Bucharest Loses Appeal; Municipality Ordered to Pay €282,300 for Green-Space Land Restriction
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) rejected, as unfounded, the appeal (recurs) filed by the Municipality of Bucharest against the Court of Appeal's decision, thereby upholding that ruling in full. The Court of Appeal decision — which remains in force — had partially granted the property owners' claim, ordering the Municipality to pay €282,300 as compensation for loss of use of their land for the period 20 February 2012–20 November 2016, a monthly amount of €0.8844/mp from 20 November 2016 until the final ruling, plus court costs. The underlying dispute concerned the owners' claim for damages against the local authority, arguing that their private land, designated as green space in the urban plan, became unusable due to a legal prohibition on changing its designated use, effectively amounting to a de facto expropriation without compensation. The decisive legal basis was the application of tort liability under Articles 998–999 of the 1864 Civil Code, read with Article 35 of Decree No. 31/1954, finding the Municipality liable for its unlawful inaction — its failure to update the General Urban Plan or initiate expropriation proceedings, thereby maintaining a public-use designation over private property and creating an unlawful interference with property rights. The court also relied on Constitutional Court Decision No. 1416/2008, which affirmed that owners are entitled to compensation for loss of use of green-space land, and on European Court of Human Rights jurisprudence on de facto expropriation. The appeal was dismissed because the appellant's arguments, including that the buyer had knowingly acquired land subject to restrictions and that the Municipality had no illicit conduct, were deemed unfounded.
Legislator headnote
AI generatedart. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 103 din Legea nr. 71/2011, art. 194 C. proc. civ, art. 480 C. civ, Art. 998 C. civ; Bucharest Loses Appeal; Municipality Ordered to Pay €282,300 for Green-Space Land Restriction: Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, în condiţiile în care, deşi se consemnează în considerentele hotărârii recurate (pag. 15 alin. (1) faptul că "cererea de chemare în judecată nu excelează prin rigoare, nefiind indicat dacă e vorba de o faptă ilicită continuă ori de mai multe fapte ilicite consecutive, nefiind indicată data sau datele săvârşirii faptei/faptelor", prin decizia recurată se reproşează instanţe de fond că "a folosit o abordare globală şi nu a indicat textul legal aplicabil".
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, la data de 18 februarie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, acesta să fie obligat la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului proprietatea acestora, situat în Bucureşti, str. x, începând cu data de 20 februarie 2012 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, contravaloare pe care au estimat-o provizoriu ca fiind de 0,4 euro/mp/lună.
Reclamanţii au arătat că au achiziţionat imobilul în anul 2007, când schimbarea destinaţiei unui astfel de teren era posibilă, conform prevederilor art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, însă, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 114/2007, care a interzis schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, ei nu au mai putut beneficia de toate atributele dreptului lor de proprietate, fiind lipsiţi, în mod nelegal şi integral, de folosinţa bunului lor imobil.
La data de 21 mai 2008, prin eliberarea certificatului de urbanism pe care l-au solicitat în vederea autorizării executării lucrărilor de construcţii, constând în construire imobil cu funcţiuni mixte 2S+P+10E, organizare şantier, împrejmuire teren, li s-a adus la cunoştinţă, pentru prima dată, faptul că autorizarea construcţiilor în zonă nu este posibilă, potrivit art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, astfel cum acesta a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007
Prin Cererea nr. x din 12 aprilie 2013 adresată Primăriei Municipiului Bucureşti - Direcţia Juridic şi Cererea nr. x din 12 aprilie 2013 adresată Primăriei Municipiului Bucureşti - Cabinet Primar General, au solicitat iniţierea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire şi acordarea de daune constând în despăgubiri pentru lipsa de folosinţa a terenului aflat în proprietatea lor, având în vedere că ingerinţa în dreptul de proprietate provine din partea unităţii administrativ-teritoriale, însă, până în prezent, nu li s-a comunicat un răspuns concludent la cele două cereri.
La data de 5 iunie 2015, pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat legal de către Primarul General, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în susţinerea căreia a arătat că nu se poate reţine răspunderea delictuală a Municipiului Bucureşti, terenul fiind dobândit de la vânzătorii persoane fizice C. şi D., conform Contractului de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 1251 din 25 iulie 2007, iar Certificatul de urbanism nr. x din 21 mai 2008 a fost emis de Primăria Sectorului 3.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin Sentinţa civilă nr. 7175 din 25 septembrie 2015 Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, la această instanţă cererea fiind înregistrată pe rolul secţiei a III-a civilă, la data de 5 noiembrie 2015, sub nr. x/2015.
Prin Sentinţa civilă nr. 148 din 7 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii A., B. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B.
Prin Decizia nr. 1048 A din 4 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a admis apelul, s-a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, s-a admis în parte acţiunea precizată şi a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la plata către reclamanţii A. şi B. a sumei de 282.300 Euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, constând în lipsa de folosinţă, pentru perioada 20 februarie 2012 - 20 noiembrie 2016.
A mai fost obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 0,8844 Euro/mp/lună, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat constând în lipsa de folosinţă, pentru perioada 20 noiembrie 2016 şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, precum şi la plata sumei de 23.494,35 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în fond şi în apel şi onorariu pentru expertiză.
Împotriva Deciziei nr. 1048A din 4 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul pârât a arătat următoarele:
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, în condiţiile în care, deşi se consemnează în considerentele hotărârii recurate (pag. 15 alin. (1) faptul că "cererea de chemare în judecată nu excelează prin rigoare, nefiind indicat dacă e vorba de o faptă ilicită continuă ori de mai multe fapte ilicite consecutive, nefiind indicată data sau datele săvârşirii faptei/faptelor", prin decizia recurată se reproşează instanţe de fond că "a folosit o abordare globală şi nu a indicat textul legal aplicabil".
În acest sens, instanţa de apel, după ce consemnează în considerente faptul că "se poate reţine că reclamanţii susţin existenţa faptei ilicite, constând în ingerinţa în dreptul de proprietate privată, ce nu mai poate fi exercitat conform voinţei titularilor acestuia, după intrarea în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 114/2007, având în vedere încadrarea urbanistică a terenului", ajunge la concluzia că "legea aplicabilă pentru fapta pretins a fi săvârşită este legea veche (C. civ. din 1864), dat fiind faptul că art. 103 din Legea nr. 71/2011 prevede că obligaţiile născute din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii, ori după caz a săvârşirii lor, iar pentru faptele reclamate ca ilicite ulterioare datei de 1 ianuarie 2011, dispoziţiile aplicabile sunt cele regăsite în C. civ. din 2010".
Instanţa de apel mai constată că prima instanţă a folosit o abordare globală şi nu a indicat textul legal aplicabil, respectiv vechiul C. civ. sau noul C. civ., deşi acţiunea reclamanţilor vizând angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta proprie potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954, s-a întemeiat pe prevederile art. 998 - 999 din vechiul C. civ.
Într-adevăr, arată recurentul, cererea de chemare în judecată menţionează la pag. 7 ca temei de drept, alături de art. 194 C. proc. civ., art. 44 din Constituţie, art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul numărul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 998 - 999 C. civ. din 1864, fără însă ca, în cuprinsul cererii (a se vedea pag. 4-7 ale cererii de chemare în judecată) să se arate efectiv, care este fapta ilicită a Municipiului Bucureşti şi în ce constă aceasta (lucru remarcat şi de instanţa de apel atunci când consemnează la pagina 7 din considerente, faptul că "cererea de chemare în judecată nu excelează prin rigoare, nefiind indicat dacă e vorba de o faptă ilicită continuă, ori de mai multe fapte ilicite consecutive, nefiind indicată data sau datele săvârşirii faptei/faptelor").
Mai mult decât atât, nici măcar în motivele de apel ale apelanţilor reclamanţi (motive dezvoltate pe 14 pagini) nu se face nicio referire concretă, la presupusa faptă ilicită a Municipiului Bucureşti, în condiţiile în care hotărârea instanţei de fond, chiar dacă a folosit o abordare globală şi nu a indicat textul legal aplicabil, reţine totuşi cu acurateţe şi fără echivoc faptul că reclamantul nu dovedeşte nici acţiunea abuzivă, nici prejudiciul produs ca urmare a unei atitudini abuzive, precum şi faptul că nu se constată vreun abuz al autorităţii chemate în judecată, "în speţă nefiind îndeplinită, aşadar, condiţia săvârşirii unui abuz de către autoritatea pârâtă, prin care să se producă un prejudiciu constând în lipsirea de folosinţă asupra terenului".
Aşadar, concluzionează recurentul, în condiţiile în care, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin motivele de apel, reclamanţii nu arată în ce constă presupusa faptă ilicită a Municipiului Bucureşti, a reproşa instanţe de fond că "a folosit o abordare globală şi nu a indicat textul legal aplicabil" este contrar normelor legale.
Pornind de la această premiză, recurentul apreciază că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., reţinând în mod eronat în considerente, aspectul că "fapta ilicită a Municipiului Bucureşti constă în menţinerea caracterului de utilitate publică locală pentru un teren, proprietate privată a unor persoane fizice, fără a fi declanşată producerea de expropriere, pentru cauză de utilitate publică locală".
Instanţa de apel realizează o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., pentru că ajunge la o concluzie total eronată în prezenta cauză, în sensul că, ingerinţa invocată de reclamanţi îşi are originea în atitudinea culpabilă a pârâtului, care în calitate de autoritate publică locală a neglijat constant exercitarea de către reclamanţi, a atributelor dreptului lor de proprietate".
Soluţia pronunţată se întemeiază pe premiza existenţei unei faptei ilicite a Municipiului Bucureşti, definită ca "inacţiunea autorităţii pârâte", constând în "menţinerea caracterului de utilitate publică locală pentru un teren proprietate privată a unor persoane fizice". De asemenea, se afirmă faptul că autoritatea publică locală nu a făcut dovada efectuării vreunui demers, pentru lămurirea situaţiei juridice a terenului, deşi, începând cu anul 2010, era îndatorată la actualizarea Planului Urbanistic General Municipiul Bucureşti generând ingerinţa în dreptul de proprietate şi creând premiza încadrării imobilului litigios în categoria celor supuse interdicţiei privind schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi, ca efect al modificărilor legislative survenite la data de 17 octombrie 2007, când a fost adoptată O.U.G. nr. 114/2007.
Art. 998 C. civ. de la 1864 statuează că "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara" iar art. 999 din acelaşi cod arată că "omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi pentru acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa".
În speţă, susţine recurentul, trebuie analizat cu prioritate dacă în există o faptă ilicită a Municipiului Bucureşti, aşa cam greşit reţine instanţa de apel, faptă ilicita ce ar consta în "menţinerea caracterului de utilitate publică locală pentru un teren proprietate privată unor persoane fizice" şi într-o inacţiune "a autorităţii publice", şi dacă, într-adevăr, această presupusă faptă ilicită a Municipiului Bucureşti le produce apelanţilor reclamanţi un prejudiciu (printr-o ingerinţă, care îşi are originea în atitudinea culpabilă a Municipiului Bucureşti).
Recurentul consideră că instanţa de apel interpretează total greşit dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., atâta timp cât nu s-a dovedit în niciun moment de către apelanţii-reclamanţi atitudinea abuzivă a pârâtului, întrucât, aşa cum a reţinut prima instanţă, "nu orice persoană proprietară a unui teren încadrat în spaţiul verde este susceptibilă a primi despăgubiri pretinzând lipsa de folosinţă a terenului, doar pentru simplul motiv că O.U.G. nr. 114/2007 nu îi permite să utilizeze terenul altfel decât sub anumite condiţionări".
În acest sens doctrina în materia răspunderii civile delictuale este constantă în a statua că "inacţiunea constituie faptă ilicită ori de câte ori, norma legală obligă pe o anumită persoană să acţioneze într-un anumit mod", cerinţă legală ce nu a fost respectată, iar fapta ilicită sub această teză probatorie presupune "neîndeplinirea unei activităţi ori neluarea unei măsuri atunci când această activitate sau această măsură trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană".
Or, în prezentul litigiu, terenul litigios a fost înscris în anul 2000, prin aprobarea Planului Urbanistic General al Municipiului Bucureşti, la indicatorul urbanistic VIa (moment la care se afla în patrimoniul Municipiului Bucureşti, făcând parte dintr-un perimetru mult mai mare, înscris în această categorie), iar apelanţii-reclamanţii au dobândit bunul imobil respectiv abia în anul 2007, (adică la aproape şapte ani după aprobarea Planului Urbanistic General), prin Actul de vânzare-cumpărare nr. x din 25 iulie 2007, având obligaţia de a cunoaşte şi de a verifica regimul juridic şi urbanistic al terenului, încadrarea terenului trebuind şi putând fi cunoscută de către părţile actului de vânzare cumpărare, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond în considerentele sentinţei.
Instanţa de apel reţine eronat că "reclamanţii nu au mai putut exercita asupra imobilului în mod efectiv, atributele specifice dreptului lor de proprietate, mai exact posesia şi folosinţa", iar "aceste limitări sunt deosebit de grave, putând fi asimilate un exproprieri de fapt, existând astfel o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea bunului lor".
Mai mult decât atât, "Curtea reţine că sunt reale susţinerile Municipiului Bucureşti, în sensul că restricţiile pe care destinaţia terenului le implică sunt stabilite prin Planul Urbanistic General din anul 2000, iar interdicţia de schimbare a destinaţiei de spaţiu verde a fost introdusă şi reglementată de către statul roman, în calitate de autoritate competentă pentru protecţia mediului" (a se vedea pagina 16 alineatul penultim din considerentele hotărârii din apel), dar cu toate acestea concluzionează în sensul că, "nu se poate reţine că nu există din partea Municipiului Bucureşti un act sau un fapt juridic de a proceda fie la actualizarea Planului Urbanistic General prin raportare la regimul juridic al terenurilor de la data constituirii dreptului de proprietate privată asupra acestuia în temeiul Legii nr. 18/1991, fie de a proceda la declanşarea procedurii de expropriere".
În mod evident şi neechivoc, instanţa de apel apreciază total eronat conturarea presupusei fapte ilicite a Municipiului Bucureşti şi ajunge la concluzia total greşită şi injustă, incorectă că "Municipiul Bucureşti a generat ingerinţa în dreptul de proprietate şi a creat premisele încadrării terenului litigios în categoria celor supuse interdicţiei privind schimbarea destinaţiei terenului, amenajat ca spaţii verzi, ca efect al modificărilor legale survenite la data de 17.10.2007, când a fost adoptată O.U.G. nr. 114/2007".
Recurentul consideră că problema de drept esenţială în prezenta speţă o reprezintă aspectul incontestabil că nu există o ingerinţă în dreptul de proprietate al apelanţilor-reclamanţi, aşa cum greşit susţine instanţa de apel în considerente, întrucât aceştia au dobândit abia în anul 2007 bunul litigios, iar la momentul dobândirii, perimetrul respectiv era încadrat de 7 ani de zile în subzona V1a (prin Planul Urbanistic General adoptat în anul 2000), iar apelanţii-reclamanţi şi-au asumat limitările impuse şi riscul dobândirii unui teren pe care nu se puteau construi clădiri, a căror înălţime maximă admisibilă nu putea depăşi P+2.
Mai mult decât atât, nu numai ca la momentul dobândirii (25 mai 2007) apelanţii-reclamanţi nu au verificat regimul urbanistic al terenului pe care urmau să-l cumpere, dar primul certificat de urbanism, care atesta limitările urbanistice ale zonei respective, l-au obţinut abia în anul 2008 (la 21 mai 2008), adică la un an după dobândirea terenului, stând în pasivitate, în condiţiile în care încadrarea terenului trebuia şi putea să fie cunoscută de către părţile actului de vânzare-cumpărare.
Aşa cum bine şi corect a reţinut instanţa de fond, "încadrarea terenului trebuia şi putea fi cunoscută de părţile actului de vânzare-cumpărare, iar apelanţii-reclamanţi au în continuare folosinţa terenului litigios, limitarea în exercitarea atributelor dreptului de proprietate fiind mult anterioară dobândirii (datând din anul 2000) şi nu ulterioară, pentru a se putea discuta efectiv despre o presupusă faptă ilicită a Municipiului Bucureşti, nici chiar adoptarea O.U.G. nr. 114/2007 neconducând la o lipsire de folosinţă a terenului.
Chiar dacă instanţa de apel evocă în considerente Decizia nr. 1416 din 17 decembrie 2008 a Curţii Constituţionale, interpretarea dată este una eronată. Apelanţii-reclamanţi nu au dovedit în prezenta speţă nici un abuz cu consecinţe prejudiciabile, nicio acţiune abuzivă a instituţiei pârâte, care să-i fi lipsit de folosinţa terenului şi nici un prejudiciu produs ca urmare a unei atitudini abuzive a Municipiului Bucureşti.
Interpretarea instanţei de apel, în sensul că bunul litigios este afectat unei utilităţi publice de interes local şi că ar exista o privare de proprietate ce poate fi calificată drept expropriere de fapt, este nu numai greşită, dar şi în contradicţie cu realitatea, în condiţiile în care apelanţii reclamanţi nu au fost împiedicaţi în nici un moment de către Municipiul Bucureşti în exercitarea atributelor dreptului de proprietate şi în condiţiile în care au dobândit de la bun început (din anul 2007) un imobil care era supus anumitor condiţionări, nu numai prin Planul Urbanistic General, ci şi prin lege, de la momentul dobândirii (25 mai 2007) aceştia nefăcând nici un demers pentru a obţine un Plan Urbanistic Zonal derogator de la Planul Urbanistic General, aşa cum just a reţinut instanţa de fond.
În speţă, nu există şi nu operează în nici un caz o expropriere de fapt, iar declanşarea unei proceduri de expropriere, aşa cum sugerează instanţa de apel, presupune, potrivit legii, declararea de către Municipiul Bucureşti a unei cauze de utilitate publică, ceea ce nu este cazul în prezenta speţă, procedura de expropriere neputând fi declanşată doar pentru un teren al unor proprietari particulari, supus anumitor condiţionări, fără a exista în prealabil o cauză de utilitate publică.
Mai mult decât atât, faptul că nu există în prezent un nou Plan Urbanistic General al Municipiului Bucureşti şi că Planul Urbanistic General adoptat prin Hotărârea CGMB nr. 269/2000 a fost prelungit succesiv prin două Hotărâri ale CGMB (ultimul act administrativ fiind Hotărârea CGMB nr. 224/2015, în vigoare şi la acest moment) nu reprezintă şi nu poate reprezenta o inacţiune a autorităţii pârâte şi nici o faptă ilicită a Municipiului Bucureşti, sau o atitudine culpabilă a pârâtului, cum eronat reţine instanţa de apel, o asemenea lucrare presupunând o activitate de o complexitate uriaşă. Prin prelungirea valabilităţii Planului Urbanistic General adoptat în anul 2000 nu s-a încălcat în nici un fel legislaţia în vigoare (mai ales că procedura de elaborare a unui nou Plan Urbanistic General al Municipiului Bucureşti este în desfăşurare), în speţă nefiind vorba nici despre inacţiunea, nici despre atitudine culpabilă şi nici despre o acţiune abuzivă a Municipiului Bucureşti, prejudiciabilă pentru reclamanţi.
Prin întâmpinare, intimaţii au arătat, în principal, că nu pot fi încadrate criticile formulate prin memoriul de recurs în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât acestea reprezintă simple nemulţumiri cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de apel, iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
După parcurgerea procedurii de filtru prevăzută de art. 493 C. proc. civ. şi constatarea admisibilităţii în principiu a recursului, inclusiv a declarării acestuia înăuntrul termenului procedural, s-a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.
Examinând decizia civilă recurată în raport cu criticile formulate, care, parţial, pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
În cadrul primei critici se susţine că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, deoarece, nici în cererea de chemare în judecată şi nici în motivele de apel, reclamanţii nu au indicat dacă e vorba de o faptă ilicită continuă ori de mai multe fapte ilicite consecutive, nefiind indicată data sau datele săvârşirii faptei/faptelor, aspect remarcat de instanţa de apel, însă, cu toate acestea, prin decizia recurată, se reproşează instanţei de fond că "a folosit o abordare globală şi nu a indicat textul legal aplicabil".
Înalta Curte constată că pretinsa greşeală a instanţei de apel nu are legătură cu incidenţa pe fond a normelor de drept substanţial invocate, deoarece modul în care instanţa de apel a lămurit, pe baza argumentelor invocate de reclamanţi în cererea de chemare în judecată, care este fapta imputată pârâtului, nu vizează analiza elementelor răspunderii civile delictuale, din perspectiva art. 998 - 999 C. civ. de la 1864.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că în cererea de chemare în judecată reclamanţii au arătat că odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2007, ei nu au mai putut beneficia de toate atributele dreptului lor de proprietate, fiind lipsiţi, în mod nelegal şi integral, de folosinţa bunului lor imobil, invocând ingerinţa autorităţii administrative în dreptul lor de proprietate, corelativ cu lipsa oricărui demers în vederea exproprierii.
Remarcând că cererea de chemare în judecată nu excelează prin rigoare, nefiind indicat dacă e vorba de o faptă ilicită continuă, ori de mai multe fapte ilicite consecutive, nefiind indicată data sau datele săvârşirii faptei/faptelor, Curtea de apel a apreciat că se poate reţine că reclamanţii susţin existenţa faptei ilicite, constând în ingerinţa în dreptul de proprietate privată, ce nu mai poate fi exercitat conform voinţei titularilor acestuia, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 114/2007, având în vederea încadrarea urbanistică a terenului.
De asemenea, Curtea de apel a constatat că prima instanţă a folosit o abordare globală şi nu a indicat textul legal aplicabil, respectiv vechiul C. civ. sau noul C. civ. Ca atare, procedând la calificarea corectă a temeiului de drept al acţiunii, în raport cu dispoziţiile legale invocate de reclamanţi prin acţiune şi cu norma tranzitorie cuprinsă în art. 103 din Legea nr. 71/2011, a reţinut că acţiunea reclamanţilor vizează angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru fapta proprie, potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954 raportat la prevederile art. 998, 999 din C. civ. de la 1864, indicate, de altfel, ca temei de drept în cererea de chemare în judecată.
Recurentul nu arată în ce constă nelegalitatea aspectelor reţinute de instanţa de apel, sub aspectul faptei imputate prin acţiune şi a normelor de drept aplicabile, ci se limitează la reluarea unor fragmente din decizia recurată, fără a expune un raţionament critic apt a se încadra în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
De altfel, chiar recurentul arată în motivele de recurs că "cererea de chemare în judecată menţionează la pag. 7 ca temei de drept, alături de art. 194 C. proc. civ., art. 44 din Constituţie, art. 480 C. civ., art. 1 din Protocolul numărul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 998 - 999 C. civ. din 1864".
Concluzia pe care o trage recurentul în sensul că prima instanţă, "chiar dacă a folosit o abordare globală şi nu a indicat textul legal aplicabil, reţine totuşi cu acurateţe şi fără echivoc faptul că reclamantul nu dovedeşte nici acţiunea abuzivă, nici prejudiciul produs ca urmare a unei atitudini abuzive, precum şi faptul că nu se constată vreun abuz al autorităţii chemate în judecată", nu constituie o critică de nelegalitate, nefiind suficientă simpla afirmaţie că soluţia primei instanţe este corectă, şi nu cea a instanţei de apel.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul dintre motivele prevăzute de art. 488 din cod.
Or, în speţă, recurentul precizează formal că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 998-999 C. civ. de la 1864, dar în realitate criticile formulate, referitoare la identificarea faptei imputate prin acţiune şi a legii civile aplicabile, nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege menţionat, recurentul nesusţinând în vreun fel nelegalitatea soluţiei din apel asupra acestor aspecte.
În ceea ce priveşte criticile de fond, vizând inexistenţa faptei ilicite şi a prejudiciului, Înalta Curte constată că, sub aspectul situaţiei de fapt, Curtea de apel a reţinut că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului intravilan în suprafaţă de 5.600 mp, situat în Bucureşti, Drumul Lunca Mare, nr. 37+39, tarlaua x, parcela A1240/3, având nr. cadastral x, intabulat în cartea funciară nr. x a localităţii Bucureşti, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 25 iulie 2007, de notarul public E., de la vânzătorii C. şi D. Aceştia din urmă au dobândit terenul prin moştenire de la părinţii F. şi G., în baza Certificatului de moştenitor nr. x din 13 iunie 2005, iar autorul F. dobândise, la rândul lui, terenul prin reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra acestuia, în temeiul Legii nr. 18/1991, prin Titlul de proprietate nr. x din 31 octombrie 2002 eliberat de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor a Municipiului Bucureşti.
Reclamanţii şi-au intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară prin Încheierea nr. 930145 la data de 3 august 2007, fiind operat numărul cadastral nou 207630. Conform anexei nr. 1 la partea I a cărţii funciare, categoria de folosinţă a terenului a fost trecută ca fiind "curţi, construcţii", fără a fi înscrise şi construcţii edificate pe acest teren în cartea funciară.
Potrivit Certificatului de urbanism nr. x din 11 iulie 2013, eliberat de Primăria sectorului 3 Bucureşti, categoria de folosinţă a terenului este cea de teren liber de construcţii; în conformitate cu Panul Urbanistic General al Municipiului Bucureşti, adoptat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 269/2000, terenul se află în subzona VIa - parcuri, grădini, scuaruri şi fâşii plantate publice.
Instanţa de apel a constatat că, la data dobândirii de către reclamanţi a dreptului de proprietate asupra terenului, prin cumpărare, erau în vigoare prevederile art. 71 din O.U.G nr. 195 din 22 decembrie 2005 - privind protecţia mediului:
"(1)Schimbarea destinaţiei terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spaţii verzi amenajate este interzisă" la alin. (2) al textului fiind instituită excepţia de la această regulă - "(2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1) terenurile proprietate privată, prevăzute în planurile urbanistice ca zone verzi, sau spaţiile plantate neprotejate a căror destinaţie poate fi schimbată numai cu respectarea reglementărilor specifice în vigoare".
Ulterior cumpărării terenului de către reclamanţi, prin O.U.G. nr. 114 din 17 octombrie 2007, a fost modificat articolul 71 al O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, fiind prevăzut:
"(1) Schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora. (2) Actele administrative sau juridice emise ori încheiate cu nerespectarea prevederilor alin. (1) sunt lovite de nulitate absolută".
Curtea a constatat că, în cauză, sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a unităţii administrativ teritoriale, deoarece proprietatea reclamanţilor este înscrisă, prin Planul Urbanistic General al Municipiului Bucureşti, începând cu anul 2000, ca fiind un teren cu destinaţia de spaţiu verde public cu acces nelimitat, destinaţie ce nu poate fi modificată, în condiţiile în care nu a intervenit o decizie formală de expropriere din partea autorităţii publice locale şi în absenţa unei juste şi echitabile indemnizaţii. Interdicţia instituită prin articolul 71 al O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114 din 17 octombrie 2007, asimilată unei exproprieri de fapt, corelată cu inacţiunea pârâtului, care menţine caracterului de utilitate publică locală pentru un teren proprietate privată a unor persoane fizice, fără a actualiza Planul Urbanistic General prin raportare la regimul juridic al terenului la data constituirii dreptului de proprietate privată asupra acestuia în temeiul Legii nr. 18/1991 şi fără a declanşa procedura de expropriere pentru cauză de utilitate publică locală, deşi i s-a solicitat expres acest lucru, constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate privată, acţiunea fiind întemeiată pe regulile răspunderii civile delictuale.
Curtea de apel a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, fiind sesizată cu verificarea constituţionalităţii dispoziţiilor art. 71 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 195/2005, a reţinut, prin Decizia nr. 1416 din 17 decembrie 2008, că, limitarea exerciţiului dreptului de proprietate impusă de art. 71 din ordonanţa criticată are o justificare socială şi morală, având în vedere că respectarea riguroasă a acestor norme reprezintă un obiectiv major, protejarea mediului înconjurător, deci şi a spaţiului verde existent, având o legătură directă cu nivelul de sănătate publică, ceea ce constituie o valoare de interes naţional, însă, "pentru lipsa de folosinţă a terenurilor proprietate privată amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptăţiţi să beneficieze de despăgubiri. Astfel, nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicţia instituită prin lege să solicite autorităţilor administraţiei publice locale repararea pagubei produse, potrivit dispoziţiilor dreptului comun".
În considerentele ample ale deciziei din apel se face trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârile în cauzele Vergu c. României; Sporrong şi Lonnroth c. Suediei; James şi alţii c. Regatului Unit; Burghelea c. României; Belvedere Alberghiera SRL c. Italiei), în care s-a constatat încălcarea dreptului de proprietate, în ipoteza în care, deşi nu a existat un act de expropriere formală şi deşi reclamantul păstrează posibilitatea teoretică de a vinde terenul, limitările aduse dreptului său de proprietate au fost atât de grave încât pot fi asimilate unei exproprieri de fapt care reiese din a doua frază a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Curtea Europeană a considerat că "atunci când un bun este afectat unei utilităţi publice, prin natura sa, statul are obligaţia de a expropria bunul, prin oferirea unei despăgubiri proprietarului său. Altfel, ar însemna ca statul să îşi atingă anumite obiective de politică socială, pe seama unei persoane private (fizică sau juridică), ceea ce nu este acceptabil, întrucât costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate, nu doar de o anume persoană" (cauza Bugajny şi alţii c. Poloniei, 2007).
Prin critica de nelegalitate formulată în recurs, pârâtul susţine, în esenţă, că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, deoarece nu s-a dovedit în niciun moment de către reclamanţi atitudinea abuzivă a pârâtului. Recurentul consideră că nu orice persoană proprietară a unui teren încadrat în spaţiul verde este susceptibilă a primi despăgubiri pretinzând lipsa de folosinţă a terenului, doar pentru simplul motiv că O.U.G. nr. 114/2007 nu îi permite să utilizeze terenul altfel decât sub anumite condiţionări.
Se mai susţine de către recurent că, în anul 2007, la momentul cumpărării terenului, reclamanţii aveau obligaţia de a cunoaşte şi de a verifica regimul juridic şi urbanistic al terenului, încadrarea terenului trebuind şi putând fi cunoscută de către părţile actului de vânzare cumpărare.
În opinia recurentului, reclamanţii şi-au asumat limitările impuse terenului în cauză, în condiţiile în care au solicitat certificatul de urbanism abia în anul 2008, adică la un an după dobândirea terenului, stând în pasivitate.
Critica recurentului este nefondată, instanţa de apel reţinând în mod corect că terenul în cauză, încadrat la categoria spaţiu verde public cu acces nelimitat, devine, în fapt, un teren de uz public, dobândind o reală afectaţiune publică.
Deşi terenul reclamaţilor constituie un bun proprietate privată, regimul juridic este stabilit prin acţiunea unilaterală a autorităţii publice, ce determină restrângeri incompatibile cu exerciţiul dreptului de proprietate privată, fără ca unitatea administrativ teritorială să îi schimbe încadrarea urbanistică sau să declanşeze procedura de expropriere în conformitate cu Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local. Inacţiunea autorităţii pârâte, autoritate abilitată atât în procedura de actualizare a planului urbanistic general, cât şi în procedura exproprierii, conturează fapta ilicită a acesteia.
Împrejurarea că reclamanţii nu au solicitat eliberarea certificatului de urbanism la data cumpărării terenului este irelevantă, deoarece ingerinţa în dreptul lor de proprietate a survenit ulterior cumpărării.
Este adevărat că, anterior modificării art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, prin O.U.G. nr. 114/2007, terenul era supus unor restricţii stabilite prin Planul Urbanistic General din anul 2000, însă alin. (2) al textului legal, în forma anterioară modificării, prevedea şi excepţii de la regula potrivit căreia schimbarea destinaţiei terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spaţii verzi amenajate este interzisă, recunoscând posibilitatea ca, în cazul terenurilor proprietate privată, prevăzute în planurile urbanistice ca zone verzi, sau spaţiile plantate neprotejate, destinaţia să poată fi schimbată, cu respectarea reglementărilor specifice în vigoare.
Or, prejudiciul invocat în prezenta cauză îşi are sorgintea în pasivitatea autorităţii locale, care, pe fondul instituirii interdicţiei totale de schimbare a destinaţiei de spaţiu verde, introdusă prin prin O.U.G. nr. 114/2007, nu a procedat la actualizarea Planului Urbanistic General, prin raportare la regimul juridic al terenurilor de la data constituirii dreptului de proprietate privată asupra acestuia în temeiul Legii nr. 18/1991, sau la declanşarea procedurii de expropriere.
Nu poate fi imputat reclamanţilor că nu au solicitat un Plan Urbanistic Zonal derogator de la Planul Urbanistic General, câtă vreme un astfel de demers nu ar fi fost posibil faţă de interdicţia legală privind schimbarea de destinaţie a terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare de documentaţiile de urbanism (în această din urmă categorie încadrându-se şi terenul în litigiu), prevăzută de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007.
Susţinerea privind interpretarea eronată a considerentelor Deciziei nr. 1416 din 17 decembrie 2008 a Curţii Constituţionale este nefondată, instanţa de apel reţinând în mod corect că, potrivit unuia dintre argumentele reţinute de instanţa de contencios constituţional în această decizie, pentru lipsa de folosinţă a terenurilor proprietate privată amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, proprietarii terenurilor sunt îndreptăţiţi să beneficieze de despăgubiri.
În ceea ce priveşte existenţa şi întinderea prejudiciului, instanţa de apel a avut în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, iar în recurs nu se formulează critici de nelegalitate cu privire la acest element al răspunderii civile delictuale.
Argumentul recurentului, în sensul că nu s-ar impune declanşarea unei proceduri de expropriere, deoarece nu există o cauză de utilitate publică, este nefondat, instanţa de apel reţinând în mod corect faptul că, în condiţiile în care terenul este încadrat, din punct de vedere urbanistic, în categoria de spaţiu verde public, supus interdicţiei prevăzute de art. 71 din O.U.G. nr. 195/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 114/2007, situaţia imobilului este similară unei exproprieri de fapt, iar încetarea ingerinţei în dreptul de proprietate se putea realiza fie prin actualizarea Planului Urbanistic General în raport cu regimul de drept privat al terenului (ceea ce ar fi permis proprietarilor să se bucure de toate atributele dreptului de proprietate), fie prin declanşarea procedurii de expropriere (care ar fi condus la obţinerea de către proprietari a unei juste despăgubiri).
Faptul că elaborarea unui nou Plan Urbanistic General al Municipiului Bucureşti presupune o activitate de mare complexitate nu constituie un argument de nelegalitate care să justifice admiterea recursului şi respingerea acţiunii formulate de reclamanţi.
În raport cu aceste considerente, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, recursul a fost respins, ca nefondat.
ÎNALTA CURTE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva Deciziei nr. 1048A din 4 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2019.
Procesat de GGC - LM