligarea lor la daune materiale (ori morale).

Deopotrivă, contravaloarea cheltuielilor de deplasare la organele judiciare nu a fost probată printr-un minimum de dovezi, apreciindu-se, astfel, de către instanţă că nu se justifică nici acordarea acesteia.

Curtea a reţinut, totodată, că nu se impune acordarea unor daune morale ori de imagine, astfel cum a solicitat partea civilă E., având în vedere că amploarea redusă a disputelor verbale concret deduse judecăţii nu au evidenţiat o atingere adusă demnităţii ori imaginii acesteia, iar lipsa caracterului ilicit al discuţiilor purtate de inculpaţi cu jurnalişti ori cu alţi coinculpaţi-funcţionari, la fel ca şi legalitatea demersurilor efective ale acestora din urmă relevă caracterul nefondat al respectivei categorii de daune.

În privinţa părţii civile J., prima instanţă a reţinut că unica faptă îndreptată împotriva sa, ce a fost concret dedusă judecăţii, este cea din data de 24 februarie 2010, context în care, având în vedere exigenţele art. 14 alin. (1), (2) C. proc. pen. (1968), s-a constatat că nu există legătură de cauzalitate între incidentul din Parcul Herăstrău şi veniturile ori beneficiile comerciale nerealizate de partea civilă în perioada octombrie 2009-mai 2010, respectiv mai 2010 - mai 2012, aşa cum au fost solicitate.

De asemenea, Curtea a apreciat că efectuarea şi cuantumul concret al sumelor cheltuite pentru procurarea unei arme şi cheltuielile de deplasare la organele judiciare nu au fost dovedite printr-un minim de probe.

În legătură cu daunele morale solicitate de partea civilă J., s-a reţinut că dimensiunile reduse ale disputei verbale din data de 24 februarie 2010 şi echivocul conţinutului ei efectiv nu permit stabilirea certă a caracterului ilicit al faptei. În plus, nu a rezultat nici că incidentul ar fi afectat, prin el însuşi, starea de sănătate a părţii civile ori i-ar fi cauzat o temere de natură a justifica acordarea unor daune morale (aceste urmări fiind produse, conform susţinerilor părţii civile, încă din octombrie 2009, independent de disputa avută la data anterior menţionată).

Având în vedere împrejurările evaluate nemijlocit prin încheierea din data de 09 iunie 2011 şi, cu precădere, faptul că măsura asigurătorie a fost dispusă în considerarea unei alte infracţiuni, pretins comise în dauna A.V.A.S., pentru care cercetările sunt continuate într-o cauză separată, Curtea nu s-a pronunţat asupra măsurii asigurătorii dispuse prin ordonanţa din data de 26 noiembrie 2010, asupra acţiunilor deţinute de inculpatul A. la SC MMMMM. SA

Totodată, judecătorul fondului nu a apreciat necesar să se pronunţe distinct nici cu privire la înscrisurile înaintate de către organele de poliţie ca urmare a unei sesizări prin care partea vătămată E. reclama încălcarea, de către F., la data de 21 iunie 2012, a obligaţiilor stabilite odată cu luarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara, întrucât cercetările efectuate de organele de poliţie nu au evidenţiat o atare încălcare, instanţa nefiind sesizată în condiţiile art. 145 alin. (3) C. proc. pen. (1968).

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, părţile civile E. şi J. şi inculpaţii A., F., G., T. şi Q., pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin motivele scrise de recurs, a criticat hotărârea primei instanţe sub următoarele aspecte:

1. greşita achitare a inculpaţilor A., B. şi C. sub aspectul săvârşirii, în data de 28 aprilie 2010, în dauna martorului SS. a infracţiunii de:

- instigare la şantaj (A.), prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969);

- şantaj (B.), prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969);

- complicitate la şantaj (C.), prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), arătându-se, în esenţă, că probele administrate în cauză, la care s-a făcut pe larg trimitere în memoriul depus la dosar, confirmă existenţa faptelor şi vinovăţia inculpaţilor, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de norma de incriminare pentru reţinerea infracţiunilor imputate fiecărui acuzat.

În măsura în care instanţa de recurs consideră ca nefiind întemeiate susţinerile referitoare la proferarea actelor de ameninţare în scopul obţinerii imediate a unei sume de aproximativ 25.000 de euro, a remiterii de către martorul SS. a unui imobil cu titlu de garanţie a achitării restului de plată şi a acceptării de către acesta a condiţiilor stabilite de inculpatul A. privind achitarea datoriei, Parchetul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în actul de sesizare în infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 193 C. pen. (1969), în cazul inculpatului A., în cea prevăzută de art. 193 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), în privinţa inculpatului B. şi în cea prevăzută de art. 193 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969) în cazul inculpatului C. şi condamnarea acestora pentru săvârşirea respectivelor infracţiuni.

Într-un al doilea subsidiar, s-a solicitat schimbarea temeiului achitării celor trei inculpaţi pentru comiterea infracţiunii de şantaj (în forma autoratului, instigării şi, respectiv, a complicităţii), din dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (1968) în cele ale art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (1968), având în vedere că instanţa fondului a reţinut inexistenţa dovezilor care să ateste că inculpatul B. ar fi exercitat acte de ameninţare la adresa martorului SS.

2. greşita achitare a inculpaţilor:

- A., sub aspectul infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii şi ordinii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. din 1969 (fapta din data de 29 august 2010), şantaj, în formă continuată, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) şi art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (cu reţinerea actelor materiale din datele de 18 februarie 2010, 24 februarie 2010 şi 29 august 2010 - persoană vătămată E.), şi şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. din 1969 (faptă comisă în data de 24 februarie 2010 - persoană vătămată J.), toate cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen. (1969);

- F., sub aspectul infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii şi ordinii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (3 infracţiuni comise în datele de 17 februarie 2010, 4 martie 2010 şi 6 martie 2010), şi şantaj, în formă continuată, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) şi art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (cu reţinerea actelor materiale din datele de 17 februarie 2010, 18 februarie 2010, 4 martie 2010 şi 6 martie 2010 - persoană vătămată E.), toate cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen. (1969);

- B., sub aspectul infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii şi ordinii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (fapta din 18 februarie 2010), şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (fapta din data de 24 februarie 2010 - persoană vătămată J.), şi complicitate la şantaj, în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (actele materiale din datele de 18 februarie 2010 şi 24 februarie 2010 - persoană vătămată E.), toate cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen. (1969);

- G., sub aspectul infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii şi ordinii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969 (2 infracţiuni din datele de 17 februarie 2010 şi 18 februarie 2010) şi complicitate la infracţiunea de şantaj, în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969 (actele materiale din datele de 17 februarie 2010, 18 februarie 2010 şi 6 martie 2010), toate cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969);

considerându-se că, din materialul probator administrat în cauză, ce a fost analizat în detaliu în cuprinsul motivelor de recurs, rezultă că faptele imputate există şi au fost săvârşite de inculpaţi cu forma de vinovăţie cerută de lege, fiind întrunite, astfel, condiţiile de tipicitate prevăzute de textele de incriminare.

În măsura în care instanţa de control judiciar apreciază că în privinţa inculpaţilor nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969) şi art. 194 alin. (1) C. pen. din 1969 (în forma autoratului/complicităţii), în sensul că, din ansamblul probator, nu rezultă fără echivoc că ameninţările la adresa părţii civile J. ar fi fost proferate în scopul de a-l determina să înceteze formularea unor noi plângeri penale, iar cele la adresa părţii civile E. pentru a-l determina la plata sumei de 15.000 euro anual/abandonarea afacerilor din zona oraşului Mangalia, Parchetul a solicitat, în subsidiar, schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute prin rechizitoriu în trei infracţiuni de ameninţare (pentru incidentele din 17 februarie 2010 vizând pe J., 4 martie 2010 şi, respectiv, 6 martie 2010 vizând pe E.) şi o infracţiune de distrugere (17 februarie 2010), prevăzute de art. 193 C. pen. (1969) şi art. 217 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), în cazul F. F., şi în trei infracţiuni de ameninţare prevăzute de art. 193 C. pen. din 1969 (incidentul din 24 februarie 2010 vizând ambele părţi civile şi cel din 28/29 august 2010 referitor la E.), în privinţa inculpatului A., şi condamnarea acestora pentru săvârşirea respectivelor infracţiuni.

3. greşita încadrare juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor B. în legătură cu incidentele din 18 februarie 2010 şi 24 februarie 2010 şi G. în ceea ce priveşte incidentele din 17 februarie 2010, 18 februarie 2010, 4 martie 2010 şi 6 martie 2010, apreciindu-se că se impune fie reţinerea formei de participaţie a complicităţii morale (faptele în dauna părţii civile J.), fie a circumstanţei agravante prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (faptele în legătură cu partea civilă E.), după caz.

În acest sens, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice, astfel:

- pentru B., din infracţiunile prevăzute de art. 321 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (fapta din data de 18 februarie 2010), art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (faptele din datele de 18 februarie 2010 şi 24 februarie 2010 - persoană vătămată E.), şi art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (fapta din data de 24 februarie 2010 - persoană vătămată J.), toate cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen. (1969), în infracţiunile prevăzute de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 321 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (fapta din data de 18 februarie 2010), art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (faptele din datele de 18 februarie 2010 şi 24 februarie 2010 - persoană vătămată E.) şi art. 26 C. pen. (1969) raportat la 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (fapta din data de 24 februarie 2010 - persoană vătămată J.), toate cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen. (1969);

- pentru G., din infracţiunile prevăzute de art. 321 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (2 infracţiuni din datele de 17 februarie 2010 şi 18 februarie 2010), şi art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969 (4 acte materiale din datele 17 februarie 2010, 18 februarie 2010, 4 martie 2010 şi 6 martie 2010), toate cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), în infracţiunile prevăzute de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 321 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (2 infracţiuni din datele de 17 februarie 2010 şi 18 februarie 2010) şi art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (3 acte materiale din datele 17 februarie 2010, 18 februarie 2010 şi 6 martie 2010), toate cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), arătându-se că nu se impune reţinerea ca act material a incidentului din 4 martie 2010, întrucât actele aflate la dosar nu au confirmat, în afara oricărui dubiu rezonabil, prezenţa inculpatului G. la U.129 alături de F. F., în momentul în care acesta profera ameninţări şi injurii şi producea scandal la adresa părţii civile E.

Cu prilejul dezbaterilor, reprezentantul Parchetului a solicitat, în cadrul acestui motiv de apel, schimbarea încadrării juridice a faptelor în sensul reţinerii, în cazul inculpatului B., a dispoziţiilor art. 75 lit. a) C. pen. (1969) pentru infracţiunea prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (faptele din 18 februarie 2010 şi 24 februarie 2010), iar pentru inculpatul G. a apreciat că sunt incidente prevederile art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 321 C. pen. din 1969 (fapta din 17 februarie 2010) şi cele ale art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 75 lit. a) C. pen. (1969) pentru actele materiale din 17 februarie 2010, 18 februarie 2010 şi 6 martie 2010.

4. greşita achitare a inculpaţilor F. şi Q. pentru comiterea, în data de 21 aprilie 2010, a infracţiunilor de:

- instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. din 1969 (F. F.);

- instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă continuată, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), şi instigare la fals în declaraţii, în formă continuată, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), ambele cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (Q), arătându-se, în esenţă, că, din analiza materialului probator administrat în cauză, rezultă fără putinţă de tăgadă comiterea infracţiunilor ce formează obiectul acuzaţiei penale, fiind întrunite toate elementele constitutive ale acestora, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi al celei subiective.

În ceea ce îl priveşte pe F. F., Parchetul a criticat, în plus, dispoziţia din sentinţa penală atacată privind schimbarea încadrării juridice a unui act material din conţinutul infracţiunii continuate de şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), în infracţiunea de instigare la abuz în serviciu, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969), apreciind că fapta acestuia, descrisă la fila x pct. e teza I din rechizitoriu, constând în aceea că, în perioada 16 aprilie 2010 - 21 aprilie 2010, l-a determinat pe Q să instige funcţionari ai Primăriei Mangalia (în speţă pe martorii V. şi U.) la comiterea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prin exercitarea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, urmărind prin aceasta producerea unei vătămări a intereselor legale ale părţii civile E., întruneşte elementele constitutive ale instigării la instigare la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 25 C. pen. (1969) şi art. 246 C. pen. (1969). Astfel, s-a arătat că fapta comisă de martorul V. a constat în exercitarea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, întrucât la îndemnul Q a întocmit note de constatare şi, ulterior, două procese-verbale de constatare a contravenţiei, deşi cunoştea că pentru lucrările realizate la U.129 Neptun nu este nevoie de autorizaţie de construcţie, fiind vorba de lucrări de reparaţii, în timp ce martora U., cu nerespectarea îndatoririlor specifice funcţiei, la îndemnul aceluiaşi inculpat, a întocmit o notă de constatare şi, ulterior, un proces-verbal de sancţionare a contravenţiei în care nu a menţionat prezenţa la faţa locului a părţii civile J. şi obiecţiunile făcute de acesta.

În plus, procurorul semnatar al motivelor de recurs a apreciat că fapta aceluiaşi inculpat, descrisă la fila x pct. e teza a II-a din actul de sesizare, constând în aceea că l-a instigat pe inculpatul T. să ateste, în fals, prin semnarea celor trei procese-verbale de constatare a contravenţiei, calitatea sa de martor asistent, respectiv de persoană care a fost prezentă la momentul întocmirii înscrisurilor şi care a confirmat lipsa reprezentantului societăţii de la faţa locului, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

Totodată, s-a considerat că acţiunile Q, descrise în aceeaşi secţiune a rechizitoriului, întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni în formă continuată, prima constând în determinarea martorului V. să încheie două note de constatare şi, ulterior, două procese-verbale de constatare a contravenţiei pentru SC W. SRL, deşi cunoştea că pentru lucrările de reparaţii realizate la U.129 Neptun nu este necesară autorizaţia de construcţie, cât şi în determinarea martorei U. să omită menţionarea în procesul-verbal a prezenţei părţii civile J. la faţa locului şi a obiecţiunilor prezentate de acesta, urmărind, astfel, vătămarea intereselor legale ale părţii civile E., conducătorul de fapt al societăţii, fapte prevăzute de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), iar cea de-a doua vizând determinarea martorilor V. şi U. să ateste, în mod mincinos, în conţinutul Proceselor-verbale de constatare a contravenţiei nr. x/18 din 20 aprilie 2010, nr. x/11 din 20 aprilie 2010 şi nr. x/10 din 20 aprilie 2010 calitatea de martor asistent a inculpatului T., iar a celei din urmă să menţioneze că la locul constatării contravenţiei nu a fost prezentă nicio persoană din partea unităţii sancţionate, fapte incriminate de dispoziţiile art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 289 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), aşa cum în mod corect s-a reţinut în actul de sesizare a instanţei.

Deopotrivă, în ceea ce priveşte forma de participaţie cu care Q a comis infracţiunea descrisă la pagina 92 pct. b din rechizitoriu, s-a arătat că aceasta este cea a instigării la instigare la infracţiunea de fals în declaraţii, în sensul că l-a determinat pe F. F. să îl instige pe coinculpatul T. să îşi asume, în mod fals, calitatea de martor asistent cu ocazia întocmirii proceselor-verbale de constatare a contravenţiei nr. x din 18 din 20 aprilie 2010, nr. x din 11 din 20 aprilie 2010 şi nr. x din 10 din aprilie 2010.

5. greşita individualizare a pedepsei aplicate Q pentru infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 289 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), având în vedere că acesta s-a folosit de funcţia publică deţinută pentru săvârşirea infracţiunii, context în care nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969). În consecinţă, ca urmare a înlăturării circumstanţelor atenuante judiciare, Parchetul a solicitat majorarea pedepsei la cel puţin doi ani închisoare şi aplicarea, cu titlu de pedeapsă complementară, a interzicerii dreptului de a ocupa funcţia de şef serviciu Corp control la Primăria Mangalia pe durată maximă.

Cu prilejul dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public a apreciat că se impune stabilirea unei sancţiuni penale de cel puţin 2 ani şi 6 luni închisoare, precum şi a pedepsei complementare anterior menţionată.

6. greşita încadrare juridică a faptelor comise de inculpaţii F. (fapta de instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor din data de 21 aprilie 2010) şi Q. (fapta de instigare la fals în declaraţii din data de 21 aprilie 2010);

În raport cu situaţia de fapt mai sus expusă, Parchetul a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor descrise la pagina nr. 87 pct. e din rechizitoriu, reţinute în sarcina F. F., din infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969) în două infracţiuni prevăzute de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 25 C. pen. (1969) şi art. 246 C. pen. (1969) şi de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), ambele cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), iar a celor reţinute în sarcina Q, descrise la pagina nr. 92 pct. b a actului de sesizare, din infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), în cea prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 25 C. pen. (1969) şi la art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

Cu prilejul dezbaterilor, în legătură cu acest motiv de apel, procurorul de şedinţă a susţinut că fapta comisă de F. F. trebuie încadrată juridic în dispoziţiile art. 31 alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 289 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), iar cea săvârşită de Q în prevederile art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 292 C. pen. (1969).

7. greşita achitare a inculpatului T. pentru comiterea, în data de 12 octombrie 2010, a infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen. (1969) raportat la art. 25 C. pen. (1969) şi art. 246 C. pen. (1969), critică care, având în vedere soluţia de condamnare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, nu a mai fost susţinută de procurorul de şedinţă cu prilejul dezbaterilor;

8. greşita individualizare sub aspectul cuantumului a pedepselor aplicate inculpatului T. pentru infracţiunile prevăzute de art. 260 C. pen. (1969) şi art. 264 C. pen. (1969), Parchetul solicitând, raportat la natura acestora (infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei), majorarea lor, iar, în urma aplicării tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni, adăugarea unui spor de pedeapsă, cu menţinerea modalităţii de executare stabilită de instanţa de fond;

9. greşita achitare a inculpatului R. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (1969), favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen. (1969), şi conflict de interese în formă continuată, prevăzută de art. 2531 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), considerându-se, pe baza materialului probator administrat în cauză, ce a fost detaliat în memoriul cuprinzând motivele de recurs, că faptele comise de acesta întrunesc toate cerinţele de tipicitate ale infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.

În subsidiar, Parchetul a solicitat schimbarea temeiului achitării dispusă în privinţa celor trei infracţiuni, din dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (1968) în cele ale art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (1968), apreciind că, deşi inculpatul a comis fapte ilicite, acestea nu pot atrage răspunderea sa penală, ci doar răspunderea disciplinară.

10. greşita respingere a acţiunilor civile exercitate de părţile civile E. şi J., Parchetul apreciind că se impune admiterea lor, în parte, în sensul obligării, în solidar, a inculpaţilor A., F., B. şi G. la plata către partea civilă E. a despăgubirilor rezultate din cuantificarea sumelor menţionate în chitanţele/facturile emise de SC PP. SRL pentru perioada 2008 - 2010, depuse la dosar de aceasta, precum şi la plata unor daune morale, într-un cuantum stabilit de instanţa de control judiciar, la care să fie obligat, în plus, şi inculpatul R., şi al obligării, în solidar, a inculpaţilor A. şi B. la plata către partea civilă J. a unor daune morale corespunzătoare traumelor psihice suferite de aceasta în urma incidentului din 24 februarie 2010.

Cu prilejul dezbaterilor, referindu-se la incidenţa dispoziţiilor art. 5 C. pen., reprezentantul Ministerului Public a susţinut că, întrucât solicită aplicarea pentru fiecare inculpat a unor pedepse orientate spre mediu, cu executare în regim de detenţie, mai favorabilă inculpaţilor F., A., B., G., C., Q. şi R. este legea veche, atât raportat la limitele de pedeapsă, cât şi la regimul juridic al concursului de infracţiuni, în timp ce, în cazul inculpatului T., mai avantajos este C. pen. în vigoare, dacă se dispune executarea efectivă a pedepsei aplicată, dispoziţiile vechii reglementări creând o situaţie mai blândă pentru acesta doar dacă se optează pentru suspendarea executării sancţiunii penale.

Partea civilă E. a solicitat admiterea recursului promovat, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă în vederea completării probatoriului, iar, în subsidiar, ca urmare a reţinerii acesteia spre soluţionare şi a reanalizării probelor administrate, condamnarea inculpaţilor A. şi F. şi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de şantaj pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată. În acest sens, a arătat, în principal, că probatoriul administrat în cauză este incomplet, nefiind audiaţi martorii BB., CC., DD. propuşi de părţile civile, împrejurare care le-a limitat drepturile procesuale. Totodată, a învederat că aprecierea materialului probator este greşită, nefiind luate în considerare neconcordanţele dintre declaraţiile martorilor GG. şi H. şi filmările video ori împrejurarea că unii dintre martori au făcut anumite declaraţii din teamă şi fiind înlăturate, în mod nejustificat, depoziţiile martorilor propuşi de părţile civile. A subliniat că, din probatoriul administrat în cauză (declaraţii martori, convorbiri telefonice, înregistrări), a rezultat că ameninţările proferate atât asupra echipei de muncitori, cât şi la adresa sa, şi distrugerile provocate de inculpaţi au fost de natură să îi inspire o teamă puternică, de natură să îl constrângă la un anumit comportament (să plătească taxa de protecţie anuală către clanul A.) şi să îi îngrădească libertatea de acţiune, în condiţiile în care, de fiecare dată, inculpaţii veneau în grup de cca 7-8 persoane tocmai pentru a da greutate afirmaţiilor făcute. La aceste elemente s-au adăugat şi acţiunile inculpaţilor Q. (şi ale altor lucrători ai Primăriei Mangalia, la ordinul lui F.) şi R., care au creat o stare de panică salariaţilor grupului Mocea, determinându-i să îşi părăsească locul de muncă şi afectând, astfel, activitatea comercială a societăţilor la care fuseseră angajaţi.

Pe latură civilă, a solicitat obligarea inculpaţilor la întreaga sumă cu care s-a constituit parte civilă în cauză, daunele materiale reprezentând "taxele de protecţie" pe care a fost obligat să le achite în diverse forme, iar daunele morale suferinţele provocate prin defăimarea sa în presă, aspect ce a afectat relaţiile comerciale ale firmelor deţinute, şi trauma psihică generată de ameninţările cu moartea proferate la adresa sa.

În susţinerea căii de atac, partea civilă J. a criticat hotărârea atacată sub aspectul greşitei aprecieri a probatoriului administrat în cauză, arătând că s-a dat eficienţă doar declaraţiilor martorilor propuşi de inculpaţi şi celor ale persoanelor cărora le era teamă de aceştia, fără a fi audiaţi martorii BB., CC. şi DD., încălcându-i-se, astfel, dreptul la o judecată dreaptă, motiv pentru care, în principal, a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă în vederea completării probatoriului, iar, în subsidiar, reţinerea cauzei spre soluţionare şi, reanalizând probele, condamnarea inculpaţilor A. şi F. şi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de şantaj pentru care s-a dispus trimiterea în judecată. A subliniat că, din probele administrate în cauză (depoziţiile persoanelor vătămate, cele ale martorilor, în special K., ZZZ. şi HHHH., înregistrările audio şi procesele-verbale de transcriere a înregistrărilor telefonice), rezultă că acţiunile de ameninţare cu bătaia şi moartea ori cu molestarea sexuală au fost comise de inculpaţi şi au fost de natură să îi insufle o temere puternică, chiar dacă erau limitate la 10-15 minute, având în vedere că întotdeauna aceştia acţionau în grup. A mai arătat că inclusiv în timpul audierii sale în faţa primei instanţe cei doi inculpaţi i-au adresat injurii şi ameninţări cu scopul de a-l intimida şi a nu declara adevărul. Pe latură civilă, a solicitat obligarea inculpaţilor la plata întregii sume cu care s-a constituit parte civilă în cauză, reprezentând daune morale pentru suferinţa psihică provocată de inculpaţii A. şi F. prin ameninţările proferate la adresa sa.

Inculpatul A. a criticat hotărârea primei instanţe din perspectiva greşitei aplicări a circumstanţei agravante prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), având în vedere că doar două persoane au fost condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice reţinută în legătură cu incidentul din 18 februarie 2010, ceilalţi doi presupuşi participanţi la activitatea infracţională fiind achitaţi.

Totodată, în temeiul art. 5 C. pen., a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus condamnarea din infracţiunea prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969) în cea prevăzută de art. 371 C. pen. şi renunţarea la aplicarea pedepsei în condiţiile art. 80 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., cu aplicarea unui avertisment, în conformitate cu dispoziţiile art. 81 C. pen., apreciind că, în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de norma incriminatoare, mai favorabilă este noua reglementare.

Prin motivele de recurs formulate de apărătorul desemnat din oficiu, F. F. a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (1968), sub aspectul infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice (fapta din 18 februarie 2010), arătând că, întrucât persoana vătămată E. nu a fost prezentă în locaţie la data menţionată, acesteia nu i s-a produs o temere în sensul prevăzut de lege.

Cu prilejul dezbaterilor, apărătorul ales al inculpatului a precizat că motivele de apel vizează doar înlăturarea circumstanţei agravante prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) şi schimbarea încadrării juridice în măsura în care se va aprecia ca fiind mai favorabilă noua reglementare, iar apelul Parchetului va fi respins.

Inculpatul G. a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei, apreciind că legea penală mai favorabilă este noua reglementare, atât în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă prevăzute de art. 371 C. pen., cât şi tratamentul sancţionator al recidivei şi al concursului de infracţiuni, şi că o pedeapsă cu închisoarea egală cu perioada deja executată ar fi îndestulătoare pentru reeducarea sa, în raport cu periculozitatea redusă a faptei săvârşite.

Prin motivele scrise de recurs, inculpatul T. a solicitat achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (1968), sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de mărturie mincinoasă şi fals în declaraţii în formă continuată, arătând că probatoriul administrat în cauză nu confirmă acuzaţiile formulate împotriva sa şi subliniind, pe de o parte, că a fost audiat ca făptuitor şi nu ca martor, iar, pe de altă parte, că a constatat personal că partea vătămată edificase o construcţie în mod nelegal.

În susţinerea căii de atac, Q a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., sub aspectul instigării la infracţiunea de fals intelectual în formă continuată, învederând că probele administrate în cauză în cursul judecăţii nu relevă vreo acţiune de determinare, solicitare ori îndemnare a celor doi funcţionari să încheie în mod fraudulos cele trei procese-verbale de contravenţie, prin atestarea unor împrejurări nereale.

Întrucât, cu prilejul dezbaterilor, reprezentantul Parchetului a precizat că nu mai susţine motivul de apel vizând greşita achitare a inculpatului T. pentru infracţiunea de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen. (1969) raportat la art. 25 C. pen. (1969) şi art. 246 C. pen. din 1969 (fapta din 12 octombrie 2010), având în vedere că acesta a fost condamnat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, instanţa de control judiciar nu va mai proceda la analizarea respectivei critici formulate iniţial în scris.

Deşi ulterior închiderii dezbaterilor şi rămânerii cauzei în pronunţare Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Judiciară, Serviciul Judiciar Penal, Biroul de reprezentare, a depus la dosar, cu Adresa nr. x/2013 înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 8 aprilie 2015, un înscris intitulat "Precizări la motivele de apel înregistrate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, la data de 19 iunie 2012, împotriva Sentinţei penale nr. 376 din 29 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală", aspectele noi de critică susţinute cu acest prilej nu vor analizate de instanţa de control judiciar la momentul examinării temeiniciei căii de atac, întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere dreptului la apărare al inculpaţilor, care, pe parcursul cercetării judecătoreşti în apel şi cu ocazia cuvântului în dezbateri, nu au avut posibilitatea de a-şi formula apărări cu privire la respectivele aspecte şi, eventual, să propună probe în combaterea acestora. Astfel, în înscrisul depus la dosar ulterior dezbaterilor, referitor la critica vizând greşita încadrare juridică a faptelor comise de inculpaţii Q. şi F. (pct. 6 din motivele de apel), Parchetul, raportându-se la soluţia de neîncepere a urmăririi penale sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 289 C. pen. (1969), dispusă de procuror faţă de cei doi funcţionari, în urma reţinerii lipsei intenţiei, a apreciat că instanţa de fond trebuia să procedeze la schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în actul de sesizare din infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 289 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), în cea prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 289 C. pen. (1969). S-a arătat că aceeaşi este situaţia şi în cazul infracţiunii de instigare la abuz în serviciu prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969), apreciindu-se că încadrarea juridică corectă a faptei imputată Q este infracţiunea prevăzută de art. 31 alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969) şi art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), iar a celei reţinute în sarcina F. F. este infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 31 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 246 C. pen. (1969).

La termenul de judecată din data de 27 martie 2014, având în vedere modificările intervenite prin Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., Înalta Curte, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a acestuia, a recalificat căile de atac promovate în cauză de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, părţile civile E. şi J. şi de inculpaţii A., F., G. şi Q., ca fiind apeluri, cadrul procesual în care s-a realizat judecarea acestora fiind dat de prevederile art. 411- art. 425 C. proc. pen.

În aceeaşi şedinţă de judecată, în urma interpelării instanţei, apelanţii intimaţi inculpaţi A., F., G., T. şi Q. şi intimaţii inculpaţi C. şi B., personal şi fiecare în parte, au arătat că nu doresc să dea alte declaraţii în cauză, prevalându-se de dreptul la tăcere potrivit art. 83 lit. a) C. proc. pen., aspect consemnat ca atare în încheierea de şedinţă din data de 27 martie 2014.

Totodată, în şedinţa publică din 19 iunie 2014, conform art. 420 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 374 alin. (2), art. 378, art. 108 şi urm. C. proc. pen., Înalta Curte a procedat la audierea inculpatului R. şi a încuviinţat, potrivit art. 420 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 100 C. proc. pen., proba testimonială solicitată de reprezentantul Ministerului Public, în parte, numai în ceea ce priveşte în audierea martorilor YY., ZZ., SS., WW., K., MMM., ZZZ., VVV., RRR., M., N., SSSS., YYYY. şi UUU., cea solicitată de partea civilă J., constând în audierea martorei ZZZ., acestea fiind administrate la termenele din 2 octombrie 2014, 13 noiembrie 2014 şi 15 ianuarie 2015, precum şi proba cu înscrisuri în circumstanţiere şi pe situaţia de fapt solicitată de apelanţii intimaţi inculpaţi A., F., G., T., Q., de intimaţii inculpaţi Q., R. şi B., şi de apelanta parte civilă E. .

Deşi la termenul din 19 iunie 2014, apelanţii intimaţi inculpaţi F. şi T., prin apărător ales, au solicitat readministrarea integrală a probei testimoniale, respectiv audierea martorilor menţionaţi în actul de sesizare şi a celor ascultaţi în faţa instanţei de fond, inclusiv a celor cinci omişi în rechizitoriu, fără, însă, a-i identifica şi a preciza teza probatorie, împrejurare ce a determinat Înalta Curte să proroge pronunţarea asupra cererii formulate, în şedinţa din 13 noiembrie 2014 aceştia au renunţat la proba testimonială solicitată, considerând că nu se mai impune administrarea acesteia.

Pentru acelaşi motiv, la termenul din 15 ianuarie 2015, apelantul intimat inculpat T., prin apărător ales, a renunţat şi la proba cu înscrisuri în circumstanţiere, constând în ataşarea la dosar a certificatului de căsătorie, încuviinţată prin încheierea de şedinţă din 19 iunie 2014.

În aceeaşi şedinţă de judecată (15 ianuarie 2015), Înalta Curte a respins proba testimonială solicitată de inculpatul R., prin apărător ales, având în vedere că pentru dovedirea discuţiilor ce au avut loc în cadrul întâlnirii din iulie 2010 au fost administrate suficiente mijloace de probă, luând, totodată, act de poziţia exprimată de partea civilă E. în sensul că nu solicită audierea în apel a martorilor BB., CC. şi DD., menţionaţi în memoriul cuprinzând motivele scrise de apel.

La termenul de judecată din 26 martie 2015, prezent personal în faţa instanţei de apel, inculpatul T. a învederat că îşi retrage apelul declarat împotriva Sentinţei penale nr. 376 din 28 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, solicitând să se ia act de manifestarea sa de voinţă în acest sens.

A. Examinând cauza atât prin prisma motivelor de apel invocate, cât şi din oficiu, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte constată că apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, părţile civile E. şi J. şi de inculpaţii A., F., G. şi Q. sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Premergător, Înalta Curte observă, în condiţiile în care partea civilă J. a lipsit atât la termenul de dezbateri în fond, cât şi la pronunţare, că, din dovezile de comunicare aflate la dosar fond, rezultă că sentinţa atacată i-a fost comunicată la adresa din comuna Nanov, sat Nanov, str. x, care este diferită de cea la care domiciliază efectiv, respectiv comuna Nanov, sat Nanov, judeţul Teleorman, aspect care reiese atât din declaraţiile date de aceasta în cursul urmăririi penale, cât şi din conţinutul cererilor şi memoriilor depuse la dosar pe parcursul procesului, astfel încât se constată că apelul declarat de partea civilă menţionată a fost formulat în termenul de 10 zile prevăzut de art. 363 C. proc. pen. (1968), în vigoare la data promovării căii de atac.

Tot cu titlu preliminar, analizând critica formulată de apelantele părţi civile E. şi J. prin care se tinde la admiterea căilor de atac şi trimiterea dosarului spre rejudecare la prima instanţă, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, dat fiind efectul devolutiv integral al apelurilor, reglementat de art. 417 C. proc. pen., care permite administrarea de către instanţa de control judiciar, în vederea lămuririi depline a cauzei şi a verificării legalităţii şi temeiniciei soluţiei atacate, a oricăror mijloace de probă considerate relevante sub aspectul împrejurărilor de fapt deduse judecăţii.

A. 1. Prima critică a Parchetului vizează greşita achitare a inculpaţilor A., B. şi C. sub aspectul săvârşirii, în data de 28 aprilie 2010, în dauna martorului SS. a infracţiunii de instigare la şantaj, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (A.); şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (B.), şi complicitate la şantaj, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969) (C.), contestându-se situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond în ceea ce priveşte existenţa stării de temere sub imperiul căreia s-a aflat martorul în urma întâlnirii, scopul demersurilor realizate de inculpaţi şi natura acţiunilor întreprinse.

În esenţă, s-a susţinut că activităţile întreprinse în luna aprilie 2010 de inculpaţii A., B. şi C. nu urmăreau ocrotirea unui interes al lui TT., cum a reţinut prima instanţă, ci a unui interes al inculpatului A. ce dorea să dobândească, în anumite condiţii, controlul asupra afacerilor cu aur brut derulate în zona Sibiului prin controlarea societăţilor conduse de membrii NNNNN., exercitând, iniţial, rolul de "garant" al plăţii, prin asumarea obligaţiei de achitare într-un termen prestabilit a sumei (25.000 euro) negociate cu cetăţeanul turc în schimbul creanţei martorului SS. (8,4 kg aur) şi a bunurilor lăsate în garanţie.

În acest scop, inculpatul A. i-a trimis pe inculpatul B. şi martorul Z. la Sibiu, unde urmau să se întâlnească cu C., pentru ca, împreună, să-i aducă la cunoştinţă lui SS. pretenţiile inculpatului A., respectiv plata imediată a unei sume de bani, remiterea într-un timp scurt a unei garanţii imobiliare şi acceptarea unei întâlniri în cadrul căreia acesta să comunice condiţiile stabilite pentru achitarea în viitor a restului datoriei, şi să-l constrângă pe martor la acceptarea acestora, inclusiv prin ameninţarea cu lipsirea de libertate în mod ilegal. S-a apreciat că, din probatoriul administrat, rezultă că martorul SS. a considerat serioasă ameninţarea proferată de inculpatul B., care i-a insuflat o stare de temere ce l-a determinat să îşi schimbe atitudinea, în sensul că, deşi iniţial refuzase orice plată în contul datoriei, după ce a aflat posibilele consecinţe negative a acceptat să participe la o întâlnire cu inculpatul A. Această stare de teamă reiese, în opinia acuzării, pe de o parte, din împrejurarea că, în cursul urmăririi penale, martorul a solicitat audierea sa cu identitatea protejată, iar, pe de altă parte, din aceea că, fiind audiat în cursul judecăţii, a făcut declaraţii mincinoase, în sensul că întâlnirea din 28 aprilie 2010 a vizat doar afaceri, declaraţie pe care a retractat-o, ulterior, în urma cercetării sub aspectul săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, prilej cu care a precizat că afirmaţiile nereale au fost făcute întrucât i-a fost frică de inculpaţi. Deşi acţiunile inculpatului C. sunt ulterioare exercitării actelor de constrângere efectuate de B., Parchetul a apreciat că acestea îmbracă forma complicităţii la infracţiunea de şantaj, întrucât au avut la bază o înţelegere prealabilă cu inculpatul A. Întrucât constrângerea realizată de inculpaţi urmărea asigurarea dobândirii de către A. a unui folos material (plata unei părţi din datorie, remiterea unui imobil cu titlu de garanţie a restului de plată şi pătrunderea pe piaţa comercializării aurului prelucrat şi brut prin preluarea controlului asupra afacerilor derulate de membrii NNNNN.), s-a apreciat că faptele comise întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, săvârşită de inculpatul A. în calitate de instigator, de B. ca autor, iar de C. în calitate de complice.

Efectuând propria analiză şi evaluare a materialului probator existent la dosar, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor Parchetului, că judecătorul fondului a realizat o evaluare judicioasă şi completă a întregului material probator strâns în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, pe baza căruia a reţinut o situaţie de fapt corectă, conformă cu realitatea, pe care şi-o însuşeşte astfel cum a fost expusă în sentinţa penală apelată, probele administrate în faza apelului nemodificând baza factuală stabilită de prima instanţă.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, acţionând ca intermediar al cetăţeanului turc TT. ce dorea să recupereze de la martorul SS. contravaloarea unei cantităţi de aur contractate, inculpatul A., interesat şi el în obţinerea controlului asupra afacerilor cu aur în zona Sibiului, a întreprins demersuri în acest sens, iniţial încercând să îl contacteze pe martorul VV., iar, ulterior, datorită reticenţelor acestuia, apelând la inculpatul C., un cunoscut de-al său ce locuia în Sibiu. În urma discuţiilor purtate de acesta în data de 26 aprilie 2010 cu martorul WW., căruia i-a solicitat informaţii despre natura relaţiilor dintre unchiul său, SS., şi TT. şi datoriile nereglate dintre aceştia, şi, apoi, cu inculpatul A., cel din urmă, după ce, în prealabil, s-a consultat cu cetăţeanul turc, a decis trimiterea la Sibiu a oamenilor săi de încredere, B. şi Z., pentru a discuta direct cu martorul SS.

Deplasarea celor doi s-a efectuat la data de 28 aprilie 2010, iar pe parcursul acesteia B. a păstrat un contact telefonic constant cu C., pe de o parte, şi cu A., pe de altă parte.

În municipiul Sibiu, inculpatul C. a intermediat întâlnirea efectivă dintre cele două persoane trimise de A. şi martorii SS. şi WW., aceasta având loc la magazinul celui din urmă. Intenţionând să discute nestingherit, toate persoanele anterior menţionate s-au deplasat la o sală de jocuri, unde inculpatul C. şi WW. au rămas într-un separeu, iar B., în prezenţa lui Z., a discutat cu SS. timp de aproximativ 30 de minute, într-o încăpere învecinată, prilej cu care i-a comunicat acestuia că au fost "trimişi de XX." (TT.) pentru recuperarea datoriei şi i-au cerut detalii despre existenţa şi natura acestei datorii. În cursul discuţiilor purtate, a rezultat că TT. pretindea recuperarea de la SS. nu doar a contravalorii cantităţii de 1 - 1,5 kg de aur, ci a unei alte cantităţi de aproximativ 6 kg ce făcuse obiectul unei tranzacţii eşuate în anul 1999 şi a cărei pierdere era, în opinia martorului, imputabilă altei persoane.

La finalizarea discuţiilor, inculpatul B. şi însoţitorul său au afirmat că nu au "abilitarea" de a trage o concluzie legată de existenţa pretinsei datorii, urmând a-i comunica, însă, inculpatului A. tot ce au aflat, iar acesta din urmă să decidă. În aceeaşi zi, cele două persoane au părăsit localitatea Sibiu şi s-au deplasat în Bucureşti, unde conţinutul discuţiilor purtate cu SS. au fost aduse la cunoştinţa inculpatului A., care, la rândul său, le-a transmis telefonic lui TT., concluzionând că se impune chemarea lui SS. la Constanţa, în cursul săptămânii următoare, pentru o discuţie directă. O asemenea întâlnire nu a mai avut loc, martorul persoană vătămată nemaifiind interpelat ulterior în legătură cu pretinsa datorie nici de către inculpatul A. şi nici de persoane apropiate acestuia.

Starea de nesiguranţă generată însă persoanei vătămate de întâlnirea avută la data de 28 aprilie 2010, dar şi temerea de posibilele repercusiuni, l-au determinat pe SS. să discute ulterior, după 2 - 3 zile, cu C., care ar fi soluţia potrivită pentru lămurirea deplină a situaţiei, discuţie rămasă fără finalitate, date fiind rezervele inculpatului de a se implica în continuare în această problemă.

Din analiza mijloacelor de probă administrate în cauză, Înalta Curte reţine că nu a fost contestată existenţa unei dispute între SS. şi TT., legată de o pretinsă datorie generată de neplata contravalorii cantităţii de 8,4 kg aur, aceasta rezultând chiar din declaraţiile constante ale persoanei vătămate, şi nici aspectele privind implicarea inculpatului A. în recuperarea acesteia, în virtutea relaţiilor avute cu cetăţeanul turc ori a interesului său de a dobândi o poziţie dominantă pe piaţa comerţului cu aur în zona Sibiului, chiar dacă inculpatul a încercat să minimalizeze dimensiunile interesului său real.

Singurele critici sub acest aspect au vizat scopul deplasării inculpatului B. la Sibiu, iniţial (atât în actul de sesizare, cât şi în motivele de apel), acuzarea susţinând că acesta a constat în recuperarea cantităţii de 8,4 kg aur, iar, pe parcursul expunerii situaţiei de fapt, că acesta l-ar fi reprezentat preluarea controlului de către A. asupra afacerii cu aur a persoanei vătămate SS. şi oferirea unei garanţii de către cel din urmă constând într-un imobil. Or, din probele administrate în cauză, cu precădere din convorbirile telefonice interceptate, a rezultat că scopul respectivei deplasări l-a reprezentat recuperarea pretinsei datorii.

Astfel, din ansamblul tuturor interceptărilor convorbirilor telefonice purtate în perioada 24 aprilie 2010 - 28 aprilie 2010, aşa cum au fost detaliate în hotărârea primei instanţe, rezultă cu certitudine, că, la acel moment, inculpatul A. nu avea informaţii complet sigure legate de existenţa ori cuantumul pretinsei datorii, aspect care l-a determinat să efectueze demersuri pentru a afla toate detaliile relevante în acest sens, iniţial, prin intermediul lui VV. ori C., iar, ulterior, prin intermediul lui B., pe care l-a trimis, în data de 28 aprilie 2010, la Sibiu împreună cu martorul Z. să discute cu SS.

În plus, încercările inculpatului A. de a afla detalii despre SS. şi de a găsi o persoană dispusă să discute cu acesta, pentru a-l determina să achite pretinsa datorie faţă de cetăţeanul turc rezultă din procesele-verbale de transcriere a convorbirilor telefonice purtate, la data de 24 aprilie 2010, între B. şi VV. (ora 15.23) şi între A. şi VV. (ora 15.24), precum şi din declaraţia acestui martor, care, în faţa procurorului, a confirmat conţinutul discuţiei purtată cu inculpatul A., în cadrul căreia cel din urmă a făcut trimitere şi la posibilitatea de a se face "lege ţigănească" şi a precizat că nu a dorit să se implice datorită funcţiei publice deţinute.

Desfăşurarea evenimentelor petrecute cu prilejul întâlnirii de la Sibiu rezultă din declaraţiile martorului SS., care, audiat în faza de urmărire penală sub identitatea protejată "D.", a arătat că întreaga discuţie a fost purtată cu B., în prezenţa martorului Z., iar nu şi cu C., acesta doar intermediind întâlnirea şi implicându-se în discuţiile ulterioare plecării celor doi, ocazie cu care a afirmat că "treburile nu-s uşoare, că acela e ticălos, ala n-are mama, n-are tată .. Aştia sunt ticăloşii mai mici. Să vad dacă o mai da vreun telefon aia", aceste aspecte fiind relatate, în esenţă, de martor şi cu prilejul ascultării sale de către instanţa de fond.

În depoziţia dată în apel, SS. a menţinut declaraţiile date în cursul urmăririi penale în calitate de martor cu identitate protejată, relatând, în esenţă, aceleaşi aspecte şi precizând, şi de această dată, că WW. şi C. nu au asistat la discuţie, aflându-se într-o încăpere alăturată, iar obiectul discuţiei cu inculpatul B., la care a participat şi o a treia persoană pe care nu o identifică, a vizat pretinsa datorie către cetăţeanul turc. Martorul a mai relatat că, fiind întrebat cu privire la existenţa datoriei, a precizat că el nu datorează suma de bani, ci fiica sa şi nepotul său, cele două persoane spunându-i că vor transmite mai departe aceste informaţii lui A., urmând a discuta ulterior. Cu prilejul audierii în apel, martorul SS. a precizat expres că nu i-au fost adresate de cele două persoane ameninţări şi injurii, discuţiile s-au purtat pe un ton normal şi nu i-au creat o stare de temere. La întrebarea reprezentantului Parchetului, martorul a arătat că despre această discuţie a povestit la telefon unei persoane de sex feminin al cărui nume nu îl poate indica.

Despre respectivul eveniment, a relatat şi martorul WW., care a declarat, în mod constant, că inculpatul C. i-a solicitat informaţii în legătură cu pretinsa datorie a unchiului său faţă de cetăţeanul turc TT. şi că, deşi inculpatul a intermediat întâlnirea lui SS. cu cele două persoane sosite din Constanţa, acesta nu a participat la discuţii, rămânând într-un separeu. Aceste declaraţii au fost menţinute cu prilejul audierii în faţa instanţei de apel, când a relatat, în esenţă, aceleaşi aspecte, precizând că, după terminarea discuţiei, SS. nu i-a spus că a fost ameninţat sau constrâns în vreun fel să plătească datoria, percepţia sa fiind că acesta nu părea speriat şi că cele două persoane nu erau agresive. Cu acelaşi prilej, martorul a arătat expres că îşi menţine precizarea din declaraţia dată în cursul urmăririi penale, în sensul că C. a făcut referire la A., pe care l-a prezentat ca fiind "un şmecher din Constanţa", adică un om puternic şi periculos care vrea să vină la Sibiu pentru a discuta cu unchiul său despre plata datoriei.

Întrucât depoziţiile acestor doi martori se coroborează pe deplin cu susţinerile inculpatului C. sub aspectul contribuţiei concrete a acestuia din urmă la desfăşurarea întâlnirii, Înalta Curte constată neîntemeiate criticile formulate de Parchet în sensul că acţiunile ulterioare ale inculpatului au dat greutate actelor de constrângere efectuate de B.

Conţinutul discuţiilor purtate de B. cu martorul SS. a fost relevat de cele două procese-verbale în care au fost consemnate, în cursul urmăririi penale, declaraţiile persoanei vătămate, care au fost menţinute în apel, din care rezultă că, la data de 28 aprilie 2010, în concret, inculpatul a afirmat că, alături de Z., a fost trimis de "XX." în legătură cu plata datoriei pe care SS. o avea la acesta, a ascultat explicaţiile celui din urmă, comunicându-i, în final, că nu îi poate spune în ce fel se va rezolva situaţia, dar îi va transmite lui A. ce s-a întâmplat, acesta urmând să decidă. Faptul că afirmaţiile ori gesturile inculpatului nu au fost nici explicit şi nici implicit de ameninţare, rezultă din răspunsul dat de SS. la întrebarea organelor de urmărire "erau agresivi sau ascultau?":

"Nu. Ascultau. Nici n-a scos vorba din gură ăla care m-a pozat".

Se observă, astfel că, chiar dacă, în declaraţia dată în cursul urmăririi penale, martorul SS. a arătat că întâlnirea avută cu inculpatul B. i-a inspirat o stare de temere, probele nu au confirmat, în mod absolut univoc, că aceasta ar fi fost generată exclusiv de acţiunile inculpatului, în materialitatea lor, ci mai degrabă de semnificaţia subiectivă dată întâlnirii chiar de către martor, care era conştient de conflictul potenţial pe care l-ar fi putut avea cu TT. ca urmare a neplăţii datoriei, de încercările anterioare ale cetăţeanului turc de a recupera suma de bani prin intermediul lui UU., de riscurile la care au fost expuşi anterior alţi comercianţi de aur, presupuşi datornici, dar şi de reputaţia proastă a inculpatului A., pe care C. l-a descris ca fiind "ticălos care nu are mamă, nu are tată". În acest sens, este şi declaraţia din 11 ianuarie 2012, făcută de SS. în faţa procurorului ca urmare a cercetării sale pentru mărturie mincinoasă. Concluzia de mai sus rezultă şi din precizările făcute de martorii SS. şi WW. cu prilejul audierii în apel, în sensul inexistenţei unor ameninţări ori a unei stări de temere generată de contextul în care s-a desfăşurat întâlnirea din 28 aprilie 2010, chiar dacă percepţia acestora asupra semnificaţiei discuţiei s-a modificat prin trecerea timpului. Or, în măsura în care, cu prilejul discuţiilor, inculpatul B. ar fi exercitat şi acte de constrângere (violenţe sau ameninţări) asupra martorului SS., acesta din urmă nu ar fi putut uita astfel de evenimente, indiferent de cât de mult timp ar fi trecut de la momentul desfăşurării acestora.

Ca urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a apreciat că discuţiile purtate de B. cu SS., astfel cum au fost relatate de martor în cele două procese-verbale în care s-au consemnat declaraţiile date în cursul urmăririi penale, nu au semnificaţia unor acte de constrângere în sensul dispoziţiilor art. 194 C. pen. (1969).

Pe de altă parte, se observă că, deşi în declaraţiile date pe parcursul procesului, martora YY. a precizat că SS. i-a relatat, într-o discuţie telefonică, că cetăţeanul turc TT. a trimis la magazinul său câteva persoane, care l-au sechestrat, l-au ameninţat şi au luat o cantitate de aur, reţinând, în acest context, numele lui A., aceste aspecte nu confirmă, în mod absolut, că respectivele acte ar fi fost generate de acţiunile inculpatului B. în contextul întâlnirii din 28 aprilie 2010, în condiţiile în care informaţiile relatate de martoră au fost percepute în mod indirect, iar aceasta nu a putut preciza, cu exactitate, momentul în care a purtat respectiva convorbire (iniţial a plasat-o în lunile august - septembrie 2009, ulterior, în faţa primei instanţe, în luna februarie 2010, pentru ca în apel să indice generic anul 2010) şi nici dacă inculpatul s-a numărat printre persoanele implicate.

Nici declaraţiile date de martora ZZ. nu sunt relevante sub acest aspect, în condiţiile în care împrejurările la care a făcut referire nu au fost cunoscute nemijlocit şi nici nu a putut preciza cu exactitate dacă vreuna din persoanele trimise în judecată în cauză au participat la incident. Ca urmare, în mod corect, instanţa de fond a apreciat că depoziţiile acestei martore sunt neconcludente pentru lămurirea circumstanţelor în care a avut loc incidentul de la Sibiu, chiar dacă ele reliefează amploarea şi violenţa presiunilor la care puteau fi supuşi comercianţii de aur consideraţi datornici de partenerii de afaceri de naţionalitate turcă.

În acest context, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care niciuna dintre declaraţiile martorului SS. (nici chiar cele iniţiale, date sub protecţia anonimatului) nu confirmă exercitarea, de către B., cu prilejul întâlnirii din 28 aprilie 2010 de la Sibiu, a unor acte de constrângere prin violenţă ori prin ameninţare, explicită sau implicită, cu producerea vreunui rău, iar gesturile ori conduita de ansamblu a inculpatului ori a însoţitorului său nu au fost susceptibile, în contextul dat, prin conţinutul lor, să inducă în mod real persoanei vătămate temerea serioasă că, în viitor, ar putea să suporte un rău, nu poate fi reţinută comiterea infracţiunii de şantaj în varianta constrângerii prin ameninţare implicită.

Faptul că întâlnirea avută cu inculpatul B. şi martorul Z. nu a fost de natură, prin conţinutul său, să inspire martorului o stare de temere certă, rezultă din întreg comportamentul său ulterior, acesta încercând, prin discuţiile ulterioare cu C., să lămurească semnificaţia exactă a întâlnirii, dar şi din reticenţa de a formula chiar la acel moment plângere penală, decizând să observe care va fi evoluţia ulterioară a evenimentelor.

De altfel, discuţiile legate de pretinsa datorie, astfel cum au avut loc, nici nu pot fi înscrise în acţiunea ce constituie elementul material al acestei infracţiuni, putând reprezenta cel mult activităţi de culegere a tuturor informaţiilor necesare în vederea pregătirii unei eventuale acţiuni de constrângere ulterioară a martorului de a achita datoria, care, însă, nu s-a mai materializat. În aceste condiţii, acţiunea inculpatului A. de a-l determina pe B. să se deplaseze la Sibiu în scopul menţionat nu realizează condiţiile unei instigări la comiterea unei fapte penale, în sensul art. 25 C. pen. (1969), ci doar a unor acte de pregătire, nesusceptibile de a atrage răspunderea penală.

Totodată, atât timp cât nu s-a probat implicarea nemijlocită a inculpatului C. în discuţiile purtate, se constată că, în mod corect, instanţa de fond a apreciat că acţiunile acestuia de a înlesni organizarea şi desfăşurarea întâlnirii din data de 28 aprilie 2010 nu pot fi circumscrise ilicitului penal, cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a arătat, faptele autorului nu se încadrează în tiparul normei de incriminare.

Faţă de aceste considerente, în condiţiile în care faptele celor trei inculpaţi, astfel cum au fost reţinute mai sus, nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 194 C. pen. (1969), se constată că, în mod corect, instanţa de fond a dispus achitarea inculpaţilor B., A. şi C. pentru această infracţiune (în forma autoratului, a instigării şi, respectiv, a complicităţii), criticile Parchetului sub acest aspect nefiind întemeiate.

Pentru aceleaşi motive expuse anterior, în lipsa unor acţiuni ale acuzaţilor care să poată fi circumscrise elementului material al infracţiunii de ameninţare (de altfel, comun cu cel al infracţiunii de şantaj), Înalta Curte nu poate da curs solicitării formulate de Parchet în cuprinsul motivelor scrise de apel în sensul schimbării încadrării juridice a faptelor mai sus descrise în infracţiunea prevăzută de art. 193 C. pen. (1969) şi a condamnării inculpaţilor A., C. şi B. pentru săvârşirea acesteia (în forma autoratului sau, după caz, a instigării).

Pe de altă parte, întrucât instanţa de fond a reţinut că, în data de 28 aprilie 2010, cu prilejul întâlnirii de la Sibiu dintre inculpatul B. şi martorul SS., intermediată de inculpatul C., au avut loc discuţii între aceştia, producându-se, astfel, o modificare a realităţii faptice, Înalta Curte, contrar susţinerilor Parchetului, nu poate reţine ca temei al achitării dispoziţiile art. 10 lit. a) C. proc. pen. (1968), aşa cum s-a solicitat în motivele scrise de apel.

A. 2. În ceea ce priveşte faptele ce se susţine că ar fi fost săvârşite asupra părţii civile E. în perioada 17 februarie 2010 - 29 august 2010 şi asupra părţii civile J. la data de 24 februarie 2010, criticile Parchetului vizează greşita achitare a inculpaţilor:

- A., sub aspectul infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii şi ordinii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. din 1969 (fapta din data de 29 august 2010), şantaj, în formă continuată, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) şi art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (cu reţinerea actelor materiale din datele de 18 februarie 2010, 24 februarie 2010 şi 29 august 2010 - persoană vătămată E.), şi şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. din 1969 (faptă comisă în data de 24 februarie 2010 - persoană vătămată J.), toate cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen. (1969);

- F., sub aspectul infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii şi ordinii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (3 infracţiuni comise în datele de 17 februarie 2010, 4 martie 2010 şi 6 martie 2010), şi şantaj, în formă continuată, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) şi art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (cu reţinerea actelor materiale din datele de 17 februarie 2010, 18 februarie 2010, 4 martie 2010 şi 6 martie 2010 - persoană vătămată E.), toate cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen. (1969);

- B., sub aspectul infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii şi ordinii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (fapta din 18 februarie 2010), şantaj, prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (fapta din data de 24 februarie 2010 - persoană vătămată J.), şi complicitate la şantaj, în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (actele materiale din datele de 18 februarie 2010 şi 24 februarie 2010 - persoană vătămată E.), toate cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen. (1969);

- G., sub aspectul infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii şi ordinii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969 (2 infracţiuni din datele de 17 februarie 2010 şi 18 februarie 2010) şi complicitate la infracţiunea de şantaj, în formă continuată, prevăzută de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969 (actele materiale din datele de 17 februarie 2010, 18 februarie 2010 şi 6 martie 2010), toate cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969).

În acest sens, Parchetul a criticat sentinţa apelată din perspectiva greşitei aprecieri a situaţiei de fapt, susţinând, în esenţă, că, în privinţa infracţiunilor de şantaj reţinute în actul de sesizare, instanţa de fond nu a avut în vedere la stabilirea elementului material toate acţiunile întreprinse de persoanele implicate (inclusiv faptul că se prezentau în grupuri de cel puţin 3 persoane) care, în opinia acuzării, au fost de natură să inspire atât părţilor civile E. (pentru incidentele menţionate) şi J. (pentru incidentul din 24 februarie 2010) şi apropiaţilor acestora, cât şi muncitorilor şi agenţilor de pază prezenţi la incidente, o stare de teamă în sensul art. 194 C. pen. (1969), în scopul obţinerii unui folos material injust, respectiv plata sumei de 15.000 euro, aplicarea acordului dintre părţi încheiat în luna decembrie 2009, sistarea lucrărilor la U.129, eliberarea accesului către U.157 şi, în final, abandonarea afacerilor din zona oraşului Mangalia, în cazul primei părţi civile, şi renunţarea la continuarea formulării unor plângeri penale, în cazul celei de-a doua. Totodată, s-a susţinut că, pentru stabilirea corectă a activităţii infracţionale instanţa trebuia să aibă în vedere şi actele de presiune exercitate anterior perioadei ce face obiectul cercetării. În plus, nu s-a stabilit în mod corect natura sumei de 15.000 euro şi a relaţiilor dintre părţi, probele administrate în cauză relevând că suma de bani era solicitată cu titlu de taxă de protecţie şi că ulterior anului 2008 nu au mai existat relaţii de colaborare între inculpaţii A. şi F. şi partea civilă E.

Aceleaşi critici au fost invocate, în esenţă, prin intermediul căilor de atac formulate, şi de părţile civile E. şi J.

În plus, susţinând întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, Parchetul a arătat că probele administrate în cauză au relevat faptul că acţiunile inculpaţilor au fost realizate în public, în sensul dat acestei noţiuni de art. 152 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), iar gesturile de intimidare (distrugerea plaselor de protecţie, dărâmarea stâlpilor metalici), injuriile şi ameninţările proferate au produs un scandal public, determinând, în unele situaţii, pe partea civilă J. să apeleze la numărul de urgenţă 112, iar pe unul din paznici să solicite intervenţia echipajului SC PP. SRL.

Totodată, subliniind că, în cazul faptelor comise în dauna părţii civile J., participaţia a îmbrăcat forma complicităţii morale şi nu a autoratului, iar la săvârşirea acţiunilor îndreptate împotriva părţii civile E. au participat cel puţin trei persoane, Parchetul a solicitat schimbarea încadrării juridice în privinţa inculpaţilor B. şi G. pentru faptele comise de aceştia în datele de 17 februarie 2010, 18 februarie 2010, 24 februarie 2010 şi 6 martie 2010, astfel:

- pentru B., din infracţiunile prevăzute de art. 321 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (fapta din data de 18 februarie 2010), art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (faptele din datele de 18 februarie 2010 şi 24 februarie 2010 - persoană vătămată E.), şi art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (fapta din data de 24 februarie 2010 - persoană vătămată J.), toate cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen. (1969), în infracţiunile prevăzute de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 321 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (fapta din data de 18 februarie 2010), art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (faptele din datele de 18 februarie 2010 şi 24 februarie 2010 - persoană vătămată E.) şi art. 26 C. pen. (1969) raportat la 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (fapta din data de 24 februarie 2010 - persoană vătămată J.), toate cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen. (1969);

- pentru G., din infracţiunile prevăzute de art. 321 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (2 infracţiuni din datele de 17 februarie 2010 şi 18 februarie 2010), şi art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969 (4 acte materiale din datele 17 februarie 2010, 18 februarie 2010, 04 martie 2010 şi 06 martie 2010), toate cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), în infracţiunile prevăzute de art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 321 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (2 infracţiuni din datele de 17 februarie 2010 şi 18 februarie 2010) şi art. 26 C. pen. (1969) raportat la art. 194 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969) şi art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969 (3 acte materiale din datele 17 februarie 2010, 18 februarie 2010 şi 6 martie 2010), toate cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), arătându-se că nu se impune reţinerea ca act material a incidentului din 4 martie 2010, întrucât actele aflate la dosar nu au confirmat, în afara oricărui dubiu rezonabil, prezenţa inculpatului G. la U.129 alături de F. F., în momentul în care acesta profera ameninţări şi injurii şi producea scandal la adresa părţii civile E.

În apelurile formulate, inculpaţii A. şi F. au criticat greşita reţinere a circumstanţei agravante legale prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) în cazul infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 C. pen. din 1969 (incidentul din 18 februarie 2010), arătând, în esenţă, că faţă de ceilalţi presupuşi participanţi la activitatea infracţională s-a pronunţat o soluţie de achitare.

Făcând propria analiză a actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte, evaluând materialul probator administrat atât în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti în fond, cât şi cel din faza apelului, apreciază că prima instanţă a realizat o evaluare judicioasă şi completă a tuturor probelor relevante în speţă, reţinând o situaţie de fapt corectă, conformă cu realitatea, pe care şi-o însuşeşte, astfel cum a fost expusă în sentinţa penală apelată, atât în ceea ce priveşte evenimentele anterioare incidentelor ce fac obiectul cercetării în cauză, care stabilesc cadrul în care pot fi avute în vedere anumite afirmaţii ale părţilor civile, martorilor şi inculpaţilor, cât şi referitor la desfăşurarea activităţilor deduse judecăţii. Totodată, se constată că probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti în apel nu au modificat baza factuală stabilită de prima instanţă, ci doar au clarificat anumite aspecte, astfel cum au fost reţinute de judecătorul fondului.

A. 2. 1. În ceea ce priveşte fapta de şantaj ce ar fi fost săvârşită asupra părţii civile E. în perioada 17 februarie 2010 - 29 august 2010, Înalta Curte constată că istoricul activului comercial U.129 şi pretinsa sa ocupare abuzivă de către inculpaţii A. şi F. au fost considerate de acuzare atât o motivaţie a incidentelor din anul 2010, cât mai ales dovezi ale rezoluţiei infracţionale de constrângere repetată a părţii civile să remită primului foloase ce nu i se cuveneau. Ca urmare, în mod corect, instanţa fondului a apreciat că doar din această perspectivă trebuie analizat istoricul implicării părţilor în folosirea U.129, celelalte aspecte neprezentând relevanţă în raport cu obiectul sesizării instanţei.

Întrucât înscrisurile depuse de partea civilă la dosar în cursul urmăririi penale şi al judecăţii în fond confirmă situaţia juridică a activului comercial astfel cum a fost reţinută de magistratul fondului, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune prezentarea din nou a acesteia, urmând a fi avută în vedere doar natura relaţiilor dintre partea civilă E. şi inculpatul A. în legătură cu această unitate în perioada anterioară incidentelor deduse judecăţii (2000 - 2008).

În acest sens, se constată că, potrivit susţinerilor părţii civile, în anul 1999, după preluarea pachetului majoritar de acţiuni în cadrul SC BBB. SA, a convenit verbal cu A. să elibereze U.129 înaintea expirării duratei contractului al cărui beneficiar era SC CCC. SRL şi fără întocmirea unor formalităţi de reziliere, urmând ca inculpatul să folosească doar terasa aferentă unităţii (în suprafaţă de aprox. 60 mp.) până în toamna anului 2000. Cu toate acestea, la expirarea termenului, dar şi ulterior, inculpatul a refuzat să elibereze terasa, poziţie manifestată în mod constant cu ocazia discuţiilor pe care E. ar fi încercat să le poarte în perioada 2001 - 2002 şi în 2004.

În ceea ce priveşte relaţiile existente între partea civilă şi inculpat în perioada 2000 - 2008, susţinerile celor două părţi sunt contradictorii, prima afirmând, în declaraţia dată în faţa instanţei de fond, că a acceptat ca inculpatul să folosească terasa U.129 ulterior anului 2000 ca urmare a temerii insuflate de modalitatea violentă în care acesta, subsecvent încheierii Contractului de închiriere nr. x/1999, preluase folosinţa activului. În plus, la baza acceptării unei alte solicitări a inculpatului, de a-i ceda folosinţa unei suprafeţe de 40 m.p., aparţinând SC JJJ. SRL, pe durata sezonului estival 2007, ar fi stat atât tonul ameninţător folosit de A., cât şi, potrivit propriilor susţineri exprese, intenţia sa de a dezvolta cu inculpatul relaţii de prietenie.

Se observă, astfel, că, deşi în anul 2008, partea civilă a dat curs solicitării inculpatului de a-i ceda o altă suprafaţă, aparţinând U.116, şi mai multe şezlonguri, în schimbul eliberării terasei U.129, potrivit propriilor susţineri, începând cu anul 2007, aceasta a considerat relaţiile cu A. ca fiind relaţii de prietenie, cei doi discutând, inclusiv la începutul anului 2010, să folosească împreună cei 40 m.p. aparţinând SC JJJ. SRL, drept cale de acces către hotelurile pe care intenţionau să le ridice în zonă.

Pe de altă parte, inculpatul A. a susţinut că păstrarea terasei U.129 a fost rezultatul unei înţelegeri exprese avute cu partea civilă în luna mai 2000, când au convenit ca SC CCC. SRL să elibereze activul anterior expirării duratei contractului de închiriere, în schimbul cumpărării de către inculpat, de la SC BBB. SA, a unei unităţi comerciale în Mangalia şi a folosirii unei suprafeţe de 40 mp din U.129. Deşi a convenit cu partea civilă să cumpere această din urmă suprafaţă, contractul nu a mai fost perfectat, ca urmare a vânzărilor succesive a spaţiului şi a amânărilor astfel generate.

În acest context, se constată că analiza coroborată a declaraţiilor celor două părţi cu înscrisurile depuse la dosar relevă faptul că preluarea U.129 de către inculpatul A. s-a făcut în temeiul unui titlu legitim, iar păstrarea în folosinţă a suprafeţei de 40 mp din acest imobil a fost rezultatul unei înţelegeri reciproc avantajoase pentru părţi, care au urmărit, ambele, satisfacerea propriilor interese financiare, iar nu a unei preluări abuzive cu titlu gratuit.

Astfel, ipoteza susţinută de inculpat în sensul existenţei unei înţelegeri exprese referitor la această unitate este confirmată de Contractul de închiriere nr. x din 12 mai 2000, prin care SC BBB. SA, ulterior preluării de către partea civilă a pachetului majoritar de acţiuni, a închiriat către SC CCC. SRL Unitatea nr. 131 din Mangalia pe o perioadă de 5 ani. Ulterior aceluiaşi moment, activul a fost vândut către SC CCC. SRL, conform contractului din data de 27 martie 2002, deşi la acea dată, conform susţinerilor părţii civile, relaţiile cu A. ar fi fost conflictuale, dominate de presiunea resimţită de către cea dintâi.

Se constată, astfel, că, intuind potenţialul comercial al U.129 (amplasată central în staţiunea Neptun, atractivă pentru turişti la acel moment), partea civilă a intenţionat să reintre în posesia acestui spaţiu imediat după preluarea pachetului majoritar de acţiuni la SC BBB. SA şi anterior expirării duratei contractului de închiriere al cărui beneficiar era SC CCC. SRL (mai 2002). La rândul său, în pofida drepturilor pe care i le conferea contractul de închiriere valabil încheiat, inculpatul A. a preferat o înţelegere cu partea civilă, de natură a-i garanta dobândirea ulterioară definitivă a terasei U.129 şi obţinerea de profituri. În realizarea acestei intenţii, E. şi A. au convenit, iniţial, ca, în schimbul eliberării imediate a majorităţii suprafeţei U.129, fără alte formalităţi, inculpatul să păstreze o suprafaţă mult mai redusă (terasa) şi să dobândească prin cumpărare un alt spaţiu în Mangalia, de care acesta era interesat.

Totodată, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că încheierea contractului din data de 27 martie 2002 atestă, contrar susţinerilor părţii civile, că şi în acea perioadă între părţi s-au purtat şi finalizat tratative comerciale avantajoase din punct de vedere financiar, iar absenţa unei tranzacţii exprese, consemnate într-un înscris, şi cu privire la terasa U.129 relevă neechivoc interesul ambelor părţi în valorificarea unui activ profitabil în beneficiul major al fiecăreia şi dificultatea găsirii unei soluţii reciproc avantajoase, iar nu ipoteza preluării abuzive a spaţiului (cum s-a susţinut în rechizitoriu şi în motivele de apel, avându-se în vedere doar declaraţiile părţii civile din cursul urmăririi penale, în care aceasta a omis să facă referire la contractele de închiriere al căror beneficiar era SC CCC. SRL).

Această concluzie este susţinută şi de existenţa convenţiei din data 12 aprilie 2006 (moment în care unitatea era închiriată, scriptic, SC W. SRL), prin care GGG. a întocmit un contract scris de închiriere cu SC III. SRL pentru U.129, pe perioada sezonului estival, pentru a-i da posibilitatea inculpatului A. să colaboreze cu SC KKK., prin încheierea unei asocieri în participaţiune. Or, în condiţiile în care unitatea era, la acel moment, deja închiriată SC W. SRL, partea civilă E., care era în realitate patronul de facto al celei din urmă societăţi, a fost de acord cu închirierea activului către inculpat.

Ca urmare, în mod corect, instanţa de fond a apreciat că tranzacţiile derulate în perioada în care, potrivit acuzării, cei doi s-ar fi aflat într-un conflict făţiş, infirmă categoric teza pretinderii cu titlu de gratuit a folosinţei U.129 în contul unei taxe de protecţie, acestea fiind edificatoare şi în ceea ce priveşte împrejurările în care s-au derulat relaţiile dintre părţi.

Se impune a se sublinia, în acest context, că inclusiv partea civilă a catalogat relaţiile derulate începând cu anul 2007 ca fiind de colaborare (în interesul financiar al ambilor), ambele părţi admiţând că au prestat în acea perioadă servicii reciproc avantajoase pentru ele ori membrii familiilor lor, precum schimbul de autoturisme intervenit între fiul părţii civile şi I. (rudă a inculpatului), permisiunea părţii civile, dată în anul 2007, ca inculpatul să folosească cei 40 mp aparţinând SC JJJ. SRL drept cale de acces către imobilul achiziţionat în apropiere ori intervenţia lui A., în favoarea părţii civile, în tratativele comerciale purtate de E. cu cetăţeanul sirian LLL.

De altfel, discuţii privind folosirea celor 40 m.p. ca şi cale de acces către hotelurile pe care intenţionau să le construiască împreună, pentru a spori atractivitatea staţiunii au avut loc, potrivit susţinerilor părţii civile, inclusiv în luna ianuarie 2010, în timpul unei întâlniri cu A.

Rezultă, aşadar, că, faţă de dinamica relaţiilor dintre părţi, astfel cum a fost reţinută de instanţă, acestea concretizându-se în prestarea unor servicii ori simple favoruri reciproce, dar şi în intenţia de colaborare expres reiterată la începutul anului 2010, ipoteza pretinderii taxei de protecţie drept motivaţie a incidentelor desfăşurate începând cu data de 17 februarie 2010 apare neveridică din punct de vedere logic, nefiind nici susţinută probator. În plus, chiar unele din probele la care a făcut trimitere Parchetul, în motivele scrise de apel (declaraţiile martorului VVV. şi anumite aspecte susţinute de partea civilă în depoziţiile sale), relevă corectitudinea acestor concluzii.

Se observă, însă, că proba testimonială relevă, ca element ce motivează incidentele deduse judecăţii, nemulţumirea inculpaţilor faţă de intenţia părţii civile de a edifica anumite construcţii pe aleea de acces situată pe o laterală a U.129, acţiune care, pe fondul istoricului relaţiilor lor, marcate de ezitarea de a perfecta tranzacţii scrise, a fost considerată de către primii ca o dovadă a nerespectării înţelegerii verbale dintre ei.

Referitor la incidentul din 17 februarie 2010, din probele administrate în cauză, a rezultat că, în jurul orelor 14:00, inculpaţii F. şi G., însoţiţi de o a treia persoană (posibil H.), s-au deplasat în zona U.129, constatând cu această ocazie că, pe aleea de acces către unităţile comerciale amplasate în spate, o echipă de muncitori coordonată de J. (nepotul părţii civile) efectua operaţiuni de amplasare a unor stâlpi metalici. Nemulţumit de faptul că lucrarea stânjeneşte accesul pe alee, F. F. i-a reproşat lui J. efectuarea operaţiunilor, solicitând să clarifice acest aspect cu partea civilă E., care nu a putut fi, însă, contactat telefonic, context în care inculpatul a început să-i adreseze injurii şi cuvinte insultătoare, ameninţând pe unchiul său şi pe membrii familiei sale cu moartea sau cu bătaia "dacă nu pleacă de pe litoral", afirmând că aceasta este "zona lor de interes".

Atât cei doi inculpaţi, cât şi persoana care îi însoţea, nu au exercitat sau intenţionat exercitarea unor acte de violenţă asupra persoanelor prezente ori a bunurilor existente în zonă, iar incidentul verbal, având o durată relativ scurtă, de 5 - 10 minute, s-a desfăşurat în prezenţa lui J., a celor doi muncitori care îl însoţeau şi a agentului de pază şi a generat nemulţumirea părţii civile, nu însă şi indignare, revoltă ori temere colectivă. Inculpatul G., aflat în apropierea coinculpatului F., nu a adresat injurii sau expresii ameninţătoare la adresa părţii civile ori a membrilor familiei sale.

Această desfăşurare a evenimentelor rezultă atât din declaraţiile părţii civile J. şi ale martorilor K. şi MMM., dar şi din cea a F. F.

Astfel, din sesizarea formulată de J. la 18 februarie 2010 şi declaraţiile ulterioare ale acestuia, rezultă că, în ziua de 17 februarie 2010, în timp ce efectua lucrări de curăţenie şi întreţinere la U.129 împreună cu alte două persoane (printre care şi K.), în prezenţa agentului de pază MMM., F. însoţit de alţi doi indivizi au pătruns în unitate, rupând plasa protectoare, în pofida opoziţiei agentului de pază, inculpatul începând să îi adreseze cuvinte insultătoare şi injurii şi să îl ameninţe cu moartea, dacă nu părăseşte de urgenţă Constanţa. Cu aceeaşi ocazie, inculpatul a adus injurii şi lui E. ori fiilor săi, afirmând că "dacă mai calcă pe litoral, îi bate până îi omoară" pentru ca acolo este zona lor de interes, unde "ei fac legea".

Cu prilejul audierii sale în faţa procurorului, partea civilă a furnizat şi amănunte legate de fizionomia numitului "Pădure", ce l-ar fi însoţit pe F., de pretenţia F. de a discuta telefonic cu E. ori de reproşurile că acesta din urmă "are prea multe unităţi şi trebuie să le mai dea şi lor", din declaraţie rezultând că imposibilitatea contactării telefonice a celui din urmă a fost factorul ce a determinat folosirea limbajului neadecvat de către inculpat, care nu a agresat fizic persoanele prezente. Partea civilă a precizat expres că cei doi însoţitori au tăcut.

Audiat în faţa instanţei de fond, J. nu a putut preciza cu exactitate dacă G. a fost prezent la incidentul analizat, arătând, însă, că F. F. a cerut "să i se dea banii".

În acelaşi sens sunt şi declaraţiile martorului K., care a confirmat, în ansamblu, prezenţa la U.129 a inculpaţilor F. şi G. şi a unei a treia persoane, aceştia solicitându-le să înceteze activităţile de igienizare pe care le efectuau.

Deşi în declaraţia dată în faţa procurorului, martorul a relatat că F. a adresat injurii celor prezenţi şi ameninţări cu moartea la adresa părţii civile E., arătând că nu-l mai lasă "să facă prăvălii", "îi dă foc la casă" şi "îi omoară familia", precizând, însă, că niciuna dintre persoanele prezente nu a fost agresată fizic, în cursul cercetării judecătoreşti în fond, a precizat că toate cele trei persoane prezente la U.129, inclusiv G., au adresat injurii şi ameninţări, solicitând părţii civile E. să plece de pe litoral, căci a doua zi va veni A. Totodată, a afirmat că F. a adresat injurii şi agentului de pază prezent. Fiind audiat în faţa instanţei de apel, martorul a relatat, în esenţă, aceleaşi aspecte, precizând că inculpaţii F. şi G. erau însoţiţi de alte două persoane şi ambii au adresat cuvinte jignitoare şi ameninţări atât la adresa părţii civile E., cât şi a muncitorilor.

Se observă, astfel, că declaraţiile succesive ale martorului sunt contradictorii atât în privinţa numărului şi identităţii persoanelor prezente la incident, cât şi a autorilor şi destinatarilor cuvintelor injurioase şi ameninţărilor, proferarea unor asemenea expresii fiind singura constantă. Or, fiind evident că, datorită trecerii timpului, evenimentele au fost redate diferit, inclusiv din perspectiva menţionării involuntare a unor aspecte de care a luat cunoştinţă ulterior, cu prilejul unor audieri ori a discuţiilor cu alte persoane, în mod corect prima instanţă a considerat că primele declaraţii, date la un moment cât mai apropiat în timp de eveniment, reflectă cel mai fidel dinamica şi împrejurările incidentului, mai ales că se şi coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.

Aceste consideraţii sunt valabile şi în ceea ce priveşte declaraţiile martorului MMM., agent de pază la SC PP. SRL, în condiţiile în care susţinerile sale pe parcursul timpului au fost contradictorii. Astfel, dacă în prima depoziţie, din 01 martie 2010, martorul a precizat că incidentul din 17 februarie 2010 ar fi constat, în esenţă, în reproşurile adresate lui J., de către F., OOOOO. şi o a treia persoană, cu privire la construcţiile ce se ridicau la terasa U.129, urmate de insistenţa celui dintâi inculpat de a discuta cu E. despre acest fapt şi de injuriile adresate acestuia, menţionând expres că inculpatul nu a ameninţat şi nici nu a lovit vreo persoană, nu a distrus bunuri, incidentul durând aproximativ 5 minute, în ce-a de a doua declaraţie, din 19 octombrie 2010, a arătat că intensificarea vizitelor inculpaţilor F. şi G. (alături de H.) a fost determinată, în respectiva perioadă, de lucrările începute în luna februarie 2010 la U.129, relatând că inculpaţii cereau de fiecare dată să discute cu E. Referindu-se la o altă dată (şi nu la cea de 17 februarie 2010), martorul a arătat că inculpatul F. îi spunea lui J. că "îşi va lua bătaie" în locul unchiului său, în timp ce G. efectua "mişcări de box", menite să intimideze agentul de pază.

Legat de incidentul din 17 februarie 2010, martorul a precizat că aceleaşi trei persoane au venit la U.129 într-o stare de vizibilă enervare, au adresat injurii lui J., solicitând să vină E., pentru că "lucrurile nu mai pot continua aşa şi trebuie clarificate". Imposibilitatea de a-l contacta pe E. l-au determinat pe F. să afirme că "dacă nu se reglează situaţia" (n.r. cu partea civilă), "or să zboare de pe litoral că asta e zona lor".

Audiat în faţa judecătorului fondului, martorul a arătat, în esenţă, că nu îşi aminteşte detalii în legătură cu incidentul din 17 februarie 2010, în timp ce, în apel, a declarat că prezenţi la U.129 au fost inculpaţii F., T. şi OOOOO., aceştia interesându-se de partea civilă E., că cei trei au discutat cu J., dar nu a auzit să adreseze ameninţări sau injurii acestuia şi că nu şi-a dat seama ca cel din urmă să fi fost speriat. În aceeaşi declaraţie, însă, martorul a revenit asupra acestor aspecte, răspunzând la întrebarea apărătorului ales al părţii civile J. că F. ar fi spus acestuia că "dacă nu vine E. o să o ia el locul celui din urmă", iar la întrebarea părţii civile E. că, în ziua respectivă, acelaşi inculpat ar fi afirmat la adresa primului că "dacă îl prinde este al lui". Totodată, a susţinut că cei trei inculpaţi se mai prezentaseră anterior la U.129, afirmând că este proprietatea lor şi că Mocea trebuie să plece, precum şi faptul că nu îşi explică de ce a declarat anterior că ce-a de a treia persoană ar fi fost la inculpatul G., chiar dacă la urmărirea penală l-a recunoscut după planşe foto, întrucât nu îl recunoaşte în sala de şedinţă, iar persoana prezentă "era mai scundă, mai slabă şi mai negricioasă". În plus, martorul a arătat că nu îi era frică de inculpaţi atunci când îi vedea.

Se observă, astfel, că, în mod corect, prima instanţă a reţinut existenţa unor inadvertenţe în declaraţiile acestui martor, datorate unei tendinţe nestudiate de a-şi cenzura/nuanţa depoziţiile în funcţie de contextul în care este ascultat, aspect care, raportat şi la împrejurarea că, domiciliind într-o localitate de lângă Mangalia, cunoaşte reputaţia negativă a inculpaţilor, determină Înalta Curte să reţină cu rezervă declaraţiile sale, dând relevanţă îndeosebi celor date în faţa organelor de urmărire penală.

Înalta Curte constată, în acest context, că declaraţiile iniţiale ale F. F. se coroborează, în elementele esenţiale, cu susţinerile martorilor oculari K. şi MMM., dar şi cu cele ale părţii civile J., inculpatul recunoscând că, în data menţionată, s-a deplasat la U.129 şi, observând că este împiedicat accesul pe alee, a manifestat nervozitate, înjurând şi solicitând să vină E., însă a precizat că nu a ameninţat/agresat vreo persoană.

Deşi inculpatul G. a infirmat prezenţa sa în data de 17 februarie 2010 la U.129, acest fapt a fost dovedit fără echivoc, atât prin declaraţiile părţii civile J., cât şi din cele ale martorilor menţionaţi date în cursul urmăririi penale, martorul K. recunoscându-l în sală în cursul judecăţii în fond, iar martorul MMM., cu prilejul recunoaşterilor după fotografii efectuate la 19 octombrie 2010, într-un moment mai apropiat evenimentelor.

Ca urmare, în mod corect instanţa de fond a apreciat că s-a confirmat prezenţa inculpaţilor F. şi G. la U.129 în ziua de 17 februarie 2010, interpelările muncitorilor şi a nepotului părţii civile cu privire la lucrările ce se efectuau, dar şi nemulţumirea manifestată de F. F., care a solicitat să discute cu cea din urmă problema construcţiilor.

Pe de altă parte, din coroborarea probatoriului testimonial, a rezultat că doar F. F. a fost cel care a adoptat cu cel prilej un limbaj injurios, solicitând imperativ fie "rezolvarea situaţiei", fie "părăsirea litoralului" de către partea civilă E., folosirea de către G. a unui limbaj similar nefiind stabilită cu exactitate, datorită inadvertenţelor dintre susţinerile părţii civile J. şi cele ale martorilor sub acest aspect. Totodată, s-a relevat că incidentul a avut dimensiuni reduse, echivalente unei dispute private, nefiind de natură a genera indignarea, revolta ori temerea tuturor celor prezenţi sau a unui număr nedeterminat de persoane.

În ceea ce priveşte incidentul din 18 februarie 2010, probele administrate în cauză au relevat că, în jurul orelor 16:30, cunoscând din ziua precedentă natura lucrărilor desfăşurate la U.129, inculpaţii A., F., B., G., alături de alte persoane (printre care AA., I. ori H.), s-au deplasat la această unitate, unde inculpatul A. a iniţiat o discuţie cu J. în legătură cu amplasarea stâlpilor metalici pe aleea de acces spre magazinele din zonă, împrejurare ce declanşase şi conflictul din ziua precedentă. Nemulţumit de efectuarea lucrărilor şi considerând că se încalcă, astfel, înţelegerea verbală avută cu partea civilă E., inculpatul A. a afirmat că aceasta din urmă nu are dreptul să renoveze clădirea şi a început să adreseze injurii şi ameninţări lui J., dar şi membrilor familiei părţii civile E., afirmând că aceştia "se vor "bronza la bec" şi solicitându-le "să plece de pe litoral".

La rândul său, şi F. F. a adresat injurii, solicitând părţilor civile "să părăsească litoralul", după care, acesta, împreună cu fratele său A., au trântit la pământ 5 - 6 stâlpi metalici fixaţi provizoriu (în şuruburi sau în ciment neuscat) pe aleea de acces. Întregul incident s-a desfăşurat pe această alee, iar persoanele care îi însoţeau pe X., inclusiv coinculpaţii B. şi G., au evitat să se implice în mod direct, să adreseze nemijlocit injurii ori ameninţări şi să ia parte la acţiunea de trântire a stâlpilor. Persoanele ce efectuau lucrări la U.129, respectiv J., aproximativ 5 muncitori (printre care K. şi OO.) şi agentul de pază OOO. nu au fost agresate fizic.

După trântirea stâlpilor, A., F. şi persoanele care îi însoţeau au părăsit zona, partea civilă J. apelând numărul unic de urgenţă 112, iar agentul OOO. solicitând prezenţa echipei de intervenţie constituită în zonă de către SC PP. SRL

La momentul sosirii organelor de poliţie, inculpaţii părăsiseră locul incidentului, fiind identificaţi doar J., K. şi OOO., alături de echipa de intervenţie a societăţii de pază, formată din agenţii NN. şi PPP.

Dinamica şi conţinutul acestui eveniment rezultă din declaraţiile părţii civile J., ale martorilor K., OOO., PPP., NN. şi OO., precum şi din depoziţiile iniţiale ale inculpaţilor date în cauza în care s-au efectuat cercetări de către R.

Astfel, relatând despre acest incident, partea civilă J. a arătat, în sesizarea formulată la data de 20 martie 2010, că, la ora precizată, în zona unităţii au sosit trei autoturisme, din care au coborât mai multe persoane, printre care A., F., B., AA., G., H. ş.a., aceştia rupând plasa de protecţie, distrugând 6 stâlpi din fier montaţi în ciment, înjurând şi ameninţând cu moartea pe toţi cei prezenţi, inclusiv pe partea civilă E., care nu se afla în zonă. Cu acea ocazie, A. a afirmat că "o să-i omoare", "o să-i gonească de pe litoral", "o să le arate cine e" şi "o să se bronzeze la bec".

Ulterior, în declaraţiile date în cursul urmăririi penale, J. a precizat, suplimentar, că inculpatul A. i-a cerut să-l contacteze telefonic pe E. (care nu a răspuns, însă, la apel) şi l-a interpelat pe agentul de pază care încerca să contacteze echipa de intervenţie, cerându-i "să lase staţia jos", întreg incidentul derulându-se în prezenţa muncitorilor şi a agentului OOO. Totodată, A. l-ar fi înjurat pe K., cerându-i să-i comunice părţii civile că a venit "în scop de intimidare", iar F. şi G. ar fi încercat să îl lovească pe J., în urma acestor acţiuni conjugate muncitorii părăsind în fugă locaţia.

În declaraţia dată în cursul judecăţii, partea civilă a precizat expres că incidentul a durat 15 - 20 de minute, iar, pe parcursul acestuia, B. şi celelalte persoane prezente nu au adresat injurii, aceştia "nespunând nimic", însă statura şi înfăţişarea lor i-au inspirat o stare de teamă. Cu aceeaşi ocazie, întrebând unde se află E., inculpatul A. ar fi afirmat că "trebuie să dea bani, ştie el".

Partea civilă a sesizat incidentul la nr. 112 ulterior plecării inculpaţilor, aspect ce rezultă din procesul-verbal de redare a respectivului apel, iar la faţa locului s-au deplasat organele de poliţie care au constatat prezenţa numiţilor J., K., OOO., dar şi a agenţilor NN. şi PPP. (sosiţi şi ei după finalizarea incidentului), au consemnat relatările celui dintâi, care a reclamat exercitarea unor acte de agresiune verbală, a unor ameninţări şi dărâmarea a 6 stâlpi şi au efectuat fotografii, al căror conţinut confirmă poziţionarea la sol a stâlpilor amplasaţi pe aleea situată în zona unităţii.

Susţinerile părţii civile au fost confirmate, în ansamblu, de către martorul ocular K., care a arătat că, la data menţionată, au sosit la faţa locului 10-12 persoane care au rupt plasa de protecţie, după care A. a cerut să "contacteze un şef" pentru a sta de vorbă cu el, a adresat injurii şi ameninţări părţii civile E. cu "moartea", cu "bronzarea la bec", afirmând că "nu are dreptul să renoveze clădirea" şi că "o să-i arate cine e el", după care a trântit stâlpii. Martorul a precizat că nu au fost lovite persoanele prezente, însă F. a solicitat şi el ca E. "să plece de pe litoral".

Examinând declaraţiile date în cursul urmăririi penale, Înalta Curte observă, în acord cu judecătorul fondului, că, în toate depoziţiile anterioare lunii octombrie 2010, martorul a descris actele de ameninţare ca fiind, în fapt, solicitări repetate adresate părţii civile E. de a părăsi litoralul, prima referire la pretinderea unei sume de bani făcând-o în declaraţia din 6 octombrie 2010, la o dată mult ulterioară consumării incidentului, când a arătat că, în cursul incidentului din 18 februarie 2010, A. ar fi solicitat, printre altele, ca partea civilă să îi "dea suma de bani cu privire la care s-au înţeles".

Desfăşurarea incidentului a fost prezentată uşor diferit de martor în cursul judecăţii în fond, când a făcut referiri la pretinsa adoptare a unui limbaj agresiv de către toate persoanele prezente ori la menţionarea de către inculpaţi a chestiunii "taxei de protecţie", arătând că incidentul a durat 30-60 de minute şi că stâlpii erau fixaţi în şuruburi.

În faţa instanţei de apel, martorul a relatat, în esenţă, aceleaşi aspecte cu privire la comportamentul inculpaţilor, precizând, însă, că nu reţine cu exactitate data când s-a făcut referire la "taxa de protecţie", în februarie sau în martie 2010, şi susţinând că, întrucât betonul în care fuseseră fixaţi stâlpii nu se uscase, inculpatul A. i-a trântit la pământ cu mâna. Se observă, astfel, că, din cauza trecerii timpului, a întipăririi în memorie a unor detalii aflate din alte surse şi a prezenţei sale la mai multe incidente, martorul a prezentat atât în fond, cât şi în apel, o variantă modificată a evenimentelor, singura constantă fiind menţiunile referitoare la amplasarea provizorie a stâlpilor.

Dimensiunile reale ale incidentului din data de 18 februarie 2010 şi efectele sale asupra celor prezenţi, rezultă din declaraţiile agentului de pază OOO., care, în faza de urmărire penală, a relatat despre existenţa a 3 - 4 deplasări la U.129 efectuate în acea perioadă de către F. care, de fiecare dată, "a întrebat unde este E.", spunând că "are treabă doar cu el, nu şi cu agenţii de pază", fără a înjura sau ameninţa, a confirmat că dărâmarea stâlpilor de F. şi "alţi indivizi" a fost motivată de pretinsa lor amplasare pe domeniul public, precizând, totodată, că persoanele prezente nu au pătruns în perimetrul păzit şi că apelarea echipei de intervenţie s-a datorat exclusiv înţelegerii anterior intervenite între conducerea societăţii de pază şi beneficiarul serviciilor de protecţie. Aceleaşi aspecte esenţiale ale incidentului au fost expuse de martor şi în cursul judecăţii, acesta arătând că, deşi nu a auzit personal adresarea unor injurii sau ameninţări, J. i-a relatat despre existenţa acestora, fiind, totodată, nemulţumit de dărâmarea stâlpilor. Martorul însuşi a observat, după plecarea inculpaţilor, mai mulţi stâlpi trântiţi la pământ şi "i-a auzit pe muncitori discutând despre injuriile adresate mai multe zile după incident".

Deşi un eveniment de natură a periclita în mod real obiectivul supus pazei şi protecţiei ar fi impus martorului, agent de pază, nu doar apelarea echipei de intervenţie, ci şi înregistrarea evenimentului în registrele specifice, se constată că o astfel de înregistrare nu s-a realizat la niciunul dintre incidentele analizate, aspect care, coroborat cu susţinerile făcute de OOO., relevă că amploarea conflictului, motivaţia şi durata acestuia au fost amplificate artificial în declaraţiile părţii civile J. şi ale martorului K.

Membrii echipei de intervenţie, PPP. şi NN. (audiaţi iniţial în cauza în care s-au efectuat acte de cercetare de către R.), au confirmat că, urmare a apelului efectuat de agentul OOO., au sosit la U.129 după plecarea inculpaţilor, la faţa locului găsind doar pe agentul de pază şi pe J., care au relatat despre venirea a 4 - 5 persoane, printre care F. şi A., care l-au ameninţat pe ..., fără a-l lovi, şi au trântit stâlpii, fără a provoca distrugeri. Ambii martori au confirmat şi în cursul judecăţii starea de agitaţie a persoanelor vătămate, în general, la apariţia inculpaţilor, respectiv relatările celor dintâi cu privire la pretinse ameninţări, însă au afirmat că nu au asistat la astfel de incidente, nu le-a fost solicitată intervenţia ca urmare a exercitării unor ameninţări şi nici nu au aflat ulterior de la agenţii de pază despre producerea unor astfel de evenimente.

Aspecte despre derularea acestui incident, pe care, însă, nu l-a putut plasa în timp, a relatat, în cursul judecăţii, şi martorul OO., unul dintre membrii echipei de muncitori ce au efectuat lucrări la U.129, care i-a indicat pe inculpaţii A., F., G. şi B. ca fiind unele dintre persoanele care, într-o seară, au venit la unitatea părţii civile, pretinzând că "nu ar trebui să se construiască acolo" şi trântind la pământ stâlpii amplasaţi pe aleea de acces, martorul confirmând că s-au auzit cu această ocazie "înjurături urâte", fără a indica, însă, pe autorii lor, şi că incidentul a durat 5 - 10 minute.

Deşi în depoziţia iniţială, inculpatul A. a arătat că s-a deplasat la U.129 întrucât a observat efectuarea lucrărilor de construcţie contrar înţelegerii verbale avute cu partea civilă E., admiţând că, "sub imperiul nervilor", a început să aducă cuvinte jignitoare la adresa lui J., spunându-i să-i transmită lui E. să înceteze lucrarea, pentru a discuta cu privire la înţelegerea lor, precum şi faptul că a trântit "câţiva stâlpi/ţevi" ce erau ridicaţi în picioare pentru a fi turnaţi în beton, după care a părăsit zona, în cursul judecăţii, a încercat să minimalizeze amploarea incidentului, arătând că nici el, nici vreo altă persoană prezentă nu au adresat injurii părţilor civile, admiţând doar că "a trântit un stâlp".

F. F. a recunoscut că, în contextul reţinut, "de nervi şi supărare", a trântit stâlpii la pământ şi s-a exprimat jignitor, dar fără a ameninţa vreo persoană în mod direct, iar inculpatul B. a precizat, iniţial, că A. a fost cel care a trântit stâlpii pe fondul stării de nervozitate şi de nemulţumire, pentru ca, în cursul judecăţii, să nege că aceste aspecte şi să invoce caracterul amiabil al discuţiilor purtate.

De asemenea, inculpatul G. a negat, în cursul judecăţii, că ar fi fost prezent la incident, depoziţia sa, ca şi declaraţiile coinculpaţilor făcute în cursul judecăţii, fiind infirmate de celelalte mijloace de probă existente în cauză.

Evaluând probele mai sus expuse, Înalta Curte reţine, în acord cu judecătorul fondului, că, în data de 18 februarie 2010, a avut loc un al doilea incident la U.129, determinat de motive similare celor ce au stat la baza conflictului din ziua precedentă. Astfel, apreciind că lucrările de construcţie începute de E. încalcă "înţelegerea verbală" avută cu acesta, inculpaţii A. şi F. i-au adresat injurii şi, pe fondul imposibilităţii de a-l contacta telefonic, au ameninţat partea civilă şi rudele sale că "o să-i gonească de pe litoral", "o să le arate cine sunt" şi "o să se bronzeze la bec", trântind, totodată, la pământ şase stâlpi fixaţi provizoriu (în şuruburi/ciment neuscat) pe aleea de acces, după care au părăsit zona fără a agresa fizic vreuna dintre persoanele prezente. Cei doi inculpaţi au fost însoţiţi de coinculpaţii B. şi G. care, deşi au asistat la incident, nu au intervenit efectiv în derularea acestuia.

Proba testimonială confirmă că injuriile şi expresiile folosite de X. cu acea ocazie, alături de acţiunea de trântire a stâlpilor, au avut o amploare de natură a genera indignarea, revolta ori temerea muncitorilor prezenţi şi a agentului de pază, determinându-l pe acesta din urmă să solicite prezenţa echipei de intervenţie, iar pe J. să apeleze nr. 112, astfel că incidentul a depăşit cadrul unei dispute private.

În ceea ce priveşte incidentul din 4 martie 2010, Înalta Curte reţine că, în jurul orelor 10:00, în timp ce partea civilă E. se afla la U.129, alături de o echipă de muncitori coordonată de J., însoţit de martorul QQQ. şi în prezenţa agentului de pază P., la faţa locului a venit F. F., însoţit de G. şi o altă persoană, care i-a reproşat expres absenţa autorizaţiei de construire pentru lucrările efectuate pe aleea de acces, pretinzând că ele se edifică pe domeniul public şi solicitându-i părţii civile stoparea acestora. Cu aceeaşi ocazie, F. a purtat o convorbire telefonică cu o persoană neidentificată, în cuprinsul căreia a afirmat "Veniţi toţi aici la Neptun, că l-am prins pe Mocea, să-i dăm o lecţie". Cele două persoane care îl însoţeau pe F. nu au intervenit în incident.

Conduita inculpatului a determinat-o pe partea civilă E. să se deplaseze la Poliţia Neptun şi ulterior, în cursul aceleiaşi zile, la Primăria Mangalia, Serviciul Urbanism, unde, pentru clarificarea situaţiei ivite, a solicitat "acordul" pentru renovarea/repararea unităţii. Disputa verbală nu a implicat recurgerea, de către inculpat, la expresii injurioase şi nu a provocat celor prezenţi reacţii de indignare, revoltă ori temere colectivă.

Desfăşurarea acestui incident a rezultat din declaraţiile părţilor civile E. şi J. şi cele ale martorilor QQQ. şi K.

Astfel, în cursul urmăririi penale, partea civilă E. a relatat că, la data menţionată, F. F. s-a deplasat la U.129 însoţit de alte două persoane, a invocat că şi el este proprietar, iar SC W. SRL nu ar avea autorizaţie de construire, a adresat ameninţări (pe care, însă, partea civilă nu le-a putut preciza) şi a solicitat telefonic unei persoane necunoscute să vină la faţa locului pentru "a-i da o lecţie". Totodată, a mai arătat că F. F. ar fi încercat să îl împiedice să se deplaseze la poliţie şi l-ar fi urmat în această locaţie, unde a continuat să-i adreseze injurii şi să-l privească ameninţător. Din declaraţiile părţii civile, a rezultat ca celelalte persoane care l-au însoţit pe inculpat nu i-au adresat injurii şi ameninţări. Aceste susţineri au fost confirmate de declaraţiile părţii civile J., acesta descriind, în esenţă, afirmaţiile F. F. ca fiind ameninţări de genul "îi va termina" ori că "deţine acte pentru U.129 şi alte unităţi".

Din declaraţiile martorului QQQ. a rezultat că doar F. F. s-a adresat părţii civile E., celelalte două persoane rămânând în interiorul autoturismului folosit pentru deplasare, că acesta a început să ţipe la E., solicitându-i încetarea lucrărilor şi reproşându-i lipsa autorizaţiei de construire întrucât "se află pe domeniul public". Deşi în declaraţia din cursul urmăririi penale martorul a confirmat că, în cuprinsul unei convorbiri telefonice, inculpatul a folosit expresia "veniţi, mă, că l-am găsit pe Mocea ală bătrân, e aici...", în cea din faţa judecătorului de la fond, a precizat că nu l-a auzit pe F. F. adresând ameninţări ori injurii părţii civile, cuvintele folosite fiind de genul "este ilegal să se construiască acolo" ori partea civilă ar fi "mafiot".

Martorul a relevat prezenţa inculpatului, anterior în aceeaşi zi, la U.129, ocazie cu care a solicitat muncitorilor să nu continue construcţiile, iar părţii civile, să plece de pe litoral, fără a afirma că E. ar putea păţi ceva în caz contrar şi fără a fi încercat să efectueze vreun gest de violenţă asupra acestuia. Totodată, a estimat durata totală a incidentului ca fiind de 10 minute (interval în care nu a asistat la toate discuţiile dintre părţi), în aceeaşi seară E. decizând sistarea temporară a lucrărilor până la clarificarea situaţiei.

În declaraţiile date în cursul urmăririi penale, martorul K. a relatat, în esenţă, aceleaşi elemente esenţiale pe care le-a expus şi cu privire la celelalte incidente, evidenţiind adresarea unor injurii şi ameninţări neprecizate de către F., dar şi convorbirea telefonică purtată de acesta ori deplasarea părţii civile la poliţie. Depoziţia sa din faţa judecătorului de la fond a reflectat, însă, incertitudini cu privire la conţinutul real al animaţiilor inculpatului, martorul făcând referire la proferarea unor ameninţări cu "moartea" ori cu "bronzarea la bec", ce definesc însă, mai degrabă, conduita inculpatului în incidentele precedente, decât în cel analizat.

Dificultăţi în a individualiza incidentul şi a reda cu acurateţe împrejurările concrete în care a avut loc disputa verbală a întâmpinat martorul şi în timpul audierii în apel, când nu a putut preciza cu exactitate dacă partea civilă E. a fost prezentă la incident şi a făcut trimitere la aceleaşi ameninţări cu "bronzarea la bec". Martorul a arătat, însă, că, în singura zi din cele patru, când partea civilă a fost prezentă la un incident, F. F. s-a repezit să îl bată, dar s-a interpus un bodyguard, iar partea civilă, speriată, a fugit. Ca urmare, în mod corect, judecătorul fondului a apreciat că doar declaraţiile din cursul urmăririi penale pot fi avute în vedere la stabilirea situaţiei de fapt.

Despre incidentul din 4 martie 2010 a relatat în linii generale şi martorul RRR., muncitor, însă întrucât, datorită trecerii timpului, nu a putut da detalii relevante în ceea ce priveşte conduita concretă a inculpaţilor, declaraţiile acestuia nu pot fi avute în vedere decât în ceea ce priveşte confirmarea existenţei, la data respectivă, a unei dispute verbale între cele două părţi.

Contrar susţinerilor Parchetului, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, apreciază neconcludente declaraţiile date de martorul SSS., având în vedere că, deşi a făcut referire la existenţa a două incidente în care trei indivizi ar fi adresat injurii şi ameninţări, acesta nu le-a putut plasa exact în timp şi nici nu a confirmat, fără echivoc, prezenţa părţii civile E. la faţa locului.

Cu toate acestea, din probatoriul administrat a rezultat efectuarea, la data de 4 martie 2010, orele 11:17, a unui apel la nr. 112 ca urmare a unui incident între E. şi F., în urma căruia lucrătorii de poliţie s-au deplasat la faţa locului, fără, însă, a găsi persoanele implicate, ci doar un funcţionar din cadrul Primăriei Mangalia, Serviciul Corp Control, respectiv KK., care a precizat că va lămuri la Serviciul Urbanism situaţia spaţiilor comerciale deţinute de cei doi şi a domeniului public aferent acestor spaţii.

Ca urmare, aşa cum a stabilit şi prima instanţă, Înalta Curte reţine că, din probatoriul cert şi concludent administrat în cauză, a rezultat existenţa unei discuţii contradictorii purtate între F. şi E. la data de 4 martie 2010, orele 10:00, în cursul căreia inculpatul i-a reproşat părţii civile efectuarea fără autorizaţie a unor lucrări de construcţie pe domeniul public şi i-a solicitat încetarea acestora, fără însă a adopta un limbaj injurios, atitudine care a determinat deplasarea celei din urmă la poliţie şi, ulterior, la Primăria Mangalia, pentru clarificarea situaţiei. În plus, niciuna din probele administrate nu a relevat intervenţia nemijlocită a inculpatului G. în disputa verbală.

Referitor la incidentul din 6 martie 2010, Înalta Curte reţine că, în jurul orelor 17:30, inculpaţii F. şi G., însoţiţi de o a treia persoană, s-au deplasat la U.129, unde i-au reproşat din nou părţii civile J. continuarea construcţiilor, solicitându-i "să nu mai calce pe litoral". Remarcând că agentul de pază P. are pistol asupra sa, inculpatul G. i s-a adresat provocator, folosind, totodată, un limbaj injurios. Pe fondul degenerării rapide a discuţiilor, inculpatul G. s-a îndreptat agresiv spre agentul de pază cu intenţia vădită de a-l lovi, fiind, însă, oprit de intervenţia F. F., ulterior căreia toţi cei trei au părăsit zona. Limbajul şi conduita agresivă manifestată de G. i-a determinat pe cei prezenţi să solicite atât intervenţia organelor de poliţie, cât şi a echipajului de intervenţie, ambele sosind la faţa locului după plecarea grupului de trei persoane implicate nemijlocit ori doar prezente la conflict.

Aspecte despre derularea acestui incident au relatat partea civilă J., martorii K., P., TTT., RRR. şi OO., precum şi inculpaţii G. şi F.

Astfel, partea civilă J. a precizat că atât cei doi inculpaţi, cât şi însoţitorul lor, au ameninţat persoanele prezente la U.129, solicitându-le "să nu mai calce pe litoral", după care G. şi persoana neidentificată au adresat agentului de pază P. cuvinte jignitoare, intenţionând să-l lovească, fiind, însă, opriţi de către F. F., precum şi că incidentul a avut o durată de 15 - 20 de minute, iar organele de poliţie au sosit la faţa locului cu întârziere.

În cursul urmăririi penale martorul K. a confirmat succint incidentul, arătând că F. şi însoţitorii săi l-au ameninţat pe agentul de pază, dar şi pe muncitorii prezenţi, iar, în cursul judecăţii în fond, a descris încercarea inculpatului G. de a-l agresa pe agentul de pază, dar şi intervenţia F. F., precizând că incidentul a durat 30 - 60 minute, pentru ca, în apel, să afirme că, "întrucât bodyguardul a încercat să le împiedice intrarea în unitate, inculpaţii şi persoanele care-i însoţeau au sărit asupra acestuia, intenţionând să îl bată, însă apoi s-au răzgândit".

În raport cu cele susţinute de aceste persoane, având în vedere subiectivismul declaraţiilor acestora, relevat prin exagerarea anumitor elemente, precum durata incidentului, amploarea conflictului ori intervalul scurs până la sosirea organelor de poliţie, în mod corect prima instanţă a apreciat că acestea trebuie valorificate cu rezervă şi numai în măsura în care aspectele relatate se coroborează cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză.

Sub acest aspect, se constată că declaraţiile martorului P., procesul-verbal întocmit de organele de poliţie şi fotografiile de la dosar, conţinând imagini surprinse de camerele de supraveghere amplasate la U.129, relevă o perioadă scurtă în care inculpaţii s-au aflat la faţa locului, respectiv 5-7 minute, precum şi faptul că organele de poliţie au sosit după aproximativ 5 minute de la plecarea acuzaţilor, găsind la unitate pe numiţii TTT., P. şi J.

Pe de altă parte, martorul P. a declarat, iniţial, că toate cele trei persoane sosite la faţa locului au adresat injurii şi ameninţări, atât lui cât şi familiei părţii civile E., iar inculpatul G. a încercat să-l lovească, fiind oprit de F., care observase că este înarmat, iar în cursul judecăţii, a confirmat expres durata scurtă a incidentului, considerând, însă, că acesta a generat părţii civile J. o stare de teamă, dedusă din reproşurile pe care i le-a adresat ca urmare a nefolosirii armei din dotare.

Martorul TTT. a confirmat, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii în fond, derularea incidentului în modalitatea reţinută, respectiv prezenţa inculpaţilor F. şi G., interpelarea agentului de pază de către acesta din urmă şi cea de-a treia persoană în legătură cu pistolul purtat, dar şi intenţia de a-l agresa, precizând, însă că nu a auzit ce au discutat cei trei, dar conversaţia a fost purtată pe un ton jos, "în batjocură".

Despre acest incident au mai relatat martorii RRR., care, însă, nu a putut da detalii exacte despre persoanele prezente ori dinamica evenimentelor, şi OO., care a precizat, în cursul judecăţii, că a văzut "îmbrânceala" dintre G. şi agentul de pază, dar şi intervenţia F. F., precum şi că l-a auzit doar pe G. adresând injurii agentului, incidentul derulându-se timp de 6-7 minute pe stradă, în faţa U.129.

Nici de această dată nu a fost înregistrat incidentul în registrul unic de control şi în registrul de evenimente ale SC PP. SRL.

Inculpatul G. a recunoscut, în cursul judecăţii, că a avut o discuţie contradictorie cu agentul de pază, generată de pretinsa dificultate de a se deplasa pe aleea de acces, discuţie pe fondul căreia ambii şi-au adresat injurii reciproce, precum şi că a încercat să-l agreseze pe agent, întrucât acesta scosese pistolul, fiind oprit însă în încercarea sa de intervenţia F. F., care nu a adresat injurii persoanelor prezente.

Şi F. F. a admis existenţa incidentului, deşi l-a plasat din eroare la data de 17 februarie 2010, susţinând că, în timp ce vorbea la telefon, l-a observat pe G. îndreptându-se spre agentul de pază şi a intervenit pentru a-l opri, după care au părăsit zona, fără a adresa vreunul dintre ei injurii sau ameninţări persoanelor prezente.

Rezultă, aşadar, din probele administrate, aşa cum a reţinut şi curtea de apel, că, la data de 6 martie 2010, în jurul orelor 17:30, deplasându-se alături de F. şi o altă persoană la U.129, pe fondul reproşurilor adresate de cel dintâi părţii civile J., inculpatul G. s-a implicat într-o altercaţie de durată scurtă cu agentul de pază OOO., căruia i-a adresat injurii, încercând să-l agreseze fizic. Deşi incidentul a avut o durată redusă, conduita inculpatului G. a generat temerea şi indignarea celor prezenţi, determinându-i să solicite atât intervenţia organelor de poliţie, cât şi a echipajului de intervenţie.

Pentru ca o faptă să realizeze conţinutul infracţiunii de şantaj, aceasta trebuie să îndeplinească mai multe condiţii sub aspectul laturii obiective, respectiv să existe o constrângere exercitată asupra unei persoane (prin violenţă sau ameninţare), care să fie de natură a produce celei din urmă o stare de temere serioasă că, în viitor, aceasta, soţul sau o rudă apropiată urmează să suporte un rău constând în săvârşirea unei infracţiuni sau a unei acţiuni păgubitoare, şi care, astfel, să determine victima să dea, să facă, să nu facă ori să sufere ceva, iar sub aspectul laturii subiective intenţia făptuitorului trebuie calificată prin scopul urmărit, respectiv dobândirea în mod injust a unui folos, pentru sine ori pentru altul.

În speţă, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că probele administrate au relevat că nota dominantă a relaţiilor dintre inculpaţi şi partea civilă E. a fost colaborarea în afaceri, materializată în încheierea, în timp, a unor tranzacţii reciproc avantajoase ori în favoruri reciproce şi nicidecum constrângerea repetată a celei din urmă de a ceda acuzaţilor, cu titlu gratuit, folosinţa unui activ comercial profitabil, concluzie susţinută şi de faptul că, în luna ianuarie 2010, A. şi E. au convenit să utilizeze împreună cei 40 mp drept cale de acces către hotelurile pe care intenţionau să le construiască, astfel încât susţinerile Parchetului şi ale părţii civile sub acest aspect nu pot fi primite, nefiind confirmate de dovezile de la dosar.

Ca urmare, în mod corect, prima instanţă a constatat că, în condiţiile în care relaţiile dintre părţi erau, în esenţă, neconflictuale, solicitările repetate adresate de F. părţii civile ori nepotului acesteia cu cele patru ocazii menţionate, de a stopa construcţiile, altfel "o să le arate cine e el", "o să se bronzeze la bec", "o să zboare de pe litoral" ori, aşa cum s-a întâmplat la 17 februarie 2010, "o să îi bată", "o să-i dea foc la casă", în absenţa unor acte materiale sau gesturi minimale care să le confere consistenţă, reprezintă doar excese de limbaj ce nu au aptitudinea de a inspira, în mod real, părţii civile o temere serioasă. Sub acest aspect, se impune a se sublinia că, atât din declaraţiile martorilor, cât şi din cele ale părţilor civile şi ale inculpaţilor, analizate mai sus, rezultă că F. F. nu şi-a însoţit afirmaţiile cu acte de violenţă ori agresiune fizică care să le confere credibilitate.

De altfel, aşa cum în mod judicios a reţinut judecătorul fondului, trebuie efectuată o distincţie între semnificaţia subiectivă dată de către E. actelor inculpatului (influenţată de preconcepţii ori factori profund subiectivi) şi conţinutul concret ori scopul efectuării acestora, astfel cum au rezultat din probatoriul administrat. Astfel, excesele de limbaj ale F. F. au avut ca finalitate, în mod esenţial, determinarea părţii civile să stopeze efectuarea construcţiilor pe aleea laterală U.129, aferentă domeniului public, şi fără a exista autorizaţie de construire, iar nu să dea o sumă de bani cu titlu de taxă de protecţie. Această pretenţie rezultă doar din susţinerile izolate ale părţii civile şi, indirect, ale lui J., nefiind, însă, confirmată de probele testimoniale, interceptările convorbirilor telefonice ori înscrisurile existente la dosar, declaraţiile martorilor UUU. şi VVV. (care nu au asistat la incidentele deduse judecăţii) reflectând integral percepţia părţii civile asupra evenimentelor, martorii redând doar informaţii aflate de la E., ce nu se coroborează însă cu probatoriul existent. De altfel, chiar Parchetul, în motivele de apel, a precizat că martorul VVV. a prezentat un adevăr trunchiat cu privire la desfăşurarea unora din aşa-zisele acte de intimidare anterioare perioadei dedusă judecăţii.

Contrar susţinerilor procurorului şi ale părţii civile E., menţiunile acesteia regăsite în convorbirea purtată cu "WWW." la data de 13 aprilie 2010 (în sensul că A. "vrea 15.000 de euro pe an" şi "terasa aia unde are acolo", e tot pe terenul părţii civile), la fel ca şi afirmaţiile interlocutorului, în sensul că acelaşi inculpat "vrea terasele. Nu i-ai dat mereu? O vrea şi pe-aia, nu oricum", nu fac dovada pretinderii, cu ocazia incidentelor concrete deduse judecăţii, a acestei sume de bani cu titlu de taxă de protecţie, nefiind coroborate cu alte mijloace de probă. Aceasta întrucât probatoriul administrat a relevat, aşa cum s-a arătat anterior, caracterul complex al afacerilor părţilor, în derularea cărora ambele şi-au efectuat servicii reciproce (admise parţial de partea civilă şi fiul său VVV.), astfel încât nu pot fi valorificate susţinerile părţii civile referitoare la pretinderea injustă a unei sume de bani. De altfel, aşa cum rezultă din motivele de apel depuse de partea civilă E., numitul "WWW." este, de fapt, EE., a cărui audiere a fost încuviinţată la solicitarea inculpaţilor şi care, în declaraţia dată în faţa instanţei, a susţinut, neveridic, caracterul amical al discuţiilor din 18 februarie 2010, împrejurare ce a determinat instanţa să nu ţină seama de depoziţia sa.

Întrucât declaraţiile martorilor oculari au relevat că nota comună a afirmaţiilor ori reproşurilor adresate de F. a fost aceea a stopării construcţiilor ori a lipsei autorizaţiei de construire, imputate părţii civile, rezultând neechivoc că factorul declanşator al acestor incidente a fost tocmai începerea lucrărilor de construcţie la U.129, în luna februarie 2010, se poate concluziona cu uşurinţă că atitudinea subiectivă a inculpatului a fost dominată de atingerea aceleiaşi finalităţi, a încetării lucrărilor, iar nu de obţinerea injustă a unei sume de bani ori a determinării părţii civile să renunţe la afacerile sale.

Ca urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a apreciat că toate cele patru acte materiale analizate reprezintă expresia unei rezoluţii adoptate spontan de către F. F., de a imputa părţii civile, într-un limbaj exagerat, o conduită apreciată contrară legii şi înţelegerii avute. De altfel, rivalitatea dintre părţi în relaţiile de afaceri şi aspectele care au generat incidentele mai sus prezentate, rezultă şi din discuţiile purtate la data de 3 august 2010 între F. şi R., în cadrul cărora primul confirmă existenţa unor relaţiile de prietenie/de colaborare în afaceri cu partea civilă E., precum şi a unor înţelegeri verbale în legătură cu terasa.

Din aceleaşi elemente probatorii s-a relevat şi faptul că demersul inculpatului A. din 18 februarie 2010 a avut o motivaţie similară cu cea a F. F., iar nu semnificaţia unui act de constrângere a părţii civile să remită, în mod injust, o sumă de bani, primul reproşând muncitorilor ce efectuau lucrări la U.129 lipsa dreptului de renovare a clădirii şi solicitând să discute cu un şef, fără, însă, a pretinde o sumă de bani.

În contextul mai sus prezentat, se constată că, în mod întemeiat, judecătorul fondului, apreciind că cele patru incidente nu realizează, fiecare în parte, conţinutul constitutiv al infracţiunii de şantaj, a dispus achitarea inculpaţilor F. şi A., în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968).

Având în vedere că probatoriul a confirmat doar prezenţa fizică a inculpaţilor G. şi B. la incidente, nu şi implicarea directă în disputele verbale ori existenţa unei coeziuni subiective între aceştia şi inculpaţii A. şi F., ţinând seama şi de caracterul spontan al evenimentelor, ce au fost provocate exclusiv de cei din urmă, se constată că primii nu au urmărit ori acceptat, prin prezenţa lor, să sprijine revendicări injuste ale unor sume de bani. Ca urmare, în mod corect instanţa de fond a apreciat incidente, în privinţa inculpaţilor G. şi B., dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968).

În raport cu aceste consideraţii, apreciind temeinică soluţia de achitare dispusă de instanţa de fond pentru presupusa infracţiune de şantaj, în formă continuată, reţinută în legătură cu incidentele mai sus descrise, Înalta Curte nu poate valorifica, în sensul solicitat, criticile formulate prin motivele de apel atât de Parchet, cât şi de partea civilă E.

În actul de sesizare, cele patru incidente au fost considerate ca întrunind elementele constitutive a patru infracţiuni de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, în concurs real, reţinându-se că, în fiecare caz, inculpaţii au provocat scandal public, aceleaşi aspecte fiind susţinute, în esenţă, şi în motivele de apel ale Parchetului în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii F. (faptele din 17 februarie 2010, 4 martie 2010 şi 6 martie 2010), G. (17 februarie 2010, 18 februarie 2010) şi B. (fapta din 18 februarie 2010).

Or, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că probatoriul administrat în cauză, în cursul urmăririi penale şi în faţa ambelor instanţe, nu a confirmat adresarea, în cadrul incidentelor din datele de 17 februarie 2010 şi 04 martie 2010, a unor cuvinte/expresii ori efectuarea unor gesturi de natură a aduce atingere, prin amploarea ori gravitatea lor, bunelor moravuri, sentimentelor de respect reciproc ori decenţei sau demnităţii unei colectivităţi de persoane, ci s-au înscris în coordonatele unor dispute private, de natură a leza demnitatea ori a stârni nemulţumirea izolată a persoanelor vizate de reproşurile F. F. De asemenea, limbajul ori gesturile inculpatului nu au fost de natură nici să producă sentimente puternice de revoltă sau indignare unui număr nedeterminat de persoane, neconducând, astfel, la realizarea rezultatului ce atribuie faptei caracter penal, conform art. 321 C. pen. (1969). Sub acest aspect, relevant este probatoriul testimonial, care a confirmat caracterul minor al incidentelor, dar şi faptul că acestea nu au fost evidenţiate în niciun fel în registrele SC PP. SRL.

Având în vedere că acelaşi probatoriu testimonial a relevat că inculpatul G. nu s-a implicat în incidentele din datele de 17 februarie 2010 şi 4 martie 2010, în mod corect instanţa de fond a apreciat că, în privinţa acestuia, nu sunt întrunite, sub aspect obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 321 C. pen. (1969).

Pe de altă parte, în cazul incidentului din data de 18 februarie 2010, în mod corect, judecătorul fondului a reţinut că gesturile şi acţiunile întreprinse de inculpaţii A. şi F., constând în adresarea de expresii jignitoare, urmată de trântirea la sol a 5 - 6 stâlpi metalici fixaţi provizoriu pe alee, a fost de natură a provoca în rândul persoanelor prezente o stare de indignare şi de nesiguranţă accentuată, suficientă pentru a caracteriza fapta ca fiind infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice.

Contrar, însă, susţinerilor apelanţilor inculpaţi A. şi F., Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut incidenţa circumstanţei agravante legale prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), având în vedere că acţiunile acestora s-au grefat pe prezenţa fizică a celorlalte persoane care îi însoţeau, element obiectiv de natură a concura la punerea în executare a rezoluţiei infracţionale în modalitatea expusă anterior, indiferent de măsura în care este atrasă ori nu răspunderea penală a celor din urmă. Cu alte cuvinte, aşa cum arată şi textul de lege, care se referă la săvârşirea "faptei" şi nu la săvârşirea "infracţiunii", pentru reţinerea circumstanţei agravante nu este necesar ca toţi făptuitorii să aibă calitatea de infractori, fiind suficient ca cel puţin unul dintre ei să răspundă penal, condiţie care este îndeplinită în cauză. Astfel, prezenţa la locul faptei a inculpaţilor A. şi F. alături de alte persoane a fost de natură a concura, în mod obiectiv, la producerea incidentului din 18 februarie 2010, chiar dacă nu sunt întrunite, în privinţa celor din urmă, toate condiţiile pentru angajarea răspunderii lor penale, fapt ce justifică reţinerea circumstanţei agravante prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969).

În ceea ce îi priveşte pe inculpaţii B. şi G., Înalta Curte, în acord cu judecătorul de la fond, constată că probatoriul administrat nu a relevat efectuarea de către aceştia, în mod nemijlocit, a unor acte sau gesturi şi nici proferarea unor expresii de natură a contribui la scandalul public produs, aceştia limitându-se la a asista la incident, fără a interveni. Ca urmare, în condiţiile în care între prezenţa celor doi inculpaţi şi actele spontane ale inculpaţilor A. şi F. nu s-a realizat o coeziune specifică participaţiei penale, nedovedindu-se că acuzaţii s-au deplasat la U.129 cu intenţia comună de a comite o faptă penală ori că ajunşi în locaţie au urmărit ori acceptat posibilitatea producerii unui scandal public de către însoţitori, Înalta Curte apreciază că atitudinea lor nu poate fi circumscrisă vreunei forme de participaţie la săvârşirea faptei şi, în consecinţă, nu pot fi primite criticile Parchetului sub acest aspect.

De asemenea, referitor la evenimentul din 6 martie 2010, instanţa de control judiciar constată că probatoriul nu a confirmat adresarea de către F. a unor cuvinte/expresii ori efectuarea unor gesturi de natură a aduce atingere, prin amploarea ori gravitatea lor, bunelor moravuri, sentimentelor de respect reciproc ori decenţei sau demnităţii unei colectivităţi de persoane, iar solicitările de părăsire a litoralului formulate cu acel prilej s-au înscris în coordonatele unei dispute private. Ca urmare, constatând că fapta F. F. nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969), Înalta Curte nu poate da relevanţă, în sensul solicitat, susţinerilor Parchetului în această privinţă.

Pe de altă parte, se constată că, în privinţa inculpatului G., instanţa de fond a reţinut, în mod întemeiat, că fapta acestuia de a profera, la 6 martie 2010, orele 17:30, injurii într-un loc public la adresa agentului de pază şi de a se deda la acte de violenţă concretizate în îmbrâncirea şi încercarea de lovire a acestuia din urmă a fost de natură a aduce atingere bunelor moravuri, întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969), cu reţinerea circumstanţei agravante prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), raportat la faptul că la incident au mai fost prezente încă două persoane. De altfel, acesta nici nu a criticat, prin motivele de apel, situaţia de fapt reţinută de către instanţa de fond.

A. 2. 2. În legătură cu incidentul din data de 24 februarie 2010 vizând părţile civile E. şi J., Înalta Curte reţine că cel din urmă, intenţionând să primească o sumă de bani de la martora XXX., s-a deplasat la restaurantul "YYY.", situat în parcul Herăstrău, unde martora îşi desfăşura activitatea. După finalizarea discuţiei ce a avut loc în exteriorul localului, când partea civilă se pregătea să plece, inculpatul B. s-a apropiat şi i-a solicitat să aştepte, întrucât A. doreşte să vorbească cu el. A. a ieşit din restaurant şi i-a reproşat, în esenţă, formularea unor plângeri penale referitoare la incidentele anterior petrecute şi descrise în prezenta hotărâre.

Conform susţinerilor părţii civile J., inculpatul A. i-ar fi adresat, cu această ocazie, injurii şi ameninţări cu moartea, cu gonirea de pe litoral, cu incendierea unităţilor comerciale ori cu molestarea sexuală. Ambii inculpaţi i-ar fi solicitat, totodată, să "o lase mai uşor cu scrisul" (referindu-se la formularea plângerilor penale), întreg incidentul durând aproximativ 20 de minute.

Despre acest incident au relatat partea civilă J., martorii K., ZZZ. şi XXX., precum şi cei doi inculpaţi.

Astfel, J. a descris pentru prima dată incidentul în declaraţia dată în calitate de martor la 18 martie 2010, când a arătat că, aflându-se în fata restaurantului "YYY.", a fost abordat de inculpatul B., care i-a solicitat ameninţător să nu plece, întrucât A. vrea să discute cu el. Acesta din urmă a sosit imediat şi a început să-i adreseze injurii şi ameninţări, spunând că "a dat ordin oamenilor săi să îi omoare, să îi gonească de pe litoral" şi adresând cuvinte insultătoare atât lui, cât şi părţii civile E.

Deşi în plângerea formulată la 25 martie 2010, partea civilă J. a reclamat faptul că, la data menţionată, s-a deplasat în Bucureşti alături de "doi colegi" pentru a demonta un patinoar, iar, în jurul orelor 15:15, a fost abordat de cei doi inculpaţi în locaţia şi împrejurările reţinute, A. adresându-i injurii şi cuvinte insultătoare, ameninţând că "îl va arunca în portbagajul maşinii lui B., îl va duce în pădure şi îl va supune unor perversiuni sexuale" şi solicitând să transmită HHH. că "a început războiul, că toţi oamenii sunt pe urmele lor, că vor fi bătuţi şi se va da foc unităţilor comerciale", iar membrii HHH. nu mai au ce căuta pe litoral, deoarece "trebuie să îi plătească lui taxă de protecţie", în declaraţia din 30 septembrie 2010, a relatat, pentru prima dată, că deplasarea sa în Bucureşti s-a realizat alături de K. şi ZZZ., cea din urmă însoţindu-l şi la restaurant în scopul de a primi o sumă de bani. Ameninţările adresate de inculpatul A., descrise într-o manieră similară, l-au determinat să plece direct în localitatea de domiciliu, fără a mai trece pe la patinoar.

În plus, în cursul judecăţii, partea civilă a precizat că autoturismul în care se afla prietena sa ZZZ. se afla parcat, cu geamurile deschise, la 2 - 4 m de locul discuţiei, astfel încât aceasta a putut auzi afirmaţiile inculpaţilor, precum şi că martora XXX. a auzit şi ea o parte a injuriilor adresate de A., menţionând că, probabil, K. a fost întâlnit după incident.

Se constată, aşadar, că susţinerile părţii civile J. făcute de-a lungul procesului conţin o serie de contradicţii în ceea ce priveşte persoanele care l-au însoţit la Bucureşti şi dinamica deplasării sale după plecarea de la restaurant.

Inadvertenţe se regăsesc şi în declaraţiile martorului K., care, iniţial, a precizat că a însoţit partea civilă la Bucureşti, însă acesta l-a lăsat să aştepte pe o bancă între orele 11:00 - 16.00, la întoarcere povestindu-i că a fost agresat de "F.", pe când, în cursul judecăţii în fond, a relatat că atât la plecarea, cât şi la întoarcerea la patinoarul unde îl aştepta, J. era singur şi că i-a povestit că "a fost urmărit de inculpaţi pe şosea, i-a fost blocată maşina şi ameninţat că va fi băgat în portbagaj". Despre prezenţa martorei ZZZ., K. a arătat, doar în urma întrebărilor adresate de către partea civilă cu ocazia ascultării, că aceasta a fost luată pe drum, la întoarcerea spre casă, pentru ca în final, să nu poată afirma cu certitudine dacă martora a fost sau nu prezentă în autoturism şi în ce perioadă a deplasării.

Audiat în apel, martorul a arătat că deplasarea la Bucureşti a avut ca scop demontarea unui patinoar, că partea civilă l-a luat mai întâi pe el din Roşiori de Vede, apoi pe soţia sa din localitatea Nanov, cei doi lăsându-l la patinoar, întrucât trebuiau să ia bani de la cineva. La întoarcere, după aproximativ trei ore, J. era foarte speriat şi i-a spus că s-a întâlnit cu A. care l-a ameninţat din nou că îl bagă în portbagaj şi îl duce în pădure să-l omoare.

Modalitatea de desfăşurare a incidentului, expresiile folosite de inculpaţi, solicitările de a lăsa "mai uşor scrisul" ori ameninţările cu moartea şi gonirea de pe litoral au fost relatate, într-o formă similară părţii civile, de către martora ZZZ. cu prilejul primei audieri din 30 septembrie 2010, fără, însă, ca aceasta să facă vreo referire la pretinderea unei sume de bani de către A. ori la afirmaţii legate de partea civilă E. şi fără a indica prezenţa în autoturism a martorului K. Scopul deplasării a fost, potrivit declaraţiei martorei, confecţionarea unei chei, partea civilă oprindu-se, la un moment dat, să discute cu muncitorii ce demontau un patinoar. Cu ocazia recunoaşterii din fotografii efectuate tot la 30 septembrie 2010, martora i-a recunoscut pe cei doi inculpaţi ca fiind cei care au adresat injurii şi ameninţări lui J., în contextul precizat.

Aceleaşi aspecte au fost relatate de martoră, în esenţă, şi cu prilejul audierii în faţa instanţei de fond, ocazie cu care a arătat, expres, că nici la venire, nici la întoarcere, nu au fost însoţiţi de alte persoane, iar după incident s-au întors direct către localitatea PPPPP., fără a opri pe drum. Afirmaţiile inculpatului A. au fost de genul "să dispăreţi, vă arat eu vouă", "toată securitatea e a mea" "ai dat cu pixul acolo că te-a pus Mocea", precum şi legate de "ducerea în pădure şi agresarea sexuală", fără a rezulta referiri la pretinderea vreunei sume de bani. Martora a admis că a efectuat şi alte deplasări în Bucureşti, alături de partea civilă, la diferite intervale de timp, fără a-şi aminti dacă au fost sau nu însoţiţi de alte persoane în vreuna dintre ele, iar numele martorului K. a fost indicat doar în urma unei întrebări exprese adresate cu ocazia ascultării, amintirile martorei fiind destul de vagi.

Audiată în faţa instanţei de apel, martora ZZZ. a relatat, în esenţă, aceleaşi aspecte, precizând, însă, expres că s-a deplasat la Bucureşti împreună cu partea civilă şi K., pe care l-au lăsat la un patinoar care trebuia dezmembrat. A mai arătat că, deşi stătea în interiorul autoturismului, întrucât se afla la mică distanţă a auzit afirmaţiile celor doi inculpaţi care l-au vizat atât pe J., cât şi pe E. Astfel, A. l-a făcut pe J. "cioară infectă", i-a spus că "o să-l distrugă", că "o să-l facă să plece la el la Roşiori", că "are toată securitatea de partea lui", iar B. i-a spus "să aibă grijă unde dă cu pixul". Martora a mai arătat că nu a declarat în faţa procurorului că au fost însoţiţi în deplasare şi de martorul K. întrucât acesta nu a fost de faţă la incident. La întrebarea apărătorului ales al inculpatului A., martora a precizat că autoturismul în care se afla era parcat la circa 10-15 metri de locul incidentului, geamul din spate fiind deschis.

În declaraţia dată la 20 octombrie 2010, martora XXX. a făcut referire la discuţia purtată cu J., dar şi la prezenţa inculpaţilor, precizând că a auzit doar solicitarea adresată de B. lui J. de a sta pe loc şi că l-a observat pe A. îndreptându-se spre cei doi. A menţionat şi faptul că B. are în mod obişnuit un ton mai ridicat şi nu a putut să confirme dacă tonul acestuia ar fi fost mai ridicat decât de obicei. Şi în faţa primei instanţe martora a confirmat prezenţa părţilor la locaţie, însă a arătat că nu a asistat la discuţiile acestora şi nici nu a auzit, de la angajaţii localului, că ar fi avut loc vreun incident. Totodată, a exclus, în mod expres, eventuala prezenţă în zonă a unor angajaţi care să asigure paza restaurantului ori parcarea autoturismelor.

Cei doi inculpaţi au confirmat, în cursul judecăţii, existenţa unui contact verbal cu J. în data de 24 februarie 2010, însă au susţinut că A. i-ar fi solicitat părţii civile doar detalii despre reclamaţiile la poliţie şi au negat că ar fi adresat injurii sau ameninţări.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte arată că, întrucât circumstanţele faptice în care s-a desfăşurat acest incident au fost stabilite doar pe baza unor declaraţii ale părţii civile J. şi ale unor persoane apropiate acesteia, este necesară evaluarea atentă a respectivelor depoziţii şi valorificarea lor doar în măsura în care pot fi apreciate mai presus de orice îndoială rezonabilă.

În acest context, instanţa de control judiciar observă că declaraţiile persoanelor ascultate cu referire la acest incident conţin contradicţii vădite, fie în ceea ce priveşte identitatea şi numărul persoanelor care au efectuat deplasarea la Bucureşti, fie circumstanţele în care aceasta s-a realizat şi scopul deplasării, neconcordanţe determinate, cel mai probabil, de intervalul mare de timp scurs între data producerii incidentului şi prima audiere detaliată a părţilor/martorilor cu privire la aceste aspecte.

Astfel, partea civilă J. a arătat, în plângere, că a fost însoţit de doi colegi, abia la 30 septembrie 2010 menţionând numele martorei ZZZ., a cărei prezenţă a fost confirmată de K. doar cu prilejul audierii sale în apel. Aceeaşi este situaţia şi în privinţa martorei ZZZ. care în declaraţia dată în faţa primei instanţe a exclus prezenţa unei alte persoane în autoturism, pentru ca în apel să precizeze expres că martorul K. i-a însoţit în deplasarea la Bucureşti. Totodată, se observă neconcordanţe între declaraţiile acestor persoane ce vizează atât derularea evenimentelor (martorul K. relatând despre o blocare în trafic a autoturismului părţii civile, ce nu se circumscrie circumstanţelor în care s-a produs incidentul reclamat), cât şi conduita adoptată de către J. imediat ulterior incidentului (K. susţinând că partea civilă a venit singur la patinoar şi i-a relatat incidentul, iar ZZZ. că s-ar fi deplasat imediat spre PPPPP., fără a opri în altă locaţie, ca urmare a stării de teamă accentuate sub imperiul căreia s-ar fi aflat partea civilă, abia în apel cei doi martori menţionând oprirea la patinoar).

În plus, se constată că, deşi martora ZZZ. a fost audiată la mai mult de 8 luni de la incident, a menţionat o serie de elemente de detaliu a căror memorare ar fi trebuit să fie afectată, în mod firesc, de procesul uitării, împrejurare care, coroborată cu susţinerile sale constant contradictorii cu privire la prezenţa ori absenţa martorului K., persoană a cărui deplasare în Bucureşti fusese vehiculată de însăşi partea civilă, ridică serioase semne de întrebare cu privire la credibilitatea acesteia.

Or, în aceste condiţii şi având în vedere faptul că martorul K. a luat cunoştinţă indirect despre incidentul produs cu ocazia deplasării la Bucureşti, instanţa de control judiciar apreciază că, în mod justificat, judecătorul fondului a înlăturat din materialul probator depoziţiile martorilor ZZZ. şi K., acestea nefiind relevante pentru stabilirea situaţiei de fapt.

Pe de altă parte, declaraţiile părţii civile şi ale inculpaţilor A. şi B., coroborate cu cele ale martorei XXX., confirmă întâlnirea părţilor din data de 24 februarie 2010 şi purtarea unor discuţii cu acel prilej, însă conţinutul conversaţiei nu poate fi stabilit cu certitudine, părţile situându-se pe poziţii opuse sub acest aspect, clamând fie tonul agresiv şi proferarea de ameninţări în scopul gonirii de pe litoral ori al plăţii unei taxe de protecţie, fie tonul civilizat al discuţiilor, în cursul cărora s-ar fi cerut doar detalii legate de plângerile anterior formulate, putându-se, totuşi, aprecia, în absenţa altor probe obţinute prin mijloace obiective, că, în contextul conflictelor din datele de 17 februarie 2010 şi 18 februarie 2010, este puţin plauzibilă purtarea unei discuţii exclusiv amicale, cum a susţinut inculpatul A.

Deopotrivă, se observă că referirile la E., pe care A. le-ar fi făcut la acea dată, sunt extrem de vagi şi, mai degrabă, deduse de către J. din formulele plurale utilizate decât din afirmaţiile precis determinate ale inculpatului, aspect care, alături de împrejurarea că nu a formulat imediat o sesizare cu privire la acest incident, ci abia după trecerea unui interval de o lună, conduce la concluzia că întâlnirea din data de 24 februarie 2010 nu a generat în psihicul părţii civile o senzaţie de insecuritate atât de pregnantă încât să o determine să solicite concursul imediat al autorităţilor şi nici nu a avut, în mod obiectiv, amploarea reţinută în rechizitoriu.

Analizând probele mai sus expuse, Înalta Curte constată că, raportat la partea civilă E., discuţia purtată, la 24 februarie 2010, de inculpaţii A. şi B. cu J. nu a inclus proferarea unor ameninţări precise cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare, afirmaţiile folosite neavând aptitudinea de a-i inspira o temere serioasă, nefiind exercitate acte sau gesturi de natură a o alarma în mod real.

De altfel, contrar susţinerilor Parchetului, probatoriul nu oferă nici măcar indicii că discuţia ar fi avut menirea de a-l determina pe E. să plătească taxă de protecţie, susţinerile nepotului său fiind singulare, neconfirmate de alte probe a căror certitudine să fie mai presus de orice îndoială rezonabilă.

Din analiza coroborată a declaraţiilor părţilor a rezultat, însă, că discuţia din 24 februarie 2010 s-a axat pe nemulţumirea inculpatului A. determinată de formularea de către părţile civile a unor plângeri penale împotriva acestuia, ce a fost reproşată inclusiv părţii civile J., autor al sesizărilor.

Ca urmare, în absenţa unor probe certe care să permită stabilirea conţinutului exact al afirmaţiilor inculpatului, în mod corect judecătorul fondului a concluzionat că solicitările inculpatului A., necontestate, de a obţine detalii despre plângerile formulate nu constituie acte de constrângere, susceptibile de a se încadra în verbum regens al art. 194 C. pen. (1969) şi nici nu au avut ca obiect determinarea părţii civile să facă ori să nu facă ceva, lipsind scopul obţinerii injuste de către inculpat a unui folos, ca element al laturii subiective. Aceste consideraţii sunt valabile şi în ceea ce îl priveşte pe inculpatul B., prezenţa sa alături de A. şi solicitarea ca partea civilă "să lase mai încet scrisul" nerealizând elementele infracţiunii de şantaj, nici sub aspect obiectiv şi nici subiectiv.

În consecinţă, Înalta Curte nu poate primi susţinerile Parchetului şi ale apelantelor părţi civile privind greşita achitare a inculpaţilor A. şi B. atât pentru actul material orientat împotriva părţii civile E., cât şi pentru infracţiunea distinctă de şantaj îndreptată împotriva lui J.

A. 2. 3. Referitor la incidentul din data de 28/29 august 2010, Înalta Curte reţine că, în jurul orelor 02:00 - 02:30, inculpatul A. s-a deplasat, însoţit de alte 3 - 4 persoane, printre care GG., FF. şi H., la o terasă aparţinând celui din urmă, situată în staţiunea Jupiter, în imediata vecinătate a U.104, ocazie cu care toţi au consumat băuturi alcoolice şi au purtat discuţii, fără ca, la acea oră, să fie prezenţi şi alţi clienţi.

În jurul orelor 02:25, alertat fiind de prezenţa inculpatului, care, conform susţinerilor sale, vorbea pe un ton ridicat şi injurios, partea civilă E. a apelat serviciul unic de urgenţă 112, solicitând intervenţia organelor de poliţie. Acestea s-au deplasat la faţa locului la orele 02:30 şi, constatând că nu există vreun scandal şi reţinând susţinerile similare ale agenţilor de pază prezenţi la U.104, care nu aveau cunoştinţă de vreun incident, au părăsit locaţia, fără a dispune vreo măsură. Preventiv, partea civilă a solicitat şi prezenţa echipei de intervenţie a SC PP. SRL, însă inculpatul şi însoţitorii săi au părăsit terasa la orele 04:30, fără să se fi produs vreun incident.

În legătură cu cele petrecute în noaptea de 28/29 august 2010 au făcut precizări părţile civile E. şi J., martorii HHHH., IIII., P., GG., FF. şi H., precum şi inculpatul A.

Astfel, în plângerea formulată la 30 august 2010, partea civilă E. a arătat că, în noaptea respectivă, A., alături de trei persoane, printre care H., au consumat băuturi alcoolice la o terasă învecinată U.104, inculpatul adresând, atât înaintea, cât şi după plecarea organelor de poliţie chemate la faţa locului, injurii şi ameninţări cu moartea. A mai precizat că inculpatul era însoţit de 30 - 40 de persoane aflate la terasa de vis-a-vis. În declaraţia din 7 septembrie 2010, a precizat că, la data menţionată, în jurul orelor 02:45, J. şi GGGG. i-au comunicat că A. şi apropiaţii săi se află la terasa din imediata vecinătate a U.104, vorbind cu glas tare şi injurios la adresa sa, motiv pentru care, dorind să evite un conflict, a apelat serviciul 112. Conform precizărilor făcute în cursul judecăţii, inculpatul A. a adresat injurii şi ameninţări şi ulterior plecării organelor de poliţie, până la orele 04:30, însă diminuate ca violenţă.

Contrar susţinerilor acestuia, partea civilă J., ascultată cu privire la acest incident doar în cursul judecăţii, a precizat că, în noaptea menţionată, inculpatul A. a pătruns în suprafaţa aferentă U.104, trecând de bariera de protecţie, s-a apropiat de intrare şi a adresat insulte de genul "ciori infecte, vă fac de data asta", după care s-a aşezat la terasa învecinată, unde a rămas aproximativ o oră, interval în care a putut distinge că discuta despre afaceri, afirmând uneori "ciori infecte", fără a se înţelege clar expresiile folosite, deoarece nu vorbea pe un ton ridicat.

Declaraţia părţii civile J. denotă, însă, o percepţie exagerată a dimensiunilor incidentului, aspect care, coroborat cu inadvertenţele din depoziţiile celor două părţi civile, determină Înalta Curte să aibă în vedere doar acele susţineri ale acestora care se coroborează cu elementele de fapt ce rezultă din celelalte mijloace de probă.

Sub acest aspect, se constată că martorul HHHH., agent de pază ce asigura în acea noapte perimetrul U.104, a declarat, în cursul urmăririi penale, că, la orele 02:30, a observat 7-8 persoane care s-au aşezat la mesele de pe terasa învecinată U.104, au început să se manifeste gălăgios, iar după plecarea poliţiei, A. a adresat părţii civile cuvinte jignitoare, manifestându-se "ameninţător" minute în şir, până la sosirea echipajului de intervenţie alertat de E. Aceleaşi aspecte le-a relatat, în esenţă, şi cu prilejul audierii în faţa judecătorului fondului, când, însă, a infirmat categoric ipoteza pătrunderii inculpatului în suprafaţa unităţii, precizând că afirmaţiile acestuia, precum şi faptul că se consumau băuturi alcoolice, l-au determinat să îl contacteze pe agentul P., aflat în afara orelor de program. În opinia martorului, incidentul nu a cauzat o stare de temere părţilor civile şi nici lui personal.

Cel de-al doilea agent de pază, IIII., a precizat că atitudinea persoanelor de pe terasă a fost una pasivă, ce nu i-a atras atenţia, motiv pentru care s-a deplasat în spatele curţii U.104, confirmând, însă, sosirea organelor de poliţie. În cursul judecăţii, a confirmat aceleaşi împrejurări de fapt, arătând că grupul de patru persoane de pe terasa învecinată nu a discutat pe un ton ridicat, nu a adresat injurii ori ameninţări părţii civile, aceasta din urmă solicitând intervenţia poliţiei, dar şi a echipajului de intervenţie.

Martorul P. a confirmat, în cursul judecăţii, faptul că agentul HHHH. i-a solicitat intervenţia în acea noapte, întrucât nişte persoane aduc injurii, comunicându-i şi aspectul sosirii poliţiei, însă, ajuns la faţa locului, nu a observat vreun scandal ori prezenţa lui A. Ambii agenţi l-au informat că inculpatul, alături de alte persoane, adresaseră anterior injurii, însă nu i-a fost comunicată o eventuală pătrundere în curte a unor persoane străine.

Din raportul întocmit de lucrătorii Poliţiei Neptun, sosiţi la faţa locului în noaptea de 29 august 2010, rezultă că deplasarea acestora a fost determinată de sesizarea formulată la orele 02:30, în sensul că un grup de persoane adresează injurii lui E. S-a consemnat prezenţa a patru persoane la o masă, care au negat adresarea de ameninţări, precum şi faptul că agenţii de pază prezenţi, IIII. şi HHHH., nu aveau cunoştinţă despre proferarea de ameninţări sau injurii, concluzionându-se că sesizarea nu se confirmă.

Din procesul-verbal de redare a apelului la nr. x efectuat la data de 29 august 2010, ora 02:25, rezultă că E. a sesizat faptul că "a venit clanul A." la Jupiter, în faţa complexului şi adresează injurii, fiind prezente mai multe persoane.

Aspecte privind derularea incidentului rezultă şi din procesul-verbal în care s-au consemnat cele constatate de instanţa de fond cu prilejul vizionării imaginilor surprinse de camerele de supraveghere amplasate la U.104 în noaptea de 28/29 august 2010, acesta relevând că înregistrările din intervalul orar 02:30 (când la faţa locului au sosit organele de poliţie) - 04.30 (când inculpatul şi însoţitorii săi au părăsit terasa) confirmă prezenţa a 4 - 5 persoane pe terasa situată în imediata apropiere a U.104, precum şi că, în intervalul 02.37 - 02.42, organele de poliţie au discutat cu persoanele aflate pe terasă, în prezenţa agenţilor de pază, ulterior părăsind locaţia. Vizualizarea imaginilor a evidenţiat că, periodic, s-au purtat discuţii între cei aflaţi la masă şi alte persoane care s-au apropiat, pentru scurt timp, de masa lor, fără a rămâne la faţa locului, precum şi că, la orele 03:22, după un interval de aproximativ 40 minute de la sosirea poliţiei, a ajuns şi echipajul de intervenţie, pe parcursul întregii înregistrări constatându-se că nu au existat momente de agitaţie ori panică a agenţilor de pază sau a celor prezenţi şi nici dialoguri directe între aceştia.

Desfăşurarea evenimentelor în modalitatea surprinsă de camerele de supraveghere şi redată în procesul-verbal a fost confirmată atât de declaraţia inculpatului A., dată în cursul judecăţii, cât şi de depoziţiile martorilor GG., FF. şi H., aceştia precizând că discuţiile s-au purtat pe un ton normal, fără a fi adresate injurii sau ameninţări.

Se constată, astfel, în acord cu cele reţinute de prima instanţă, că probatoriul administrat infirmă, în totalitate, ipoteza exercitării, în noaptea de 29 august 2010, a unor ameninţări la adresa părţii civile, neputând fi primite argumentele invocate de aceasta şi de Parchet în sens contrar. Ca urmare, în absenţa unor astfel de ameninţări, verbale ori deduse din gesturi obiective, simpla prezenţă a inculpatului în circumstanţele descrise nu poate primi semnificaţia juridică a unui act de constrângere în sensul dispoziţiilor art. 194 C. pen. (1969).

Pe de altă parte, niciuna din probele administrate nu a relevat existenţa vreunei încercări de determinare a părţii civile să plătească taxă de protecţie ori să abandoneze afacerile din zona oraşului Mangalia, astfel cum susţine Parchetul, acesta valorificând, în mod artificial, percepţia subiectivă a părţii civile E.

Totodată, se constată că imaginile surprinse de camerele de supraveghere au evidenţiat, în mod obiectiv, că prezenţa inculpatului A. şi a celorlalte 3 - 4 persoane nu a generat agitaţia ori panica agenţilor de pază şi, cu atât mai puţin, o atingere adusă ordinii publice, de natură a se subsuma noţiunii de "scandal public", aceeaşi concluzie rezultând şi din coroborarea declaraţiilor martorilor HHHH., IIII. şi P. Ca urmare, în mod întemeiat, instanţa de fond a concluzionat că nemulţumirea părţii civile, generată de prezenţa ori tonul folosit de inculpat, are caracter singular şi nu echivalează cu indignarea ori revolta unei colectivităţi, astfel cum cer dispoziţiile art. 321 alin. (1) C. pen. (1969), nefiind de natură a justifica răspunderea penală a inculpatului pentru această infracţiune.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile apelantei părţi civile E. şi ale Parchetului vizând greşita achitare a inculpatului A. pentru actul material al infracţiunii continuate de şantaj şi pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice reţinute prin actul de sesizare în legătură cu incidentul din 29 august 2010.

A. 2.4. Pentru aceleaşi motive mai sus expuse, în lipsa unor acţiuni ale acuzaţilor care să poată fi circumscrise elementului material al infracţiunii de ameninţare (de altfel, comun cu cel al infracţiunii de şantaj), acţiuni care să fie apte, prin natura lor, să inspire părţilor civile o temere gravă şi temeinică, Înalta Curte nu poate da curs solicitării formulate de Parchet în cuprinsul motivelor scrise de apel, în sensul schimbării încadrării juridice a faptelor descrise anterior în infracţiunea prevăzută de art. 193 C. pen. (1969) şi a condamnării inculpaţilor A. (incidentele din 24 februarie 2010 şi 29 august 2010) şi F. (incidentele din 17 februarie 2010, 04 martie 2010 şi 06 martie 2010) pentru săvârşirea acesteia.

Totodată, nefondat este şi motivul de apel al Ministerului Public ce tinde la schimbarea încadrării juridice a faptei reţinută în actul de sesizare în sarcina F. F. în legătură cu incidentul din 17 februarie 2010 în infracţiunea de distrugere, având în vedere că probatoriul administrat nu a relevat, în data menţionată, efectuarea de către acesta a unor acţiuni care să se încadreze în latura obiectivă a infracţiunii prevăzută de art. 217 C. pen. din 1969 (respectiv a unor activităţi de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând unei alte persoane sau împiedicarea şi înlăturarea măsurilor de conservare ori de salvare a unui astfel de bun).

Doar cu prilejul incidentului din 18 februarie 2010 au rezultat date cu privire la trântirea la pământ a unor stâlpi metalici care erau amplasaţi provizoriu, însă în lipsa unei critici a procurorului care să vizeze schimbarea încadrării juridice a faptei în legătură cu acest incident, Înalta Curte nu poate analiza din oficiu o astfel de calificare, întrucât ar încălca în privinţa F. F. principiul recunoscut de art. 418 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte motivul de apel al Parchetului referitor la greşita încadrare juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor B., în legătură cu incidentele din 18 februarie 2010 şi 24 februarie 2010, şi G., în ceea ce priveşte incidentele din 17 februarie 2010, 18 februarie 2010, 4 martie 2010 şi 6 martie 2010, astfel cum a fost precizat cu prilejul cuvântului la dezbateri, Înalta Curte, în considerarea argumentelor expuse în dezvoltările anterioare, care fundamentează concluzia temeiniciei soluţiei de achitare pronunţată de prima instanţă pentru infracţiunile de şantaj şi pentru cele de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice (parţial), apreciază că acesta nu poate fi valorificat în sensul solicitat de acuzare, orice analiză sub acest aspect fiind lipsită de consecinţe juridice, din moment ce faptele inculpaţilor nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor imputate, neputând fi angajată răspunderea lor penală.

A. 2. 5. Constatând că soluţia de achitare a inculpaţilor A. şi F. pentru actele materiale ale infracţiunii continuate de şantaj în dauna părţii civile E., vizând publicarea celor trei articole în ziarul "Replica de Constanţa" la datele de 28 iulie 2010, 6 august 2010 şi 12 august 2010 şi discuţia purtată de F. F. cu R. la 22 iulie 2010 nu a fost criticată de către Parchet, Înalta Curte nu va mai proceda la analizarea situaţiei de fapt şi a chestiunilor de drept relevante cu privire la aceasta, ce au fost corect reţinute şi dezlegate de judecătorul curţii de apel, nefiind evidenţiate elemente de nelegalitate a sentinţei primei instanţe.

A. 3. În legătură cu întocmirea celor trei procese-verbale de sancţionare contravenţională datate 20 aprilie 2010, criticile Parchetului au vizat greşita achitare a inculpaţilor F. pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969), şi Q. sub aspectul infracţiunilor de instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, în formă continuată, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), şi instigare la fals în declaraţii, în formă continuată, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 292 C. pen. (1969) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), ambele comise în data de 21 aprilie 2010, arătându-se că probatoriul administrat în cauză a relevat existenţa faptelor în modalitatea descrisă în actul de sesizare, cu precizările făcute în motivele de apel, precum şi împrejurarea că luarea, de către Q, a deciziei de sancţionare contravenţională a firmelor aparţinând părţii civile E. a fost determinată de F. F., cu prilejul discuţiilor dintre cei doi acuzaţi. În plus, s-a arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a concluzionat că, în afara menţiunilor false referitoare la data întocmirii şi prezenţa martorului asistent la momentul constatării lipsei contravenientului, celelalte aspecte constatate prin procesele-verbale de sancţionare contravenţională sunt corespunzătoare şi legale, în condiţiile în care chiar martora U. a recunoscut că nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 16 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001, iar cele două acte întocmite de martorul V. încalcă dispoziţiile imperative ale art. 1 şi art. 19 alin. (1) din aceeaşi ordonanţă.

Ca urmare, s-a considerat că acţiunile Q, descrise la fila x pct. e din rechizitoriu, întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni în formă continuată, prima constând în determinarea martorului V. să încheie două note de constatare şi, ulterior, două procese-verbale de constatare a contravenţiei pentru SC W. SRL, deşi cunoştea că pentru lucrările de reparaţii realizate la U.129 Neptun nu este necesară autorizaţia de construire, precum şi în determinarea martorei U. să omită menţionarea în procesul-verbal a prezenţei părţii civile J. la faţa locului şi a obiecţiunilor prezentate de acesta, urmărind astfel vătămarea intereselor legale ale părţii civile E., conducătorul de facto al societăţii, fapte prevăzute de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), iar cea de-a doua vizând determinarea martorilor V. şi U. să ateste, în mod mincinos, în conţinutul Proceselor-verbale de constatare a contravenţiei nr. x/18 din 20 aprilie 2010, nr. x/11 din 20 aprilie 2010 şi nr. x/10 din 20 aprilie 2010, calitatea de martor asistent a inculpatului T., iar a celei din urmă martore să menţioneze că la locul constatării contravenţiei nu a fost prezentă nicio persoană din partea unităţii sancţionate, fapte incriminate de dispoziţiile art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 289 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), aşa cum în mod corect s-a reţinut în actul de sesizare a instanţei.

Totodată, procedând la interpretarea gramaticală a rechizitoriului, procurorul a apreciat că fapta F. F., descrisă la fila x pct. e teza I, constând în aceea că, în perioada 16 aprilie 2010 - 21 aprilie 2010, l-a determinat pe Q să instige funcţionari ai Primăriei Mangalia (în speţă pe martorii V. şi U.) la comiterea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prin exercitarea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, urmărind prin aceasta producerea unei vătămări a intereselor legale a părţii civile E., întruneşte elementele constitutive ale instigării la instigare la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 25 C. pen. (1969) şi art. 246 C. pen. (1969). Astfel, s-a arătat că fapta comisă de martorul V. a constat în exercitarea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, întrucât la îndemnul Q a întocmit note de constatare şi, ulterior, două procese-verbale de constatare a contravenţiei, deşi cunoştea că pentru lucrările realizate la U.129 Neptun nu era necesară autorizaţia de construire, fiind vorba de lucrări de reparaţii, în timp ce martora U., cu nerespectarea îndatoririlor specifice funcţiei, la îndemnul aceluiaşi inculpat, a întocmit o notă de constatare şi, ulterior, un proces-verbal de sancţionare a contravenţiei în care nu a menţionat prezenţa la faţa locului a părţii civile J. şi obiecţiunile făcute de acesta.

Pe de altă parte, s-a arătat că la fila x pct. e teza a II-a din rechizitoriu a fost descrisă cea de-a doua faptă săvârşită de acelaşi inculpat, constând în aceea că l-a instigat pe inculpatul T. să ateste, în fals, prin semnarea celor trei procese-verbale de constatare a contravenţiei, calitatea sa de martor asistent, respectiv de persoană care a fost prezentă la momentul întocmirii procesului-verbal şi care a confirmat lipsa reprezentantului societăţii la faţa locului, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

În ceea ce priveşte forma de participaţie cu care Q a comis infracţiunea descrisă la pagina 92 pct. b din rechizitoriu, s-a arătat că aceasta este cea a instigării la instigare la infracţiunea de fals în declaraţii, în sensul că l-a determinat pe F. F. să îl instige pe coinculpatul T. să îşi asume, în mod fals, calitatea de martor asistent cu ocazia întocmirii proceselor-verbale de constatare a contravenţiei nr. x/18 din 20 aprilie 2010, nr. x/11 din 20 aprilie 2010 şi nr. x/10 din 20 aprilie 2010.

În raport cu aceste consideraţii, Parchetul a criticat greşita încadrare juridică a faptelor comise, la 21 aprilie 2010, de inculpaţii F. (fapta de instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, descrisă la pagina nr. 87 pct. e din rechizitoriu) şi Q. (fapta de instigare la fals în declaraţii, descrisă la pagina nr. 92 pct. b din rechizitoriu), solicitând schimbarea calificării lor juridice din infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969) în două infracţiuni prevăzute de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 25 C. pen. (1969) şi art. 246 C. pen. (1969) şi art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), ambele cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), în privinţa primului inculpat, şi din infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) în cea prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 25 C. pen. (1969) şi la art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), în cazul celui de-al doilea.

Deşi cu prilejul dezbaterilor, în legătură cu această critică, reprezentantul Ministerului Public a susţinut că fapta comisă de F. F. trebuie încadrată juridic în dispoziţiile art. 31 alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 289 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), iar cea săvârşită de Q în prevederile art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 292 C. pen. (1969), această împrejurare nu poate echivala cu o modificare a motivelor scrise de apel din moment ce procurorul de şedinţă nu a prezentat cu acea ocazie argumentele în fapt şi în drept care fundamentează solicitarea formulată, necesare pentru realizarea apărărilor corespunzătoare de către inculpaţi şi pentru aprecierea de către instanţa de apel a temeiniciei criticilor invocate.

La rândul său, apelantul inculpat Q. a criticat sentinţa curţii de apel sub aspectul netemeiniciei soluţiei de condamnare pentru instigare la infracţiunea de fals intelectual, în formă continuată, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 289 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), solicitând achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. pe motiv că probele administrate în cauză în cursul judecăţii nu demonstrează comiterea de către acesta a vreunei acţiuni de determinare a funcţionarilor publici V. şi U. să încheie cele trei procese-verbale de contravenţie prin atestarea unor împrejurări nereale.

Procedând la propria evaluare a materialului probator administrat în cauză în ambele faze procesuale, Înalta Curte, contrar susţinerilor apelantului Q. şi ale Ministerului Public, constată că prima instanţă a reţinut în mod judicios situaţia de fapt şi a făcut o corectă încadrare juridică a acţiunilor imputate inculpaţilor, neexistând motive de reformare a hotărârii apelate sub aspectul chestiunilor criticate în motivele de apel.

Astfel, se reţine că, în urma incidentelor din luna martie 2010, situaţia construcţiilor edificate în zona U.129 a ajuns în atenţia funcţionarilor Direcţiei Corp Control din cadrul Primăriei Mangalia, în cadrul căreia, la data de 01 aprilie 2010, a fost delegat în funcţia de şef serviciu zona III Q, acesta având, în principal, atribuţii de coordonare a activităţii direcţiei şi de verificare a acţiunilor funcţionarilor din subordine. Conform fişei postului, persoanele aflate în subordinea inculpatului aveau ca principale atribuţii de serviciu verificarea în teren a legalităţii construcţiilor şi constatarea contravenţiilor.

În calitatea deţinută, având cunoştinţă de edificarea construcţiilor fără autorizaţie, ridicate de SC W. SRL la U.129 Neptun şi de SC AAA. SRL la Jupiter, Q a luat decizia de a stopa continuarea lucrărilor, manifestându-şi, iniţial, dorinţa de a discuta această chestiune direct cu partea civilă E., căreia i-a comunicat telefonic, la data de 15 aprilie 2010, necesitatea de a opri lucrările până la clarificarea situaţiei. Imposibilitatea părţii civile de a se prezenta la primărie în săptămâna respectivă, dar şi conţinutul acestei discuţii, în ansamblul său, au determinat amânarea întâlnirii, dar şi nemulţumirea Q., care a luat decizia de a sancţiona contravenţional partea civilă, solicitând funcţionarilor din subordine să verifice în teren legalitatea construcţiilor ce se edificau de cele două societăţi comerciale atât la Neptun, cât şi la Jupiter.

În urma verificărilor efectuate, la data de 20 aprilie 2010, în cele două locaţii, au fost întocmite trei procese-verbale de constatare a contravenţiilor, respectiv, pentru locaţia din Neptun Procesele-verbale nr. x/11 din 20 aprilie 2010 şi nr. x/10 din 20 aprilie 2010, ambele întocmite de referentul V., iar pentru locaţia din Jupiter Procesul-verbal nr. x/18 din 20 aprilie 2010 întocmit de U., în cuprinsul cărora s-a reţinut edificarea unor construcţii noi din beton ori metal - fixate în ciment - fără autorizaţie de construire, contrar prevederilor art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991, şi care, deşi au fost datate 20 aprilie 2010, au fost completate ulterior, la 22 aprilie 2010.

Deşi partea civilă nu a fost prezentă la efectuarea verificărilor în teren, această situaţie nu a fost constatată nemijlocit, la acel moment, de un martor asistent, cei doi funcţionari ai primăriei nefiind însoţiţi în teren de vreo persoană care să ateste absenţa părţii de la locul constatărilor. Cu toate acestea, cele trei procese-verbale cuprind, printre altele, menţiunea "Subsemnatul T. (cu datele de stare civilă), în calitate de martor, declar că numitul E. nu este de faţă/refuză/nu poate să semneze procesul-verbal".

Absenţa unui martor asistent la momentul constatărilor în teren a fost adusă la cunoştinţa Q, care, conştient fiind de faptul că numai menţionarea unui martor asistent conferă legalitate deplină proceselor-verbale, a luat hotărârea de a apela la F., în scopul identificării, de către acesta din urmă, a unei persoane de încredere care să figureze în calitate de martor asistent.

În executarea acestei rezoluţii, la data de 21 aprilie 2010, Q l-a contactat telefonic pe F., căruia i-a solicitat să îi trimită o persoană dispusă să semneze procesele-verbale, după ce, în prealabil, a observat construcţiile edificate de societăţile părţii civile. În urma acordului F. F. de a-i trimite, în dimineaţa următoare, o astfel de persoană, la data de 22 aprilie 2010, inculpatul T., şofer al acestuia, s-a prezentat la Primăria Mangalia însoţit de inculpat, unde, îndrumat de Q., s-a deplasat în biroul celor doi agenţi constatatori şi a semnat, în calitate de martor asistent, cele trei procese-verbale de constatare a contravenţiilor, atestând în mod nereal, în fiecare caz, absenţa părţii civile de la locul faptelor, pretins constatată în mod nemijlocit.

Audiat ulterior în calitate de martor, la data de 12 octombrie 2010, inculpatul T. a făcut afirmaţii mincinoase privitor la împrejurări esenţiale pentru lămurirea cauzei şi asupra cărora a fost întrebat, susţinând în mod nereal că s-a prezentat la primărie din proprie iniţiativă, ca simplu cetăţean, în scopul de a formula o sesizare referitoare la construcţiile edificate de partea civilă pe domeniul public. A susţinut, de asemenea nereal, că a fost chemat ulterior, în cursul aceleiaşi zile, pentru a semna un singur proces-verbal, în care se atesta o situaţie de fapt pe deplin conformă sesizării sale, nefiind rugat de o altă persoană să semneze "în fals", actul constatator.

Din examinarea proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice înregistrate în cauză în intervalul aprilie-mai 2010, însă cu precădere a celor purtate între 12 mai 2010 şi 14 mai 2010 de către F. şi Q., dar şi de partea civilă E., între ei ori cu alte persoane, rezultă o anumită obişnuinţă a agenţilor economici ce îşi desfăşurau activitatea pe litoral de a edifica construcţii, fără a obţine, în prealabil, autorizaţia de construire obligatorie conform Legii nr. 50/1991, situaţie care s-a grefat atât pe pasivitatea organelor locale cu atribuţii în constatarea şi sancţionarea faptelor contrare acestei legi, dar şi pe rivalitatea generată constant de interesele contrare ale comercianţilor activi în zonă, ce a determinat polarizarea inclusiv a angajaţilor instituţiilor publice locale în jurul unuia sau a altuia dintre oamenii de afaceri consideraţi influenţi pe plan local.

Conţinutul comunicărilor telefonice repetate purtate de inculpaţii Q. şi F., dar şi de acesta din urmă cu alţi angajaţi ai Primăriei, precum MM., atestă poziţionarea, cel puţin aparentă, a acestor doi funcţionari în tabăra adversă celei în care era plasată partea civilă E.

Interceptarea convorbirii telefonice efectuată la data de 15 aprilie 2010, ora 17:07, relevă că Q. l-a contactat pe E., în scopul declarat de a discuta despre construcţiile care se executau "în centru" la Neptun, fără autorizaţie de construire, conţinutul acesteia evidenţiind atât rezoluţia, deja adoptată la acel moment, a inculpatului de a sancţiona contravenţional partea civilă, cât şi tonul ambelor părţi, dominat de iritare, mascată uneori de familiaritate. Din cuprinsul acesteia, rezultă că, la acea dată, Q cunoştea împrejurarea că, pentru lucrările de construcţie ce se efectua în zonă, partea civilă nu deţinea, în fapt, autorizaţia de construire necesară, inculpatul intenţionând, încă de la acel moment, să dispună măsurile necesare, reacţia părţii civile întărindu-i hotărârea.

Acest ultim aspect rezultă şi din convorbirea din data de 16 aprilie 2010, ora 11:32, când F. l-a contactat telefonic pe Q., prilej cu care a antamat succint chestiunea unităţilor pe care le deţinea în zonă şi a conflictului cu partea civilă E., interesându-se de posibilitatea de a delimita proprietăţile, context în care cel de-al doilea i-a comunicat intenţia de a sancţiona contravenţional partea civilă.

Înalta Curte observă, astfel, în acord cu judecătorul fondului, că cele două convorbiri telefonice reliefează, adoptarea, de către Q, care, în virtutea propriilor atribuţii de serviciu, cunoştea caracterul neautorizat al construcţiilor ridicate de partea civilă, a hotărârii de a o sancţiona contravenţional pe aceasta, decizia fiind luată anterior şi independent de orice discuţie ulterioară purtată cu F.

În plus, se constată că, aşa cum rezultă din probatoriul administrat (procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate în perioada aprilie-mai 2010, cu precădere convorbirea purtată de A. cu ziarista M. la 16 aprilie 2010, Adresa nr. x din 16 aprilie 2010 a Primăriei Mangalia), în perioada respectivă, Q, care fusese recent numit în funcţia de şef al Corpului de control, a demarat operaţiuni ample de verificare şi demolare a construcţiilor ridicate neautorizat.

Împrejurarea că decizia Q vizând sancţionarea contravenţională a firmelor părţii civile a fost adoptată independent de orice acţiune de determinare ce ar fi fost exercitată de F. F. rezultă şi din convorbirea purtată în data de 21 aprilie 2010, ora 14:42, iniţiată de primul inculpat, care îi comunică celui de-al doilea existenţa proceselor-verbale de sancţionare, dar şi necesitatea confirmării constatărilor de către un martor asistent, solicitându-i să îi trimită o persoană dispusă să semneze înscrisurile.

Faptul că F. s-a conformat acestei solicitări reiese din convorbirea telefonică din data de 26 aprilie 2010 purtată cu o doamnă, al cărei conţinut relevă şi împrejurarea ce a generat rivalitatea dintre părţi, legată esenţial de preluarea activelor comerciale din Neptun de către partea civilă ("Ce, ne-a zis cineva atunci când au luat ei BBB.? Nici nu ne-a zis… Şi Coralul şi BBB. şi acum…ai noştri din oraş au devenit din proprietari chiriaşi").

Aspectele privind încheierea celor două procese-verbale de sancţionare pentru construcţiile din Neptun rezultă şi din declaraţia martorului V., agentul constatator care le-a întocmit, acesta arătând că, la data de 20 aprilie 2010, superiorul său ierarhic Q. le-a solicitat, lui şi colegei sale U., să se deplaseze în zona de competenţă, pentru a verifica eventualele construcţii neautorizate, atrăgându-le atenţia sa treacă şi pe la E. şi să îi aplice amendă. Deplasându-se în teren, martorul a constatat, personal, însă în absenţa unui martor asistent, prezenţa la U.129 a două construcţii din fier beton, respectiv o terasă din beton, ambele ridicate neautorizat. Susţinerile martorului în sensul că cele două procese-verbale au fost întocmite, în aceeaşi zi, fără a se menţiona numele vreunui martor asistent, sunt infirmate de convorbirile telefonice mai sus menţionate, precum şi de împrejurarea că doar prezentarea lui T. la primărie la data de 22 aprilie 2010 a făcut, în mod obiectiv, posibilă completarea înscrisurilor, inclusiv cu datele sale, la această din urmă dată, iar nu anterior.

Posibilitatea ca cele două procese-verbale să fi fost întocmite la sediul primăriei în ziua constatării a fost susţinută de martor şi cu prilejul audierii sale în cursul judecăţii, acesta precizând, cu caracter cert, că ele au fost semnate de către T. la o dată ulterioară. Cu această ocazie, martorul a mai arătat că, de principiu, procesele-verbale nu se întocmeau doar la sediul primăriei, ci la locul constatării contravenţiei, fiind însoţite uneori de note de constatare.

Cel de-al doilea agent constatator, U., a declarat, cu prilejul audierii de către procuror, că verificările efectuate personal la Jupiter, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, au evidenţiat ridicarea unei plăci din beton fără autorizaţie, a doua sau a treia zi comunicându-i superiorului său Q. cele constatate, acesta solicitându-i să încheie proces-verbal şi afirmând, legat de absenţa unui martor la constatare, că "vor vedea". Martora a confirmat că inculpatul T. s-a prezentat la primărie pentru a semna procesul-verbal după întocmirea acestuia, afirmând că ştie despre ce este vorba. Audiată de către curtea de apel, martora a precizat expres că lucrările ce se efectuau la Jupiter vizau ridicarea unei construcţii noi, pentru care era necesară o autorizaţie de construire, adresa invocată de către angajaţii părţii civile neavând valoarea unei astfel de autorizaţii, şi a confirmat că procesul-verbal de contravenţie s-a întocmit la o altă dată, fiind semnat de T. ulterior, calificând procedeul utilizat în acest caz fiind unul atipic.

Aşa cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, prin adresa invocată drept "aviz" de către E., s-au comunicat părţii civile lucrările care, conform legii, pot fi executate fără autorizaţie de construire (în ansamblu doar lucrări de reparaţii ori zugrăveli interioare şi exterioare, iar nu de edificare a unor construcţii noi), fiind înscrisul eliberat ca urmare a incidentului din data de 04 martie 2010.

În declaraţia iniţială, dată în calitate de martor, de către T., acesta a susţinut, nereal, că ar fi observat construcţiile ce se edificau în apropierea terasei lui E., pe domeniul public, fapt ce l-ar fi determinat ca, din proprie iniţiativă, să se prezinte la primărie, în biroul Q, şef corp control şi să relateze verbal (iniţial arătând că şi în scris) cele constatate, precum şi că, în aceeaşi zi, la orele 15:30, cel din urmă i-ar fi solicitat să vină la biroul său, unde i-a prezentat un proces-verbal, completat cu datele sale de U., pe care l-a semnat după ce l-a citit, fără a cunoaşte, însă, dacă s-au dispus sancţiuni şi pentru locaţia din Jupiter, evidenţiindu-se, astfel, încercarea martorului de a exclude orice implicare a F. F. în acţiunea de întocmire a celor trei procese-verbale.

Depoziţiile date, la aceeaşi dată, în calitate de învinuit atestă revenirea parţială asupra susţinerilor iniţiale, T. arătând că a constatat edificarea construcţiilor menţionate în prezenţa lui F., care l-a şi sfătuit să se prezinte la primărie şi să depună o reclamaţie, şi că a semnat cele trei procese-verbale înmânate de U. în aceleaşi împrejurări, fără a cunoaşte, însă, conţinutul lor.

Audiat în cursul judecăţii, inculpatul T. a adoptat o poziţie similară, confirmând că s-a deplasat la primărie cu F., dar din proprie iniţiativă, cel din urmă însoţindu-l pentru rezolvarea unor treburi personale, iar în urma sesizării s-a completat un proces-verbal, celelalte două fiindu-i prezentate pentru semnare deja completate. Având în vedere că afirmaţiile inculpatului din cursul judecăţii sunt infirmate în totalitate de proba testimonială şi interceptările convorbirilor telefonice mai sus menţionate, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, reţine că inculpatul T. a fost trimis la Primărie de F. F. în unicul scop de a semna cele trei procese-verbale în care se atesta nereal că ar fi constatat personal lipsa părţii civile E. la momentul verificărilor efectuate de agenţii constatatori.

F. F. a adoptat, în esenţă, o poziţie similară coinculpatului T.

În declaraţiile date, Q a arătat că, aflând, în perioada martie - aprilie 2010, de la F. F. că partea civilă E. a început construirea unui carusel în Neptun, fără autorizaţie, a dispus verificări în teren de către lucrătorii LL. şi V., aceştia întocmind note de constatare privind ridicarea unui carusel şi a unei platforme betonate, fără autorizaţie. Partea civilă a refuzat să semneze procesele-verbale de contravenţie întocmite cu acea ocazie, context în care primarul localităţii, aflând despre această poziţie, i-a solicitat să caute un martor care să cunoască situaţia din teren şi să semneze actele. În acest context, a admis că l-a sunat pe F. (întrucât cunoştea situaţia) şi l-a rugat să îi trimită un martor în acest scop, aflând ulterior că acesta a semnat înscrisurile. A mai arătat că, în aceeaşi perioadă, la sesizarea primarului privind construcţiile fără autorizaţie din Jupiter, U. şi LLLL. s-au deplasat la faţa locului, au întocmit nota de constatare pe baza căreia partea civilă a fost sancţionată contravenţional la data de 20 aprilie 2010, necunoscând, însă, împrejurările întocmirii procesului-verbal.

Cu prilejul audierii în cursul judecăţii, inculpatul a susţinut, preponderent, că rolul martorului asistent era doar de a atesta lipsa contravenientului la locul faptei sau refuzul său de a semna, împrejurări reale şi menţionate ca atare în cele trei înscrisuri contestate, precizând, totodată, că primarul localităţii a fost cel care a dispus întocmirea proceselor-verbale de constatare la sediul primăriei, acesta fiind motivul pentru care, în cauza de faţă, înscrisurile s-au întocmit la data de 22 aprilie 2010.

Premergător analizării chestiunilor de drept relevante, se impune a se menţiona că, potrivit art. 371 C. proc. pen. (text care corespunde art. 317 C. proc. pen. 1968), judecata se mărgineşte la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare, acesta fiind cel care stabileşte obiectul şi limitele cercetării judecătoreşti, neputându-se proceda la extinderea acţiunii penale pentru alte împrejurări factuale, ce nu au format obiectul trimiterii în judecată. Această interdicţie are ca scop asigurarea dreptului la apărare al persoanelor deferite instanţei care, încă de la momentul începerii judecăţii dispuse de judecătorul de cameră preliminară (în speţă, de judecătorul fondului în condiţiile art. 300, art. 321, art. 322 C. proc. pen. 1968), trebuie să cunoască într-o manieră clară şi completă toate acuzaţiile şi circumstanţele ce le caracterizează pentru a beneficia de un proces echitabil şi a putea să aducă toate argumentele ce le dovedesc nevinovăţia.

Aşadar, modificarea sau completarea acuzaţiilor de către procuror cu prilejul dezbaterilor ori al motivării unei căi de atac sau a cererii de schimbare a încadrării juridice formulată în apel contravine normelor procesual penale întrucât conduce la reconfigurarea împrejurărilor faptice imputate după epuizarea momentului instituit de lege, ceea ce echivalează cu o nesocotire atât a principiului separării funcţiilor judiciare, cât şi a dreptului la apărare, în condiţiile în care limitele şi obiectul judecăţii stabilite prin rechizitoriu sunt supuse controlului de legalitate în faza camerei preliminare (respectiv în etapa reglementată în vechea codificare de art. 300 C. proc. pen. 1968), fiind exclusă extinderea ulterioară a acestora în etapa judecăţii.

Deşi în reglementarea anterioară dispoziţiile art. 336 C. proc. pen. (1968) permiteau, în cursul judecăţii, extinderea procesului penal cu privire la alte fapte decât cele pentru care inculpatul fusese trimis în judecată, din verificarea actelor dosarului, se constată că, în speţă, procurorul nu a formulat vreo solicitare întemeiată pe textul de lege menţionat, primele susţineri referitoare la caracterul nereal al aspectelor constatate de funcţionari cu prilejul deplasării în teren şi la nelegalitatea dispoziţiei de sancţionare contravenţională a părţii civile ori la acordarea unei semnificaţii penale contribuţiei F. F. la încheierea celor trei procese-verbale fiind făcute la momentul dezbaterilor în fond, iar imputarea acestuia din urmă a unor acţiuni de determinare a inculpatului T. să declare aspecte nereale s-a realizat doar prin motivele de apel.

În acest context, coroborând partea expozitivă a rechizitoriului cu analiza efectuată la secţiunea IV. Încadrarea în drept a actului de sesizare, dar şi cu precizările formulate în condiţiile art. 300 C. proc. pen. (1968) pe cursul judecăţii în fond, Înalta Curte reţine, în acord cu prima instanţă, că ceea ce se impută Q este determinarea celor doi subordonaţi de a încheia în mod fraudulos trei procese-verbale de contravenţie, prin atestarea a două împrejurări nereale, respectiv data întocmirii acestora şi pretinsa prezenţă a martorului asistent la momentul constatării lipsei contravenientului, realitatea celorlalte elementele faptice constatate şi consemnate de cei doi funcţionari ori legalitatea dispoziţiei de sancţionare contravenţională reprezentând aspecte confirmate de probatoriul administrat, necontestate şi însuşite ca atare de către organul de urmărire penală, care nu a imputat inculpatului, în actul de trimitere în judecată, demersul în sine de sancţionare contravenţională, ci doar modalitatea în care el s-a materializat în cele trei procese-verbale.

Raportat la toate aceste considerente, instanţa de control judiciar constată că, în mod corect, curtea de apel a apreciat că fapta Q care, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, la diferite intervale de timp, i-a determinat pe funcţionarii V. şi U. să încheie, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, la data de 22 aprilie 2010, trei procese-verbale de sancţionare contravenţională a reprezentantului SC W. SRL şi SC AAA. SRL, în cuprinsul cărora s-a atestat în mod nereal data întocmirii înscrisurilor ca fiind 20 aprilie 2010, precum şi prezenţa martorului asistent T. la momentul constatării contravenţiilor, constituie infracţiunea de fals intelectual în forma de participaţie a instigării şi în formă continuată, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 289 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), fără a realiza, însă, concomitent, şi conţinutul constitutiv al infracţiunii de instigare la abuz în serviciu, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), astfel cum s-a arătat prin rechizitoriu, dar şi în motivele scrise de apel ale Parchetului.

Sub acest aspect, se constată că procedura parcursă prealabil întocmirii proceselor-verbale, realitatea constatărilor funcţionarilor ori caracterul contravenţional al faptelor reţinute în sarcina părţii civile au fost confirmate de probatoriul administrat, inclusiv de înscrisurile depuse pe parcursul judecăţii, iar deplasarea martorilor V. şi U. la U.129 ori Jupiter, activitatea desfăşurată şi întocmirea unor procese-verbale de sancţionare contravenţională corespundeau pe deplin atribuţiilor acestora de serviciu, după cum şi dispoziţiile date de către Q., în calitate de şef al corpului de control (de a efectua verificări în zona de competenţă, acolo unde existau date că se construieşte fără autorizaţie), erau conforme îndatoririlor sale stabilite prin fişa postului.

În plus, nici în faza de urmărire penală şi nici în cursul judecăţii, nu s-au constatat încălcări obiective ale acestor atribuţii, de natură a contura, suplimentar faţă de inserarea nereală a unor menţiuni în procesele-verbale, săvârşirea unor acte care să poată fi circumscrise verbum-lui regens al art. 246 C. pen. (1969). Deşi interceptările convorbirilor telefonice au reliefat existenţa unor relaţii de prietenie între inculpaţii Q. şi F., acestea prezintă relevanţă doar din perspectiva mobilului faptei de instigare la fals intelectual, în absenţa adoptării unor dispoziţii ori măsuri contrare atribuţiilor de serviciu neputând atrage, prin ele însele, răspunderea penală a primului inculpat.

Înalta Curte subliniază, în acest context, că, faţă de calitatea specială pe care trebuie să o deţină subiectul activ al infracţiunii de fals intelectual, şi anume aceea de funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, orice astfel de faptă penală aduce atingere inclusiv relaţiilor sociale privind buna desfăşurare a activităţii de serviciu, acestea constituind, de altfel, obiectul juridic secundar al infracţiunii analizate.

Ca urmare, în mod corect, prima instanţă a apreciat că, în absenţa unei alte acţiuni/omisiuni în mod obiectiv distincte de cea a simplei falsificări a unui înscris oficial, care să preceadă ori să însoţească această din urmă acţiune, activitatea de falsificare comisă de funcţionarul public în exerciţiul funcţiei constituie doar infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (1969), iar nu şi cea prevăzută de art. 246 C. pen. (1969), în concurs real, şi a dispus, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. (1968), achitarea Q. Emil sub aspectul instigării la infracţiunea de abuz în serviciu, neputând fi primite criticile formulate de Parchet sub acest aspect.

Neîntemeiate sunt şi criticile Ministerului Public referitoare la greşita achitare a Q sub aspectul săvârşirii instigării la infracţiunea de fals în declaraţii comisă de T. Astfel, probatoriul administrat în cauză (convorbirile telefonice interceptate) a relevat că persoana care l-a determinat pe T. să semneze procesele-verbale în calitate de martor asistent şi să declare, neadevărat, că a constatat personal lipsa părţii civile, a fost F., iar nu Q, acesta din urmă limitându-se doar la formularea ideii de a se găsi o persoană care să semneze în respectiva calitate procesele-verbale, idee pe care a transmis-o coinculpatului.

Or, în condiţiile în care discuţia dintre cei doi nu a fost urmată de acţiuni ale Q de identificare a unei astfel de persoane ori de determinare a martorului asistent, prin orice mijloace, să facă declaraţii neadevărate, toate aceste demersuri fiind efectuate de către F. F., în virtutea ascendentului pe care i-l conferea calitatea de angajator al coinculpatului T., fără vreo contribuţie a funcţionarului public, în mod corect instanţa de fond a apreciat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals în declaraţii, în forma de participaţie a instigării, fie ea şi mediată, cum a susţinut Parchetul în motivele de apel.

Pe de altă parte, se constată că aportul F. F. la determinarea coinculpatului T. nu a făcut, în concret, obiectul sesizării instanţei de fond, fapta nefiind reţinută prin rechizitoriu, care s-a limitat la a-i imputa acestuia doar acţiunea de determinare a Q la o pretinsă încălcare a atribuţiilor de serviciu, şi nici nu a fost dedusă ulterior judecăţii, în condiţiile prevăzute de art. 336 C. proc. pen. (1968). Ca urmare, având în vedere consideraţiile teoretice de mai sus, Înalta Curte nu poate valorifica, în sensul solicitat, motivul de apel al Parchetului vizând condamnarea F. F. pentru această faptă.

În ceea ce priveşte conţinutul discuţiilor telefonice purtate la datele de 16 aprilie 2010 şi 21 aprilie 2010, care au fost calificate prin actul de sesizare ca acte de şantaj asupra părţii civile E., dar în privinţa cărora instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969), Înalta Curte constată că, prin conţinutul său concret, activitatea F. F., materializată în convorbirile purtate cu Q în luna aprilie, nu are semnificaţia unei determinări a acestuia la sancţionarea părţii civile, întrucât, aşa cum rezultă din convorbirile purtate între inculpaţi şi analizate anterior, rezoluţia Q de a trimite funcţionarii să constate faptele contravenţionale, în vederea sancţionării acestora, a fost adoptată anterior şi independent de vreo contribuţie din partea F. F.

Aşadar, în absenţa unei astfel de acţiuni de determinare, ţinând seama şi de faptul că, aşa cum s-a apreciat anterior, sancţionarea contravenţională a părţii civile nu a fost, în sine, contrară dispoziţiilor legale, întrucât nu s-au produs încălcări ale atribuţiilor de serviciu de către Q, în mod corect, curtea de apel a considerat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii analizate şi a dispus achitarea F. F. sub acest aspect.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte arată că, în condiţiile în care contribuţia F. F. la încheierea în fals a celor trei procese-verbale de sancţionare contravenţională nu a făcut, în concret, obiectul judecăţii, rechizitoriul limitându-se la a imputa acestuia exclusiv actele sale de determinare a coinculpatului Q. la o pretinsă încălcare a atribuţiilor de serviciu, iar procurorul nu a uzat de procedura prevăzută de art. 336 C. proc. pen. (1968), acordarea, în acest stadiu, a unei semnificaţii penale respectivei activităţi ar echivala cu extinderea acuzaţiilor din actul de sesizare, aspect de natură a conduce la încălcarea dreptului la apărare al inculpatului. Or, aşa cum s-a arătat anterior, tocmai pentru prezervarea acestui drept, obiectul judecăţii trebuie să se limiteze la faptele şi persoanele menţionate în actul de sesizare.

Ca urmare, având în vedere consideraţiile teoretice mai sus prezentate, în raport cu care, atâta timp cât, în faţa primei instanţe, procurorul nu a uzat de procedura pusă la dispoziţie, la acel moment, de art. 336 C. proc. pen. (1968), nu se poate proceda la completarea acuzaţiilor ulterior sesizării instanţei, întrucât, în caz contrar, ar fi afectate drepturile procesuale ale persoanelor cercetate, Înalta Curte nu va analiza susţinerile Parchetului vizând schimbarea calificării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor F. şi Q. din infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 246 C. pen. (1969) în două infracţiuni prevăzute de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 25 C. pen. (1969) şi art. 246 C. pen. (1969) şi art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), ambele cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), în privinţa primului inculpat, şi din infracţiunea prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) în cea prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 25 C. pen. (1969) şi la art. 292 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), în cazul celui de-al doilea. De altfel, în ceea ce priveşte ultima solicitare, având în vedere temeinicia soluţiilor de achitare dispuse de prima instanţă sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 246 C. pen. (1969) şi art. 292 C. pen. din 1969 (în forma instigării), o eventuală schimbare de încadrare juridică nu poate produce consecinţe sub aspectul situaţiei juridice a inculpaţilor F. şi Q.

Pe de altă parte, Înalta Curte, contrar susţinerilor celui din urmă, constată că în mod întemeiat judecătorul fondului a apreciat că faptele acestuia de a-i determina pe martorii V. şi U. să încheie în mod fraudulos Procesele-verbale de contravenţie nr. x/18 din 20 aprilie 2010, nr. y/11 din 20 aprilie 2010 şi nr. z/10 din 20 aprilie 2010, prin atestarea unor împrejurări nereale (data întocmirii şi pretinsa prezenţă a martorului asistent la momentul constatării contravenţiei), sunt dovedite de materialul probator al cauzei şi întrunesc elementele constitutive ale instigării la infracţiunea de fals intelectual, în formă continuată, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 289 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), relevante sub aspectul comiterii acestora de către Q fiind declaraţiile celor doi martori, dar şi ale inculpaţilor T. şi F. ce au fost anterior detaliate.

Analiza coroborată a acestora şi a convorbirilor telefonice la care s-a făcut referire mai sus demonstrează fără putinţă de tăgadă demersurile Q de a-i determina pe subordonaţii săi să întocmească procesele-verbale de contravenţie cu menţiunile nereale referitoare la data emiterii şi prezenţa martorului asistent, situaţie în care susţinerile acestuia referitoare la inexistenţa faptelor apar ca neîntemeiate, nefiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. (fost art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. din 1968), aşa cum s-a susţinut în cuprinsul motivelor de apel.

A. 4. Întrucât Parchetul nu a mai susţinut motivul de apel vizând greşita achitare a inculpatului T. sub aspectul infracţiunii de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen. (1969) raportat la art. 25 C. pen. (1969) şi art. 246 C. pen. (1969), iar acesta şi-a manifestat voinţa în sensul retragerii apelului formulat, Înalta Curte nu va mai proceda la analizarea situaţiei de fapt şi a chestiunilor de drept relevante cu privire la aceasta, corect reţinute şi valorificate de judecătorul fondului, nefiind evidenţiate elemente de nelegalitate a sentinţei penale atacate sub acest aspect.

A. 5. Prin memoriul cuprinzând motivele de apel, Parchetul a mai criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul greşitei achitări a inculpatului R. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (1969), favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen. (1969), şi conflict de interese, în formă continuată, prevăzută de art. 2531 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969).

Astfel, referitor la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, procurorul a susţinut că probatoriul administrat în cauză relevă că, în cursul lunii iulie 2010, inculpatul, cu prilejul participării la o întâlnire ce a avut loc între A. şi martorii M. şi N., a încălcat dispoziţiile art. 42 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2002, prin aceea că a adus la cunoştinţa celor doi ziarişti date/informaţii dobândite în exercitarea atribuţiilor de serviciu în legătură cu care avea obligaţia de a păstra secretul profesional şi a făcut comentarii legate de aceste date, iar, în urma acestor dezvăluiri, în ziarul online "Replica de Constanţa" au apărut o serie de articole cu caracter vătămător la adresa părţii civile E., care i-au afectat imaginea, demnitatea şi buna reputaţie de care se bucura în rândul opiniei publice şi, indirect, i-au produs un prejudiciu material, prin afectarea vadului comercial de care se bucurau societăţile conduse de acesta sau membrii familiei sale. În plus, inculpatul R. nu a efectuat toate actele premergătoare necesare în dosarele în care formulaseră plângere părţile civile E. şi J. ori le-a realizat în mod defectuos, astfel încât din conţinutul verificărilor preliminare să nu rezulte niciun indiciu privind comiterea unei infracţiuni din cele reclamate de persoanele vătămate.

S-a apreciat că prevederea de către inculpat a faptului că, prin neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu, va cauza părţii civile prejudicii morale şi materiale şi urmărirea producerii acestora reiese din analiza proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice, care reliefează existenţa unor relaţii de prietenie şi colaborare între inculpaţii R. şi F., în virtutea cărora ofiţerul de poliţie i-a furnizat celui de-al doilea date în legătură cu stadiul dosarelor penale/contravenţionale în care erau implicate persoane din anturajul familiei ..., sens în care Parchetul a făcut trimitere la convorbirile din 16 iunie 2010, 24 iunie 2010, 3 august 2010. Deopotrivă, Ministerul Public a considerat că, prin săvârşirea faptei, inculpatul R. a urmărit un dublu scop, şi anume atât satisfacerea propriului sentiment de răzbunare (având în vedere că partea civilă E. a formulat plângere împotriva sa la organele ierarhic superioare), cât şi zădărnicirea urmăririi penale în cazul inculpaţilor A. şi F.

Cu privire la infracţiunea de favorizarea infractorului, procurorul a arătat că, din probatoriul administrat, reiese că inculpatul R. a omis în mod voit efectuarea unor acte premergătoare (efectuarea de propuneri pentru interceptarea convorbirilor telefonice ale petentului şi persoanelor reclamate ori solicitarea de introducere a unui investigator sub acoperire, organizarea unui flagrant etc.) şi a realizat acte (precum denigrarea publică a părţii civile) prin care a încercat să zădărnicească aflarea adevărului şi începerea urmăririi penale în dosarele penale aflate în instrumentarea sa vizând săvârşirea de către inculpaţii A., F. şi alte persoane apropiate acestora a mai multor infracţiuni sesizate de partea civilă E.

În legătură cu cea de-a treia infracţiune imputată, Parchetul a apreciat că analiza coroborată a probatoriului administrat în cauză a reliefat că inculpatul R., în baza unor contracte comerciale nescrise, a administrat în fapt activitatea comercială a sucursalei din Mangalia a SC Y. SRL, în sensul că negocia încheierea contractelor de pază cu diverşi beneficiari, stabilea preţurile serviciilor/confirma valoarea negociată de martorul GGGGG., acorda reduceri sau reeşalonări de plată, negocia valoarea contractelor de asigurare tip CASCO, dădea dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru toţi angajaţii în privinţa bunei executări a obligaţiilor de serviciu, coordona în fapt activitatea agenţilor de pază şi dădea indicaţii în acest sens administratorilor de drept ai sucursalei, achita salariile angajaţilor şi stabilea sancţiuni pentru nerespectarea unor obligaţii de serviciu, dădea dispoziţii de achitare a unor obligaţii fără a avea în acest sens vreun control prealabil/posterior din partea administratorilor de drept ai societăţii, iar prin actele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu (folosind actele de cercetare penală efectuate la faţa locului ori la sediul poliţiei într-o adevărată campanie publicitară în favoarea societăţii de pază, condiţionând, în cazul în care constata lipsa planului de pază, omiterea întocmirii procesului-verbal de contravenţie şi aplicarea amenzii de încheierea unui contract de pază cu firma SC Y. SRL) a asigurat producerea unui folos material pentru sine, iar nu pentru societate, invocându-se, sub acest ultim aspect, teoria confuziunii de patrimonii.

În subsidiar, Ministerul Public a solicitat schimbarea temeiului achitării pentru săvârşirea celor trei infracţiuni, din dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (1968) în cele ale art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (1968), arătând că faptele ilicite comise de inculpat nu sunt susceptibile să atragă răspunderea penală a acestuia, ci doar răspunderea sa disciplinară.

A. 5. 1. Analizând criticile formulate de Parchet, Înalta Curte reţine, în legătură cu acuzaţiile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor şi favorizarea infractorului, că, prin actul de sesizare, inculpatului R. i s-a imputat, aferent perioadei februarie 2010 - august 2010, neînregistrarea a şapte plângeri penale formulate de partea civilă E. ori membrii familiei sale pentru fapte de şantaj, toate purtând rezoluţia şefului Poliţiei Neptun în sensul soluţionării de către R., dar identificate în biroul inculpatului, cu ocazia percheziţiei efectuate la locul său de muncă; dispoziţia de clasare a lucrărilor aflate în instrumentarea agenţilor de poliţie MMMM. şi NNNN., deşi ele priveau fapte penale; neefectuarea unor acte de cercetare penală în cauzele referitoare la faptele de şantaj reclamate de partea civilă E., tergiversarea acestora şi favorizarea persoanelor reclamate, A. şi F., inclusiv prin intermedierea întâlnirii dintre II. şi S. ori prin însoţirea inculpatului A. la întâlnirea cu cei doi L.; efectuarea de presiuni asupra lucrătorilor din subordine, în vederea obţinerii unor soluţii care să-i favorizeze pe cei doi fraţi.

În urma evaluării actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa de control judiciar reţine, în fapt, că, în calitate de comisar şef de poliţie şi organ de cercetare al poliţiei judiciare desemnat să coordoneze activitatea Compartimentului Investigaţii Criminale din cadrul Poliţiei Staţiunii Neptun, inculpatul R. a avut în instrumentare două cauze penale având ca obiect fapte de şantaj reclamate de către părţile civile E. şi J. şi o cauză vizând fapta de tulburare de posesie reclamată de SC JJJ. SRL

Primă cauză, cu nr. unic x/P/2010 (nr. de înregistrare la poliţie fiind 145005 din 18 februarie 2010) a avut ca obiect iniţial plângerea formulată de către J. cu privire la incidentul din data de 17 februarie 2010 (prin rezoluţia ulterioară a comandantului unităţii fiind înaintată şi plângerea vizând incidentul din data de 18 februarie 2010), cea de-a doua cauză, având nr. unic 591/P/2010, a fost înregistrată la Poliţia Neptun sub nr. 145015 la data de 15 aprilie 2010 şi a avut ca obiect plângerea formulată de persoana vătămată E. pentru fapta de şantaj comisă de inculpaţi în perioada noiembrie 2009 - 6 martie 2010, iar a treia cauză penală, având nr. unic 948/P/2010, a fost înaintată Poliţiei Neptun prin rezoluţia procurorului din data de 8 iunie 2010, având ca obiect fapta de tulburare de posesie reclamată de SC JJJ. SRL.

Subsecvent înregistrării primei cauze penale, inculpatul R. a efectuat acte premergătoare constând în ascultarea, în lunile februarie - martie 2010, a majorităţii persoanelor a căror prezenţă la incidente rezultase din sesizările iniţiale, precum şi ataşarea înscrisurilor relevante, fiind, totodată, solicitate relaţii Primăriei Mangalia, la data de 30 martie 2010, cu referire la stâlpii ridicaţi la U.129 şi procedându-se la citarea repetată a părţii civile E., precum şi a lui J., care s-au prezentat la poliţie în vederea audierii la datele de 9 aprilie 2010 şi 2 iunie 2010.

După înregistrarea cauzei nr. 948/P/2010, inculpatul R. l-a contactat telefonic pe E., solicitându-i să prezinte actele de proprietate pentru suprafaţa în litigiu din Neptun, şi a făcut demersuri, la datele de 16 iunie 2010 şi 22 iulie 2010, pentru obţinerea sprijinului Primăriei Mangalia în vederea delimitării suprafeţelor în litigiu, fiind efectuate, totodată, verificări la faţa locului, la datele de 2 iulie 2010 şi 23 august 2010.

În niciunul din dosare nu s-au formulat propuneri de soluţionare, la data de 12 octombrie 2010 dispunându-se începerea urmăririi penale faţă de inculpatul R. şi percheziţionarea, printre altele, a biroului său de lucru.

Probatoriul administrat în cauză, la care s-a făcut referire în cadrul analizei faptelor imputate Q, a relevat că polarizarea survenită la nivelul funcţionarilor statului în jurul unuia sau altuia dintre oamenii de afaceri consideraţi influenţi s-a manifestat şi la nivelul Poliţiei Neptun, inculpatul R. plasându-se în apropierea X.

Astfel, în perioada efectuării actelor premergătoare în cauzele menţionate, inculpatul R. a păstrat un contact telefonic constant cu F., în baza preexistenţei unei relaţii de prietenie între aceştia, în virtutea cărora cel din urmă a încercat, în mod consecvent, să obţină de la ofiţerul de poliţie informaţii detaliate legate de stadiul cercetărilor ori să amâne efectuarea unor verificări necesare lămuririi cauzei (refuzând, de pildă, să prezinte inculpatului documentele solicitate cu privire la proprietăţile deţinute în centrul staţiunii), iar primul a acceptat interpelările celui de-al doilea, furnizându-i, în mod nejustificat, o serie de detalii legate de activităţile de cercetare întreprinse în plângerile părţii civile (cum ar fi, de exemplu, datele la care s-a deplasat la faţa locului, înscrisurile aflate sau nu la dosar).

Deşi insistenţa lui F. de a obţine informaţii la care nu avea acces, dublată de reproşurile adresate ofiţerului de poliţie pentru activităţile îndeplinite în exerciţiul funcţiei, au făcut ca, în acea perioadă, relaţia între cei doi să fie oscilantă, adeseori tensionată, nota dominantă a contactelor dintre aceştia a fost aceea a unei familiarităţi vizibile. Afinităţile existente între ofiţerul de poliţie şi X. sunt reliefate şi de opţiunea celui dintâi de a-l însoţi pe A. la întâlnirea avută cu jurnaliştii M. şi N. în luna iulie 2010, cărora le-a furnizat informaţii legate de cauzele aflate în instrumentare, regăsite în primul articol de presă, ori de a intermedia întrevederea dintre II. şi S., în aceeaşi perioadă.

În virtutea specificului funcţiei deţinute ori a atribuţiilor pe care le avea ca adjunct al comandantului poliţiei, inculpatul R. a luat cunoştinţă de existenţa altor lucrări diverse, vizând sesizări ale părţii civile E., precum cele două lucrări instrumentate de agenţii de poliţie MMMM. şi NNNN., care, fără a fi subordonaţi inculpatului, au apelat, ambii, la sfatul său profesional. În ambele cazuri, inculpatul a opinat că cele două lucrări, în care se sesizau injurii adresate de F., nu au caracter penal, sugerându-i primului dintre agenţi să dispună clasarea ei. Inculpatul R. nu a dispus, însă, o măsură concretă şi nu a dat vreo dispoziţie expresă în acest sens, cei doi agenţi de poliţie decizând clasarea lucrărilor şi sancţionarea contravenţională a lui F. exclusiv în urma consultărilor avute cu OOOO., care a aprobat rapoartele întocmite în acest sens.

La sfârşitul lunii iulie 2010, pe fondul sesizării pe care intenţiona să o depună numitul II. cu privire la pretinse nereguli în documentele deţinute de conducătorii minicarelor aparţinând părţii civile, în timp ce se afla la comanda Poliţiei Neptun, inculpatul R. a solicitat, la rândul său, agentului PPPP. să verifice în teren informaţiile referitoare la circularea a două remorci cu acelaşi număr de înmatriculare, precum şi la deţinătorul unul autovehicul purtând inscripţia firmei SC PP. SRL ce nu era înmatriculat pe numele acestei societăţi.

În aceeaşi perioadă, pe fondul aglomeraţiei specifice sezonului estival, inculpatul, aflat la comanda unităţii, i-a solicitat agentului de poliţie QQQQ. să discute cu taximetriştii ce staţionau în centrul staţiunii Neptun (şi care susţineau că E. îi "alungă" din zona rezervată taximetrelor) şi să le solicite să formuleze plângeri penale împotriva acesteia din urmă.

La începutul lunii august 2010, aflând despre o sesizare în care se reclama o faptă comisă de J., inculpatul a discutat cu agentul RRRR., care avea lucrarea în instrumentare, sfătuindu-l să asculte presupusul făptuitor şi să dispună, la sfârşitul lunii august, o soluţie de clasare după ascultarea acestuia.

Cu ocazia percheziţiei efectuate la locul de muncă al inculpatului, la data de 12 octombrie 2010, au fost identificate în fişetul acestuia, alături de înscrisurile şi actele premergătoare efectuate în cauzele menţionate, şapte plângeri formulate de persoana vătămată E. ori membrii familiei acestuia, a căror neînregistrare i s-a imputat, şi anume:

a) plângerea lui E. (trei file), rezoluţionată de către comisarul şef OOOO. la 7 iunie 2010 cu menţiunea "IC. Cms şef R. Anexaţi lucrarea la Dosarul penal nr. x/2010", care, în fapt, a fost formulată de către VVV., iar nu de partea civilă, cu referire la pretinse injurii şi ameninţări cu moartea proferate, la 27 mai 2010, de către F.;

b) plângerea adresată Poliţiei Neptun de către E., datată 7 martie 2010, transmisă prin fax (două file), în cuprinsul căreia partea civilă menţiona că se pot pune la dispoziţie filmări video în legătură cu incidentul din data de 06 martie 2010, reclamat la 112, solicitând luarea măsurilor legale şi ataşând plângerea lui P. Sesizarea nu poartă nicio rezoluţie de primire, fiind alăturată copiei procesului-verbal din 6 martie 2010 vizând incidentul din aceeaşi dată, înregistrat sub nr. x din 9 martie 2010 şi purtând viza "O.P Ag. NNNN. Efectuaţi verificări şi propuneţi măsuri legale"

c) plângerea adresată Poliţiei Neptun, datată 7 martie 2010 (două file) şi rezoluţionată în 16 martie 2010 de comisarul şef OOOO. cu menţiunea "IC. la dosarul penal nr. ", prin care partea civilă E. reclama ascultarea lui P. în calitate de martor, iar nu de "reclamant", de către R. şi solicita efectuarea cercetărilor în cauza vizând plângerea din data de 7 martie 2010 de un alt lucrător de poliţie;

d) plângerea adresată Poliţiei Neptun de către E. (o filă), purtând viza din 23 martie 2010 a comisarului şef OOOO. "I.C La Dosarul penal nr. x/2010", prin care se sesiza că, începând cu anul 2009, partea civilă şi persoane apropiate au fost bătute, înjurate, ameninţate de X. şi, întrucât se vor deplasa în zona Mangalia, solicită ca poliţia să ia la cunoştinţă că, "în cazul în care vor fi bătuţi sau omorâţi, principalii suspecţi sunt X. şi membrii ai clanului lor"

e) plângerea adresată Poliţiei Neptun de către J. (o filă), referitoare la incidentul din data de 18 februarie 2010, vizată de comisarul şef în 19 februarie 2010 cu conţinutul "IC. Efectuaţi cercetări şi propuneţi măsuri legale. Anexaţi.145005/2010"

f) plângerea adresată Poliţiei Neptun de către E. (trei file), cu referire la incidentul din data de 3 martie 2010, ce nu face obiectul judecăţii, purtând rezoluţia din 4 martie 2010 cu conţinutul "IC. Efectuaţi cercetări şi propuneţi măsuri legale"

g) plângerea penală adresată Poliţiei Neptun de către E., identică cu cea expusă la lit. d), dar depusă prin postă, având rezoluţia comisarului OOOO. "La Dosarul penal nr. x/2010".

În biroul inculpatului R. au mai fost identificate două sesizări adresate comandantului Poliţiei Neptun de către E., ambele rezoluţionate de cms. şef OOOO. la 20 martie 2010 în sensul "IC. La Dosarul penal nr. x", respectiv, la 11 martie 2010, în sensul "IC. Conexaţi lucrarea la dosarul penal care se află în lucru", ambele având conţinut identic cu cel expus la lit. c).

În depoziţiile date, martorul OOOO., comandantul Poliţiei Neptun, a declarat, în faza de urmărire penală, că, prin rezoluţiile aplicate pe cele şapte plângeri, a urmărit ca inculpatul R., care avea spre instrumentare dosarul nr. x/2010, să întocmească referate cu propunere de conexare pe care să le supună aprobării Parchetului Mangalia, conform ordinului comun al Parchetului General şi al M.A.I. nr. 10/121/2004, iar, în cursul judecăţii, a precizat, suplimentar, că, deşi se dispunea "anexarea" la un anumit dosar, rezoluţiile aplicate impuneau inculpatului să le înregistreze distinct, dacă secretariatul nu o făcuse, şi să întocmească referate cu propunere de conexare, pe care să le supună aprobării procurorului.

Procedura parcursă de o sesizare penală adresată direct poliţiei este reglementată de dispoziţiile art. 1 - 3 din Normele metodologice de aplicare a Ordinului comun nr. 10/121/2004, în conformitate cu care toate sesizările adresate organelor de poliţie trebuie prezentate şefului unităţii, acesta fiind cel care dispune repartizarea lucrărilor în funcţie de competenţa formaţiunilor respective, stabilind măsurile legale de rezolvare. Sesizările primite direct de către organele de poliţie, în funcţie de caracterul lor astfel stabilit, trebuie înregistrate de secretariat în registrele corespunzătoare, numai după aceea fiind predate, pe bază de condică, şefului formaţiunii stabilite prin rezoluţia comandantului. Obligaţii similare de organizare a activităţii de primire şi înregistrare a petiţiilor sunt prevăzute în sarcina comandantului şi de art. 3 şi urm. din Ordinul nr. 190/2004 al M.A.I, care instituie obligaţia de înregistrare distinctă a fiecărei petiţii.

În speţă, se constată că, în cazul a şase dintre plângeri, martorul a dispus "anexarea" la dosarul nr. x ori s-a limitat la a trimite direct sesizările la acest dosar, absenţa unei înregistrări distincte a plângerilor ca lucrări penale, de către secretariatul unităţii, relevând că, încă de la data primirii şi stabilirii caracterului lor, acestea nu au fost considerate sesizări complet noi, independente de dosarele aflate în lucru. Singura excepţie o constituie plângerea părţii civile E. depusă în copie şi rezoluţionată la 4 martie 2010, a cărei neînregistrare de către secretariat ridică însăşi problema modalităţii în care era organizată activitatea compartimentului, chestiune ce excede, însă, atribuţiilor inculpatului R.

Aşa cum s-a arătat anterior, existenţa unor relaţii familiare între inculpaţii R. şi F. rezultă din ansamblul tuturor convorbirilor telefonice purtate de cei doi inculpaţi, însă înregistrările evidenţiază şi comportamentul ofiţerului de poliţie în situaţia în care discuţia are legătură cu îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu.

Astfel, în convorbirea din 1 mai 2010, refuzul F. F. de a prezenta documentele de proprietate, motivând că se judecă încă cu partea civilă, îl determină pe inculpatul R. să afirme că este "fals în declaraţii" şi că va trimite dosarul în judecată, afirmaţii care conduc la degenerarea discuţiei şi la concluzia celui din urmă în sensul că "nu mai vorbeşti cu mine decât prin hârtii". În plus, cu prilejul discuţiei dintre cei doi din 25 mai 2010, ora 14:38, inculpatul R. l-a sfătuit pe F. F. să discute cu partea civilă.

Pe de altă parte, discuţia purtată la data de 15 iunie 2010, ora 15:52, după înregistrarea la poliţie a cauzei nr. 948/P/2010, în care ofiţerul de poliţie i-a solicitat lui E. să prezinte actele de proprietate pentru suprafaţa din Neptun şi i-a comunicat că trebuie să îl audieze, neputându-se stabili o dată concretă pentru ascultare întrucât acesta nu se afla în localitate, evidenţiază percepţia părţii civile asupra comportamentului inculpatului R., căruia i-a reproşat "că face numai ce îi convine ca să îi apere pe ei" (n.r. pe inculpaţi).

Deşi acuzarea a susţinut că, din convorbirea efectuată la 16 iunie 2010, ora 14:26, reiese existenţa unei relaţii de subordonare a ofiţerului de poliţie faţă de inculpaţii A. şi F., din analizarea afirmaţiilor celor doi interlocutori în întregul context (iar nu în mod izolat, cum le-a prezentat Parchetul) al discuţiei, survenită ca urmare a deplasării la faţa locului a organelor de poliţie, rezultă contrariul, primul refuzând să îl informeze pe F. cu privire la aspectele descoperite, precizându-i că va studia dosarul la momentul audierii şi că "nu ţine cu nimeni". De altfel, întregul conţinut al convorbirii confirmă concluzia judecătorului fondului, formată în urma ascultării nemijlocite a convorbirii telefonice, în sensul că inculpatul R. şi-a manifestat, în mod vădit, nemulţumirea faţă de interpelările coinculpatului F.

Deplasarea inculpatului R. la U.129 a făcut şi obiectul discuţiei purtate, la aceeaşi dată, între E. şi fiul său, VVV., rezultând că inculpatul oferise părţilor sfaturi de împăcare, ce au stârnit, însă, nemulţumirea părţii civile, care a solicitat luarea măsurilor legale.

În mod similar, convorbirile telefonice purtate în perioada 21 iunie 2010 - 24 iunie 2010 între cei doi inculpaţi ori între aceştia şi alte persoane atestă faptul că, distinct de familiaritatea afişată în conversaţiile directe şi de echivocul posibil generat în percepţia F. F. asupra conduitei ofiţerului de poliţie, R. nu a efectuat, în mod obiectiv, demersuri concrete pentru a tergiversa cercetările începute, relevante în acest sens fiind discuţia purtată de F. cu "QQQQQ." la data de 24 iunie 2010 şi cea dintre inculpaţi din aceeaşi dată, ora 12:27.

Aspectele discutate la întâlnirea din vara anului 2010 dintre A. şi doi jurnalişti, la care a participat şi inculpatul R., au fost relatate de martorii N. şi M., aceştia arătând că iniţiativa respectivei întâlniri a aparţinut primului, care le-a şi dat amănunte despre relaţiile sale cu partea civilă E., şi precizând că prezenţa ofiţerului de poliţie a conferit credibilitate informaţiilor oferite. În declaraţia dată în apel, martorul N. a precizat că date în legătură cu activitatea părţii civile aflase şi de la alte persoane oficiale din cadrul administraţiei locale, precum şi că inculpatul R. i-a confirmat că E. formulase mai multe plângeri la organele de poliţie împotriva lui A., care se aflau în curs de soluţionare, neputând menţiona dacă acesta a făcut referire la numărul plângerilor şi la soluţia ce urma a fi dată.

Informaţiile transmise cu acea ocazie s-au concretizat în apariţia, la data de 28 iulie 2010 a unui prim articol în ziarul "Replica de Constanţa", sub titlul "Mocea, urmărit de cămătari, se ascunde după A.", a cărui decizie de publicare a aparţinut exclusiv celor doi martori, potrivit declaraţiilor acestora. Cei doi ziarişti au mai publicat două articole despre subiectul părţii civile, obţinând informaţiile din alte surse.

În legătură cu comportamentul adoptat de inculpatul R. în perioadele în care s-a aflat la comanda unităţii de poliţie, în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, au fost audiaţi mai mulţi martori, însă declaraţiile acestora nu au evidenţiat darea unor dispoziţii ori luarea unor măsuri în exercitarea atribuţiilor de serviciu în legătură cu soluţionarea lucrărilor de către aceştia.

Astfel, deşi, în cursul urmăririi penale, martorul MMMM., agent şef adjunct la Ordine şi siguranţă publică, a arătat că, în timp ce se afla la comanda unităţii, inculpatul R. i-a repartizat o lucrare cu caracter divers în care E. sesiza că a fost insultat de F. şi de alte persoane, dându-i, verbal, o notă de îndrumare în sensul de a asculta doi martori şi, ulterior, comunicându-i să claseze lucrarea şi să îi înmâneze copiile declaraţiilor luate, audiat în faţa primei instanţe, martorul şi-a nuanţat declaraţia, relatând că a apelat la R. doar pentru a obţine un sfat legat de lucrarea ce îi fusese repartizată, în virtutea calificării profesionale a acestuia şi a faptului că avea în lucru un dosar vizând aceleaşi părţi, precizând, însă, că soluţia de clasare a propus-o după consultările avute cu OOOO., în calitate de comandant al poliţiei, iar nu cu inculpatul R.

Aspectele vizând obiectul lucrării şi persoana care a repartizat-o sunt confirmate de înscrisurile de la dosar, care, însă, atestă şi faptul că, la data de 25 aprilie 2010, când s-a decis doar sancţionarea contravenţională a F. F. pentru fapta menţionată, inculpatul R. nu s-a aflat la comanda unităţii, acesta asigurând, în luna aprilie 2010, înlocuirea la comandă doar în perioada 9 aprilie 2010 - 11 aprilie 2010. Astfel, depoziţia martorului MMMM. confirmă apelarea repetată la "sfaturile" inculpatului R., în virtutea experienţei ori a gradului profesional, dar şi a autorităţii pe care i-o conferea calitatea de înlocuitor la comandă a şefului unităţii, precum şi "sugestiile" acestuia în privinţa caracterului lucrării ori a posibilei soluţii de clasare, însă infirmă ipoteza dării unei dispoziţii ori luării vreunei măsuri legale în acest sens, în exercitarea atribuţiilor de serviciu ce îi reveneau.

În ceea ce priveşte depoziţiile martorului NNNN., agent de ordine publică în cadrul Poliţiei Neptun, date în legătură cu Lucrarea cu nr. 147315 din 9 martie 2010, privind incidentul din data de 6 martie 2010, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, constată că natura lucrării a fost stabilită de către cms. OOOO., prin rezoluţia din 7 martie 2010:

"O.P. Ag. NNNN. Efectuaţi verificări şi propuneţi măsuri legale", atât la data rezoluţionării, cât şi la cea a întocmirii referatului cu propunere de clasare, aprobat tot de către acesta din urmă, inculpatul R. neaflându-se la comanda unităţii, discuţiile purtate cu martorul fiind determinate exclusiv de relaţiile profesionale existente şi de dubiile martorului legate de caracterul lucrării. Aşa cum în mod corect a remarcat prima instanţă, în niciuna din declaraţii, martorul NNNN. nu a făcut vreo minimă referire la vreo "recomandare" a inculpatului R. de a dispune clasarea lucrării şi, cu atât mai puţin, la vreo dispoziţie ori măsură luată de acesta din urmă în acest sens, în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Aspectele relatate de martorul SSSS., agent de poliţie la Compartimentul Investigaţii Criminale, nu prezintă o relevanţă deosebită, în condiţiile în care, în declaraţiile sale pe parcursul procesului, acesta nu a dat detalii în legătură cu cauzele despre care R. a discutat cu procurorul, inculpatul instrumentând trei dosare distincte vizând plângerile formulate de E., iar, în apel, a arătat că nu îşi aminteşte să se fi propus vreo soluţie cu privire la acestea de către procuror sau de acuzat.

În declaraţia dată în cursul urmăririi penale, martorul PPPP. (agent de siguranţă rutieră, detaşat la Poliţia Neptun în perioada 22 iulie 2010 - 1 august 2010, unde şi-a desfăşurat activitatea sub coordonarea inculpatului R., aflat la comanda unităţii începând cu 28 iulie 2010) a relatat că, întrucât deţinea informaţii că două remorci ar circula cu acelaşi număr de înmatriculare, inculpatul i-a solicitat să verifice minicarele părţii civile E., dar şi persoana pe numele căreia era înmatriculat un vehicul având inscripţionată denumirea SC PP. SRL, opinând că aceste verificări depăşeau atribuţiile de serviciu.

Or, având în vedere că verificările solicitate martorului PPPP. vizau posibile încălcări ale legii de către persoanele ce conduceau vehiculele cu destinaţia transport persoane, aparţinând părţii civile, aspecte care sunt de esenţa activităţii oricărui lucrător de poliţie (deci, inclusiv a inculpatului R., care, conform fişei postului, avea obligaţia de a realiza un schimb eficient de informaţii cu şefii altor birouri/formaţiuni şi de a culege, chiar el, în mod direct, informaţii utile muncii de poliţie, pe care să le concretizeze în rapoarte informative, dacă era cazul), în mod corect prima instanţă a apreciat că nici sub acest aspect nu se constată vreo încălcare a atribuţiilor de serviciu, concluzie susţinută şi de împrejurarea că, aşa cum rezultă din procesul-verbal de redare a convorbirii telefonice purtate de martor cu inculpatul R. la data de 27 iulie 2010, ora 16:31, cel din urmă nu i-a solicitat să facă verificări suplimentare.

De altfel, verificările solicitate de inculpatul R. fac parte dintr-o acţiune mai amplă desfăşurată în perioada iulie - august 2010, având la bază suspiciunile exprimate de către II. în plângerea sa cu privire la legalitatea înmatriculării unor vehicule aparţinând părţii civile, probatoriul (declaraţiile martorilor S., TTTT., UUUU. şi VVVV.) infirmând varianta caracterului "nejustificat" ori "discreţionar" al acestora.

Nici solicitarea inculpatului R. adresată martorului QQQQ., la sfârşitul lunii iulie 2010, în timp ce se afla la comanda unităţii, de a discuta cu taximetriştii ale căror autoturisme se aflau staţionate pe trecerea de pietoni (îngreunând, astfel, circulaţia în zona complexului lui Mocea din Jupiter), nu s-a concretizat într-o dispoziţie sau măsură luată în exercitarea atribuţiilor de serviciu, dar contrară acestora, atâta timp cât, din convorbirile telefonice din 28 iulie 2010, a rezultat că verificările s-au grefat pe existenţa unei dispute între taximetrişti şi conducătorii minicarelor părţii civile cu privire la zona de staţionare, primii reclamând, verbal, că sunt alungaţi din staţia de taxi. În plus, aspectele susţinute de martor cu privire la existenţa unei stări de temere inspirată de inculpatul R. (care l-a determinat să efectueze verificările solicitate, deşi nu exista o sesizare expresă a unui taximetrist) nu au fost confirmate de interceptările convorbirilor telefonice din 28 iulie 2010, limbajul colocvial adoptat de către martor ("îi ardem? Îi ardem?") ori apelativele "RRRRR." sau "SSSSS." utilizate de inculpat reliefând o relaţie profesională caracterizată, mai degrabă, de amiciţie.

Aceeaşi concluzie, în sensul neevidenţierii unei conduite adoptată în exercitarea atribuţiilor de serviciu care să fie contrară legii, se relevă în ceea ce priveşte imixtiunea inculpatului R. în activitatea agentului de poliţie RRRR. vizând soluţionarea plângerii formulată de II. împotriva lui J. în vara anului 2010, convorbirea telefonică purtată la data de 1 august 2010, ora 20:34, între R. şi RRRR., evidenţiind că, referitor la acuzaţiile aduse părţii civile, opinia inculpatului era aceea de a clasa dosarul, după ascultarea persoanei reclamate şi finalizarea sezonului estival, iar nu de a împiedica pronunţarea unei astfel de soluţii "…eu ţi-am zis: acolo nu trebuie decât să iei o declaraţie lui, cum s-a întâmplat, indiferent că-i albă, că-i neagră, trece o lună, trece augustul şi am clasat dosarul".

Contrar susţinerilor Parchetului, Înalta Curte observă că instanţa de fond nu a contestat existenţa unor relaţii de prietenie între inculpaţii R. şi F. şi nici a unui anumit subiectivism al primului, generat la sfârşitul lunii iulie 2010, de sesizările formulate împotriva sa de către E., acest din urmă aspect fiind relevat de convorbirile telefonice purtate la datele de 12 august 2010 şi 20 august 2010 de R. cu persoane necunoscute, dar şi cu partea civilă. În plus, din convorbirea purtată la data de 18 august 2010, cu MM., distinct de nemulţumirea subiectivă a inculpatului faţă de demersurile ori conduita părţii civile, este evidenţiată drept cauză reală a neefectuării măsurătorilor lipsa de personal în primărie, datorată concediilor de odihnă.

În raport cu probatoriul mai sus prezentat, Înalta Curte constată că, în mod corect, judecătorul fondului a reţinut că atitudinea adoptată de către inculpatul R. în exercitarea atribuţiilor de serviciu, concretizată în acţiunile/omisiunile anterior descrise, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen. (1969), relaţia de prietenie dintre ofiţerul de poliţie şi F., afinităţile cu A. ori subiectivismul manifestat de primul în discuţiile purtate nefiind de natură a atrage incidenţa normei de incriminare în lipsa materializării într-o acţiune efectivă de încălcare a atribuţiilor de serviciu, care să fi cauzat părţii civile E. o vătămare a intereselor sale legale şi să fi fost comisă cu forma de vinovăţie cerută de lege.

Sub acest aspect, se constată că dovezile administrate relevă faptul că, în exercitarea atribuţiilor de instrumentare a cauzelor penale, inculpatul R. a respectat obligaţiile ce îi reveneau, efectuând acte premergătoare în concordanţă cu dispoziţiile legale.

Contrar susţinerilor Parchetului, atâta timp cât ofiţerul de poliţie a efectuat ritmic acte de cercetare în cauzele repartizate, împrejurarea că nu s-a procedat la finalizarea acestora şi la formularea unor propuneri corespunzătoare nu are semnificaţia unei încălcări, cu rea-credinţă, a atribuţiilor de serviciu, de vreme ce, la plângerile iniţial înregistrate, s-au ataşat altele, care impuneau verificări probatorii suplimentare. Caracterul necesar al acestor verificări ori legalitatea procedurii parcurse pentru administrarea mijloacelor de probă nu au fost contestate, astfel încât prelungirea duratei cercetărilor apare ca fiind obiectiv generată de specificul cauzei, iar nu de încălcarea cu rea-credinţă, a dispoziţiilor legale aplicabile.

Având în vedere că, prin motivele de apel, Ministerul Public nu a formulat critici cu privire la cele reţinute de prima instanţă în legătură cu modul defectuos în care cele şapte sesizări penale, identificate în biroul inculpatului, au fost înregistrate în evidenţele Poliţiei Neptun, pretinsa "dispoziţie de clasare" a lucrărilor aflate în instrumentarea agenţilor MMMM. şi NNNN., intermedierea întâlnirii dintre II. şi S. şi imixtiunile ori presiunile exercitate asupra poliţiştilor MMMM., PPPP., RRRR. sau QQQQ. în scopul de "a-i favoriza pe X.", Înalta Curte nu va mai proceda la analizarea acestor aspecte, subliniind, totuşi, că, aşa cum rezultă din probele mai sus analizate, referitor la aceste fapte nu s-a dovedit o încălcare de către inculpatul R. a atribuţiilor de serviciu de natură a se încadra în elementul material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, instanţa de control judiciar însuşindu-şi în această privinţă toate argumentele invocate de curtea de apel.

În ceea ce priveşte demersul inculpatului R. de a purta discuţii telefonice frecvente cu F. F. pe marginea dosarelor în care acesta din urmă era implicat în calitate de făptuitor ori de a furniza informaţii unor ziarişti într-un cadru privat, alături de una dintre persoanele suspectate într-o cauză aflată în lucru, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, apreciază că aceste acte de conduită ridică dubii nu doar asupra moralităţii ori exigenţelor deontologice manifestate de ofiţerul de poliţie R., ci pun în discuţie şi încălcarea unor obligaţii exprese, instituite în sarcina poliţistului prin art. 43 lit. b) şi art. 42 lit. a) din Legea nr. 360/2002, care reglementează interdicţia de a interveni pentru soluţionarea unor cereri care nu sunt de competenţa sa şi de a păstra secretul profesional, precum şi confidenţialitatea datelor dobândite în timpul desfăşurării activităţii. Însă, contrar susţinerilor Parchetului, încălcarea de către inculpat a acestor îndatoriri nu poate atrage răspunderea sa penală, nefiind dovedită adoptarea unui comportament care să se încadreze în elementul material al laturii obiective a infracţiunii, astfel cum este prevăzut în norma de încriminare, ci doar cea disciplinară, în condiţiile prevăzute de art. 57 din actul normativ menţionat.

Referitor la infracţiunea de favorizarea infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen. (1969), Înalta Curte constată că probatoriul administrat a relevat că inculpatul R. a efectuat acte de cercetare penală în cele trei cauze ce i-au revenit spre instrumentare, la unele din mijloacele de probă administrate fiind făcută trimitere chiar în prezenta speţă cu prilejul analizării faptelor imputate coinculpaţilor, infirmându-se, astfel, susţinerea acuzării cu privire la abţinerea de la efectuarea unor acte de cercetare ori tergiversarea finalizării lor.

Astfel, împrejurarea că inculpatul nu ar fi formulat propuneri, în Dosarul nr. x/2010, pentru utilizarea unor metode speciale de cercetare, precum cele menţionate de Parchet în motivele de apel (interceptarea convorbirilor telefonice, folosirea unui investigator sub acoperire ori realizarea unui flagrant) nu se poate circumscrie, prin ea însăşi, în lipsa altor elemente care să demonstreze intenţia de îngreunare sau zădărnicire a anchetei, noţiunii de ajutor dat presupusului făptuitor, în condiţiile în care au fost efectuate în cauză acte de cercetare penală în vederea clarificării aspectelor reclamate prin sesizările formulate. Pe de altă parte, nu se poate susţine că inculpatul ar fi tergiversat ancheta în Dosarul nr. x/2010, atât timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, au fost realizate demersuri pentru obţinerea de la partea civilă E. a actelor de proprietate pentru suprafaţa în litigiu, precum şi verificări la faţa locului (la 2 iulie 2010 şi 23 august 2010), fiind solicitat şi sprijinul Primăriei Mangalia în vederea delimitării respectivelor suprafeţe, cauza reală a neefectuării măsurătorilor fiind, aşa cum rezultă din convorbirea purtată la data de 18 august 2010 cu MM., lipsa de personal din cadrul autorităţii publice.

În plus, discuţiile purtate fie cu inculpaţii A. şi F., fie cu agenţii de poliţie ascultaţi ca martori nu au reliefat concretizarea opiniilor ori afinităţilor inculpatului R. într-un act de conduită determinat, de natură a se circumscrie unui ajutor în sensul prevăzut de norma de incriminare şi a justifica antrenarea răspunderii sale penale sub acest aspect. Ca urmare, în absenţa concretizării sale într-o acţiune sau omisiune în mod obiectiv destinată împiedicării urmăririi penale a inculpaţilor, nu sunt îndeplinite, pe latură obiectivă, elementele constitutive ale infracţiunii de favorizarea infractorului.

Faţă de cele mai sus expuse, Înalta Curte apreciază că, în mod justificat şi întemeiat, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului R. pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 C. pen. (1969) şi art. 264 C. pen. (1969), întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestora, neputând fi valorificate în sens contrar susţinerile Parchetului.

A. 5. 2. În ceea ce priveşte acuzaţia de conflict de interese, Înalta Curte reţine că, în perioada 2008 - septembrie 2010, în virtutea unor relaţii de rudenie între R. şi XXXX., asociat unic al SC Y. SRL (având ca obiect principal de activitate prestarea unor servicii de pază şi protecţie, cu punct de lucru şi în Mangalia), dar şi a cunoştinţelor deţinute în virtutea profesiei, ofiţerul de poliţie s-a implicat nemijlocit în activitatea societăţii, fără a avea vreo calitate, dând în mod frecvent dispoziţii menite să asigure buna funcţionare a activităţii agenţilor de pază, supervizând modul de îndeplinire de către aceştia a atribuţiilor de serviciu ori derularea în ansamblu a contractelor de pază şi verificând modalitatea de încasare a sumelor cuvenite în executarea contractelor cu firmele beneficiare.

Din punct de vedere al atribuţiilor de serviciu, calitatea deţinută de R. în cadrul Compartimentului Investigaţii Criminale nu îi conferea vreo îndatorire pe linia avizării planurilor de pază întocmite de societăţile comerciale ce aveau încheiate contracte cu firme de profil. Cu toate acestea, în perioadele în care asigura înlocuirea la comanda unităţii, inculpatul avea ca atribuţii, printre altele, coordonarea Compartimentului Sisteme de Securitate, calitate în care rezoluţiona planurile de pază întocmite de societăţi (în sensul transmiterii lor administrative către compartimentul de specialitate) şi aviza pozitiv ori negativ, după caz, referatele întocmite de agentul YYYY. în urma verificării acestor planuri şi a conformităţii lor cu Legea nr. 333/2003. În exercitarea acestor atribuţii, în perioada de referinţă, inculpatul R. a rezoluţionat (administrativ) două planuri de pază întocmite de societăţi ce încheiaseră contracte cu SC Y. SRL, dar şi alte patru planuri de pază întocmite de alte firme cu acelaşi obiect de activitate, precum SC ZZZZ. SRL Constanţa, SC PP. SRL, SC AAAAA. SRL. Cele patru planuri de pază întocmite de alte societăţi au primit aviz negativ din partea comandantului OOOO. ori a numitului BBBBB., iar nu a inculpatului R. Singurul aviz negativ al inculpatului R. a fost acordat la data de 14 noiembrie 2008 unui plan de pază întocmit de o societate ce contractase cu SC Y. SRL, respectiv SC CCCCC. SRL.

În aceeaşi perioadă de referinţă, inculpatul a avizat favorabil o serie de planuri de pază (ulterior clasate pentru motive independente), în care fie societatea comercială asigura pază proprie (nouă planuri), fie prestatorul era o altă unitate decât SC Y. SRL (trei planuri), precum şi două planuri de pază în care societatea era SC Y. SRL (la datele de 23 septembrie 2009 şi 29 iulie 2010).

Cu privire la aceste fapte, în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, au fost audiaţi mai mulţi martori, printre care şi DDDDD., şef al Poliţiei Mangalia, care a precizat că, în anul 2008, pe perioada detaşării inculpatului la unitatea de poliţie, a observat personal prezenţa, în sediul poliţiei, a mai multor persoane purtând uniforme cu inscripţia "Y.", care au afirmat că au fost chemate de inculpatul R. pentru a le înmâna salariul, precum şi că firma aparţinea, în realitate inculpatului, naşul său figurând doar formal în calitate de asociat/administrator. În cursul judecăţii, martorul a reliefat existenţa unei sesizări verbale privind folosirea de către inculpat a calităţii de poliţist, în vederea atragerii de clienţi, precum şi notorietatea implicării sale în SC Y. SRL.

Notorietatea implicării inculpatului R. în activitatea societăţii de pază a fost confirmată şi de martorul SSSS., care, în cursul instrucţiei penale, a precizat că a observat cum, în urma comiterii unor fapte penale la societăţi comerciale ce nu aveau întocmite planuri de pază conform legii, inculpatul le aducea la cunoştinţă că vor fi sancţionaţi contravenţional conform Legii nr. 333/2003, determinându-i, astfel, să încheie contracte de pază. Conform susţinerilor martorului, acelaşi inculpat solicita lucrătorului de poliţie YYYY., care avea atribuţii pe linia avizării planurilor de pază, să verifice societăţile comerciale şi să sancţioneze patronii acestora, iar, în situaţia în care societatea avea contract cu o altă firmă, le imputa comiterea infracţiunii datorită neglijenţei lor, determinându-i să preia dauna şi să renunţe, finalmente, la obiectivul respectiv, în beneficiul SC Y. SRL. În cursul judecăţii în faţa primei instanţe, martorul a infirmat în totalitate aceste din urmă aspecte, precizând că sensul răspunsului său a fost denaturat în declaraţia iniţială, în realitate el neobservând, în mod direct, ca inculpatul să facă presiuni asupra societăţilor, în scopul de a renunţa la contractele de pază. Audiat în apel, martorul a precizat că nu îşi menţine declaraţiile date în cursul urmăririi penale, întrucât s-au exercitat presiuni psihice asupra sa de către cei doi poliţişti anchetatori, subliniind că, deşi l-a însoţit pe inculpatul R. la faţa locului cu ocazia unor spargeri la diferite societăţi comerciale, nu a auzit niciodată ca acesta să fi sugerat reprezentanţilor respectivelor societăţi să schimbe firma de pază şi să apeleze la SC Y. SRL.

YYYY., şeful compartimentului Sisteme de Securitate, a precizat că, în cazul comiterii unei infracţiuni, inculpatul R. atrăgea atenţia firmelor de pază cu privire la cele constatate, iar unele societăţi beneficiare şi-au schimbat firma de pază, apelând, preponderent, la SC Y. SRL, întrucât era singura cu dispecerat în Mangalia, subliniind, însă, că au existat şi situaţii în care, după astfel de spargeri, firmele au renunţat la serviciile celei din urmă societăţi şi au optat pentru o altă firmă cu acelaşi obiect de activitate. În cursul judecăţii în fond, martorul a precizat că nu a observat ca inculpatul, în perioada în care se afla la comandă, să evalueze/rezoluţioneze negativ planurile de pază ale altor societăţi decât SC Y. SRL sau să intervină atunci când martorul a dispus sancţionarea acesteia. Audiat în apel, martorul a arătat că a revenit asupra declaraţiei din cursul urmăririi penale întrucât, citindu-i-se de către instanţă, a constatat că aceasta conţinea pasaje nereale. Totodată, a precizat că, în puţinele dăţi în care a fost cooptat în echipa de cercetare la faţa locului în cazul unor spargeri, nu a constatat ca inculpatul să fi sugerat reprezentanţilor societăţii în cauză schimbarea firmei de pază şi încheierea unor contracte cu SC Y. SRL.

Martorul EEEEE., administrator al societăţii concurente SC FFFFF. SRL a arătat, în declaraţiile sale, că diverşi beneficiari l-au sesizat în legătură cu încercările inculpatului de a-i determina să schimbe societatea de pază şi a constatat tergiversarea aprobării planurilor de pază de către R. care, deşi nu avea atribuţii pe această linie, se folosea de tot felul de "tertipuri" pentru a le bloca activitatea.

Despre implicarea inculpatului în activitatea SC Y. SRL a declarat şi martorul GGGGG., director zonal al societăţii, care a arătat că R. a fost cel care i-a propus angajarea la firmă, intermediind o discuţie prealabilă cu patronul XXXX., care i-a recomandat să se adreseze inculpatului în eventualitatea apariţiei unor probleme în activitate. A confirmat că inculpatul R. i-a cerut să încheie contracte cu anumite societăţi ori a dat dispoziţii privind retragerea agenţilor, modul de dispunere a acestora, conformitatea uniformei purtate, fiind informat inclusiv asupra achiziţiilor firmei. În cursul judecăţii, martorul a precizat că mutarea sa de la SC PP. SRL la SC Y. SRL a fost o opţiune personală, determinată de motive financiare, şi a nuanţat, în mod artificial, motivaţia discuţiilor purtate cu inculpatul, legat de activitatea societăţii, precizând că, în esenţă, ele s-au datorat atribuţiilor de serviciu ale acestuia.

Aspecte privind implicarea inculpatului în activitatea societăţii de pază au relatat şi martorii DD. (secretară) şi HHHHH. (angajat), cel din urmă nuanţându-şi, în cursul judecăţii, declaraţiile, în sensul că a explicat intervenţiile lui R. prin prisma calităţii sale de poliţist şi a relaţiilor de afinitate cu patronul firmei.

Aceleaşi aspecte au rezultat şi din convorbirile telefonice interceptate, într-o altă cauză, în perioada 18 februarie 2009 - 18 martie 2009 (inclusiv cele purtate cu secretara SC Y. - DD.), dar şi cele ulterioare, interceptate în speţă, fiind evident interesul inculpatului pentru situaţia încasărilor firmei, montarea unor sisteme de alarmă la diverse obiective ori derularea unor contracte.

Martorii IIIII., JJJJJ., KKKKK., LLLLL., asociaţi ai unor societăţi comerciale care au încheiat contracte de pază cu SC Y. SRL, renunţând la contractele cu firme similare (SC TTTTT.), au infirmat ipoteza intervenţiei inculpatului R. în decizia lor, descriind ca motivaţie a opţiunii restrângerea activităţii vechii firme de pază, însoţită de avantajele contractuale oferite de cea nouă (inclusiv existenţa unei filiale în Mangalia ori a unei dotări performante).

Din înscrisurile înaintate la dosar în cursul judecăţii, rezultă că, în perioada în care a asigurat comanda Poliţiei Neptun, inculpatul a avizat negativ un singur plan de pază, în care prestatorul era SC Y. SRL şi a avizat favorabil două planuri de pază.

Având în vedere probatoriul analizat anterior, instanţa de control judiciar, în acord cu constatările curţii de apel, reţine că implicarea inculpatului R. în activitatea SC Y. SRL, astfel cum a fost redată pe larg în rechizitoriu şi reluată în esenţă de prima instanţă, nu relevă decât o eventuală încălcare de către acesta a dispoziţiilor art. 45 lit. h) din Legea nr. 360/2002, de natură a atrage răspunderea disciplinară în condiţiile prevăzute de art. 57 lit. k) din aceeaşi lege, şi nu răspunderea sa penală, astfel cum, în mod neîntemeiat, a susţinut procurorul în cuprinsul motivelor de apel.

Sub acest aspect, se constată că, potrivit dispoziţiilor art. 2531 C. pen. (1969), funcţionarul public săvârşeşte infracţiunea de conflict de interese dacă, în exerciţiul normal al atribuţiilor sale de serviciu, îndeplineşte un act sau participă la luarea unei decizii prin care se realizează un folos material pentru sine ori pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale/de muncă în ultimii 5 ani ori din partea căreia a beneficiat de servicii sau foloase de orice natură.

Sintagma îndeplinirea unui act are înţelesul de operaţie care trebuie efectuată de funcţionarul public potrivit atribuţiilor sale de serviciu şi poate consta în întocmirea unui înscris, elaborarea unui act juridic, efectuarea unei constatări cu efecte juridice ori a altor operaţiuni date în competenţa sa. Participarea la luarea unei decizii semnifică că funcţionarul şi-a adus, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, contribuţia la o hotărâre luată în urma examinării unei stări, situaţii, nevoi, prin care se urmăreşte producerea unor consecinţe.

Astfel, pentru ca o faptă să constituie infracţiunea de conflict de interese este necesar, pe de o parte, să se indice, în concret, un act sau o decizie luată de inculpat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu în legătură cu societatea menţionată, de natură a permite realizarea unui folos pentru aceasta, iar, pe de altă parte, să fi existat raporturi între inculpat şi societate, de natură a furniza acuzatului avantaje ori beneficii de orice natură.

Or, în cauză, probatoriul administrat nu a evidenţiat că implicarea inculpatului R. în activitatea SC Y. SRL ar fi avut la bază existenţa unor raporturi comerciale sau de muncă în sensul normei de incriminare, înscrisurile existente la dosar cu privire la această societate infirmând orice implicare a inculpatului în calitate de asociat, administrator, împuternicit.

Din această perspectivă, Înalta Curte nu poate primi susţinerile acuzării în sensul că declaraţia martorului EEEEE. dovedeşte existenţa unui contract comercial încheiat între R. şi SC Y. SRL, martorul nefăcând o asemenea menţiune, ci doar că "R. nu făcea niciun secret în ceea ce priveşte relaţiile sale cu firma Y., folosind pentru deplasările personale un autoturism inscripţionat cu însemnele acesteia". În mod similar, aspectele rezultate din procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice, în sensul că inculpatul R. ar fi solicitat pregătirea de către secretară a unor sume de bani care să fie trimise la Bucureşti, nu dovedesc existenţa unui contract de mandat între inculpat şi societate, nici de această dată nefiind făcută vreo menţiune sub acest aspect. Aceste consideraţii sunt valabile şi în ceea ce priveşte celelalte argumente invocate de Parchet în motivele de apel pentru a demonstra existenţa mai multor contracte între inculpat şi societate, care, în lipsa unor dovezi certe, rămân simple afirmaţii, fără relevanţă în plan juridic.

Pe de altă parte, depoziţiile martorilor şi convorbirile telefonice nu au evidenţiat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul ar fi beneficiat, el însuşi, de servicii ori foloase de orice natură din partea societăţii, ipoteza confuziunii de patrimonii, invocată în motivele de apel de către Parchet, nefiind susţinută probator. De altfel, actele de coordonare a activităţii firmei de pază sunt, parţial, explicabile prin prisma relaţiilor de afinitate existente între inculpat şi XXXX., neputându-se prezuma, doar pe baza acestora şi în absenţa altor probe certe, că inculpatul ar fi beneficiat, în schimbul efectuării acestor acte, şi de servicii sau foloase proprii.

O astfel de prezumţie nici nu poate fi valorificată în absenţa unui minim de probe care să conducă la concluzia că, prin acţiunile desfăşurate nemijlocit, inculpatul ar fi încercat să îngreuneze desfăşurarea de activităţi similare de către firme concurente, creând, astfel, o conjunctură favorabilă pentru SC Y. SRL, proba testimonială infirmând ipoteza exercitării de influenţe asupra reprezentanţilor unor societăţi beneficiare ale serviciilor de pază, în scopul de a le determina să schimbe firma de pază.

În plus, situaţia obiectivă şi detaliată a avizelor acordate planurilor de pază a relevat că, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu ale inculpatului, ca înlocuitor la comandă, singurele decizii ce puteau crea, în mod indirect, foloase pentru societăţile de pază erau avizele acordate agenţilor economici beneficiari. Or, în condiţiile în care singurul plan de pază avizat negativ, în perioada de referinţă, de către inculpat îl are ca prestator pe SC Y. SRL, nu este susţinută probator ipoteza "exigenţei" manifestate faţă de firmele concurente, avizul negativ astfel acordat nefiind de natură a crea vreun folos pentru societate ori vreun dezavantaj pentru celelalte firme.

Se impune, însă, a sublinia că înscrisurile au evidenţiat faptul că, în perioada de referinţă, inculpatul a avizat favorabil doisprezece planuri de pază în care serviciile erau asigurate prin mijloace proprii, trei planuri în care serviciile erau prestate de alte societăţi şi două planuri în care prestatorul era SC Y. SRL.

Ca urmare, în absenţa unor probe obiective care să releve că inculpatul s-ar fi aflat cu societatea în relaţii comerciale, de muncă ori de natură a-i conferi beneficiile avute în vedere de art. 2531 C. pen. (1969), simpla avizare favorabilă a două planuri de pază nu întruneşte, sub aspect obiectiv, dar nici subiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese, în mod corect instanţa de fond dispunând achitarea inculpatului pentru săvârşirea acesteia în temeiul art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (1968).

În ceea ce priveşte temeiul achitării reţinut de curtea de apel în cazul celor trei infracţiuni imputate prin rechizitoriu inculpatului R., instanţa de control judiciar constată că acesta este justificat de neîndeplinirea cumulativă a tuturor elementelor de tipicitate obiectivă şi subiectivă prevăzute de normele de incriminare, astfel încât criticile formulate de Parchet sub acest aspect sunt neîntemeiate, motiv pentru care nu pot fi valorificate prin reţinerea unui alt caz de împiedicare a exercitării în continuare a acţiunii penale faţă de acuzat.

A. 6. Prealabil examinării criticilor vizând modalitatea de individualizare a pedepselor, formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti (cu referire la inculpaţii Q. şi T.) şi de apelanţii inculpaţi A., F. şi G., Înalta Curte apreciază că se impune stabilirea în cauză a legii penale mai favorabile, conform prevederilor art. 5 C. pen., în funcţie de care urmează a fi analizate aspectele invocate de procuror şi de acuzaţi sub acest aspect.

Astfel, având în vedere cele statuate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, şi realizând o comparare a prevederilor din ambele Coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidentă în speţa dedusă judecăţii şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai blândă, în ansamblul dispoziţiilor sale, instanţa de control judiciar constată că legea penală mai favorabilă este, în cauză, C. pen. anterior, acesta fiind cel care conduce, în concret, la un rezultat mai avantajos pentru inculpaţii A., F., G., T. şi Q.

În acest sens, se constată că inculpaţii A., F. şi G. au fost trimişi în judecată, printre altele, şi condamnaţi de instanţa de fond pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), pedepsită cu închisoarea de la 1 an la 5 ani, noua codificare (art. 371 C. pen., care, spre deosebire de reglementarea anterioară, prevede expres ce acţiuni pot intra în conţinutul acestei infracţiuni) stabilind limite de pedeapsă cuprinse între 3 luni şi 2 ani închisoare sau amendă.

Totodată, se constată că inculpatul T. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 alin. (1) C. pen. (1969) cu pedepse cuprinse între 1 an şi 5 ani închisoare, şi fals în declaraţii în formă continuată, prevăzută de art. 292 C. pen. (1969) cu pedepse cuprinse între 3 luni şi 2 ani închisoare sau amendă, fapte care îşi găsesc corespondent în noua reglementare în dispoziţiile art. 273 C. pen. (ce stabilesc pedeapsa închisorii cuprinsă între 6 luni şi 3 ani sau amendă) şi art. 326 C. pen. (având aceleaşi limite de pedeapsă), ambele infracţiuni având acelaşi conţinut constitutiv şi în C. pen. în vigoare.

Q a fost condamnat sub aspectul săvârşirii instigării la infracţiunea de fals intelectual în formă continuată, prevăzută de art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 289 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), sancţionată cu închisoarea cuprinsă între 6 luni şi 5 ani, care în noua codificare este incriminată, cu acelaşi conţinut constitutiv, de dispoziţiile art. 321 C. pen., ce prevăd limite de pedeapsă între 1 an şi 5 ani închisoare.

Referitor la sancţionarea infracţiunii continuate şi la efectele circumstanţelor agravante, se observă că ambele legi penale succesive reglementează, în aceste cazuri, stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, precum şi posibilitatea aplicării unui spor facultativ, dacă se apreciază că maximul pedepsei este neîndestulător. Deşi C. pen. în vigoare (art. 36 şi art. 78) prevede un spor mai redus (până la 3 ani, respectiv până la 2 ani, faţă de 5 ani, cum prevedea legea anterioară în cazul pedepsei închisorii), această împrejurare nu prezintă relevanţă în cauză sub aspectul determinării legii mai favorabile, din moment ce prima instanţă nu a dat eficienţă acestor cauze de agravare a pedepsei, iar apelul Parchetului nu vizează acest aspect, astfel încât, în concret, raportarea trebuie făcută la limitele de pedeapsă prevăzute de legile penale succesive pentru infracţiunile deduse judecăţii.

Rezultă, aşadar, că, exceptând infracţiunea de fals intelectual (în cazul căreia C. pen. anterior prevede un minim al pedepsei mai redus decât cel stabilit de legea în vigoare), pentru celelalte infracţiuni ce formează obiectul acuzaţiei penale, noile dispoziţii ale C. pen. apar ca fiind mai blânde sub aspectul regimului sancţionator, însă, evaluând aceste prevederi legale în coroborare cu cele care reglementează tratamentul penal al pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului şi recidivei, efectele suspendării condiţionate a executării pedepsei, precum şi împrejurările ce pot constitui circumstanţe atenuante şi efectele lor, se observă că legea care, în ansamblul dispoziţiilor sale incidente în speţă, conduce, în concret, la un rezultat mai favorabil pentru inculpaţii menţionaţi este legea penală anterioară, iar nu cea în vigoare la data soluţionării prezentelor apeluri.

În acest sens, Înalta Curte arată că, spre deosebire de vechea reglementare care, în materia sancţionării concursului de infracţiuni, prevedea sistemul cumulului juridic cu spor facultativ (art. 34 C. pen. din 1969), codificarea actuală instituie cumulul juridic cu spor fix şi obligatoriu (art. 39 C. pen.), astfel încât, în situaţia în care, în cauză, faptele inculpaţilor G. (în privinţa căruia prima instanţă a constatat că infracţiunea pentru care a fost condamnat în prezenta cauză este concurentă cu cele pentru care a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 194 din 20 mai 2010 a Judecătoriei Mangalia, definitivă prin Decizia penală nr. 901 din 17 septembrie 2010 a Tribunalului Constanţa) şi T. ar fi reîncadrate în noile texte de incriminare, iar pedepsele adaptate în raport cu limitele prevăzute de acestea, prin valorificarea aceloraşi criterii de individualizare, s-ar ajunge, ca efect al aplicării tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni, la câte o pedeapsă rezultantă ce ar depăşi cuantumul sancţiunilor penale stabilite prin hotărârea primei instanţe în temeiul legii penale anterioare.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul G., Înalta Curte constată şi că acesta a săvârşit faptele imputate în stare de recidivă mare postexecutorie, situaţie în care, potrivit noii reglementări, limitele speciale de pedeapsă se majorează cu jumătate, conform art. 43 alin. (5) C. pen., ajungându-se ca acestea să fie cuprinse între 4 luni şi 15 zile şi 3 ani închisoare.

Totodată, în cazul Q, se constată că dispoziţiile art. 75 - 76 C. pen. nu mai reţin ca circumstanţe atenuante împrejurările prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) şi, mai mult, limitează efectele unor asemenea circumstanţe, creând acuzatului avantaje mai restrânse decât cele din vechea codificare.

Pe de altă parte, nu poate fi omis nici faptul că judecătorul fondului a stabilit, ca modalitate de executare a pedepselor aplicate inculpaţilor A., F., T. şi Q., suspendarea condiţionată a acestora, potrivit art. 81 C. pen. (1969), modalitate ce nu se mai regăseşte în noua reglementare, care conţine, în această materie, prevederi mult mai severe, ca şi conţinut şi efecte, şi, ca urmare, nu poate retroactiva.

În consecinţă, având în vedere toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că legea care conduce, în concret, la un rezultat mai blând pentru inculpaţii A., F., G., T. şi Q. este legea penală anterioară care, în ansamblul dispoziţiilor sale, raportat la condiţiile de incriminare şi de sancţionare a faptelor ce formează obiectul acuzaţiei penale, precum şi la instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a apelanţilor, creează acestora o situaţie mai avantajoasă, motiv pentru care nu pot fi primite susţinerile primilor trei inculpaţi sub acest aspect.

În raport cu aspectele anterior expuse şi având în vedere împrejurarea că infracţiunea a fost săvârşită în condiţiile art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969) şi prezintă un grad de pericol social concret moderat, Înalta Curte nu poate da relevanţă solicitării formulate de inculpatul A., prin apărător ales, de schimbare a încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus condamnarea sa din infracţiunea prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969) în cea reglementată de art. 371 C. pen., considerând că în privinţa acestuia nu sunt întrunite cumulativ condiţiile art. 80 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pentru renunţarea la aplicarea pedepsei.

Instanţa de control judiciar constată, în acest context, că, în cauză, s-a realizat o evaluare judicioasă a criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen. (1969), fiind valorificate în mod corespunzător toate împrejurările ce ţin de faptele comise şi de persoana inculpaţilor care au fost condamnaţi, situaţie în care au fost stabilite sancţiuni penale corect individualizate, atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare, apte să asigure realizarea scopului preventiv-educativ şi punitiv prevăzut de art. 52 C. pen. (1969).

Din această perspectivă, se constată că judecătorul fondului a valorificat, în mod judicios, în privinţa inculpatului G., atât împrejurările concrete ale săvârşirii faptei din 6 martie 2010 (împreună cu alte persoane, pe o durată relativ redusă de timp, nefiind exercitate efectiv asupra agentului de pază acte de agresiune datorită intervenţiei F. F.), ce denotă un grad de pericol social concret moderat, cât şi circumstanţele personale ale inculpatului care a avut, în ansamblu, o conduită procesuală corespunzătoare, însă, astfel cum rezultă din referatul de evaluare, este predispus la adoptarea unui comportament violent, manifestând un autocontrol scăzut pe fondul consumului de alcool şi dificultăţi de menţinere a mediului familial ori profesional, şi, în plus, a săvârşit fapta în stare de recidivă postexecutorie în raport cu infracţiunea la regimul circulaţiei rutiere pentru care a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 419 din 7 septembrie 2006 a Judecătoriei Medgidia, definitivă prin nerecurarea Deciziei penale nr. 25 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului Constanţa, şi concurs real în raport cu fapta pentru care a executat pedeapsa de 5 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 194 din 20 mai 2010 a Judecătoriei Mangalia, definitivă prin Decizia penală nr. 901 din 17 septembrie 2010 a Tribunalului Constanţa. Ca urmare, se apreciază că doar prin stabilirea unei pedepse de 1 an şi 6 luni închisoare, a cărei executare să se realizeze în regim de detenţie, se poate asigura, în privinţa inculpatului G., realizarea scopului preventiv-educativ şi punitiv al sancţiunii penale, astfel cum este acesta reglementat de dispoziţiile art. 52 C. pen. (1969), motiv pentru care nu se impune admiterea apelului formulat de acesta.

Nefondate sunt şi motivele de apel ale Parchetului vizând netemeinicia pedepselor aplicate inculpaţilor Q. şi T., Înalta Curte considerând că acestea răspund cerinţelor de proporţionalitate cu gravitatea faptelor comise şi circumstanţele personale ale acuzaţilor.

Astfel, evaluând coroborat criteriile prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen. (1969), atât cele care ţin de materialitatea faptelor în sine (activitatea infracţională reţinută, limitele de pedeapsă stabilite pentru infracţiunile comise, natura şi gradul de pericol social al acestora, consecinţele produse, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală), cât şi datele referitoare la persoana acuzaţilor, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a valorificat, în mod corect, aceste elemente condamnându-l pe Q, în urma reţinerii circumstanţei atenuante judiciare prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., la pedeapsa închisorii de 4 luni, cu suspendarea condiţionată a executării acesteia pe un termen de încercare de 2 ani şi 4 luni, stabilit conform art. 82 C. pen. (1969), iar pe inculpatul T. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii în formă continuată, dispunând aceeaşi modalitate de executare a pedepsei rezultante de 1 an închisoare, termenul de încercare fiind de 3 ani.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, că dispoziţiile în baza cărora au fost elaborate procesele-verbale de sancţionare contravenţională a părţii civile au fost conforme legii, chiar dacă modalitatea de întocmire a acestor înscrisuri a fost una nelegală, aspect care, raportat la motivaţia conduitei inculpatului şi la urmările produse, denotă o periculozitate concretă moderată a faptei de instigare la fals intelectual imputată Q, iar, pe de altă parte, circumstanţele personale favorabile acestuia (atitudinea corespunzătoare manifestată pe parcursul procesului, lipsa antecedentelor penale, apartenenţa la un mediu familial stabil), context în care constată că, în mod corect, prima instanţă a valorificat ca circumstanţe atenuante, conform art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. (1969), conduita pozitivă manifestată constant anterior comiterii faptei, concretizată în exercitarea corespunzătoare, pentru o lungă durată, a unei funcţii publice, preocuparea pentru perfecţionarea profesională şi lipsa antecedentelor penale, ceea ce atrage coborârea pedepsei sub limita minimă prevăzută de norma incriminatoare, în conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen. (1969).

În ceea ce-l priveşte pe inculpatul T., instanţa de control judiciar are în vedere, pe de o parte, modalitatea concretă în care acesta a săvârşit cele două infracţiuni, motivele care au stat la baza demersului său, legate esenţial de ascendentul deţinut asupra sa de F. F. prin prisma relaţiilor profesionale dintre cei doi, faptul că, deşi una din infracţiuni aduce atingere înfăptuirii justiţiei, declaraţiile sale nereale nu au perturbat efectiv cursul procedurii ori aflarea adevărului, precum şi gradul de pericol social moderat al faptelor, iar, pe de altă parte, împrejurarea că, în pofida faptului că nu se află la primul contact cu legea penală, circumstanţele sale personale sunt, în ansamblu, favorabile, acesta adoptând pe parcursul procesului o conduită corespunzătoare şi fiind o persoană integrată familial, care susţine financiar familia şi şi-a manifestat constant disponibilitatea de a obţine venituri licite, context în care apreciază că prima instanţă a stabilit, în mod judicios, pedepse în cuantum egal sau uşor superior minimului special prevăzut de norma incriminatoare.

Raportat la aceste criterii, care au fost corect evaluate de judecătorul fondului în procesul de cuantificare a sancţiunilor penale şi de alegere a modalităţii lor de executare, Înalta Curte apreciază că nu se justifică majorarea cuantumului acestora, astfel cum a solicitat Parchetul, cu consecinţa, în cazul Q, a aplicării, cu titlu de pedeapsă complementară, a interzicerii dreptului de a ocupa funcţia de şef serviciu Corp Control în cadrul Primăriei Mangalia pe durată maximă, şi nici aplicarea unui spor de pedeapsă pentru concursul de infracţiuni, în situaţia inculpatului T., considerând că pronunţarea condamnării constituie un avertisment suficient pentru cei doi acuzaţi şi, chiar fără executarea pedepsei, aceştia nu vor mai comite alte fapte antisociale.

A. 7. Evaluând, din perspectiva dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. anterior, criticile Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi cele ale apelantelor părţi civile E. şi J. cu privire la modul de soluţionare a acţiunii civile promovată de acestea, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a analizat, în mod corect, în raport cu situaţia de fapt reţinută şi probatoriul administrat în cauză, cererile formulate de cele două părţi civile, respingând justificat atât solicitarea de acordare a daunelor materiale, cât şi pe cea de obligare a inculpaţilor la plata despăgubirilor morale.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia, cu titlu preliminar, că, astfel cum a reţinut şi curtea de apel, infracţiunile de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, instigare la fals intelectual, fals în declaraţii ori mărturie mincinoasă, pentru care s-a dispus condamnarea inculpaţilor A., F., G., T. şi Q., sunt infracţiuni care protejează relaţiile sociale vizând fie convieţuirea socială, fie încrederea în autenticitatea unor înscrisuri ori înfăptuirea justiţiei şi nu antrenează urmări prejudiciabile în dauna unei persoane determinate, nefiind, astfel, susceptibile de a cauza, în mod direct, unei persoane fizice prejudicii materiale ori morale a căror reparare să se impună în procesul penal.

Totodată, se constată că pretinsele fapte de şantaj ori abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, pentru care instanţa de fond a dispus achitarea unora dintre inculpaţi ca urmare a neîntrunirii elementelor de tipicitate ale infracţiunilor, nu justifică obligarea acuzaţilor la plata unor despăgubiri civile întrucât fie nu au generat astfel de prejudicii, fie nu au un caracter ilicit, de natură a atrage răspunderea civilă delictuală.

Sub acest aspect, se constată că, în condiţiile în care obiectul sesizării instanţei îl reprezintă lămurirea caracterului penal al unor incidente punctuale care s-au produs în perioada 17 februarie 2010 - 29 august 2010 şi au vizat dispute verbale între părţi ori discuţii între inculpaţi urmate de luarea unor măsuri legale, nu pot fi analizate pretenţiile formulate de partea civilă E. în legătură cu cheltuieli ce ar fi fost efectuate anterior acestui interval (situaţia juridică a unor active deţinute de partea civilă, pretinsa lipsă de folosinţă a acestora în perioada 2000-2008, cheltuieli cu modernizarea U.129, plată mobilier, alte categorii de cheltuieli în legătură cu respectivele active, inclusiv cele vizând paza, realizate anterior lunii februarie 2010), nefiind consecinţa săvârşirii faptelor deduse judecăţii.

Aceleaşi consideraţii sunt valabile şi în ceea ce priveşte contravaloarea veniturilor sau beneficiilor comerciale pretins nerealizate de partea civilă J. în perioada octombrie 2009 - mai 2010 şi mai 2010 - mai 2012, astfel cum au fost solicitate de acesta, având în vedere că singura faptă care îl vizează, dintre cele cu care a fost învestită instanţa, a avut loc în 24 februarie 2010, iar între respectivul incident şi aceste pretenţii nu există nicio legătură de cauzalitate.

Pe de altă parte, se constată că, atât timp cât, potrivit Legii nr. 333/2003, asigurarea pazei şi protecţiei activelor comerciale era obligatorie, iar suplimentarea măsurilor luate în acest scop în lunile aprilie 2010 ori noiembrie 2010 (prin asigurarea unei gărzi de corp ori montarea unor sisteme suplimentare de supraveghere) nu a fost determinată, în mod necesar, de incidentele verbale deduse judecăţii, ci de opţiunea părţii civile E., în mod corect, instanţa de fond a apreciat că nu există legătură de cauzalitate între efectuarea unor cheltuieli de asemenea natură şi faptele ce formează obiectul cauzei.

Se constată, totodată, că nu sunt întrunite condiţiile cerute de lege pentru obligarea inculpaţilor Q. şi R. la plata daunelor materiale ori morale solicitate de partea civilă E., atâta timp cât nu s-a demonstrat că demersurile acestora, efectuate în exercitarea atribuţiilor de serviciu, ar fi avut un caracter ilicit.

Deopotrivă, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, apreciază că solicitarea de acoperire a contravalorii cheltuielilor cu deplasarea la organele judiciare formulată de cele două părţi civile şi cea vizând sumele plătite de J. cu procurarea unei arme, în privinţa căreia, de altfel, nici nu s-a dovedit existenţa unei legături de cauzalitate cu incidentul din Parcul Herăstrău, nu au fost probate printr-un minim de probe care să permită stabilirea caracterului cert al respectivelor cheltuieli.

În ceea ce priveşte solicitările de acordare a daunelor morale ori de imagine, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că, faţă de amploarea redusă a disputelor verbale concret deduse judecăţii, lipsa caracterului ilicit al discuţiilor purtate de inculpaţi cu jurnaliştii ori cu funcţionarii din cadrul Primăriei sau Poliţiei Mangalia şi legalitatea demersurilor efective ale acestora din urmă, nu se evidenţiază o atingere adusă demnităţii ori imaginii părţii civile E. de natură a conduce la obligarea inculpaţilor la plata către aceasta a unor sume de bani cu un astfel de titlu.

De asemenea, în condiţiile în care, din probatoriul administrat în cauză, nu a rezultat cu exactitate conţinutul efectiv al disputei verbale din 24 februarie 2010, fiind, astfel, împiedicată stabilirea certă a caracterului ilicit al faptei, care, de altfel, a avut dimensiuni reduse, se constată că nu se impune acordarea unor daune morale părţii civile J., nefiind identificate elemente care să conducă la concluzia că respectivul incident i-ar fi cauzat o stare de temere de natură să justifice o asemenea măsură. De altfel, deteriorarea stării de sănătate şi a stării psihice a intervenit, potrivit propriilor susţineri, din luna octombrie 2009, deci independent de disputa din Parcul Herăstrău.

Ca atare, raportat la toate considerentele expuse, instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a dat o corectă rezolvare acţiunilor civile promovate de apelanţii E. şi J., criticile acestora, dar şi cele ale procurorului sub acest aspect fiind nefondate.

B. În ceea ce priveşte apelul declarat de inculpatul T., Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 415 alin. (1) C. proc. pen., până la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel, persoana vătămată şi oricare dintre părţi îşi pot retrage apelul declarat. Retragerea trebuie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către administraţia locului de deţinere, declaraţia de retragere putând fi făcută fie la instanţa a cărei hotărâre se atacă, fie la instanţa de apel.

La termenul de judecată din 26 martie 2015, inculpatul T., personal şi în prezenţa apărătorului ales, a precizat că îşi retrage apelul formulat împotriva Sentinţei penale nr. 376 din 28 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, aspect ce a fost consemnat, în scris, în baza art. 415 C. proc. pen. raportat la art. 110 C. proc. pen., în cuprinsul unei declaraţii ce a fost ataşată la dosar .

În raport cu aceste menţiuni făcute de apelantul inculpat, având în vedere că retragerea căii de atac s-a făcut personal de către acesta, până la încheierea dezbaterilor, şi ţinând seama că acest act de dispoziţie, odată exercitat, duce la pierderea unui drept, Înalta Curte constată îndeplinite condiţiile impuse de art. 415 C. proc. pen. şi urmează a lua act de manifestarea de voinţă expresă a inculpatului T. în sensul retragerii apelului declarat împotriva Sentinţei penale nr. 376 din 28 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Totodată, faţă de toate considerentele expuse în dezvoltările anterioare, constatând că hotărârea pronunţată de prima instanţă este legală şi temeinică, Înalta Curte, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, de părţile civile E. şi J. şi de inculpaţii A., F., G. şi Q. împotriva Sentinţei penale nr. 376 din 28 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind şi pe inculpaţii R., C. şi B.

Deopotrivă, faţă de culpa lor procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantele părţi civile E. şi J. la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat, iar pe apelanţii intimaţi inculpaţi A., F., G., T. şi Q. la plata sumei de câte 600 RON cu acelaşi titlu, din care suma de câte 400 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti vor rămâne în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimaţii inculpaţi R., C. şi B., în sumă de câte 400 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, părţile civile E. şi J. şi de inculpaţii A., F., G. şi Q. împotriva Sentinţei penale nr. 376 din 28 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, privind şi pe inculpaţii R., C. şi B.

Ia act de retragerea apelului formulat de inculpatul T. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Obligă apelantele părţi civile E. şi J. la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Obligă apelanţii intimaţi inculpaţi A., F., G., T. şi Q. la plata sumei de câte 600 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 400 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti rămân în sarcina statului.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimaţii inculpaţi R., C. şi B., în sumă de câte 400 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 mai 2015.

Procesat de GGC - LM