Transfer of state-owned military real estate to state-owned company: distinction between ownership and usage rights in bankruptcy inventory

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă la data de 26 septembrie 2014 reclamantul Ministerul Apărării Naţionale a formulat, în contradictoriu cu pârâta Compania Română de Aviaţie Romavia prin lichidator judiciar A. SPRL, contestaţie la Lista cu bunuri imobile aparţinând pârâtei, întocmită de lichidatorul judiciar, şi a solicitat să se dispună, în sarcina lichidatorului judiciar al debitoarei, modificarea inventarului, în sensul radierii din documentul mai sus menţionat a următoarelor: punct control tehnic - pavilion A 9; parc auto din pavilionul R 3, nr. inventar x; depozit materiale tehnice din pavilionul M 3, nr. inventar x; etaj 2 din pavilionul A 2, Bloc administrativ, nr. inventar x.

În motivare, reclamantul a arătat că pârâta a fost înfiinţată în anul 1991 prin H.G. nr. 244/1991 privind înfiinţarea regiei autonome Compania Română de Aviaţie Romavia, iar prin Ordinul nr. M52 din 17 iunie 1991 s-a stabilit componenţa consiliului de administraţie şi patrimoniul companiei, acesta fiind singurul act administrativ emis în aplicarea H.G. nr. 244/1990 prin care instituţia militară a transmis din administrarea sa un bun imobil, respectiv hangar şi încăperile efectuării activităţilor profesionale care, în mod evident, a intrat în patrimoniul companiei.

Potrivit legislaţiei incidente la momentul înfiinţării pârâtei, transferul imobilelor pentru constituirea patrimoniului acesteia trebuia înfăptuit prin ordin al Ministrului Apărării Naţionale, fapt realizat prin Ordinul nr. M52 din 17 iunie 1991. Pe cale de consecinţă, bunurile imobile aflate în litigiu, nefiind nominalizate în actul administrativ menţionat, (şi nici în altul ulterior) nu au intrat niciodată în proprietate RA Romavia.

Ulterior, s-a încheiat Procesul-verbal de predare nr. x din 28 mai 1992, prin care UM X. şi UM Y au mai transmis în folosinţa Companiei Române de Aviaţie Romavia RA şi alte bunuri imobile, printre care şi cele aflate în litigiu, acestea urmând a fi folosite în comun, deoarece erau indispensabile aviaţiei militare, în zonă fiind dislocat cel mai important aeroport militar al ţării, obiectiv militar de maximă importanţă strategică.

Transmiterea bunurilor imobile în folosinţa debitoarei s-a făcut în baza Ordinului nr. M91 din 12 septembrie 2008 pentru aprobarea Regulamentului proprietăţii imobiliare în Ministerul Apărării, de compartimentul cazarmare al celor două unităţi militare, pe baza formularelor Cz 3.

Bunurile imobile în litigiu, transmise în folosinţa debitoarei prin actul de mai sus, s-au aflat în administrarea Ministerului Apărării Naţionale pe toată durată în care compania şi-a desfăşurat activitatea.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 85/2014, raportat la art. 192 C. proc. civ.

La data de 27 octombrie 2014, reclamantul a formulat cerere completatoare prin care a solicitat modificarea inventarului şi cu privire la bunul imobil Hangar, nr. inventar x, data intrării în evidenţă 1991, valoare de inventar în Ron la 31 decembrie 2013, 3.585.196,00 RON, dosarul cauzei, deoarece acesta nu face parte din patrimoniul debitoarei.

În motivare, reclamantul a arătat ca Ordinul nr. M52 din 17 iunie 1991, prin care s-au stabilit componenta consiliului de administraţie şi patrimoniul debitoarei este singurul act emis în aplicarea H.G. nr. 244/1990. La data de 18 iulie 2014, Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală a încheiat procesul-verbal pentru trecerea în proprietate publică a statului a bunurilor imobile, prin darea în plată a bunului imobil proprietatea a debitoarei, respectiv hangarul H2, care este acelaşi imobil cu bunul imobil H înscris în lista cu bunuri imobile ale debitoarei.

Lichidatorul judiciar a invocat excepţia de inadmisibilitate a contestaţiei raportat la petitul cererii.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată şi note scrise prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului apreciind că acesta nu a fost desemnat prin lege să reprezinte Statul Român în litigiile privind calitatea sa de titular al dreptului de proprietate pentru bunurile din domeniul public, acesta neavând nici un drept propriu, exclusiv, de proprietate asupra bunurilor în litigiu şi nici un drept de administrare.

La 5 mai 2016 reclamantul a depus precizări în legătură cu imobilele revendicate şi modalitatea de intrare a acestora în patrimoniul său, renunţând la capătul de cerere privind restituirea fructelor produse de bunuri de la momentul transmiterii posesiei până la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 24 mai 2016 s-a unit excepţia lipsei calităţii procesual active, invocată de către pârât, cu fondul.

Prin Încheierea din 13 septembrie 2016 s-a admis în principiu cererea de intervenţie forţată a Ministerului Finanţelor Publice, constând în chemarea în judecată a altei persoane potrivit dispoziţiilor art. 68 din C. proc. civ.

Prin Sentinţa nr. 1887 din 27 iunie 2017 Tribunalul Ilfov, secţia civilă a admis acţiunea; a admis cererea de intervenţie forţată constând în chemarea în judecată a altei persoane potrivit dispoziţiilor art. 68 din C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâta să lase în deplină proprietate şi posesie Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor şi Ministerului Apărării Naţionale următoarele bunuri: Hangar 2, Parc Auto din pavilionul R3 (Punct control tehnic-pavilion A9), depozit materiale tehnice din pavilionul M3, etaj 2 din pavilionul A2 (Bloc administrativ), toate situate în oraş Otopeni, strada x, nr. 1, judeţul Ilfov; a obligat pârâta la plata, către reclamantul Ministerul Apărării Naţionale, a sumei de 42.388,61 RON cheltuieli de judecată.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active, raportat la susţinerile pârâtei şi obiectul prezentei cereri de chemare în judecată, respectiv acţiune în revendicare imobiliară, instanţa a calificat-o drept apărare de fond deoarece, în cadrul acţiunii în revendicare, a stabili dacă reclamantul are calitate procesual activă înseamnă a stabili dacă reclamantul este titularul dreptului subiectiv dedus judecăţii, respectiv dacă acesta este sau nu proprietarul bunului/bunurilor revendicate, chestiune care ţine de însăşi fondul raportului juridic litigios din acţiunea în revendicare unde reclamantul pretins proprietar, dar care a pierdut posesia bunului, îl revendică de la pârâtul posesor neproprietar.

Pe fond, tribunalul a reţinut că prin H.G. nr. 244/1991 a fost înfiinţată regia autonomă Compania Română de Aviaţie Romavia, în conformitate cu art. 3 din hotărâre, constituindu-se acesteia un patrimoniu propriu prin preluare fără plată de la Ministerul Apărării Naţionale a mijloacelor fixe, materialelor, pieselor de schimb şi obiectelor de inventar necesare desfăşurării activităţii, printre care şi bunurile imobile revendicate.

Ulterior, prin acte administrative, Ordinul ministrului M52/1991 şi Procesul-verbal nr. x din 28 mai 1992, bunurile imobile revendicate (Hangar 2, Parc Auto din pavilionul R3 (Punct control tehnic-pavilion A9), depozit materiale tehnice din pavilionul M3, etaj 2 din pavilionul A2 (Bloc administrativ), toate situate în oraş Otopeni, strada x, nr. 1, jud. Ilfov) au intrat în folosinţa pârâtei.

Tribunalul a reţinut că apărările pârâtei potrivit cărora dreptul de proprietate al acesteia asupra respectivelor bunuri este dovedit prin înregistrarea acestora în contabilitatea regiei în contul 1015, prin raportare la O.U.G. nr. 30/1997, raportul MAPN nr. 024542 din 22 iulie 2014 şi prin faptul că în anul 2012 s-a intabulat dreptul de proprietate asupra hangarului 2 în cartea funciară a localităţii Otopeni, nu pot fi primite.

Fiind vorba de bunuri imobile proprietatea statului care intră în sfera dreptului de proprietate publică, transferul nu se poate face decât cu respectarea legislaţiei speciale în acest domeniu, iar nu prin acte administrative emanate de la titularii unui drept de folosinţă sau administrare sau chiar de la proprietari. Intabularea în cartea funciară nu face dovada exclusivă a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, art. 907 - 908 din C. civ. oferind remedii în cazurile prevăzute de aceste dispoziţii legale de a se rectifica înscrierile din cartea funciară.

Tribunalul a reţinut caracterul inalienabil al bunurilor care formează obiectul dreptului de administrare, aceasta fiind independentă de durata administrării acestor bunuri, deoarece posesia acestora nu se face sub animus possidendi, respectiv sub nume de proprietar.

Atributul folosinţei formează substanţa dreptului de administrare. El permite titularului bunurilor astfel primite să îşi realizeze scopurile pentru care îşi desfăşoară activitatea, ţinând seama de uzul şi de utilitatea publică a bunurilor încredinţate.

Deoarece dreptul de administrare este un drept insesizabil, s-a reţinut că în conformitate cu O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii regiilor autonome, regia autonomă nu poate constitui niciun fel de garanţie cu privire la bunurile proprietate publică aflate în administrarea sa, iar creditorii nu pot cere executarea silită asupra unor asemenea bunuri, acesta fiind de fapt scopul opoziţiei pârâtei din cauză prin lichidator judiciar, urmărind ca aceste bunuri imobile să nu iasă din patrimoniul debitorului aflat în insolvenţă sau faliment.

Între părţi există un protocol de plată a energiei electrice consumate pentru bunurile imobile ce fac obiectul cererii de chemare în judecată, baza de calcul fiind stabilită de către reclamant şi însuşită de către pârâtă potrivit protocolului, fapt ce atestă că pârâta nu deţinea decât un drept de administrare prin exercitarea folosinţei acestor bunuri.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta Compania Română de Aviaţie Romavia RA.

Prin Decizia nr. 412 din 24 aprilie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins ca nefondat, apelul.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Compania Română de Aviaţie Romavia prin lichidator judiciar A. SPRL, formulând următoarele critici de nelegalitate:

1.) - Analiza materialului probator trebuia efectuată prin prisma legislaţiei preconstituţionale, precum şi prin cea existentă ulterior adoptării Constituţiei României din 21 noiembrie 1991.

Instanţa de apel nu a raportat analiza probatoriului la legislaţia în vigoare la data emiterii fiecărui înscris, fapt ce a condus la coroborarea unor acte emise în perioada preconstituţională (Ordin nr. M52/1991, Raport nr. x din 18 octombrie 1991 înregistrat la MAN sub nr. x/1991) cu înscrisuri ulterioare datei adoptării Constituţiei din 21 noiembrie 1991 (Adresele nr. x/1995, y/1995, z/1996). Aceste adrese exprimă opinia autorilor în raport cu legislaţia în vigoare la momentul emiterii lor, întrucât aprobarea avea efecte pentru viitor, iar nu pentru trecut. De asemenea, simpla comunicare între părţi nu produce efecte juridice, părţile fiind în divergenţă dintotdeuna şi într-un raport de dublă subordonare, civilă - de la data constituirii Romavia şi militară, până la 17 decembrie 2012.

Instanţa de apel a apreciat greşit cu privire la actele care au avut ca obiect transmiterea bunurilor în patrimoniul Romavia şi a celor privind predarea efectivă a bunului.

De asemenea, instanţa de apel nu a analizat probatoriul administrat raportat la prevederile obligatorii ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 250 din 18 septembrie 2001, conform căreia "toate celelalte proceduri prevăzute de lege (chiar de Legea nr. 15/1990), precum emiterea de acte administrative, de certificare, de inventariere sau de evaluare, au un caracter tehnic şi nu aduc atingere garanţiilor constituţionale ale dreptului de proprietate". Prin această omisiune, instanţa de apel a acordat unor înscrisuri efecte juridice pe care acestea nu le posedă, iar altora le-a recunoscut doar parţial efectele juridice.

- Nu a fost luată în considerare dubla subordonare a pârâtei faţă de reclamant (atât civilă, cât şi militară, aceasta din urmă continuând până la data de 17 decembrie 2012). Recurenta susţine că MAPN a cunoscut toate aspectele privind conţinutul patrimoniului Romavia şi a contribuit la păstrarea unei stări de incertitudine asupra acestui aspect, unităţile militare emitente ale adreselor ce constituie probatoriul administrat fiind tot sub coordonarea Ministerului Apărării Naţionale. De aceea, consideră că instanţa de apel trebuia să analizeze preferabilitatea înscrisurilor depuse şi să stabilească sensul/conţinutul exact al actului.

2.) - Instanţa de apel nu a analizat corect conţinutul patrimoniului Romavia, în analiza sa aceasta făcând referire exclusiv la Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. M52/1991, iar nu şi la Ordinul aceluiaşi ministru nr. M5542/1991, document de o importanţă majoră în analiza materialului probator. Instanţa de apel a apreciat greşit asupra naturii juridice a înscrisurilor menţionate.

Potrivit recurentei, pentru obţinerea certificatului de operator aerian necesar desfăşurării activităţii pentru care a fost înfiinţată, Romavia a solicitat MAPN, prin Raportul nr. x din 18 octombrie 1991, "completarea patrimoniului Romavia cu bunurile care nu au fost menţionate în Ordinul nr. M52/1991 cu bunurile de mai jos: 2 aeronave AN-24..., elicopterul ..., autoalimentator ..., cisternă ..., depozitul materiale tehnice nr. 1 din cazarma 546 Otopeni Sud, Hangarul nr. 2 din cazarma 546 Otopeni Sud, 9 încăperi necesare desfăşurării activităţilor profesionale în pavilionul M3 din cazarma 546 Otopeni Sud". Raportul nr. x din 18 octombrie 1991 a fost înregistrat de reclamant sub nr. x din 18 octombrie 1991 şi a fost aprobat de Ministrul Apărării Naţionale, în persoana aceluiaşi ministru care a semnat şi Ordinul nr. M52/1991.

Acesta este primul document în care hangarul este identificat ca fiind H2 şi are menirea de a individualiza pentru prima dată bunurile menţionate cu titlu general în Ordinul nr. M52/1991, iar nu Ordinul nr. M52/1991.

Susţine recurenta că în cazul în care Raportul nr. x din 18 octombrie 1991 nu ar fi fost aprobat prin Ordinul nr. M5542 din 18 octombrie 1991 şi aceste clădiri nu ar fi fost intrate în conţinutul patrimoniului Romavia, regia nu ar fi obţinut certificatul de operator aerian şi nu ar fi putut desfăşura nicio activitate operaţională. Or, acest lucru s-a întâmplat, iar Romavia a desfăşurat activitate potrivit scopului pentru care a fost înfiinţată, aspect ce nu a fost avut în vedere de instanţa de apel în pronunţarea hotărârii.

- Instanţa de apel nu a analizat condiţiile de formă ale unui ordin al ministrului şi nu a observat că notarea cu lit. M) sub care MAPN a înregistrat Raportul nr. x din 18 octombrie 1991 reprezintă ordinul ministrului, ca şi în cazul Ordinului nr. M52/1991, astfel încât menţiunea din Raportul nr. x/1992 privind Ordinul nr. M5542 din 18 octombrie 1991 este temeinică şi se coroborează cu cele din raportul MFP din 6 aprilie 1992 privind ordinele şi nu ordinul (alin. (1) lit. A), p. 3).

Instanţa de apel nu a observat că prin cererea nr. x din 7 noiembrie 2016 formulată la termenul din 10 noiembrie 2016 pârâta a solicitat depunerea ordinului în materialitatea sa de către reclamantă, însă explicaţia verbală a juriştilor acesteia a fost că ordinul este reprezentat prin acordarea nr. cu menţiunea literei "M" pe Raportul nr. x din 18 octombrie 1991. În atare situaţie, Raportul nr. x/1991 este în fapt actul de dispoziţie completator al Ordinului nr. M 52/1991, titluri ce stau la baza constituirii patrimoniului Romavia în conţinutul susţinut de aceasta.

Făcând din nou trimitere la cuprinsul Raportului nr. x din 7 octombrie 1992, în care se menţionează Ordinul nr. M5542 din 18 octombrie 1991, recurenta afirmă că existenţa acestuia nu ar fi fost contestată vreme de 23 ani, respectiv până la data la care reclamantei i s-a dat posibilitatea să transforme contestaţia în cerere de revendicare.

- În mod greşit instanţa de apel a apreciat că bunul Parc Auto nu a aparţinut Romavia, acesta fiind evidenţiat în contabilitate drept un bun în curs de investiţii, reflectat separat de celelalte bunuri până la finalizarea lucrărilor şi încheierea procesului-verbal de recepţie, acesta fiind actul prin care bunul trecea, din punct de vedere contabil, din contul de investiţii, în contul de patrimoniu al Romavia.

Instanţa de apel nu a observat că Romavia a fost împiedicată în mod constant de către reclamant să-şi întabuleze dreptul de proprietate, prin faptul că MAPN a creat, prin adresele emise unităţile militare din subordine, incertitudine asupra dreptului de proprietate al Romavia, aspect concretizat prin Raportul MAPN nr. x din 21 iunie 2012, precum şi prin menţinerea indicativului de unitate militară pentru a intra sub incidenţa art. 42 din Legea nr. 7/1996.

Cu privire la Raportul MFP din 6 aprilie 1992 instanţa de apel nu a observat menţiunile privind lipsa valorii bunurilor materiale ce fac obiectul patrimoniului şi delimitarea doar parţială a bunurilor regiei de cele ale UM (alin. (1) lit. c) şi lit. f), p).3). Astfel, situaţia fondurilor fixe inventariate ce urmează a fi cuprinse în patrimoniul Romavia este anexa procesului-verbal de inventariere şi reevaluare nr. x din 14 mai 1992, ce cuprinde aceleaşi bunuri cu cele menţionate în Raportul nr. x din 18 octombrie 1991 înregistrat sub nr. x/1991 şi trebuie interpretat în sensul că vor fi înregistrate din punct de vedere contabil în patrimoniul Romavia şi nu că vor face obiectul unui act de dispoziţie care să conducă la modificarea conţinutului patrimoniului, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Susţine recurenta, de asemenea, că această linie de idei ar fi confirmată de conţinutul Procesului-verbal nr. x din 10 aprilie 1992, de predare-primire a spaţiului de cazare care nu putea fi constituit decât din bunurile imobile menţionate în Ordinul M52/1991 completat.

Potrivit acesteia, este vorba doar despre predarea, evaluarea, inventarierea şi înregistrarea contabilă a acestor bunuri şi nu de necesitatea unui act de dispoziţie, care a fost deja emis la 10 aprilie 1992, contrar interpretării date de instanţa de fond, cu prilejul analizării acestor înscrisuri.

Despre menţiunile M3, E şi E2 regăsite în anexa Procesului-verbal 596 din 14 mai 1992 afirmă că reprezintă nr. de inventar, astfel că neconcordanţa între pavilionul administrativ A2 şi E2 profită pârâtei, sens în care acţiunea trebuia respinsă în ce priveşte acest imobil şi pentru lipsa verificării identităţii între bunul revendicat şi cel deţinut de Romavia.

Înscrisul denumit "Protocolul din 1 septembrie 1993 privind finalizarea investiţiei Parc Auto din cazarma nr. 546 Otopeni Sud", întocmit în baza aprobării ministrului apărării naţionale pe Raportul nr. x din 18 octombrie 1991 coroborat cu Adresa nr. x din 22 februarie 1993 emisă de MAPN, în ceea ce priveşte închirierea unor bunuri pe o perioadă de 13 luni reprezentând teren, construcţii şi instalaţii aferente reprezintă alte bunuri decât cele revendicate, respectiv punct control tehnic, atelier de reparaţii auto, drumuri şi platforme, reţele termice şi electrice.

Astfel fiind, concluzionează că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că Romaviei i-au fost închiriate tocmai bunurile revendicate.

3.) - Instanţa de apel a aplicat un regim juridic diferit aceloraşi tipuri de acte ale reclamantei.

Raportul nr. x din 18 octombrie 1991 este primul înscris care identifică cu menţiunea "H2" hangarul din Anexa 1 la Ordinul nr. M52/1991, dar instanţa de apel reţine dreptul de proprietate al Romavia doar cu privire la acest bun, nu şi asupra celorlalte bunuri menţionate în acelaşi raport. Or, raţionamentul şi efectele juridice trebuie să fie aceleaşi pentru toate bunurile menţionate în raport.

De asemenea, dacă reclamanta a recunoscut dreptul de proprietate al Romavia asupra acestui bun prin două ordine de ministru - Ordinul nr. M52 din 17 octombrie 1991 şi Ordinul nr. M5542 din 18 octombrie 1991, efectul juridic trebuie să poarte şi asupra celorlalte bunuri. Tot astfel, intimata-reclamantă recunoaşte efectele aprobării ministrului apărării a Raportului nr. x din 18 octombrie 1991, de vreme ce este invocat ca temei chiar de către reclamantă pentru încheierea Protocolului din 1 septembrie 1993 privind finalizarea investiţiei "Parc auto"din cazarma nr. 546 Otopeni-Sud.

Aprobarea olografă a ministrului apărării pe Raportul nr. x din 22 iulie 2014 a fost pe deplin însuşită de reclamantă, fără a fi necesar un ordin, fiind înlocuit în 2017 cu aprobarea ministrului apărării naţionale pe Raportul nr. x din 22 septembrie 2017, aşa cum rezultă din procesul-verbal de predare primire a imobilului hangar H2 înregistrat sub nr. x din 13 decembrie 2017 de MAN UM Z Otopeni şi de către A. SPRL sub nr. x din 13 decembrie 2017. Prin urmare, reclamanta recunoaşte aplicabilitatea unei aprobări a ministrului fără emiterea şi a unui ordin al acestuia în funcţie de interese, deşi niciunul din înscrisurile ce formează materialul probator nu a fost anulat.

Recurenta a solicitat judecarea cauzei şi în lipsa sa.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 16 octombrie 2018, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a acestuia.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora.

Recurenta-pârâtă şi-a fundamentat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., - "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", susţinându-se, într-o primă critică, nelegalitatea soluţiei instanţei de apel dată fiind neanalizarea materialului probator prin prisma legislaţiei preconstituţionale, precum şi a celei adoptate ulterior Constituţiei României din 21 noiembrie 1991.

Explicitând această critică, recurenta s-a rezumat a afirma că instanţa de apel nu ar fi raportat analiza probatoriului la legislaţia în vigoare la data emiterii fiecărui înscris, fapt ce ar fi condus la coroborarea unor acte emise în perioada preconstituţională cu înscrisuri ulterioare datei adoptării Constituţiei din 21 noiembrie 1991.

Critica în acest conţinut este nu numai nefundamentată, dar şi lipsită de o bază reală.

Critica este nefundamentată întrucât este rezumată la simpla afirmaţie a recurentei, fără a se arăta în concret partea de legislaţie în vigoare - prin raportare la multitudinea de înscrisuri analizate de instanţa de apel - incidentă cauzei şi care ar fi fost omisă din analiza acesteia, respectiv ce ar fi presupus, în opinia părţii, această analiză şi cum se reflectă în economia litigiului pretinsa omisiune ori, cel puţin, care ar fi fost soluţia de adoptat şi justificarea acesteia, în viziunea părţii.

Critica este, în plus, şi lipsită de o bază reală întrucât analiza raportului juridic litigios prin prisma legislaţiei incidente, atât a celei preconstituţionale, cât şi a celei adoptate ulterior Constituţiei din 1991 (cu toate implicaţiile asupra regimului juridic al bunurilor imobile revendicate, dar şi al probaţiunii dreptului asupra acestora, până la momentul actual) se regăseşte în cercetarea judecătorească amplă realizată de instanţa de apel, analiză în drept care este expusă în mod explicit, cu aplicarea la cazul concret, la filele x ale deciziei atacate.

Astfel fiind, coroborarea conţinutului înscrisurilor emise în perioada preconstituţională cu cel al tuturor înscrisurilor ulterioare datei adoptării Constituţiei din 21 noiembrie 1991 nu este, nici pe departe, consecinţa neaplicării de către instanţa de apel a legislaţiei preconstituţionale ori a celei adoptate ulterior legii fundamentale, stabilite ca fiind incidentă litigiului, după cum fără temei susţine recurenta, ci este consecinţa silogismului judiciar dezvoltat de instanţa de apel în cuprinsul celor zece pagini ale considerentelor hotărârii sale, în care a supus analizei toate înscrisurile administrate de ambele părţi spre a decela între actele legal emise în scopul constituirii patrimoniului Romavia, în aplicarea dispoziţiilor H.G. nr. 244/1991 şi ale Legii nr. 15/1990, şi a celor în baza cărora a fost cedată regiei autonome doar folosinţa (temporară) a imobilelor revendicate.

Pornind de la statutul părţilor implicate, de la regimul juridic al bunurilor litigioase, de la modul de constituire a patrimoniului Romavia şi de la legislaţia specială incidentă cauzei, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 15/1990 trebuie să se grefeze pe existenţa bunurilor în patrimoniul regiei autonome, patrimoniu a cărui constituire trebuie să se fi realizat în baza unor ordine MApN sau a oricăror acte valabile de autoritate emise în scopul introducerii de bunuri în stăpânirea/deţinerea regiei.

Tocmai în considerarea caracterului deficitar - dat de utilizarea unei descrieri generice a categoriei de imobile-clădiri introduse în patrimoniul regiei la momentul constituirii acesteia - al singurului act juridic emis în acest regim juridic (necontestat între părţi), respectiv Ordinul nr. M52/1991 al Ministrului Apărării Naţionale, dar, în acelaşi timp, şi în considerarea caracterului său insuficient în rezolvarea disputei dintre părţi, instanţa de apel a supus analizei şi verificării toate înscrisurile de care s-au prevalat reclamantul şi pârâta.

Astfel, din analiza instanţei nu a fost omisă nici corespondenţa purtată de-a lungul timpului între părţi, în privinţa bunurilor litigioase şi aceasta nu întrucât atare categorie de înscrisuri ar putea fi văzută ca generatoare de efecte juridice ori creatoare de drept, după cum critică recurenta, ci întrucât pe baza lor instanţa de apel a verificat modul de reflectare a regimului juridic al bunurilor revendicate în raporturile dintre părţi, de la momentul constituirii Romavia şi până în prezent, şi, totodată, a urmărit să determine eventuale modificări intervenite în regimul juridic al acestora ori în conţinutul drepturilor cu care erau deţinute/folosite.

În mod nefondat critică recurenta şi neanalizarea probatoriului raportat la "prevederile Decizii obligatorii a Curţii Constituţionale nr. 250 din 18 septembrie 2001", omisiune care a determinat (potrivit recurentei) ca instanţa de apel să acorde unor înscrisuri efecte juridice pe care acestea nu le posedă, iar altora să le recunoască numai parţial efectele juridice.

Ca şi în cazul precedentei critici de nelegalitate analizate, se constată că recurenta se rezumă la utilizarea unor formule generale, prin neindicarea în concret a înscrisurilor vizate de critica sa, respectiv a efectelor juridice pe care acestea nu le posedă dar care le-au fost atribuite de instanţă, ori a acelora recunoscute doar parţial. O astfel de raportare critică la decizia atacată nu permite exercitarea unui control efectiv în legalitate.

Cât priveşte trimiterea la Decizia Curţii Constituţionale nr. 250 din 18 septembrie 2001 - înţeleasă ca o critică de nesocotire a cadrului legal de soluţionare a litigiului, dată fiind fundamentarea recursului pe dispoziţiile art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ. -, Înalta Curte reţine că respectiva hotărâre nu este incidentă cauzei sau, cel mult, este nerelevantă problematicii acesteia.

În primul rând, respectiva decizie a jurisdicţiei de contencios constituţional este una de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18, 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, în timp ce dispoziţiile legale vizate de excepţia de neconstituţionalitate reglementează transformarea unităţilor economice de stat, altele decât regiile autonome (categorie din care face parte recurenta), în societăţi pe acţiuni sau cu răspundere limitată (capitolul III al legii).

Or, aşa cum în mod necontestat au stabilit ambele instanţe de fond, regimul juridic de înfiinţare şi funcţionare al recurentei este dat de capitolul II al Legii nr. 15/1990 - "Regiile autonome", unit cu dispoziţiile H.G. nr. 244/1991.

În sfârşit, chiar luând în considerare similaritatea reglementării din cuprinsul celor două capitole II şi III ale Legii nr. 15/1990, ce dau regimul de înfiinţare şi funcţionare a regiilor autonome şi societăţilor comerciale (prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat), se observă că ceea ce a reţinut Curtea Constituţională prin menţionata deciziei este nerelevant prin raportare la considerentele care au fundamentat soluţia de respingere a apelului declarat de Romavia, de către instanţa de apel.

Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 18, 19 şi 20 din Legea nr. 15/1990 au un caracter tehnic şi, întrucât reglementează modul de înfiinţare a societăţilor comerciale, elementele obligatorii ale statutului acestora, obligativitatea înscrierii societăţilor în registrul camerelor de comerţ şi industrie, inventarierea patrimoniului şi evaluarea capitalului social, nu încalcă în nici un mod obligaţia statului de a ocroti proprietatea, îndatorire prevăzută de art. 135 alin. (1) din Constituţie, şi nici inviolabilitatea, în condiţiile legii, a proprietăţii private, prevăzută la alin. (6) al aceluiaşi articol constituţional.

Or, argumentul fundamental care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului prin hotărârea de primă instanţă şi, implicit, al respingerii apelului prin decizia atacată a fost acela al nedovedirii existenţei unor acte de autoritate care să stipuleze transmiterea imobilelor revendicate în patrimoniul Romavia, în vederea constituirii acestuia, cu excepţia hangarului H2.

Nefondată este şi critica neluării în considerare, de către instanţa de apel a dublei subordonări, civile şi militare (până la data de 17 decembrie 2012), a recurentei faţă de Ministerul Apărării Naţionale, pe care îl acuză de menţinerea voită, deliberată a unei stări de incertitudine asupra conţinutului patrimoniului Romavia. În aceeaşi notă a criticii generice, neparticularizată şi neindividualizată la un înscris determinat, recurenta pretinde că instanţa de apel trebuia să analizeze preferabilitatea înscrisurilor depuse şi să stabilească sensul/conţinutul exact al actului, fără însă a nominaliza actul vizat de critica sa.

Susţinând o atare critică, recurenta omite că ceea ce s-a dedus spre soluţionare instanţelor de judecată în prezentul litigiu este o acţiune în revendicare imobiliară, în soluţionarea căreia regimul juridic al bunurilor este determinat de lege şi de conţinutul actelor juridice realizate în privinţa bunurilor, astfel încât relaţia de subordonare dintre părţile litigante ori o anume atitudine subiectivă a uneia dintre acestea, şi reală să fie, nu ar putea în sine determina ori influenţa regimul juridic aplicabil bunurilor imobile revendicate, peste conţinutul actelor juridice realizate în privinţa acestora.

Aşa cum rezultă din analiza instanţei de apel şi cum s-a arătat deja anterior, verificarea corespondenţei purtată de-a lungul timpului între părţi relativ la situaţia bunurilor din acţiune, ori a corespondenţei purtate între recurentă şi unităţile militare aflate sub coordonarea Ministerului Apărării Naţionale a urmărit un obiectiv complementar analizei instanţei (iar nu a celui principal, de determinare a regimului juridic al bunurilor litigioase), respectiv observarea modului de reflectare în raporturile dintre părţi a regimului juridic al bunurilor şi determinarea eventualelor modificări intervenite în acest regim juridic ori în conţinutul drepturilor asupra acestora. Astfel încât, în măsura în care critica recurentei privitoare la necesitatea realizării unei diferenţieri a preferabilităţii înscrisurilor analizate vizează adresele emise de diverse unităţi militare ce administrau bunurile în cauză, se constată că diferenţierea reclamată de recurentă rezultă din însăşi analiza instanţei de apel.

Nefondate sunt şi criticile privitoare la stabilirea conţinutului patrimoniului Romavia, despre care recurenta a susţinut că a fost analizat de instanţa de apel în mod greşit doar cu referire la Ordinul Ministrului Apărării Naţionale nr. M52/1991, iar nu şi cu referire la ceea ce recurenta denumeşte a fi ordinul completator al acestuia, emis de acelaşi ministru, nr. M5542/1991.

Despre pretinsul Ordin nr. M5542/1991, instanţa de apel a reţinut că, deşi apelanta-pârâtă a fost cea care s-a prevalat de el, nu i-a dovedit existenţa (nu l-a depus la dosar) şi, totodată, că prin două acte emanate de la aceasta se fac referiri cu un conţinut diferit la respectivul document, respectiv în Raportul nr. x din 7 octombrie 1992 este evocat ordinul ministrului nr. M5542/1991, în timp ce în corespondenţa purtată cu Ministerul Apărării Naţionale, Adresa nr. x din 31 octombrie 1996, se face vorbire despre rezoluţia ministrului pusă pe Raportul nr. x/1991.

Pornind de la conţinutul său, instanţa de apel a reţinut că documentul constituie un raport ce conţine mai multe solicitări - cea de completare a patrimoniului Romavia cu clădirile ce fac obiectul disputei între părţi şi de finalizare a obiectivului de investiţii Parcul Auto - formulate de Romavia către Ministerul Apărării Naţionale, asupra căruia s-au aplicat mai multe avize favorabile şi o rezoluţie olografă finală, de aprobare a finalizării parcului auto de către regia autonomă, dar nu şi a transmiterii în patrimoniul acesteia a imobilelor construcţii indicate în solicitarea de completare a patrimoniului regiei.

Împrejurarea că aceste solicitări ale Romavia, cuprinse în Raportul nr. x din 18 octombrie 1991, au fost făcute în vederea obţinerii de către regie a certificatului de operator aerian necesar desfăşurării activităţii pentru care a fost înfiinţată şi că acest certificat a şi fost obţinut, dată fiind desfăşurarea de activităţi operaţionale de către regie, nu poate constitui o împrejurare care singură şi prin ea însăşi să demonstreze teza susţinută de recurentă, anume că raportul în întregul său şi în privinţa tuturor solicitărilor a fost aprobat de Ministrul Apărării Naţionale, că aprobarea astfel dată a transformat un raport asupra necesarului de active într-un ordin al ministrului care să dispună asupra transferului de active în patrimoniul solicitantului şi că, astfel, bunurile în cauză au intrat în conţinutul patrimoniului Romavia, devenind proprietatea acestei în temeiul art. 5 din Legea nr. 15/1990.

Prezumţia propusă de recurentă, aceea a obţinerii certificatului de operator aerian - şi aceasta dedusă din desfăşurarea de activităţi operaţionale de către regie - spre dovedirea dreptului său de proprietate, nu poate funcţiona pe tărâmul drepturilor reale şi aceasta cu atât mai mult cu cât, astfel cum rezultă din analiza instanţei de apel, toate actele juridice administrate o infirmă.

Nici elementele de formă ale documentului în discuţie nu susţin teza recurentei, împrejurarea că Raportul nr. x din 18 octombrie 1991a fost înregistrat la cabinetul ministrului sub indicativul nr. M5542 din 18 octombrie 1991, ceea ce a permis recurentei să facă similitudinea cu nr. de înregistrare al ordinului M52/1991, nu demonstrează nici că Raportul în cauză a devenit ordin al ministrului şi, cu atât mai puţin, că a devenit un ordin completator (potrivit conţinutului solicitărilor) al Ordinului nr. M52/1991 emis pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor H.G. nr. 244/1991.

Într-adevăr, instanţa de apel nu a analizat documentul în cauză din punct de vedere al condiţiilor de formă, de altfel irelevante potrivit celor de mai sus, dar a dedus concluzia sa asupra inexistenţei/nedovedirii unui act de autoritate (de valoarea unui ordin al ministrului apărării naţionale) care să stipuleze asupra transmiterii bunurilor imobile litigioase în patrimoniul Romavia, peste Ordinul nr. M52/1991 ori în afara acestuia (care a dispus exclusiv asupra transferului hangarului H2) pe baza analizei asupra conţinutului actului în cauză.

Or, atâta timp cât raportul ce a fost înregistrat la cabinetul ministrului sub nr. x din 18 octombrie 1991 nu constituie în mod evident un act juridic similar ca forţă şi voinţă juridică Ordinului nr. M52/1991, nu se poate susţine că, exclusiv în considerarea unor elemente de formă (care nici acestea nu susţin teza recurentei), poate dobândi aceeaşi valoare juridică precum a acestuia.

Deşi susţine că existenţa Ordinului nr. M5542 din 18 octombrie 1991 nu ar fi fost contestată (între părţi) vreme de 23 ani, astfel cum instanţa de apel a reţinut, însăşi recurenta este cea care, în corespondenţa sa cu Ministerul Apărării Naţionale (Adresa nr. x din 31 octombrie 1996) se referă la acelaşi document ca reprezentând "rezoluţia ministrului pusă pe Raportul nr. x/1991".

Pretinsa recunoaştere în instanţă, la termenul de judecată din 10 noiembrie 2016, atribuită reprezentantului reclamantului nu există, constatându-se că discuţii în legătură cu pretinsul Ordin nr. M5542 din 18 octombrie 1991 au avut loc în faţa Tribunalului Ilfov la termenul de judecată din 8 noiembrie 2016 când, interpelat de instanţă asupra respectivului ordin, la cererea pârâtei de aducere la dosar a înscrisului, reclamantul a declarat prin reprezentantul său că nu are cunoştinţă de acesta, că va solicita căutarea lui în arhivă, dar că termenul de păstrare de 5 ani ar fi depăşit în cazul acestuia. Explicaţia că ordinul ar fi reprezentat de acordarea menţiunii "M" pe Raportul nr. x din 18 octombrie 1991 aparţine, în realitate, recurentei iar nu intimatului-reclamant, după cum a încercat aceasta să acrediteze, cu trimitere la situaţii petrecute în faţa primei instanţe.

Prin urmare, în mod pertinent şi legitim, instanţa de apel nu putea valorifica înscrisul în discuţie peste conţinutul propriu al acestuia şi nu-i putea da o altă valoare juridică decât cea care rezultă din cuprinsul său şi din menţiunile aplicate pe acesta, ca mod de materializare a raporturilor juridice constituite între părţi în legătură cu bunurile la care se referă înscrisul.

Or, pornind de la acest conţinut, unit cu menţiunile pe care înscrisul le poartă, despre Raportul nr. x din 18 octombrie 1991 nu se putea reţine că ar reprezenta altceva decât - aşa cum a stabilit instanţa de apel - una din solicitările Romavia de includere în patrimoniul propriu a mai multor bunuri mobile şi imobile (cele aflate în dispută între părţi) şi de aprobare a finalizării obiectivului de investiţii Parcul Auto (care nu fusese definitivat până la înfiinţarea regiei), solicitare care poartă avizele favorabile ale serviciilor tehnice de specialitate, dar în privinţa căreia s-a obţinut doar o rezoluţie de aprobare a finalizării parcului auto de către regia autonomă, dar nu şi (una) de transmitere în patrimoniul acesteia a imobilelor construcţii vizate de prezenta acţiune.

Astfel fiind, în mod legal şi justificat, instanţa de apel nu a putut recunoaşte acestui înscris valoarea unui act de autoritate apt să dispună ori să opereze transferul în patrimoniul Romavia în privinţa niciunuia dintre bunurile imobile la care se referă, observând în mod corect că singura aprobare dată asupra solicitărilor formulate de regie poartă asupra chestiunii finalizării investiţiei Parc Auto din fondurile sale proprii.

Fondurile proprii investite de Romavia pentru finalizarea acestui obiectiv au fost considerate avans din valoarea chiriei pe care aceasta urma să o plătească pentru folosinţa spaţiilor de cazare, a terenului şi a clădirilor existente pe acesta, din interiorul cazărmii 546 Otopeni, astfel după cum şi-au exprimat acordul unităţile militare care deţineau în concret imobilele şi exercitau folosinţa spaţiilor în cauză (prin mai multe adrese, respectiv A1179 din 12 februarie 1993) şi după cum, de altfel, s-a convenit prin Protocolul încheiat la 1 septembrie 1993 între Romavia, Comandamentul Aviaţiei Militare şi Direcţia de Investiţii, Construcţii şi Cazarea Trupelor, tocmai în materializarea rezoluţiei de aprobare regăsită la finalul Raportului nr. x din 18 octombrie 1991.

Pe cale de consecinţă, susţinerea recurentei asupra naturii de act de dispoziţie completator al Ordinului ministrului apărării naţionale nr. M52/1991, atribuit Raportului nr. x/1991 ce a fost înregistrat la cabinetul ministrului sub nr. x/18 octombrie 1991 este lipsită de orice suport legal, împrejurare ce lipseşte de fundament critica de analiză incorectă a instanţei de apel asupra conţinutului patrimoniului Romavia, pretins a fi fost realizată incomplet şi nelegal, exclusiv pe baza ordinului nr. M52/1991, prin ignorarea sau nerecunoaşterea efectelor juridice ale pretinsului Ordin nr. M5542 din 18 octombrie 1991.

În opoziţie cu seria de documente analizate de instanţa de apel şi din care rezultă că predarea către recurentă a terenului şi clădirilor din cazarma nr. 546 a materializat, de fapt, o cedare cu titlu oneros a folosinţei acestor bunuri, recurenta s-a prevalat în proces, aşa cum o face şi prin recursul declarat, de înregistrarea în contabilitate ori de menţionarea în inventarul propriu a bunurilor revendicate (spre exemplu, în recurs a invocat ca dovadă a dreptului său de proprietate evidenţierea în contabilitate a bunului Parc Auto).

Or, în mod judicios instanţa de apel a reţinut că nici înregistrarea în contabilitatea regiei şi nici menţionarea imobilelor în litigiu în inventarul realizat de Romavia nu pot constitui dovezi asupra dobândirii sau deţinerii dreptului de proprietate asupra acestora în absenţa unor dovezi concrete ale transmiterii imobilelor în patrimoniul regiei.

Mai mult, în prezenţa unor înscrisuri care dimpotrivă, relevă deţinerea în folosinţă cu titlu oneros a imobilelor revendicate, precum cele mai sus amintite, critica recurentei privitoare la greşita apreciere a instanţei de apel asupra neapartenenţei la patrimoniul său a bunului Parc Auto (dată fiind modalitatea de evidenţiere în contabilitate ca bun în curs de investiţii, care ar fi trecut din contul de investiţii în contul de patrimoniu pe baza procesului-verbal de recepţie), nu poate fi văzută decât ca nefondată.

În considerarea aceloraşi argumente, nu poate fi primită nici critica în sensul că "situaţia fondurilor fixe inventariate ce urmează a fi cuprinse în patrimoniul Romavia" - anexă la Procesul-verbal de inventariere şi reevaluare nr. x din 14 mai 1992 ar fi trebuit interpretată în sensul necesităţii înregistrării din punct de vedere contabil în patrimoniul Romavia a imobilelor menţionate, iar nu aşa cum a reţinut instanţa de apel, anume că acestea urmau a face obiectul unui viitor act de dispoziţie care să conducă la modificarea conţinutului patrimoniului Romavia.

Pe de o parte, sensul pe care îl atribuie recurenta documentului respectiv este contrar menţiunilor sale exprese şi, astfel fiind, apare ca lipsit de orice fundament.

Pe de altă parte, şi dacă ar fi acesta sensul menţiunilor din document, argumentul este irelevant faţă de necesitatea, de care recurenta nu ar înceta să fie ţinută, de a demonstra dreptul invocat asupra imobilelor litigioase, pe bază de acte justificative apte să opereze transferul legal al acestora către regie, în scopul constituirii patrimoniului său, de la entitatea expres prevăzută de H.G. nr. 244/1991 să opereze astfel de transferuri.

Or, instanţele de fond nu doar că au că stabilit că acest lucru nu s-a demonstrat, ci mai mult, respectiv că intimatul-reclamant a probat în privinţa tuturor bunurilor din acţiune, cu excepţia hangarului H2, o situaţie juridică contrară drepturilor afirmate de recurentă, respectiv că acesteia i s-a permis exercitarea asupra lor a unui drept de folosinţă cu titlu oneros.

Contrar celor afirmate de recurentă, neconcordanţele semnalate de instanţa de apel în documentele emanate de la părţi cu privire la pavilionul administrativ A2 şi, respectiv, pavilionul E nu putea constitui un dubiu care să profite pârâtei şi care să conducă la respingerea acţiunii în privinţa acestui bun, pentru lipsa verificării identităţii între bunul revendicat şi cel deţinut de Romavia.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt a acestui bun, instanţa de apel a reţinut că nu s-a demonstrat identitatea fizică între etajul 2 al pavilionului administrativ A2 şi pavilionul E. A reţinut, de asemenea, că în documente diferite emise de recurentă, se fac referiri, fie la pavilionul administrativ A2 (spre ex. adresa Romavia nr. x din 31 octombrie 1996), fie la pavilionul E (ex. Raportul Romavia nr. x din 7 octombrie 1992).

Însă, întrucât pe baza probatoriilor analizate, a reţinut aceeaşi situaţie juridică în privinţa pavilionului administrativ A2, ca şi în cazul depozitului de materiale tehnice M3 ori a parcului auto R3, anume că nu s-a dovedit existenţa unui ordin al ministrului apărării naţionale sau a oricărui alt act de autoritate valabil, apt să transfere în patrimoniul regiei autonome respectivele părţi de clădiri în scopul constituirii patrimoniului acesteia, instanţa de apel nu putea pronunţa o soluţie diferită cu referire la acest imobil, astfel după cum pretinde în mod critic recurenta.

Fiind vorba despre elemente ale situaţiei de fapt (cele privitoare la posibila identitate între pavilionul administrativA2 şi pavilionul E, sugerată de recurentă atunci când afirmă că s-a utilizat indicativul E ce reprezintă numărul de inventar utilizat pentru respectiva clădire), acestea exced puterii de control a instanţei de recurs, însă Înalta Curte reţine că nu s-au formulat niciun fel de critici care să fundamenteze o schimbare a soluţiei adoptată de instanţele de fond în privinţa etajului 2 din pavilionul administrativ A2.

Numeroasele solicitări de introducere în patrimoniu a spaţiilor necesare desfăşurării activităţii (între care se înscrie şi Raportul nr. x din 18 octombrie 1991), adresate de-a lungul timpului de Romavia organelor competente reprezentate de Ministerul Apărării Naţionale, prin unităţile militare care deţineau imobilele în cauză şi exercitau folosinţa acestora, solicitări care au primit fie o soluţionare parţială (cu referire la încuviinţarea finalizării obiectivului de investiţii parc auto din fondurile proprii ale regiei, considerate avans din chiria datorată pentru terenul, spaţiile şi construcţiile aferente puse la dispoziţie) ori nefavorabilă, fie propuneri de acordare a spaţiilor în folosinţă temporară, pe bază de închiriere, demonstrează nu intenţia menţinerii unei incertitudini asupra dreptului de proprietate al Romavia, după cum susţine aceasta, ci absenţa constantă a oricărei intenţii din partea Ministerului Apărării Naţionale de a transmite în patrimoniul regiei bunurile imobile litigioase, cu excepţia hangarului H2. Cel mult, recurenta a fost cea care, în mod constant a manifestat tendinţa de a specula conţinutul unor acte juridice spre a deduce pe baza acestora un anume conţinut al patrimoniului său, exemplul cel mai elocvent fiind modul în care s-a raportat aceasta la Raportul nr. x din 18 octombrie 1991 şi pe care l-a considerat fără temei, potrivit explicaţiilor anterioare, un Ordin al Ministrului Apărării Naţionale completator al Ordinului nr. M52/1991 de stabilire a componenţei consiliului de administraţie şi de constituire a patrimoniului său.

Astfel fiind, nu va fi primită nici critica recurentei în sensul că instanţa de apel ar fi aplicat un regim juridic diferit aceloraşi tipuri de acte ale reclamantei, cu trimitere la Ordinul ministrului nr. M 52/1991 şi a pretinsului ordin nr. M5542 din 18 octombrie 1991, prin cele arătate anterior fiind prezentate argumentele pentru care cele două acte nu pot fi considerate ca având acelaşi regim şi aceeaşi forţă juridică, după cum în mod legal a stabilit şi instanţa de apel. Tot astfel, efectele aprobării ministrului apărării înscrise pe Raportul nr. x din 18 octombrie 1991 nu puteau depăşi limitele aprobării date, spre a se considera că aceasta se extinde asupra tuturor solicitărilor conţinute, de vreme ce aprobarea este una individualizată.

Se reţine, de asemenea, că efectele aprobării ministrului au fost, şi în cazul Raportului nr. x/18 octombrie 1991, recunoscute şi puse în executare de reclamant chiar în absenţa formală a unui ordin al ministrului, dovadă în acest sens fiind încheierea Protocolului din 1 septembrie 1993 privind finalizarea investiţiei "Parc auto" din cazarma nr. 546 Otopeni-Sud, însă, aşa cum era firesc, în limitele pentru care aprobarea a fost dată.

Înalta Curte mai reţine că regimul juridic al imobilelor revendicate, astfel cum a fost determinat de instanţă pe baza probatoriilor administrate şi cum s-a conturat în relaţiile dintre părţi, acela de bunuri aflate în proprietatea statului şi în administrarea Ministerului Apărării Naţionale, date doar în folosinţa Romavia în vederea asigurării condiţiilor materiale necesare desfăşurării activităţii sale, s-a menţinut ca atare şi a fost confirmat prin legislaţia ulterioară adoptării Constituţiei din 1991. Astfel, terenul şi construcţiile din str. x Otopeni constituie bunuri care, începând cu anul 2014, figurează înscrise în cartea funciară cu titular Statul român şi care sunt evidenţiate în tabelul anexă al H.G. nr. 1705/2006 ca bunuri ce constituie domeniul public al statului la 20 martie 2009, poziţia nr. 103652, aflate în administrarea Ministerului Apărării Naţionale.

Aceasta demonstrează, contrar criticilor recurentei, că instanţa de apel a analizat corect conţinutul patrimoniului Romavia şi că analiza sa a ţinut seama de întreaga legislaţie incidentă raportului juridic litigios, cu referire la bunurile imobile aflate în dispută între părţi.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind asupra caracterului nefondat al recursului declarat, Înalta Curte îl va respinge în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Română de Aviaţie Romavia RA, prin lichidator judiciar A. SPRL, cu sediul în Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 412 din 24 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Ministerul Apărării Naţionale, cu sediul în Bucureşti, str. x, sector 5 şi intimatul-intervenient Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul în Bucureşti, b-dul x nr. 16.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 6 martie 2019.

Procesat de GGC - LM