Decizia nr. 471/2019 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia I civilă

Asupra recursului civil de faţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 9 mai 2011, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Sklodowska Curie", în contradictoriu cu pârâţii SC A. SRL, B., SC C. România Societate în Comandită, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Primarul General al Municipiului Bucureşti, chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi Primarul General al Municipiului Bucureşti a solicitat să se constate nulitatea absolută a Dispoziţiei nr. 12372 din 21 decembrie 2009 emisă, în baza Legii nr. 10/2001, de către Primarul General al Municipiului Bucureşti privind terenul în suprafaţă de 4.480,51 mp, situat în Bucureşti, la intersecţia B-dul. x nr. 4, identificat conform Raportului de expertiză tehnică topografică - întocmit de expert tehnic ing. D., anexă la Dispoziţia nr. 12372 din 21 decembrie 2009; nulitatea absolută a actelor juridice subsecvente, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC A. SRL şi B. autentificat sub nr. x din 5 martie 2010 de BNP E. şi a antecontractului de vânzare - cumpărare încheiat între B. şi SC C. România Societate în Comandită, autentificat sub nr. x din 14 iunie 2010 de BNP F., precum şi a oricăror alte acte juridice subsecvente; repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actelor juridice a căror anulare o solicită şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 27 decembrie 2011, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Sklodowska Curie" a depus o cerere precizatoare prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 12372 din 21 decembrie 2009 emisă, în baza Legii nr. 10/2001, de Primarul General al Municipiul Bucureşti privind terenul în suprafaţă de 4.480,51 mp, situat în Bucureşti, la intersecţia B-dul. x şi Drumul Găzarului, identificat conform Raportului de expertiză topografică, întocmit de expert tehnic ing. D., anexă la Dispoziţia nr. 12372 din 21 decembrie 2009, constatarea nulităţii absolute a actelor juridice subsecvente, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC A. SRL şi B. autentificat sub nr. x din 5 martie 2011 de BNP E. şi a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între B. şi SC C. România Societate în Comandită autentificat sub nr. x din 14 iunie 2010 de BNP F., precum şi a oricăror alte acte subsecvente, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actelor juridice a căror anulare o solicită şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, pentru motive suplimentare faţă de cele indicate în acţiunea introductivă.

La data de 4 mai 2012, odată cu întâmpinarea, pârâta B. a depus o cerere de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi a Primarului General al Municipiului Bucureşti în raport de cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, prin care a solicitat obligarea chemaţilor în garanţie la apărarea drepturilor sale ce ar putea fi prejudiciate prin admiterea cererii de chemare în judecată pentru constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei de restituire în natură nr. 12372 din 21 decembrie 2009 emisă, în baza Legii nr. 10/2001, de către Primarul General al Municipiului Bucureşti în favoarea SC A. SRL

La data de 8 iunie 2012, pârâta B. a depus la dosar o precizare a cererii de chemare în garanţie, prin care a solicitat în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primar General şi cu Primarul General al Municipiului Bucureşti ca în situaţia admiterii cererii de chemare în judecată, să se dispună obligarea chemaţilor în garanţie la emiterea unei noi dispoziţii în soluţionarea aceloraşi notificări de restituire în natură a suprafeţei de 4.480,51 mp situat în Bucureşti, str. x, sector 4 cu menţionarea în cuprinsul acesteia a obligaţiei beneficiarului dispoziţiei de a-i menţine afectaţiunea destinaţiei de spaţiu destinat activităţilor de sănătate invocate de reclamant pe o perioadă de până la 5 ani de la data emiterii dispoziţiei.

Prin încheierea de şedinţă din data de 8 iunie 2012, tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepţiile invocate, respectiv excepţia insuficientei timbrări, excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii.

Tribunalul, cu privire la excepţia insuficientei timbrări, a constatat că nu este o excepţie propriu-zisă, întrucât nu a fost stabilită până la acel moment obligaţia de plată a taxelor de timbru în sarcina reclamantului. Procedând la analiza excepţiei, tribunalul a constatat că acţiunea introductivă de instanţă a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, invocându-se nerespectarea dispoziţiilor legale la emiterea dispoziţiei de restituire în natură. Primul capăt de cerere este legat de aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, iar art. 50 din legea menţionată nu face distincţie cu privire la titularul acţiunii. Primul capăt de cerere este scutit de plata taxelor de timbru, iar celelalte capete de cerere, fiind accesorii primului capăt de cerere, urmează regimul stabilit sub acest aspect primului capăt de cerere. S-a reţinut că în cererea de chemare în judecată sunt invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001, solicitându-se verificarea legalităţii emiterii dispoziţiei de restituire în natură raportat la dosarul administrativ întocmit pe baza notificării, astfel încât aplicabilitatea acestor dispoziţii pentru soluţionarea cauzei rezultă din motivarea cererii de chemare în judecată.

Cu privire la excepţia lipsei de interes, tribunalul a respins-o, ca neîntemeiată, reţinând că reclamantul a invocat în favoarea sa existenţa unui drept de administrare cu privire la terenul ce face obiectul cauzei, drept care i-ar fi fost încălcat prin emiterea dispoziţiei a cărei anulare o solicită în cauză, invocând imposibilitatea desfăşurării activităţii spitalului prin emiterea dispoziţiei.

Celelalte apărări ale pârâţilor vizând dreptul de administrare al spitalului cu privire la teren au fost calificate de tribunal ca fiind chestiuni de fond, cu privire la care s-a dispus a fi analizate în raport de probatoriul ce se va administra. Aspectul identităţii între terenul ce face obiectul dispoziţiei şi terenul aflat în administrarea spitalului, tribunalul a reţinut că urmează a fi analizat pe fond, iar tipul nulităţii - totală/parţială - se va aprecia de către instanţă, neavând consecinţe cu privire la interesul formulării cererii de chemare în judecată.

Tribunalul a mai reţinut că, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. În cauză, nu există o dispoziţie de respingere a notificării, ci de restituire în natură către persoana îndreptăţită, însă reclamantul are calitate de terţ prejudiciat prin emiterea dispoziţiei, în dreptul real invocat în favoarea sa. Ipoteza cauzei nu are în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a constatat, aşadar, că inadmisibilitatea formulării cererii ar avea consecinţe asupra încălcării dreptului de acces la instanţă a părţii reclamante. Tribunalul a respins astfel ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii, reţinând că reclamantul, deşi nu are calitate de persoană îndreptăţită, oricum prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu erau aplicabile ca situaţie de fapt prezentei cauze, întrucât acestea vizează situaţia respingerii notificării sau a nesoluţionării acesteia. Din punct de vedere material, susţinerile părţii implică analiza cererii prin raportare la dispoziţiile dreptului material prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Cu privire la excepţia tardivităţii cererii, Tribunalul a reţinut că reclamantului, nefiind persoană îndreptăţită, nu i s-a comunicat dispoziţia, astfel încât nu i se poate imputa neformularea cererii de chemare în judecată în termen de 30 de zile. Cu privire la aducerea la cunoştinţă prin publicitate, s-a avut în vedere că adresa menţionată în cartea funciară este alta decât cea existentă pentru adresa terenului cu privire la care reclamantul a invocat dreptul de administrare. În ceea ce priveşte comunicarea notificării prin executor judecătoresc, tribunalul a reţinut, raportat la înscrisurile depuse, că la dosar există o notificare care însă nu conţine indicarea dispoziţiei, iar procesul-verbal de comunicare menţionează că s-a comunicat notificarea.

La data de 4 decembrie 2015, reclamantul a depus la dosar o cerere modificatoare prin care au fost invocate noi motive de nulitate ale Dispoziţiei nr. 12372 din 21 decembrie 2009 pe care instanţa a respins-o ca tardivă prin încheierea din data de 12 februarie 2016.

Prin Sentinţa civilă nr. 1687 din 22 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis, în parte, cererea de majorare a onorariilor experţilor în specialitatea topografie, a dispus majorarea onorariului experţilor de la suma de 3.000 RON la suma de 4.800 RON şi a stabilit în sarcina reclamantului şi a pârâţilor B., C. România Societate în Comandită şi Municipiul Bucureşti obligaţia de plată către experţi a diferenţei de 1.800 RON (600 RON pentru fiecare expert), câte 450 RON fiecare.

Prin aceeaşi sentinţă, tribunalul a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Sklodowska Curie" în contradictoriu cu pârâţii SC A. SRL, B., SC C. România Societate în Comandită, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primarul General al Municipiului Bucureşti şi chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primarul General al Municipiului Bucureşti, astfel cum a fost precizată, a constatat nulitatea absolută parţială a Dispoziţiei nr. 12372/21 decembrie 2009 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti în ceea ce priveşte suprafaţa de 2.759,62 mp, astfel cum a fost identificată de comisia de experţi în Planşa nr. 4 între punctele de contur 18’-19-20-21’-60-47-46-51, a dispus anularea parţială a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 15 martie 2010 încheiat între SC A. SRL şi B. în ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 2.759,62 mp situată în Drumul Găzarului, nr. 71, sector 4 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul restituirii de către pârâta B. către Municipiul Bucureşti a suprafeţei de 2.759,62 mp, astfel cum aceasta a fost identificată de comisia de experţi în Planşa nr. 4 între punctele de contur 18-19-20-21-60-47-46-51 şi a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B.

A obligat pârâţii B., SC A. SRL şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata în solidar a sumei de 11.751,21 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat şi onorariu expert, proporţional cu pretenţiile admise, a luat act că pârâta B. a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată şi a obligat reclamantul la plata către pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a sumei de 20.969,35 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, calculate conform art. 276 alin. (3) C. proc. civ. şi către pârâta C. România Societate în Comandită a sumei de 59.595,46 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat şi a sumei de 2.750 RON onorariu expert.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte cererea de majorare a onorariului experţilor în specialitatea topografie că, în speţă, prin încheierea din data de 6 mai 2016, tribunalul a dispus refacerea raportului de expertiză topografică de o comisie de trei experţi cu privire la identificarea amplasamentului suprafeţei de 2.982 mp din parcela x b, precizarea adresei cu numărul poştal la care se află în prezent acest teren şi suprapunerea amplasamentului din fosta parcelă 205 b peste situaţia actuală. Prin aceeaşi încheiere a fost stabilit un onorariu provizoriu de 3.000 RON, câte 1.000 RON pentru fiecare expert, obligaţia de plată fiind stabilită în sarcina reclamantului şi pârâţilor SC C. România Societate în Comandită, B. şi Municipiul Bucureşti.

La data de 8 septembrie 2016 a fost depus la dosar raportul de expertiză în specialitatea topografie şi nota de evaluare privind onorariul definitiv de 7.591 RON. Împotriva raportului părţile nu au formulat obiecţiuni.

Având în vedere complexitatea raportului de expertiză, faptul că a necesitat deplasarea experţilor la faţa locului, efectuarea de măsurători şi întocmirea de planuri cadastrale, tribunalul a apreciat că cererea acestora de majorare a onorariului iniţial stabilit este întemeiată. Cu toate acestea, faţă de faptul că pentru primul raport de expertiză a fost acordat un onorariu de 2.000 RON pentru fiecare expert în condiţiile în care obiectivele au fost mult mai complexe, a necesitat un timp îndelungat (aproximativ 3 ani), au fost formulate o serie de obiecţiuni la care experţii au avut obligaţia de a răspunde, tribunalul a apreciat că suma solicitată de experţii care au făcut parte din cea de-a două comisie, cu titlu de diferenţă onorariu în cuantum de 4.591 RON este excesivă şi disproporţionată. Prin urmare, tribunalul a admis doar în parte cererea de majorare şi a dispus majorarea onorariului de la suma de 3.000 RON la suma de 4.800 RON, apreciind că această sumă este una rezonabilă, de natură a asigura un echilibru între volumul de muncă şi activitatea desfăşurată de experţi şi remuneraţia acestora. Tribunalul a stabilit în sarcina reclamantului şi a pârâţilor B., C. România Societate în Comandită şi Municipiul Bucureşti obligaţia de plată către experţi a diferenţei de 1.800 RON (600 RON pentru fiecare expert), câte 450 RON fiecare parte.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că prin Dispoziţia nr. 12372 din 21 decembrie 2009 a Primarului Municipiului Bucureşti s-a dispus restituirea în natură, în proprietatea cesionarului SC A., a terenului în suprafaţă de 4.480,51 mp, situat în Bucureşti, la intersecţia B-dul x cu Drumul Găzarului, care se identifică conform Raportului de expertiză tehnică topografică, întocmit de expert tehnic D., anexă la dispoziţie.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 5 martie 2010 SC A. SRL a transmis dreptul de proprietate asupra terenului de 4.480,51 mp, situat în str. x, sector 4 către numita B., aceasta din urmă înscriindu-şi dreptul de proprietate în cartea funciară prin încheierea din data de 8 martie 2010.

Prin Antecontractul autentificat sub nr. x din 14 iunie 2010 pârâta B., în calitate de promitent-vânzător şi C. România Societate în Comandită, în calitate de promitent-cumpărător, s-au obligat să vândă respectiv să cumpere terenul de 4.480,51 mp, situat în str. x, sector 4 respectiv să încheiere contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică cel mai târziu la data de 15 octombrie 2010.

Instanţa de fond a avut în vedere că, prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar astfel cum a fost precizată, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Marie Sklodowska Curie a solicitat constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 12372 din 21 decembrie 2009, pentru următoarele motive:

- încălcarea prevederilor art. 3 Legea nr. 10/2001, în sensul că persoana în favoarea căreia s-a dispus restituirea în natură nu are calitatea de persoană îndreptăţită;

- nerespectarea dispoziţiilor art. 10 alin. (5) şi art. 11 alin. (3) Legea nr. 10/2001;

- încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) Legea nr. 10/2001;

- imobilul pentru care s-a dispus restituirea aparţine domeniului public al statului;

- lipsa caracterului abuziv al preluării;

- incidenţa prevederilor art. 8 Legea nr. 10/2001 în sensul că imobilul intră sub incidenţa Legii nr. 18/1991;

- restituirea în natură s-a dispus pe alt amplasament decât cel pe care se aflau terenurile notificate.

Prealabil analizării temeiniciei motivelor de nulitate invocate de reclamant, tribunalul a stabilit situaţia de fapt incidentă în prezenta cauză prin raportare la care au fost avute în vedere toate criticile şi apărările formulate de părţi.

În fapt, prin Actul de partaj voluntar nr. 4632 din 3 martie 1924, numitul G. a dobândit două terenuri respectiv: parcela x - care se învecina la miazănoapte cu moştenitorii lui H., la miazăzi cu drumul Între vii, la răsărit cu drumul Puţul Înalt şi la apus cu I., în suprafaţă de 1 ha şi 1.977 mp, precum şi parcela x care se învecinează la miazănoapte cu Drumul între Vii, la miazăzi cu Moşia Vatra Mănăstirii Văcăreşti, la răsărit cu drumul Puţul Înalt şi la apus cu bunul statului în suprafaţă de 8.040 mp.

Prin Actul de vânzare autentificat sub nr. x din 11 martie 1932, numitul G. a transmis lui J. dreptul de proprietate asupra următoarelor imobile:

a) o porţiune de teren în suprafaţă de 2.977 mp, parte din fig. 290a pct. 1 din actul de partaj voluntar autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. x/1924, situată în drumul Bucureşti, pe fosta Moşie a Statului, Vatra Mănăstirii Văcăreşti, pe drumul Puţul Înalt şi care are următoarele vecinătăţi: la răsărit - drumul Puţul Înalt; la apus - I.; la miazăzi - Drumul Găzarilor; la miazănoapte - porţiunea vândută numitei K.;

b) o porţiune de teren în suprafaţă de 2.982 mp, parte din fig. 205b pct. 3 din actul de partaj voluntar autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. x/1924, situat pe fosta moşie a Statului Vatra Mănăstirii Văcăreşti, pe drumul Puţul Înalt, cu următoarele vecinătăţi: la răsărit cu drumul Puţul Înalt, la apus cu bunul Statului; la miazăzi cu porţiunea vândută lui L. şi la miazănoapte cu K.

Astfel cum rezultă din cererea emisă de numita J. la data de 18 iulie 1962 aceasta a solicitat scăderea impozitelor agricole pentru terenul din str. x fără număr şi din str. x şi Prelungirea Dealul Cernei fără număr, întrucât terenurile au fost colectivizate. Potrivit Adresei nr. x din 25 septembrie 2009 emisă de DITL Sector 4 din verificările efectuate s-a constatat că numita J. a fost înregistrată în evidenţele fiscale cu teren agricol situat în str. x, teren care a intrat în M., conform Adresei nr. x din 28 iunie 1962 emisă de secţia Financiară, acesta fiind şi motivul închiderii rolului. De asemenea, conform Adresei nr. x din 20 octombrie 2009 emisă de N. terenul în suprafaţă de 0,54 ha din str. x, a intrat în M. de la fostul proprietar J., iar potrivit Adresei nr. x din 22 iulie 2009 emisă de Primăria Popeşti Leordeni în tabelul nominal anexa 1 cu membrii cooperatori care au adus teren în extravilan şi intravilan sau după caz preluate de cooperativă, la poziţia nr. 107 figurează J. cu o suprafaţă totală de 0,54 ha având domiciliul în Bucureşti, pentru care nu s-a făcut nicio solicitare. Existenţa acestei suprafeţe de teren agricol de 0,54 ha în proprietatea lui J. este confirmată şi de extrasul din registrul agricol aflat la filele x în care aceasta figura cu următoarele suprafeţe: 0,29 ha arabil în str. x, 0,25 ha arabil în Dealul Cernei fără număr şi 0,06 ha curţi în str. x.

Prin notificările înregistrate la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. x din 15 februarie 2002 şi nr. y din 15 februarie 2002, numita O. a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele teren în suprafaţă de 2.977 mp şi în suprafaţă de 2.982 mp situate pe str. x (fostă Vatra Mănăstirii Văcăreşti, fostul Drumul Puţul Înalt), în calitate de moştenitoare a numitului P., moştenitor al părinţilor săi, J. şi Q. La data de 26 august 2009, între numita O. şi SC A. a fost încheiat contractul de cesiune de drepturi autentificat sub nr. 1331 prin care s-au transmis cesionarului toate drepturile litigioase prezente şi viitoare în legătură cu imobilele ce fac obiectul notificărilor nr. 564, 565, 566 şi 567 din data de 14 februarie 2002.

Ulterior, la data de 17 septembrie 2009, cesionara a depus cererea prin care a precizat că vechiul amplasament al imobilelor cu privire la care se solicită restituirea în natură este pe B-dul x nr. 84, nu la nr. 83, astfel cum în mod greşit a fost scris în cele două notificări. Prin memoriul tehnic întocmit de expertul D., anexat dispoziţiei de restituire în natură, în urma măsurătorilor topografice şi a calculelor analitice a fost stabilită suprafaţa de teren de 5.614,42 mp din care: 4.480,51 mp teren liber; 1.098,86 mp teren ocupat de detalii de sistematizare şi 35,05 mp teren ocupat de punct trafo. În baza raportului de expertiză mai sus menţionat a fost întocmită nota de reconstituire conform căreia suprafaţa totală de 5.614,42 mp identificată de expert reprezintă potrivit planurilor cadastrale scara 1:2000 fostele imobile ce purtau adresa poştală Bd. x, nr. 84 şi 84 A, suprafaţa de 4.480,51 mp considerată teren liber cumulată cu suprafaţa pe care se regăseşte postul trafo pentru care expertul calculează o suprafaţă de 35,05 mp, deci suprafaţa de 4.515,66 mp este afectată de reţele edilitare şi subterane şi de construcţia punctului trafo, iar suprafaţa de 4.480,51 mp la care se adaugă suprafaţa de 35,05 mp a postului trafo este împrejmuită parţial cu gard plasă. Prin Adresa nr. x din 28 septembrie 2009, Primăria Municipiului Bucureşti a comunicat faptul că terenul notificat în baza Legii nr. 10/2001 ce face obiectul raportului de expertiză este compus din: o secţiune din parcela de teren aparţinând imobilului ce a purtat adresa Bd. x, nr. 84 care a făcut obiectul Decretului nr. 134 din 2 aprilie 1979 (în anexa 1 a decretului, la poziţia 12 este înscrisă K. cu suprafaţa expropriată de 3130 mp teren şi o secţiune din parcela de teren aparţinând imobilului ce a purtat adresa Bd. x, nr. 84 A, despre care nu se deţin date referitoare la actul normativ de trecere în proprietatea statului. Conform notei privind istoricul adresei poştale la nivelului anului 1958 figura înscris nr. poştal 78 - 84 pe str. x - teren viran, fără precizare nume proprietar.

Tribunalul a constatat că prin adresa emisă de Primăria Sectorului 4 Bucureşti, s-a menţionat că în evidenţele instituţiei figurează depuse Cererile nr. x din 27 martie 1991 şi nr. y din 23 martie 1998 pentru terenul situat în Prelungirea Constantin Brâncoveanu, nr. 84 şi Cererea nr. x din 21 septembrie 2005 pentru terenul situat în Bd. x. Cererile nr. x din 27 martie 1991 şi nr. y din 23 martie 1998 nu au fost soluţionate, deoarece nu au prezentat act autentificat pentru cele două terenuri şi nu a fost emis titlu de proprietate.

Pentru terenul situat pe Bd. x, documentaţia a fost trimisă Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, întrucât terenul a făcut obiectul Notificării nr. x din 14 noiembrie 1991 (K.). Terenul situat pe Bd. x, nr. 84A nu a fost revendicat în baza legilor fondului funciar. În baza acestor înscrisuri a fost întocmit la data de 23 octombrie 2009 Raportul de către Direcţia Juridic, Contencios şi Legislaţie a Primăriei Municipiului Bucureşti din care reiese că notificările nr. 25199 şi 25391 se referă la imobilul teren în suprafaţă totală de 5959 (2982+2977 mp) situat pe Bd. x. De asemenea, s-a menţionat în cuprinsul acestuia faptul că suprafaţa preluată în M., poz. 107, este de 5.400 mp, iar prin expertiză a fost identificată suprafaţa de 5.614,42 mp. Terenul este afectat de reţele edilitare subterane, detalii de sistematizare şi punct trafo şi a fost identificat la adresa B-dul x, nr. 84 - 84 A, iar pentru terenul de la nr. 84 mai figurează un dosar administrativ nr. x (K.), însă actele de proprietate sunt diferite.

Având în vedere susţinerile contradictorii ale părţilor litigante, tribunalul a stabilit în ce măsură terenul pentru care s-a dispus restituirea în natură prin dispoziţia atacată se suprapune total sau parţial cu terenul aflat în proprietatea Municipiului Bucureşti şi administrat de reclamant.

Astfel, s-a reţinut că prin Decretul de expropriere nr. 134 din 2 aprilie 1979, în scopul construirii în Municipiul Bucureşti a unui spital de pediatrie cu 500 paturi şi policlinică au fost trecute în proprietatea statului şi în administrarea Municipiului Bucureşti terenuri în suprafaţă totală de 27.671 mp, din care suprafaţa de 3.130 mp a fost preluată de la numita K., de la adresa Bd. x, aceasta figurând la poziţia nr. 12 din decret. Prin Decizia nr. 1115 din 10 iunie 1982 emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti a fost înfiinţat Spitalul Clinic de copii Berceni cu o capacitate de 500 paturi, cu sediul în Bd. x, unitate sanitară cu personalitate juridică iar din anul 1987 imobilul în care funcţionează spitalul are nr. 20. După cum rezultă din adresa emisă de Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, Spitalul Clinic din Bd. x, sector 4 a fost executat conform autorizaţiilor de construire nr. x/1979 şi nr. 53 B/1979, iar terenul pe care a fost construit spitalul a fost eliberat ca urmare a exproprierilor şi demolărilor din zona Brâncoveanu pentru care s-a emis Decretul nr. 134/1979.

Potrivit Adresei nr. x din 3 februarie 2004 în evidenţele cadastrale întocmite pe baza de declaraţii în anul 1986, imobilul situat în Bucureşti, B-dul x, nr. 110, sector 4 era înscris cu suprafaţa de 29.638 mp teren din care construcţii: corp A cu 1 nivel - 869 mp; corp B cu 8 niveluri - 1.088 mp şi corp C cu 3 niveluri - 1426 mp, proprietate de stat, categorie de folosinţă dotări sanitare, cu posesori de parcelă la data întocmirii evidenţelor Spitalul Clinic de Copii Berceni. Acest înscris se coroborează cu adresa emisă de Serviciul Cadastru Fond Funciar din cadrul Primăriei Sectorului 4 Bucureşti potrivit căreia, actualul imobil se identifică pe amplasamentul fostelor adrese poştale B-dul x nr. 80, 82 şi 84 pentru care s-au depus cereri de revendicare în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991.

Prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 80 din 1 august 2006, terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile sanitare publice, din care face parte şi Spitalul Marie S. Curie, trec în administrarea unităţilor sanitare respective.

Tribunalul a constatat că în privinţa situaţiei de fapt, între părţi există dispută asupra următoarele aspecte: localizarea suprafeţelor deţinute de J. şi preluate de M., identificarea suprafeţei deţinute de K., care figurează în decretul de expropriere, o suprafaţa aflată efectiv în administrarea spitalului, existenţa unei identităţi sau suprapuneri între terenul pentru care s-a dispus restituirea, cel preluat prin Decretul nr. 134/1979 şi cel aflat în administrarea spitalului.

Referitor la primul aspect, tribunalul a constatat că potrivit răspunsului comisiei de experţi la obiectivul nr. 1, imobilul teren ce a fost în proprietatea lui Q. şi J. conform actului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1932, situat pe Bd. x nr. 84 (84 A) pe situaţia dinaintea exproprierii a avut o suprafaţă de 2.977,10 mp şi următoarele vecinătăţi: la nord: fostul imobil teren situat în Bd. x nr. 84 - proprietar K. delimitat de punctele de contur 20’-19 - limită nematerializată pe distanţa de 132,78 m; la est - fostul Bd Constantin Brâncoveanu, proprietar Municipiul Bucureşti delimitat de punctele 19-48 - limită nematerializată pe distanţa de 26,80 m; la sud - fostul Drumul Găzarului, proprietar Municipiul Bucureşti-delimitat de punctele de contur 48-47-21 - limită nematerializată pe distanţa de 132,20 m şi la vest: fostul imobil teren situat în str. x, sector 4 -proprietar R. - delimitat de punctele de contur 21-20-20’.

Experţii au menţionat faptul că deşi fostul imobil deţinut de J. şi Q. a figurat în evidenţe cu adresa poştală B-dul x, nr. 84, sector 4 acesta a fost uşor de identificat pe baza mai multor elemente, respectiv vecinătatea la nord cu proprietatea lui K. care a avut aceeaşi adresă poştală (nr. 84); vecinătatea la sud cu Drumul Găzarului; vecinătatea la sud a proprietăţii lui K. cu proprietatea lui J.; ambele imobile teren de 2.977 mp fac parte din parcela x menţionată în actul de partaj voluntar din 1924; pe planul topografic din anul 1976 coroborat cu planurile topografice din anul 1940 şi 1957 poate fi uşor identificat cu imobilul deţinut de J. la adresa Constantin Brâncoveanu nr. 84 A.

Concluziile experţilor se coroborează cu înscrisurile aflate în dosarul administrativ al moştenitoarei lui K. respectiv cu Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 11 martie 1932 din care rezultă că K. a dobândit două suprafeţe identice cu cele vândute de G. lui J., iar suprafaţa de 2977 mp era situată pe Bd. x nr. 84 şi cu procesul-verbal nr. x/1970 în care numita K. figurează cu o suprafaţă de teren de 2.800 mp pe Bd. x.

Susţinerile pârâţilor Municipiul Bucureşti, B. şi SC C. România Societate în Comandită expuse în cadrul obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză în specialitatea topografie întocmit de prima comisie de experţi, în sensul că nu există niciun temei pentru localizarea suprafeţei de 2.977 mp la numărul poştal 84 A, au fost reţinute de tribunal ca neîntemeiate, astfel încât nu au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei sub aspectul identificării acestei porţiuni de teren. Astfel, tribunalul a constatat că potrivit tabelului şi planului anexă la Decretul nr. 134/1979 parcela de la adresa Constantin Brâncoveanu nr. 84 are în tabel poziţia nr. 12, iar pe plan nr. 16, fiind menţionat ca aparţinând lui K., în timp ce parcela de la nr. 84 A de pe aceeaşi stradă este trecută în afara limitelor decretului de expropriere. Acest înscris nu este însă singurul care face referire la nr. 84 A, în acest sens s-a avut în vedere raportul întocmit de Primăria Municipiului Bucureşti anterior emiterii dispoziţiei de restituire conform căruia, terenul este afectat de reţele edilitare subterane, detalii de sistematizare şi punct trafo şi a fost identificat la adresa Bd. x nr. 84 - 84 A potrivit istoricului de Adresă nr. 11423 din 23 septembrie 2009.

Mai mult, după cum rezultă din Adresa nr. x din 26 noiembrie 2013 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Cadastru amplasamentul imobilului în suprafaţă de 4.480,51 restituit prin Dispoziţia nr. 12372 din 21 decembrie 2009 se suprapune parţial peste amplasamentele fostelor imobile cu nr. 84 respectiv 84 A pe Bd. x.

Înscrisurile menţionate se coroborează cu Adresa nr. x din 23 septembrie 2009 în care se face referire la faptul că terenul identificat de expertul D. cuprinde o secţiune din parcela de teren aparţinând imobilului ce a purtat nr. 84 A, despre care însă nu se deţin date referitoare la trecerea în proprietatea statului. Chiar şi în cuprinsul raportului care a stat la baza emiterii dispoziţiei de restituire în natură terenul a fost identificat la nr. 84 A.

Referirea pârâţilor la faptul că J. a figurat în evidenţele fiscale la nr. 84 de pe Bd Constantin Brâncoveanu nu a fost apreciată ca determinantă pentru a conchide în acest sens, în condiţiile în care, pe de o parte, atât suprafaţa lui K., care era, de asemenea, înregistrată în evidenţe la nr. 84, cât şi terenul lui J., au făcut anterior parte din aceeaşi parcelă respectiv 290, iar pe de altă parte, la momentul respectiv înregistrarea terenurilor în evidenţe se făcea pe baza declaraţiilor părţilor, fără a se verifica adresele poştale efective. Astfel, chiar expertul S. a precizat în faţa instanţei la termenul din data de 5 iunie 2015, că la momentul la care se făceau măsurători în trecut, autorităţile mergeau din poartă în poartă, iar numărul poştal era alocat de Primărie. Mai mult, apărarea pârâţilor este contrazisă chiar de registrul agricol în care J. era menţionată cu o suprafaţă de 0,29 h pe Bd. x, deci nu la nr. 84.

Cu privire la suprafaţa de 2982 mp din parcela xb, tribunalul a constatat că potrivit tuturor rapoartelor de expertiză în specialitatea topografie efectuate în cauză această parcelă de teren este situată la mare distanţă faţă de parcela xa cu alte vecinătăţi care nu au nicio legătură cu imobilul teren de la nr. 84 (84 A) pe Bd. x, chiar dacă ambele sunt dobândite prin acelaşi contract de vânzare-cumpărare.

În ceea ce priveşte terenul care a aparţinut lui K. şi care a fost menţionat în Decretul nr. 134/1979, tribunalul a constatat că potrivit raportului de expertiză întocmit de comisia de experţi S., U., V., acesta era situat pe Bd. x, având o suprafaţă conform decretului de 3.130 mp, iar conform planurilor de 3.145,20 mp, această parcelă a fost identificată în Planşa 1 anexă la decret.

Referitor la suprafaţa totală a terenului care a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 134/1979, prima comisie de experţi a stabilit faptul că aceasta a fost de 27.671 mp conform decretului şi de 26.927,65 mp conform planurilor, fiind identificat conform Planşei nr. 2. Experţii au subliniat faptul că suprafeţele indicate în decret diferă de cele determinate pe planul topografic din 1976 coroborat cu cele din 1940 şi 1957, deoarece suprafeţele din decret sunt cele din actele de proprietate şi nu cele măsurate. Conform concluziilor experţilor de la punctul 7.4 există diferenţă de suprafaţă şi amplasament între imobilul Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii Marie S. Curie, astfel cum a fost identificat conform decretului şi situaţia actuală din documentaţia cadastrală aprobată de OCPI Bucureşti respectiv: există suprafeţe în plus poşate cu culoarea galbenă pe Planşa nr. 4 aflată la fila x şi suprafeţe în minus poşate cu verde pe aceeaşi planşă în care se include şi suprafaţa de 2.759,62 mp aflată în proprietatea pârâtei B. (parte din suprafaţa totală de 4.480,42 mp).

Astfel, potrivit răspunsului experţilor la obiectivul nr. 7.3 din raport coroborat cu răspunsul nr. 1.4 la obiecţiunea nr. 5 şi cu răspunsul nr. 1 la obiecţiunea nr. 6 suprafaţa ocupată de spital conform documentaţiilor cadastrale este de 20.745,57 mp (20.746 mp) şi nu include nici suprafaţa de 4134 mp cedată centrului Dr. Z. şi nici suprafaţa de 4.490,42 mp care a fost restituită prin dispoziţia contestată în prezenta cauză. Prin urmare, suprafaţa deţinută în fapt de Spital anterior momentului emiterii dispoziţiei de restituire era de 24.219 mp.

În privinţa existenţei unei suprapuneri, respectiv identităţi între terenul pentru care s-a dispus restituirea în natură şi cel aflat în administrarea spitalului, tribunalul a apreciat că trebuie stabilit mai întâi dacă întreaga suprafaţă de teren pentru care s-a dispus exproprierea prin Decretul nr. 134/1979 a fost ocupată de spital sau dacă numai o parte din terenurile expropriate au fost date în folosinţă spitalului, restul fiind în administrarea altor unităţi, cu atât mai mult cu cât pârâţii au invocat prin obiecţiunile formulate faptul că suprafaţa de 3130 mp cu care a figurat în decret K. nu ar fi inclusă în suprafaţa utilizată de reclamant, existând în acest sens şi opinia separată a expertului S.

Relativ la acest aspect, tribunalul a avut în vedere în primul rând înscrisurile relevante existente la dosar respectiv Decretul de expropriere nr. 134/1979; planul anexă la decret, Decizia de înfiinţare a spitalului nr. 1115 din 10 iunie 1982, adresa emisă la data de 3 februarie 2004 de Direcţia Evidenţă Imobiliară Cadastrală din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti şi Adresa din 12 aprilie 1994. Astfel, din cuprinsul decretului rezultă că se trec în proprietatea statului şi în administrarea directă a Municipiului Bucureşti terenurile în suprafaţă de 27.671 mp şi construcţiile aferente în scopul construirii în Municipiul Bucureşti a unui spital de pediatrie cu 500 de paturi şi policlinică, iar conform Deciziei nr. 1115/1982 s-a înfiinţat Spitalul Clinic de copii Berceni, cu o capacitate de 500 de paturi, cu sediul în Constantin Brâncoveanu nr. 110.

Astfel cum reiese din Adresa din 12 aprilie 1994, spitalul a fost construit în baza autorizaţiilor nr. 24 N/1979 şi 53B/1979, iar terenul pe care a fost construit spitalul a fost eliberat ca urmare a exproprierilor din zona Brâncoveanu, pentru care s-a emis Decretul nr. 134/1979. Aceste înscrisuri se coroborează şi cu adresa din 03 februarie 2004, potrivit căreia în evidenţele cadastrale întocmite pe baza de declaraţii la nivelul anului 1986, imobilul situat în Bucureşti, Bd. x, nr. 110 era înscris cu suprafaţa de 29.638 mp teren, proprietate de stat, categoria de folosinţă dotări sanitare, cu posesori de parcelă la data întocmirii evidenţelor Spitalul Clinic de Copii Berceni.

Prin urmare, prima instanţă a constatat că întreaga suprafaţă expropriată prin decret a fost utilizată pentru înfiinţarea spitalului, neexistând niciun înscris din care să rezulte faptul că exproprierea ar fi fost doar parţială, iar linia îngroşată din planul anexă al decretului de expropriere la care face referire pârâta B. prin obiecţiunile formulate la raportul iniţial întocmit de comisia de trei experţi, a apreciat prima instanţă, nu poate fi stabilită ca reprezentând limita expropriată a terenurilor în condiţiile în care nu există niciun element sau marcare în decret sau pe plan care să poată conduce la o asemenea interpretare. Totodată, nu a fost observat niciun alt indiciu din care să rezulte faptul că această linie ar reprezenta limita terenului administrat de spital. În acest sens sunt şi răspunsurile experţilor S. şi U. de la termenul din data de 5 iunie 2015.

Cât priveşte suprafaţa de 20.745,57 mp care rezultată din documentaţia cadastrală aprobată de OCPI, tribunalul a constatat că aceasta nu prezintă relevanţă în soluţionarea prezentei cauze, câtă vreme a fost realizată ulterior emiterii dispoziţiei de restituire în natură a terenului, astfel încât este evident că nu cuprinde şi parcela aflată în prezent în proprietatea pârâtei B.

Din analiza concluziile raportului de expertiză întocmit de prima comisie de experţi şi planşele anexate, prin coroborare cu răspunsurile la obiecţiuni, prima instanţă a examinat cele trei ipoteze pe care experţii le-au avut în vedere la întocmirea raportului, astfel:

- luând în considerare situaţia de fapt de la teren şi documentaţiile cadastrale care au stat la baza intabulării dreptului de proprietate în cartea funciară pentru imobilul pârâtei B. situat în Drumul Găzarului, nr. 71 şi pentru imobilul reclamantului Spitalul Clinic pentru Copii Marie S. Curie astfel cum se poate constata din Planşa nr. 3 (...) nu există identitate între terenul deţinut de pârâta B. şi terenul deţinut de Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Marie S. Curie în administrare/folosinţă - (această ipoteză vizează situaţia de la data întocmirii raportului, adică avându-se în vedere suprafaţa spitalului ca fiind de 20.746 mp, din care nu face parte nici suprafaţa cedată Centrului Z. şi nici suprafaţa restituită prin dispoziţia atacată);

- luând în considerare situaţia de la momentul exproprierilor conform Decretului nr. 134/1979 şi documentaţiile cadastrale care au stat la baza intabulării dreptului de proprietate în cartea funciară pentru imobilul pârâtei B. situat în Drumul Găzarului, nr. 71 şi pentru imobilul reclamantului Spitalul Clinic pentru Copii Marie S. Curie astfel cum se poate constata din Planşa nr. 4 există o suprapunere de 2.759,62 mp (situată între punctele de contur 18’-19-20-20’-60-47-46) între terenul deţinut de pârâta B. şi terenul deţinut de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru copii Marie S. Curie în administrare/folosinţă - (această ipoteză are în vedere situaţia ce prezintă relevanţă în cauză, întrucât se referă la suprafaţa expropriată prin decret şi aflată în administrarea spitalului şi suprafaţa restituită prin dispoziţie);

- luând în considerare situaţia de fapt de la teren din momentul exproprierilor conform Decretului nr. 134/1979 şi poziţia corectă a imobilului revendicat în baza Legii nr. 10/2001 de numita O., situat în Bd. x nr. 84 (84 A), aşa cum se poate constata din Planşa nr. 4 nu există identitate între terenul deţinut de pârâta B. şi terenul deţinut de reclamant - (această ipoteză are în vedere amplasamentul corect al imobilului în suprafaţă de 2977 deţinut de J. pe bd. x nr. 84 - 84 A şi suprafaţa aflată în administrarea spitalului în urma exproprierii prin decret).

Raportat la ipotezele avute în vedere, tribunalul a constatat că cele două parcele de teren pentru care s-a dispus restituirea în natură prin Dispoziţia nr. 12372 din 21 decembrie 2009 aveau un amplasament diferit, doar o suprafaţă de 2.977 mp aflându-se pe Bd. x, nr. 84 (84A), iar această parcelă era situată la sud de terenul deţinut de K. la nr. 84 şi nu a făcut obiectul decretului de expropriere, fiind colectivizată anterior, la nivelul anului 1962.

Restituirea în natură s-a dispus pentru un teren în suprafaţă de 4.480,51 mp, din care suprafaţa de 2.759,62 mp se suprapune peste terenul deţinut de reclamant în administrare/folosinţă. Din acest teren de 2.759,62 mp, experţii au stabilit că suprafaţa de 2.536,04 mp face parte din fostul imobil în suprafaţă totală de 2.977,10 mp, care a fost expropriat de la K. Tribunalul a reţinut că aspectele relevate în cadrul raportului de expertiză întocmit de comisia de experţi au fost constatate şi anterior prin raportul de expertiză întocmit de expertul T. care a concluzionat în sensul că cele două parcele ale lui J. aveau un amplasament diferit, singura aflată la intersecţia dintre Bd Constantin Brâncoveanu şi Drumul Găzarului fiind cea de 2.977 mp.

De asemenea, suprafeţele măsurate sunt comparabile atât în ceea ce priveşte parcelele expropriate prin decret (expertul T. a stabilit o suprafaţă de 27.450 mp, iar comisia de experţi 26.927,65 mp), cât şi în privinţa lotului ocupat de spital cu excepţia terenului cedat centrului Z. (conform expertului T. - 24.215 mp, iar potrivit comisiei de experţi 24.219 mp) şi a suprafeţei pentru care există suprapunere între terenul restituit prin dispoziţia de restituire contestată şi terenul aflat în administrarea spitalului. (expert T. - 2.885 mp, iar comisia de experţi 2.759,62 mp).

Din planşele întocmite de experţi rezultă în mod evident faptul că suprafaţa pentru care s-a constatat suprapunerea reprezintă, în realitate, parcela numitei K., care figurează în decretul de expropriere şi care a fost restituită în natură către cesionarul A. în locul parcelei de 2.982 mp, al cărei amplasament era la mare distanţă de Bd. x.

Referitor la opinia separată a expertului S., la care au achiesat şi pârâţii prin obiecţiunile formulate, tribunalul a constatat că aceasta nu poate fi avută în vedere.

Potrivit aceşti opinii: "delimitarea dintre imobilul 84 şi 84 A nu există şi, în realitate, nr. 84 A a fost inclus în nr. 84 astfel că fostul imobil al AA. se identifică cu imobilul definit prin cele două numere poştale 84 şi 84 A". Expertul a explicat acest lucru prin aceea că "imobilul AA. cu nr. poştal 84 pe Bd. x a fost cedat către M. şi că rolul fiscal a fost închis în anul 1962, ulterior terenul fiind trecut în proprietatea statului în administrarea Consiliului Popular. K., sora lui J., a stăpânit în fapt şi terenul cedat de către AA. De asemenea, terenul în litigiu nu a fost niciodată în administrarea spitalului, ci a fost trecut încă din anul 1979 în administrarea întreprinderii BB. cu destinaţia parc auto şi apoi în administrarea Primăriei Municipiului Bucureşti, fiind restituit moştenitoarei AA.".

Tribunalul a constatat că stăpânirea în fapt a terenului lui AA. de către K. nu este confirmată de niciun mijloc de probă aflat la dosar, iar faptul că în fişa ITI anexă la Decretul nr. 134/1979 imobilul de la nr. 84 apare ca proprietate de stat, menţionarea lui K. făcându-se printr-o adnotare ulterioară, nu poate reprezenta în mod singular o dovadă a acestui aspect, câtă vreme este posibil ca referirea la proprietatea de stat să fi fost făcută prin prisma existenţei punctului trafo care se afla amplasat pe terenul lui K.

Totodată, astfel cum în mod corect a subliniat şi reclamantul prin notele scrise depuse la data de 6 februarie 2015, în fişa ITI la capitolul caracteristici se menţionează anul construcţiei 1960 - folosinţă transformator electric. Or, conform evidenţelor fiscale şi agricole colectivizarea parcelei aparţinând lui J. s-a realizat în anul 1962. Prin urmare, prima instanţă a considerat ca fiind evident că această menţiune nu a putut avea legătură cu terenul de la nr. 84 A. De asemenea, în condiţiile în care conform planşelor anexate raportului de expertiză, experţii au reconstituit suprafeţele lui AA. şi K. pe vechiul amplasament, identificând la sudul parcelei lui K. de 3.130 mp (3145 mp conform măsurătorilor) o suprafaţă de 2.977 mp aparţinând lui AA., nu se poate susţine în mod pertinent includerea suprafeţei de la nr. 84 A în lotul de la nr. 84. Chiar şi în ipoteza în care s-ar accepta stăpânirea în fapt a unei suprafeţe din terenul lui AA. de către K., aceasta nu se poate referi decât eventual la diferenţa dintre suprafaţa deţinută de K. conform actelor de proprietate, respectiv 2.977 mp, şi suprafaţa măsurată de 3.145 mp, ceea ce nu justifică în niciun caz restituirea în natură a întregului teren al lui AA. de 4.480,51 mp (cu amplasamente diferite) pe Constantin Brâncoveanu, nr. 84. În privinţa susţinerii expertului S. în sensul că din suprafaţa totală expropriată, spitalului i-ar fi revenit numai o parte, iar restul suprafeţelor de 4.200 mp şi 3.130 mp (suprafaţa lui K.) ar fi fost date în administrare altor unităţi, tribunalul a constatat că nu există mijloace de probă suficiente la dosarul cauzei care să susţină o astfel de ipoteză. Astfel, simplul fapt că în notificarea formulată de K. s-ar fi menţionat această împrejurare nu poate avea o valoare probatorie determinantă în soluţionarea litigiului, cu atât mai mult cu cât potrivit notei de reconstituire din dosarul administrativ format în urma acestei notificări o parte din terenul revendicat, respectiv suprafaţa de 2.740 mp se află în incinta spitalului.

Totodată, instanţa de fond a avut în vedere că, deşi ambii experţi audiaţi la termenul din data de 5 iunie 2015 respectiv S. şi U. au confirmat stăpânirea terenului cuprins în parcela x de către M. şi ulterior de către Întreprinderea BB., ulterior, între aceştia au apărut contradicţii privind includerea în suprafaţa aparţinând CC. a terenului lui K.. Acest aspect reiese din răspunsul acestora la întrebările părţilor şi instanţei. Expertul S. a menţionat că "în opinia sa, terenul în discuţie (4.480,42 mp) a fost preluat fără acte la nivelul anului 1962, fiind trecut în administrarea unor instituţii - M. şi ulterior Consiliul Popular, iar la momentul decretului a fost trecut în anexa la decret. Suprafaţa expropriată este totuna cu suprafaţa intrată în posesia spitalului, deoarece Z. şi CC. au fost scoase din posesie, suprafaţa de teren aparţinând CC. nu face parte din incinta spitalului şi există un gard vechi al cărui amplasament coincide cu cadastrul actual, respectiv dincolo de gard spitalul nu a avut posesia, suprafaţa de 3.140 mp de care a făcut vorbire în sensul că a fost deţinută de Întreprinderea BB. nu s-a regăsit niciodată în posesia spitalului, ci se află înafara suprafeţei împrejmuite cu un gard vechi. (...) suprafaţa atribuită CC. cuprinde cu aproximaţie parcela lui B.". Expertul U. însă a subliniat că este de acord cu susţinerile celuilalt expert referitoare la faptul că suprafaţa atribuită CC. nu se află în incinta spitalului, dar a infirmat concluzia expertului S. în sensul că suprafaţa atribuită CC. cuprinde cu aproximaţie parcela lui B.. Mai mult, acest expert a precizat expres că suprafaţa de 3.130 mp era inclusă în terenul deţinut în fapt de spital. Pe de altă parte, în ciuda faptului că expertul S. a expus o opinie separată în privinţa chestiunilor prezentate mai sus, la termenul din data de 5 iunie 2015 a declarat că îşi menţine integral concluziile cuprinse în răspunsul iniţial la obiecţiunile formulate de părţi, deci implicit şi cele referitoare la suprapunerea unei părţi din terenul aflat în proprietatea lui B. şi terenul deţinut de spital.

Mai mult, potrivit consemnărilor din cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 5 iunie 2015, situaţiile la care se referă experţii când vorbesc despre inexistenţa unei suprapuneri sunt cele în care se face comparaţie între suprafaţa lui B. şi terenul deţinut de spital conform documentaţiilor cadastrale întocmite după emiterea dispoziţiei (care evident nu cuprind terenul restituit) şi cea în care se compară poziţia corectă a terenului lui B. de pe Bd. x (adică cel situat la sud de terenul lui K.) şi terenul deţinut de spital, însă aceste ipoteze nu interesează speţa de faţă astfel cum s-a explicat anterior.

Din prezentarea concluziilor de către cei doi experţi, tribunalul a apreciat că în realitate suprafaţa de teren care a intrat în M. şi care a fost stăpânită ulterior de Întreprinderea BB. reprezintă suprafaţa de 2.977 mp aparţinând lui J., în timp ce terenul lui K. a făcut obiectul decretului de expropriere şi s-a aflat în administrarea, respectiv folosinţa reclamantului la momentul emiterii dispoziţiei de restituire din anul 2009. Acest aspect este confirmat prin raportul de expertiză întocmit de întreaga comisie de experţi (doar expertul S. revenind parţial asupra raportului iniţial), dar şi prin raportul iniţial întocmit de expertul T., ale cărui concluzii sunt asemănătoare. Totodată, tribunalul a apreciat ca relevante în contextul întregului material probator administrat şi concluziile expertului parte al reclamantului. În ceea ce priveşte susţinerea pârâtei B. privind faptul că reconstituirea pe vechiul amplasament realizată de comisia de experţi este eronată întrucât str. x este o linie dreaptă nu curbă, tribunalul a constatat că deşi la momentul actual secţiunea din str. x până la Bd. x este linie dreaptă, reconstituirea s-a făcut pe vechiul amplasament şi traseu al str. x.

Prin urmare, din examinarea probatoriului administrat, tribunalul a reţinut existenţa unei suprapuneri parţiale între terenul restituit prin dispoziţia a cărei anulare se solicită în prezentul dosar şi terenul aflat în administrarea spitalului pe o suprafaţă de 2.759,62 mp astfel cum aceasta a fost identificată de comisia de experţi în Planşa nr. 4 între punctele de contur 18’-19-20-21’-60-47-46-51.

Analizând în continuare motivele de nulitate invocate de către reclamant, tribunalul a reţinut că în ceea ce priveşte primul motiv vizând încălcarea prevederilor art. 3 din Legea nr. 10/2001 în sensul că persoana în favoarea căreia s-a dispus restituirea în natură nu are calitatea de persoană îndreptăţită, reclamantul l-a motivat, pe de o parte, prin prisma faptului că autorii notificatoarei nu apar menţionaţi în Decretul de expropriere nr. 134/1979, iar pe de altă parte, doar proprietarii imobilelor sau moştenitorii acestora pot beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, nu şi cesionarii.

În conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, iar potrivit art. 4 alin. (2) Legea nr. 10/2001, de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.

Astfel cum rezultă din actele de stare civilă, numitul P. a avut calitatea de fiu al numiţilor J. şi Q., titularii dreptului de proprietate în baza Actului de vânzare autentificat sub nr. x din 11 martie 1932, asupra celor două imobile pentru care s-au formulat notificări. Potrivit Certificatului de moştenitor nr. x/1968 conexat cu nr. 207/1968, de pe urma soţilor Q. şi J. au rămas în calitate de moştenitori, descendenţii de gradul I respectiv: DD., P., EE., FF. şi GG.. Conform Certificatului de calitate de moştenitor nr. 12 din 17 august 2009 numitul P. i-a moştenit pe fraţii: DD., FF. şi GG., iar notificatoarea O. este unica moştenitoare a defunctului P. În privinţa lui EE., tribunalul a constatat că, deşi nu s-au depus la dosar înscrisuri din care să rezulte faptul că autorul notificatoarei ar fi fost şi moştenitorul acesteia, sunt incidente prevederile art. 4 alin. (4) Legea nr. 10/2001, conform cărora, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.

Faptul că în certificatul de moştenitor nu a fost trecută suprafaţa de 2.982 mp nu prezintă relevanţă sub aspectul calităţii de persoană îndreptăţită a notificatoarei în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin urmare, s-a reţinut a fi dovedită calitatea de persoană îndreptăţită a notificatoarei pentru bunurile ce au aparţinut autorilor acesteia respectiv Q. şi J.

Ulterior formulării notificării, numita O. a încheiat Contractul autentificat sub nr. x din 26 august 2009 cu pârâta SC A. prin care a transmis toate drepturile litigioase prezente şi viitoare în legătură cu imobilele ce fac obiectul notificărilor nr. 564, 565, 566 respectiv 567 din data de 14 februarie 2002 ce se pot ivi din drepturile sale de a obţine măsuri reparatorii fie prin echivalent fie prin restituirea în natură, rezultate ca urmare a soluţionării şi executării notificărilor. Prin urmare, în temeiul acestui contract s-a transmis în patrimoniul cesionarei dreptul de a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001. Sub aspectul faptului că autorii notificatoarei O. nu au fost menţionaţi în cuprinsul Decretului nr. 134/1979, tribunalul a constatat că prin notificarea depusă aceasta nu a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat în baza acestui decret, ci pentru imobilele deţinute de autorii săi şi care au fost preluate de M. în anul 1962, după cum reiese şi din Dispoziţia nr. 1372 din 31 decembrie 2009 şi din raportul efectuat în dosarul administrativ.

Referitor la posibilitatea restituirii în natură a terenurilor către un cesionar de drepturi litigioase, tribunalul a reţinut că până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, nu se făcea nicio distincţie între situaţiile în care măsurile reparatorii se acordau chiar proprietarilor imobilelor preluate abuziv ori moştenitorilor acestora sau cesionarilor. Astfel, Legea nr. 10/2001 nu a interzis cesiunea drepturilor privind măsurile reparatorii de orice natură, ceea ce înseamnă că această operaţiune este permisă în condiţiile dreptului comun, atât timp cât a intervenit ulterior formulării notificării de către cedenţi, persoane limitativ prevăzute de art. 3 şi 4 Legea nr. 10/2001. Doar prin intermediul art. 1 alin. (3) Legea nr. 165/2013, legiuitorul a stabilit în mod expres faptul că în situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), (3) şi (4).

Domeniul de aplicare a Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă din cuprinsul articolului 4, potrivit căruia "Dispoziţiile prezentei legi se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Or, în speţă, notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 a fost soluţionată prin emiterea Dispoziţiei nr. 12372 din 21 decembrie 2009 de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 4.480,51 mp situat în Bucureşti la intersecţia dintre Bd. x nr. 12373 din 21 decembrie 2009 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 1.133,91 mp. Prin urmare, tribunalul a apreciat că restituirea în natură a terenului către cesionar este legală şi temeinică din perspectiva art. 3 Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de nulitate, tribunalul a reţinut că în conformitate cu prevederile art. 10.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, ipoteza restituirii în natură a construcţiilor nedemolate sau demolate parţial şi a terenului liber are scopul de a limita restituirea în natură numai la acele suprafeţe de terenuri care nu sunt ocupate de noi construcţii ori nu sunt afectate servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale. În cazul în care o parte din terenul iniţial aferent construcţiei are o astfel de afectaţiune, restituirea se va limita numai la construcţia existentă şi la terenul liber. Pentru partea de construcţie demolată şi pentru terenul ocupat de noi construcţii ori afectat servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale restituirea se va converti în măsurile reparatorii în echivalent strict determinate la alin. (10) al art. 10 din lege (compensare cu alte bunuri sau servicii ori despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale sau modalităţile reparatorii combinate).

Art. 10.3 din Norme prevede că în toate cazurile entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a suprafeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea.

În cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.

Individualizarea acestor suprafeţe, în cadrul procedurilor administrative de soluţionare a notificărilor, este atributul entităţii învestite cu soluţionarea notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituţile legale, cât şi documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism. Prevederile alin. (11) al art. 10 din lege interzic înstrăinarea sau schimbarea destinaţiei imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică.

Interdicţia instituită de acest text legal subzistă pe o perioadă de 5 ani, calculată cu începere de la data emiterii deciziei/dispoziţiei de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, motivată pe afectarea acestuia unei amenajări de utilitate publică. Potrivit art. 10 alin. (5) Legea nr. 10/2001, se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, dacă persoana îndreptăţită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.

Conform art. 11 alin. (3) Legea nr. 10/2001, în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Dispoziţiile art. 10 alin. (3) - (6) se vor aplica în mod corespunzător.

Dispoziţiile art. 11 alin. (3) au în vedere ipoteza în care construcţiile expropriate au fost integral demolate, iar execuţia noilor lucrări pentru care s-a dispus exproprierea ocupă parţial terenul şi trebuie analizate prin raportare la art. 10.3 din Norme potrivit cărora, prin teren liber restituibil în natură se înţelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică.

Tribunalul a constatat că încălcarea prevederilor art. 10 alin. (5) şi art. 11 alin. (3) Legea nr. 10/2001 a fost invocată de reclamant prin raportare la existenţa pe terenul restituit în natură a platformei betonate şi a magaziei care avea destinaţia de spaţiu de colectare a deşeurilor şi a spaţiului verde din incinta curţii spitalului. Astfel, analizând prevederile legale menţionate anterior prin raportare la situaţia de fapt existentă şi la probele administrate în cauză, tribunalul a constatat că potrivit planşelor foto aflate la dosar coroborate cu raportul de expertiză întocmit de expertul T., răspunsul la obiecţiuni, raportul de expertiză şi răspunsurile la obiecţiuni întocmit de prima comisie de experţi şi răspunsurile la interogatoriu, la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură o porţiune din terenul ce a făcut obiectul acesteia era afectat de existenţa unei platforme betonate care constituia punctul de colectare al deşeurilor, a unei magazii în care se depozitau materiale sanitare şi a unui spaţiu verde. Chiar dacă din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă existenţa unei autorizaţii de construire a acestor anexe, iar comisia de experţi a stabilit că acestea se încadrează la categoria construcţiilor provizorii, tribunalul a constatat că pentru a verifica posibilitatea restituirii în natură trebuie stabilit în ce măsură terenul afectat de platforma betonată, de magazie şi de spaţiu verde (indiferent de momentul realizării construcţiilor) se circumscrie sau nu sintagmei de teren liber în sensul dat acesteia prin dispoziţiile legale menţionate anterior. Astfel, trebuie avut în vedere că din economia Legii nr. 10/2001 realizarea scopului exproprierii nu are un înţeles restrictiv în sensul că nu vizează exclusiv edificarea construcţiilor menţionate în actul de expropriere, ci şi construcţiile şi terenurile care asigură funcţionalitatea acestora, conform scopului pentru care au fost expropriate şi edificate.

În acest sens, s-a impus a se stabili cu claritate dacă terenul afectat de amenajări sau lucrări se circumscrie scopului exproprierii reprezentând amenajări de utilitate publică ce deservesc construcţiile realizate ca urmare a exproprierii. Prin urmare, tribunalul a apreciat că apărările pârâţilor în sensul că la data restituirii terenului nu existau pe acesta construcţii autorizate, iar platforma a fost edificată ulterior formulării notificării nu prezintă relevanţă în cauză câtă vreme reclamantul nu a invocat ca motiv de nulitate nerespectarea prevederilor art. 10 alin. (2) Legea nr. 10/2001, ci existenţa unor amenajări de utilitate publică. Mai mult, faptul că pe terenul restituit se aflau construcţii uşoare sau demontabile nu atrage caracterul legal şi temeinic al dispoziţiei contestate, întrucât imposibilitatea restituirii în natură nu este determinată de existenţa construcţiei, ci de destinaţia dată terenului (amenajare de utilitate publică).

Tribunalul a reţinut că în conformitate cu prevederile art. 1 din H.G. nr. 1096/2002, se aprobă trecerea imobilelor, compuse din construcţii şi terenuri aferente, în care îşi desfăşoară activitatea unităţile sanitare prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre (în cadrul căreia este menţionat şi Spitalul Marie S. Curie), din domeniul privat al statului şi din administrarea Ministerului Sănătăţii şi Familiei în domeniul public al Municipiului Bucureşti şi în administrarea consiliilor locale ale sectoarelor Municipiului Bucureşti. Art. 3 stabileşte că unităţile sanitare care îşi desfăşoară activitatea în imobilele transmise potrivit art. 1 sunt de interes public local.

S-a avut în vedere faptul că prin dispoziţii speciale respectiv cele ale Ordinului MS nr. 914/2006, 219/2002 coroborate cu prevederile Ordinului nr. 536/1997 au fost reglementate condiţiile stricte în care trebuie colectate, transportate şi depozitate deşeurile spitaliceşti acestea presupunând ca punctele de colectare să fie amplasate în spaţii special amenajate, separate funcţional de restul construcţiei şi asigurate prin sisteme de închidere, menţinute în condiţii salubre, cu acces la sursa de apă iar transportul să se facă pe o poartă inaccesibilă persoanelor neautorizate.

Respectarea acestor norme este de o importanţă vitală atât pentru sănătatea populaţiei cât şi pentru funcţionarea în condiţii normale a spitalului. Astfel cum rezultă din răspunsurile la întrebările nr. 1, 2, 4, 8 din interogatoriul propus de pârâta SC C. România Societate în Comandită şi la întrebările nr. 8 şi 9 din interogatoriul propus de pârâta B. (f. la data emiterii dispoziţiei de restituire pe terenul în litigiu există platforma betonată având destinaţia de punct de colectare a deşeurilor, amenajat ca spaţiu închis cu porţi de acces, iar containerele erau amplasate astfel încât să aibă acces la o sursă de apă pentru spălarea acestora.

Accesul autospecialelor care efectuau transportul containerelor cu deşeuri se făcea pe o poartă care se închidea pentru a evita pătrunderea persoanelor neautorizate. Autorizaţia de funcţionare emisă în anul 2006 pentru spital a avut în vedere respectarea normelor privind gestionarea deşeurilor rezultate din activităţile medicale. În prezent depozitarea deşeurilor se face într-un spaţiu temporar aflat în curtea spitalului ca urmare a desfiinţării platformei betonate de către pârâta B.. Aspectele învederate de reclamant sunt confirmate şi prin planşele foto depuse la dosar, dar şi prin adresa emisă de Garda Naţională de Mediu la sesizarea făcută de pârâta B. potrivit căreia, la nivelul anului 2011 s-a constatat că între terenul proprietate privată şi terenul spitalului de copii există o delimitare parţială a celor două proprietăţi, astfel încât există posibilitatea ca depozitări de deşeuri ce se efectuează la gospodăria de deşeuri aflată în vecinătatea terenului privat să fie efectuate şi pe acesta din urmă.

În urma controlului acţiunea de salubrizare a fost încheiată. Prin urmare, împrejurarea că terenul pe care era amplasat punctul de colectare şi magazia în care sunt depozitate materiale sanitare face parte din cadrul unei instituţii sanitare din sistemul de stat conduce la ideea că reprezintă un teren afectat de o amenajare de utilitate publică fiind destinat pentru desfăşurarea activităţilor medicale.

Cu toate acestea, instanţa a constatat că nerespectarea art. 11 alin. (3) Legea nr. 10/2001 nu este de natură să atragă nulitatea dispoziţiei de restituire luând în considerare că faţă de categoria în care se încadrează reclamantul, respectiv unitate sanitară din sistemul public (anexa 2 lit. a) pct. 1) se poate dispune restituirea în natură în condiţiile art. 16 alin. (1) Legea nr. 10/2001 conform cărora "în situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziţiei, pentru cele arătate la pct. 1, 2 şi 4 din anexa nr. 2 lit. a)".

Cu privire la spaţiul verde la care face referire reclamantul, tribunalul a reţinut că Legea nr. 10/2001 face trimitere la prevederile art. 4 Legea nr. 24/2007, din cuprinsul cărora rezultă că spaţiul verde trebuie să fie format dintr-un cadru vegetal, amenajat, cu rol estetic şi de protecţie, de ameliorare a climatului şi a calităţii aerului. Mai mult, astfel cum susţine chiar reclamantul, noţiunea de spaţiu verde în ceea ce priveşte o construcţie de sănătate este definită în anexa 6 pct. 6.5 din cadrul regulamentului de urbanism şi se referă la faptul că în interiorul incintei trebuie prevăzute aliniamente simple sau duble, ce au rol de protecţie respectiv un parc organizat cu o suprafaţă de 10-15 mp/copil care serveşte aspectului decorativ al terenului. În speţă, nu s-a făcut dovada existenţei unui astfel de parc la data emiterii dispoziţiei de restituire şi nici a unor aliniamente cu rol de protecţie iar simpla existenţa a vegetaţiei respectiv a unor copaci fără ca aceştia să fie amplasaţi astfel încât să asigure un rol decorativ/estetic nu transformă terenul într-un spaţiu verde.

În privinţa existenţei reţelei de canalizare aflată în subteranul terenului restituit, tribunalul a reţinut cu titlu prealabil faptul că prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată reclamantul nu a invocat ca motiv de nulitate al dispoziţiei nerespectarea art. 11 alin. (3) Legea nr. 10/2001 din perspectiva existenţei acestei reţele doar ulterior, pe parcursul administrării probatoriului făcând referire la aceasta. Apreciind că instanţa ar fi legal învestită cu analizarea valabilităţii dispoziţiei şi sub aspectul acestei chestiuni, tribunalul a constatat că potrivit art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a unui imobil poate fi dispusă cu condiţia de a nu fi afectat accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea. În speţă, după cum rezultă şi din adresa emisă de HH. la data de 29 decembrie 2010, pe o porţiune a terenului restituit în natură există reţeaua interioară de canalizare aferentă Centrului Naţional Medical de Recuperare neuro-psiho-motorie pentru copii "Dr. Z.". Aceasta a fost deviată de către pârâta B. cu acordul HH., aspect ce a rezultat şi din rapoartele de expertiză întocmite în cauză. Având în vedere faptul că reţeaua de canalizare nu deservea Spitalul Marie Curie, ci Centrul Z. şi că atât timp cât a putut fi deviată ulterior, fără a se produce prejudicii centrului asigurându-se astfel utilizarea normală a acestei amenajări subterane, tribunalul a constatat că nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 11 alin. (3) Legea nr. 10/2001 din acest punct de vedere.

În privinţa celui de-al treilea motiv de nulitate, tribunalul a reţinut că nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. Cu alte cuvinte, nulitatea este acea sancţiune care intervine în situaţia în care la încheierea actului juridic civil nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic indiferent dacă aceste condiţii sunt de fond sau de formă. Prin urmare, cauza de nulitate trebuie să existe la data întocmirii actului juridic.

Raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) Legea nr. 10/2001 astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, tribunalul a constatat că restituirea în natură a imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a) era obligatorie pentru entitatea învestită cu soluţionarea unei notificări formulate în temeiul acestei legi de reparaţie, urmând ca doar exerciţiul deplin al dreptului de proprietate să fie restrâns prin instituirea unei limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept garantat constituţional în interesul public general care reclamă asigurarea continuităţii desfăşurării activităţilor de învăţământ, sănătate, administraţie publică ori social culturală.

Este adevărat că potrivit art. 16.1 din Normele metodologice, în cazul prevăzut la art. 16 din lege decizia/dispoziţia motivată de restituire în natură trebuie să indice în mod expres obligaţia proprietarului de a menţine afectaţiunea imobilului restituit şi termenul până la care îi revine această obligaţie, însă lipsa unei astfel de menţiuni nu este de natură a atrage nulitatea dispoziţiei, câtă vreme respectarea afectaţiunii imobilelor care intră în domeniul de incidenţă al textului normativ menţionat anterior reprezintă o obligaţie legală instituită în sarcina persoanelor cărora li se restituie imobilul pentru o anumită perioadă de timp astfel încât acestea trebuie să o respecte în orice situaţie. Pe de altă parte, tribunalul a constatat că încălcarea obligaţiei prevăzută de art. 16 alin. (1) Legea nr. 10/2001 de către proprietarul imobilului nu poate reprezenta o cauză de nulitate a dispoziţiei de restituire în condiţiile în care este ulterioară întocmirii actului atacat.

Cu privire la apartenenţa imobilului pentru care s-a dispus restituirea la domeniul public al statului, tribunalul a constatat că potrivit art. 6.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 în cursul procedurii administrative de soluţionare a notificărilor nu prezintă relevanţă afectaţiunea juridică actuală a imobilelor solicitate, fiind fără relevanţă juridică calificările Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sau alte acte normative subsidiare acesteia. Pentru aceste considerente, deţinătorul imobilului care, la data soluţionării notificării, este calificat ca fiind bun proprietate publică are competenţa de a dispune restituirea bunului în natură, fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare. Prin urmare, simplul fapt că imobilul teren se încadrează în categoria bunurilor care fac parte din domeniul public nu constituie un impediment la restituirea în natură în situaţia în care toate celelalte condiţii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea acestei măsuri reparatorii sunt îndeplinite.

În ceea ce priveşte motivul de nulitate referitor la lipsa unei preluări abuzive, tribunalul a constatat, astfel cum a reţinut în cadrul expunerii situaţiei de fapt, imobilul ce a aparţinut autoarei notificatoarei O. a fost colectivizat în anul 1962 nefiind preluat de stat în baza Decretului nr. 134/1979. În aceste condiţii, este evident că imobilul de pe str. x A nu a fost menţionat în cuprinsul acestui decret, însă preluarea abuzivă nu poate fi contestată, imobilul încadrându-se în dispoziţiile art. 1 Legea nr. 10/2001.

Cu privire la aplicarea prevederilor art. 8 Legea nr. 10/2001 în sensul că imobilul intră sub incidenţa Legii nr. 18/1991, tribunalul a constatat că potrivit art. 1 Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 134/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi. Art. 6.1 din Normele Metodologice prevede că incidenţa legii intervine pentru imobilele construcţii cu destinaţia de locuinţă, imobilele construcţii cu destinaţie comercială (imobile cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă) şi terenurile din intravilan. Potrivit art. 8 alin. (1) Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.

Textul de lege menţionat exceptează de la aplicarea Legii nr. 10/2001 două categorii distincte de terenuri: terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării - teza I şi respectiv, terenurile al căror regim juridic este reglementat prin legile fondului funciar - teza a II-a.

În speţă, astfel cum rezultă din ansamblul probator administrat, terenurile care au făcut obiectul notificării formulate de O. aveau destinaţia de teren agricol la data preluării şi erau situate în intravilanul localităţii. În condiţiile în care nici la data preluării şi nici la momentul depunerii notificării terenurile nu erau situate în extravilan, acestea nu intră în sfera de incidenţă a art. 8 alin. (1) teza I. De asemenea, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 8 alin. (1) teza II, întrucât prin utilizarea sintagmei "şi nerestituite" în cadrul prevederilor art. 1 Legea nr. 10/2001 legiuitorul a urmărit ca domeniul de reglementare al legii să aibă şi caracter de complinire în raport cu celelalte acte normative din domeniul imobiliar în sensul că ele devin incidente în acele situaţii în care legile anterioare de reparaţie nu conţin măsuri reparatorii pentru anumite categorii de imobile, care cad însă în sfera de aplicare a acestui nou act normativ de reparaţie sau conţin alte măsuri reparatorii, caz în care se aplică cu prioritate măsurile prevăzute de noul act normativ. Astfel, restituirea în natură a terenurilor (inclusiv cele arabile) aflate în intravilanul localităţilor intră sub incidenţa procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 dacă terenul este disponibil, deci nu este ocupat de construcţii ale terţilor ori pe terenul respectiv nu au fost puse în posesie în mod legal până la apariţia legii, persoane cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în temeiul legilor anterioare.

Această soluţie a fost consacrată în mod expres în cuprinsul Legii nr. 165/2013 care la art. 15 prevede că cererile vizând restituirea terenurilor intravilane, agricole la data preluării abuzive, formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se soluţionează cu respectarea limitei de 50 ha de proprietar deposedat, cu condiţia ca această suprafaţă să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar. Prin urmare, faţă de amplasamentul terenurilor (în intravilanul localităţii) şi de caracterul acestora (arabile doar la momentul preluării), tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt incidente prevederile Legii nr. 18/1991, astfel încât dispoziţia este valabil întocmită sub acest aspect.

În privinţa ultimului motiv de nulitate, tribunalul a reţinut că potrivit art. 1 alin. (1) - (3) Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei) imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 134/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii învestite potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării. Măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziţia motivată a entităţii învestite potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării.

Din aceste prevederi legale rezultă faptul că restituirea în natură are prioritate prin raportare la celelalte măsuri reparatorii instituite de Legea nr. 10/2001 în situaţia în care aceasta este posibilă. În speţa de faţă, prin Dispoziţia nr. 12372 din 21 decembrie 2009 s-a constatat că terenul în suprafaţă de 4.480,51 mp solicitat prin notificările nr. x/14 februarie 2002 este liber de construcţii motiv pentru care s-a dispus restituirea în natură a acestuia către cesionarul SC A. Conform probelor administrate în cauză şi expuse pe larg în cadrul analizării situaţiei de fapt incidente respectiv rapoartele de expertiză întocmite de expertul T., cel realizat de comisia de experţi compusă din S., U. şi V., precum şi cel al comisiei formate din experţii W., X. şi Y., cele două terenuri în suprafaţă de 2.977 mp şi 2.982 mp deţinute de J. (autoarea notificatoarei O.) şi preluate de stat la nivelul anului 1962 nu erau învecinate, numai unul dintre acestea respectiv cel de 2.977 mp fiind situat pe str. x A, astfel încât nu se putea dispune restituirea în natură a întregului teren al lui AA. (cu amplasamente diferite) pe Constantin Brâncoveanu, nr. 84.

Or, suprapunerea terenului restituit cu cel deţinut de spital pe o suprafaţă de 2.759,62 mp, astfel cum aceasta a fost identificată de comisia de experţi în Planşa nr. 4 între punctele de contur 18’-19-20-21’-60-47-46-51, este rezultată chiar în urma restituirii în natură a unei porţiuni ce nu aparţinea autoarei notificării la adresa respectivă.

Tribunalul nu a avut în vedere susţinerile pârâţilor în sensul că deşi terenul restituit este situat pe alt amplasament, diferit de terenul deţinut de autorii iniţiali, dispoziţia nu este nulă întrucât Legea nr. 10/2001 prevede ca şi măsură reparatorie şi compensarea cu alte bunuri. Astfel, potrivit art. 1.7 din Normele metodologice, măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) şi (3) din lege, permite entităţii obligate la restituire să ofere persoanei îndreptăţite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deţine şi care sunt acceptate de persoana îndreptăţită. În acest sens, entitatea învestită cu soluţionarea cererii de restituire poate propune persoanei îndreptăţite, ca măsură reparatorie alternativă, acordarea de bunuri: terenuri, construcţii aflate pe alte amplasamente sau bunuri mobile, aflate în circuitul civil, care sunt deţinute de aceasta. În cazul instituţiilor publice care au în administrare imobile disponibile, aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţii administrativ-teritoriale, şi se apreciază că acestea pot face obiectul compensării cu un alt imobil a cărui restituire în natură nu este posibilă potrivit legii, bunurile disponibile cu regim de proprietate publică se pot dezafecta şi trece în proprietatea privată a statului sau, după caz, a unităţii administrativ-teritoriale, potrivit prevederilor Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, urmând ca, odată intrat în circuitul civil, imobilul respectiv să fie atribuit prin compensare ca măsură reparatorie persoanei îndreptăţite la restituire. În aceste cazuri decizia/dispoziţia motivată de restituire prin compensare cu alt imobil în echivalent va urma regimul prevăzut la art. 25 alin. (4) şi ale art. 26 alin. (5) din lege.

Compensarea cu alte bunuri reprezintă o restituire prin echivalent nu în natură ori dispoziţia contestată este o dispoziţie de restituire în natură. Mai mult, terenul care ar fi făcut obiectul compensării nu era disponibil în condiţiile în care pe de o parte era deţinut de spital, iar pe de altă parte era notificat de moştenitorii numitei K.. În aceste condiţii, faţă de încălcarea prevederilor art. 1, 7 şi 9 Legea nr. 10/20001 intervine sancţiunea nulităţii actului contestat în cauză.

A fost reţinută nulitatea parţială a actului, în limita suprafeţei de 2.759,62 mp, astfel cum aceasta a fost identificată de comisia de experţi în Planşa nr. 4 între punctele de contur 18’-19-20-21’-60-47-46-51 pentru care există suprapunere cu terenul deţinut de spital, întrucât numai în privinţa acesteia reclamantul are un interes legitim, născut şi actual.

Referitor la cererea privind anularea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 15 martie 2010 încheiat între SC A. SRL şi B., ca act subsecvent Dispoziţiei nr. 12372 din 21 decembrie 2009, tribunalul a reţinut că prin efectele nulităţii actului juridic trebuie înţelese consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii adică urmările datorate desfiinţării, în întregime sau în parte, a unui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile de validitate.

Unul dintre aceste efecte este resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis care deşi nu cunoaşte o consacrare legală presupune că anularea actului primar atrage şi anularea actelor subsecvente datorită legăturii acestora cu primul. Acesta cunoaşte însă şi excepţii adică situaţii în care pentru anumite raţiuni actul juridic subsecvent este menţinut deşi se află în strânsă legătură cu actul juridic desfiinţat. Aşadar, deşi anularea actului juridic iniţial are drept consecinţă desfiinţarea dreptului care a fost constituit sau transmis prin intermediul acestuia, totuşi rămâne în fiinţă actul juridic încheiat ulterior de una dintre părţile actului juridic primar cu un terţ şi în legătură cu dreptul dobândit prin actul iniţial, odată cu actul juridic subsecvent menţinându-se şi dreptul dobândit de terţ prin intermediul acestuia.

În prezentul litigiu s-a invocat ca excepţie de la principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, buna-credinţă a pârâtei B.-subdobânditor cu titlu oneros al imobilului ce a făcut obiectul Dispoziţiei de restituire nr. 12372 din 21 decembrie 2009. Tribunalul a apreciat că principiul error communis facit ius trebuie analizat în corelaţie cu prevederile art. 34 pct. 1 şi art. 36 Legea nr. 7/1996 adică ipoteza celui care întemeindu-se pe înscrierea în cartea funciară a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credinţă, printr-un act juridic cu titlu oneros, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real imobiliar respectiv în cartea funciară. Astfel, după expirarea acestui termen, subdobânditorul de bună-credinţă şi cu titlu oneros se bucură pe deplin de efectele publicităţii imobiliare ceea ce echivalează cu menţinerea actului juridic subsecvent.

Astfel cum rezultă din extrasul CF aflat la filele x, pârâta B. şi-a înscris dreptul de proprietate asupra terenului în cartea funciară prin încheierea din data de 8 martie 2010, iar cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentului dosar a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 9 mai 2011, deci în intervalul de 3 ani de la data înscrierii dreptului subdobânditorului, astfel încât buna-credinţă a acestuia la momentul încheierii actului juridic nu prezintă relevanţă sub aspectul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului principal. Raportat la faptul că potrivit considerentelor expuse mai sus s-a constatat nulitatea absolută parţială a Dispoziţiei nr. 12372 din 21 decembrie 2009 în ceea ce priveşte suprafaţa de 2.759,62 mp astfel cum aceasta a fost identificată de comisia de experţi în Planşa nr. 4 între punctele de contur 18’-19-20-21’-60-47-46-51, tribunalul a dispus şi anularea parţială a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 5 martie 2010 încheiat între SC A. SRL şi B. în privinţa acestei porţiuni de teren.

De altfel, un alt principiu al efectelor nulităţii îl reprezintă cel al retroactivităţii acestor efecte în sensul că nulitatea nu produce consecinţe numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, chiar de la momentul încheierii actului juridic civil. Aşadar, au fost înlăturate şi efectele actului juridic care s-au produs între momentul încheierii acestuia şi momentul anulării efective a actului. În temeiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic, părţile ajuns în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat acel act. Principiul retroactivităţii decurge din cel al legalităţii în sensul că restabilirea legalităţii, încălcată la încheierea actului juridic civil impune înlăturarea efectelor produse în temeiul actului respectiv. Acest principiu contribuie la asigurarea ordinii de drept, fiind de neconceput ca ordinea de drept să fie tulburată însă efectele ce îi aduc atingere să fie totuşi menţinute.

Având în vedere faptul că atât Dispoziţia nr. 12372 din 21 decembrie 2009, cât şi Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 5 martie 2010 au fost anulate parţial în privinţa suprafeţei de teren de 2.759,62 mp, situată în str. x (fost Bd. x) şi că în urma nulităţii actelor juridice pârâta B. are obligaţia restituirii acestei suprafeţe către pârâta SC A. SRL, iar aceasta din urmă către Municipiul Bucureşti, tribunalul a dispus obligarea pârâtei B. la restituirea către Municipiul Bucureşti a suprafeţei de 2.759,62 mp astfel cum aceasta a fost identificată de comisia de experţi în Planşa nr. 4 între punctele de contur 18’-19-20-21’-60-47-46-51.

Cu privire la anularea Antecontractului autentificat sub nr. x din 14 iunie 2010 încheiat între pârâta B. şi C. România Societate în Comandită, tribunalul a reţinut că promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare este acel contract sinalagmatic prin care promitentul-vânzător se obligă să vândă, iar promitentul-cumpărător se obligă să cumpere un anumit bun, în baza unui contract de vânzare-cumpărare care se va încheia în viitor. Pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în baza promisiunii sau antecontractului bilateral de vânzare-cumpărare, este necesara o nouă manifestare de voinţă din partea părţilor, în sensul încheierii contractului vizat de o atare promisiune. Ca atare, antecontractul nu are ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului, dând naştere doar unei obligaţii de a face - aceea de a încheia în viitor contractul de vânzare-cumpărare - astfel încât, în caz de nerespectare a ei de către una dintre parţi, cealaltă parte poate cere doar despăgubiri, conform art. 1075 C. civ. Prin urmare, anularea titlului de proprietate al promitentului-vânzător nu atrage şi nulitatea antecontractului, ci poate da naştere la despăgubiri, la solicitarea promitentului-cumpărător. Prin urmare, tribunalul a respins cererea de anulare a acestui act juridic ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta B. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primarul Municipiului Bucureşti, astfel cum aceasta a fost precizată, tribunalul a constatat că prin intermediul acesteia s-a solicitat ca în situaţia admiterii cererii de chemare în judecată să se dispună obligarea chemaţilor în garanţie la emiterea unei noi dispoziţii în soluţionarea aceloraşi notificări de restituire în natură a suprafeţei de 4.480,51 mp situat în Bucureşti, str. x, sector 4 cu menţionarea în cuprinsul acesteia a obligaţiei beneficiarului dispoziţiei de a-i menţine afectaţiunea destinaţiei de spaţiu destinat activităţilor de sănătate invocate de reclamant pe o perioadă de până la 5 ani de la data emiterii dispoziţiei. Tribunalul a reţinut că potrivit art. 60 alin. (1) C. proc. civ., partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire. În speţă, nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de textul normativ menţionat anterior, întrucât anularea parţială a dispoziţiei de restituire nu s-a dispus pentru încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) Legea nr. 10/2001 respectiv lipsa menţiunii din cuprinsul dispoziţiei a obligaţiei beneficiarului de a menţine afectaţiunea pe o durată de 5 ani ci pentru nerespectarea prevederilor art. 1, 7 şi 9 Legea nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură a unei porţiuni de teren care nu era situată la adresa din Bd. x. Totodată, pârâta B. nu are calitatea de notificatoare în dosarul administrativ, astfel încât nu are posibilitatea de a solicita Municipiului Bucureşti emiterea unei noi dispoziţii, această prerogativă aparţinând doar cesionarei SC A. SRL. Prin urmare, tribunalul a respins cererea de chemare în garanţie, ca neîntemeiată.

În privinţa cheltuielilor de judecată, tribunalul a reţinut că potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii este obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, iar conform art. 276 C. proc. civ., când pretenţiile fiecărei părţi sunt încuviinţate numai în parte, instanţa apreciază în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.

Referitor la cererea formulată de reclamant, tribunalul a constatat că acesta a achitat următoarele sume cu titlu de cheltuieli de judecată: 2.000 RON cu titlu de onorariu expert; 750 RON onorariu expert şi suma de 16.203,58 RON onorariu de avocat.

Având în vedere faptul că cererea de chemare în judecată a fost admisă numai în parte, dispunându-se anularea Dispoziţiei nr. 12372 din 21 decembrie 2009 şi a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 5 martie 2010, precum şi repunerea în situaţia anterioară numai în privinţa suprafeţei de 2.759,62 mp din totalul de 4.480,51 mp, tribunalul a constatat că pretenţiile reclamantului au fost valorificate numai în procent de 62% astfel încât numai în această limită are dreptul la recuperarea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, tribunalul a dispus obligarea părţilor care au pierdut procesul respectiv pârâţii B., SC A. SRL şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata în solidar a sumei de 11.751,21 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat şi onorariu expert, proporţional cu pretenţiile admise. (62 % 18.953,58 RON)

În ceea ce o priveşte pe pârâta B., tribunalul, prin raportare la prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi având în vedere principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, a luat act de faptul că aceasta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Cu privire la cererea referitoare la cheltuielile de judecată formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, tribunalul a constatat că acesta a achitat cu titlu de cheltuieli suma de 2.750 RON - onorariu expert şi suma de 107.615 RON onorariu de avocat, însă prin concluziile orale şi prin notele scrise depuse la dosar s-a solicitat doar obligarea reclamantului la plata onorariului de avocat. Sub acest aspect, tribunalul a reţinut că Municipiul Bucureşti a avut atât calitatea de pârât, cât şi de chemat în garanţie, astfel încât asistenţa juridică şi reprezentarea au fost acordate pentru ansamblul apărărilor care trebuiau formulate în litigiu pe parcursul întregului ciclu procesual. Prin urmare, în vedere stabilirii dreptului acestuia la recuperarea cheltuielilor tribunalul a avut obligaţia de a stabili, în lipsa unei precizări în acest sens, a proporţiei în care onorariul de avocat a fost achitat pentru pregătirea apărării faţă de aspectele invocate prin cererea principală respectiv faţă de solicitarea cuprinsă în cererea de chemare în garanţie.

Din întreaga evoluţie a dosarului pe parcursul celor aproximativ 6 ani în prima instanţă, tribunalul a apreciat că trebuie stabilită o pondere mai mare a onorariului de avocat pentru combaterea motivelor de nulitate şi a argumentelor aduse de reclamant cu privire la Dispoziţia nr. 12372 din 21 decembrie 2009, pregătirea apărării presupunând un efort semnificativ al avocatului atât pentru prezentarea la termenele de judecată, formularea de cereri, note scrise, cât mai ales pentru administrarea vastului probatoriu în vederea identificării terenului ce a aparţinut autorilor notificatoarei şi pentru care s-a dispus restituirea în natură. În acest sens, tribunalul a avut în vedere faptul că asigurarea unei apărări eficiente şi în conformitate cu standardele prevăzute de art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a presupus pe lângă efectuarea de demersuri în vederea depunerii de înscrisuri, prezentarea la convocările pentru realizarea expertizelor şi formularea de obiecţiuni. În acest sens, tribunalul a constatat că un procent de 70% din onorariu este aferent cererii de chemare în judecată, iar 30% cererii de chemare în garanţie.

Din suma de 75.330,5 RON reprezentând 70% din totalul onorariului de 107.615 RON, tribunalul a reţinut că i se cuvine pârâtului numai 38%, proporţional cu culpa procesuală a reclamantului în formularea cererii (raportat la faptul că acesta a câştigat numai în proporţie de 62%, deci a unei sume de 28.625,59 RON la care a fost obligat reclamantul. Pentru diferenţa de 30% aferentă cererii de chemare în garanţie, Municipiul Bucureşti se poate îndrepta împotriva pârâtei B. căreia i s-a respins ca neîntemeiată această cerere.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta SC C. Societate în Comandită, tribunalul a reţinut cu titlu prealabil faptul că părţile au obligaţia să îşi îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să îşi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind tot astfel finalizarea acestuia. Astfel, şi în privinţa capătului de cerere vizând cheltuielile de judecată părţile au obligaţia de a dovedi efectuarea acestora prin depunerea de înscrisuri justificative până la momentul închiderii dezbaterilor şi reţinerea cauzei în pronunţare. Prin urmare, tribunalul a analizat în ce măsură onorariul de avocat solicitat de pârâtă a fost justificat prin înscrisurile depuse la dosar la ultimul termen de judecată, fără a fi luate în considerare şi înscrisurile comunicate prin poştă la data de 16 decembrie 2016, după reţinerea cauzei în pronunţare, întrucât altfel ar fi fost încălcat principiul contradictorialităţii care guvernează procesul civil.

De asemenea, tribunalul a reţinut că onorariile de avocat se dovedesc prin depunerea la dosarul cauzei a chitanţei reprezentând achitarea onorariului de avocat sau a ordinului de plată, însoţite de un exemplar al facturii fiscale, care să menţioneze numărul contractului de asistenţă juridică sau numărul dosarului pentru care au fost achitate aceste sume. Acest raţionament se justifică prin faptul că instanţa poate acorda cheltuielile de judecată numai în raport cu actele justificative ale plăţilor, iar hotărârea instanţei reprezintă înscris justificativ şi poate fi pusă în executare silită de către partea care a avansat aceste cheltuieli.

În speţă, deşi la termenul de judecată din 02 decembrie 2016 au fost depuse numeroase facturi fiscale privind onorariul de avocat, numai o parte din acestea se regăsesc menţionate în extrasele de cont care fac dovada efectivă a achitării sumelor menţionate în facturi, în această situaţie fiind facturile nr. x-4567,63 RON; nr. 5548-4661,72 RON; nr. 6972-4844,54 RON; nr. 7000-4856,97 RON; nr. 7616-5544,02 RON; nr. 7637-1980,68 RON; nr. 7646-4803,92 RON; nr. 8208-5277,02 RON; nr. 8233-4745,28 RON; nr. 8503-5298,12 RON; nr. 8535-4961,25 RON şi nr. 8658-5054,31 RON., în cuantum total de 56.595,46 RON. Pentru restul facturilor, nu au fost depuse chitanţe de plată, ordine de plată sau extrase de cont care să probeze achitarea acestora de către pârâtă.

Pe lângă suma reprezentând onorariu de avocat, pârâta SC C. Societate în Comandită a achitat cu titlu de cheltuieli de judecată şi suma de 2750 RON constând în onorariu de expert. (1000 RON f. x; 1000 RON f. x şi 750 RON f. x vol. VII).

Având în vedere faptul că faţă de această pârâtă cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată, tribunalul a apreciat că aceasta are dreptul la restituirea în integralitate a cheltuielilor de judecată motiv pentru care a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 56.595,46 RON reprezentând onorariu de avocat şi a sumei de 2.750 RON constând în onorariu de expert.

Prin încheierea de îndreptare eroare materială din data de 28 iulie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul cu nr. x/2011, s-a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Sentinţei civile nr. 1687 din 22 decembrie 2016 şi s-a dispus ca în antepenultimul paragraf să se consemneze "Obligă reclamantul la plata către pârâta C. România Societate în Comandită a sumei de 56.595,46 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat şi a sumei de 2.750 RON onorariu expert" în loc de "Obligă reclamantul la plata către pârâta C. România Societate în Comandită a sumei de 59.595,46 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat şi a sumei de 2.750 RON onorariu expert", astfel cum din eroare s-a consemnat. S-a constatat, din oficiu, că în dispozitivul sentinţei civile nr. 1687/22 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. x/2011, s-a strecurat o eroare de calcul în privinţa cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat la care a fost obligat reclamantul către pârâta SC C. România Societate în Comandită, în sensul că valoarea corectă este de 56.595,46 RON, nu de 59.595,46 RON cum din eroare s-a menţionat. Astfel, din adunarea valorii facturilor pentru care instanţa a apreciat ca fiind făcută dovada plăţii (facturile nr. 5521-4567,63 RON; 5548-4661,72 RON; 6972-4844,54 RON; 7000-4856,97 RON; 7616-5544,02 RON; 7637-1980,68 RON; 7646-4803,92 RON; 8208-5277,02 RON; 8233-4745,28 RON; 8503-5298,12 RON; 8535-4961,25 RON şi 8658-5054,31 RON) rezultă că valoarea totală este de 56.595,46 RON.

Prin încheierea de îndreptare eroare materială din data de 29 august 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul cu nr. x/2011, a fost admisă cererea privind îndreptarea erorii materiale formulată de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, s-a dispus îndreptarea erorii materiale în sensul că în paragraful al unsprezecelea al dispozitivului sentinţei civile nr. 1687/22 decembrie 2016, trebuie consemnat "obligă reclamantul la plata către pârâtul Municipiul Bucureşti a sumei de 28.525,59 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, calculate conform art. 276 alin. (3) C. proc. civ." în loc de "obligă reclamantul la plata către pârâtul Municipiul Bucureşti a sumei de 20.969,35 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, calculate conform art. 276 alin. (3) C. proc. civ.". De asemenea, s-a dispus din oficiu îndreptarea erorii materiale strecurate în paragraful al doisprezecelea al dispozitivului Sentinţei civile nr. 1687 din 22 decembrie 2016 în sensul că în loc de "Obligă reclamantul la plata către pârâta C. România Societate în Comandită a sumei de 59.595,46 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat şi a sumei de 2.750 RON onorariu expert" se va consemna "Obligă reclamantul la plata către pârâta C. România Societate în Comandită a sumei de 56.595,46 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat şi a sumei de 2.750 RON onorariu expert".

Potrivit art. 281 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a constatat că, în speţă, deşi din suma de 75.330,5 RON reprezentând 70 % din totalul sumei de 107.615 RON solicitată de pârâtul Municipiul Bucureşti cu titlu de onorariu de avocat (aferent apărărilor formulate prin raportare la cererea principală) i s-a acordat pârâtului numai 38 % proporţional culpei procesuale a reclamantului în formularea cererii, în dispozitivul sentinţei a fost trecută, dintr-o eroare de calcul, suma de 20.969,35 RON, în loc de suma de 28.625,59 RON. Având în vedere faptul că această eroare se încadrează în categoria celor cuprinse în prevederile art. 281 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a admis cererea şi a dispus îndreptarea acestei erori.

De asemenea, constatând, din oficiu, că în dispozitivul sentinţei s-a mai strecurat o eroare materială referitoare la suma reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat la care a fost obligat reclamantul către pârâta C. România Societate în Comandită în sensul că în loc de 56.595,46 RON, cât este corect s-a consemnat 59.595,46 RON, tribunalul a dispus îndreptarea acestei erori.

Împotriva Sentinţei civile nr. 1687 din 22 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul cu nr. x/2011, la data de 17 august 2017, a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General; împotriva Sentinţei civile nr. 1687 din 22 decembrie 2016, a încheierii de şedinţă din data de 8 iunie 2012 şi împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din data de 28 iulie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat apel, la data de 22 august 2017, pârâta SC C. România Societate în Comandită; împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din data de 29 august 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 26 septembrie 2017, a declarat apel pârâta SC C. România Societate în Comandită; împotriva Sentinţei civile nr. 1687 din 22 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat apel, la data de 22 august 2017, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru copii "Marie Sklodowska Curie", iar la data de 6 noiembrie 2017, intimata-pârâtă B. a depus apel incident împotriva sentinţei civile nr. 1687 din 22 decembrie 2016 şi a încheierii de şedinţă din data de 8 iunie 2012 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin Decizia nr. 397A din 18 aprilie 2018,Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile principale formulate de apelantul-reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Sklodowska Curie", apelanta-pârâtă SC C. România Societate în Comandită, de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Sentinţei civile nr. 1687 din 22 decembrie 2016, a încheierii de şedinţă din data de 8 iunie 2012 şi împotriva încheierilor de îndreptare eroare materială din datele de 28 iulie 2017 şi 29 august 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul cu nr. x/2011

Totodată, a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelanta-pârâtă B., împotriva Sentinţei civile nr. 1687 din 22 decembrie 2016 şi a încheierii de şedinţă din data de 8 iunie 2012 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a obligat apelantul-reclamant către apelanta-pârâtă C. România Societate în Comandită la plata sumei de 5.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

În pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Relativ la apelul declarat de apelanta-pârâtă SC C. România Societate în Comandită, instanţa de apel a constatat lipsa de interes a acestei apelante în ceea ce priveşte criticile aduse sentinţei civile atacate, cu privire la partea de cerere pentru care nu există stabilit un raport juridic între reclamant şi această pârâtă. Instanţa de Apel a arătat că această parte a fost chemată în judecată doar pentru a se constata nulitatea absolută a antecontractului de vânzare-cumpărare, calitatea în cauză fiind aceea de pârâtă. Întrucât acest capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat, Curtea a admis excepţia lipsei de interes în privinţa criticilor invocate pe fondul raportului juridic dedus judecăţii, în ceea ce priveşte capetele de cerere prin care reclamantul nu a invocat pretenţii de realizat faţă de pârâta SC C. România Societate în Comandită.

Astfel, s-a apreciat că apelul declarat de această pârâtă nu va fi avut în vedere decât sub aspectul criticilor privind cheltuielile de judecată acordate în cauză, respectiv, apelul declarat împotriva încheierilor de îndreptare eroare materială care au vizat cheltuielile de judecată. S-a mai arătat că pârâtul căruia, deşi i s-a respins o excepţie procesuală, cum a fost în cauză, excepţia lipsei de interes, nu poate formula apel principal în cazul în care acţiunea reclamantului, având ca obiect pretenţiile îndreptate împotriva acestui pârât, a fost respinsă ca neîntemeiată.

Aşadar, instanţa de apel a constat că se impune a se analiza cu prioritate apelurile care vizează încheierea de şedinţă din 8 iunie 2012, prin care prima instanţă a respins, ca neîntemeiate, excepţia insuficientei timbrări, excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii.

Prealabil, în ceea ce priveşte reiterarea excepţiilor lipsei de interes, a inadmisibilităţii cererii formulate de reclamant, prin încheierea de şedinţă din data de 8 iunie 2012, instanţa de apel a avut în vedere că aceste excepţii au fost în mod expres respinse de prima instanţă, că s-a formulat apel împotriva acestei încheieri de şedinţă şi că acestea vor fi avute în vedere ca motive de apel, pentru părţile care au declarat apel în cauză. În mod similar, aceleaşi considerente au fost avute în vedere şi cu privire la excepţia tardivităţii cererii invocată de apelanta-pârâtă B.

Relativ la critica apelantei-pârâte B. privind modul de soluţionare a excepţiei lipsei de interes, instanţa de apel a apreciat că excepţia a fost corect respinsă, deoarece reclamantul a invocat în favoarea sa existenţa unui drept de administrare cu privire la terenul ce face obiectul cauzei, drept care i-ar fi fost încălcat prin emiterea dispoziţiei a cărei anulare a fost solicitată în cauză, invocând imposibilitatea desfăşurării activităţii spitalului prin emiterea dispoziţiei.

Aşadar, criticile invocate de apelanta-pârâtă cu privire la soluţia dată de prima instanţă pe excepţia lipsei de interes, susţinute însă de inexistenţa suprapunerii de teren sau, eventual, a unei suprapuneri parţiale, apreciind că reclamantul Spitalul ar avea interes doar în promovarea unei acţiuni prin care să i se recunoască dreptul de a se menţine afectaţiunea pe o perioada de până la 3 ani, sunt aspecte care vizează fondul raportului juridic dedus judecăţii şi nu aspectele avute în vedere, în mod concret, de prima instanţă. Însă, în mod evident, în condiţiile în care s-ar fi constatat nulitatea absolută a întregii dispoziţii de restituire, nu s-ar mai fi pus în discuţie afectaţiunea doar pe o perioadă de până la 5 ani de la data emiterii dispoziţiei, pentru imobilele arătate la pct. 1, 2 şi 4 din anexa nr. 2 lit. a), reclamantul rămânând titularul dreptului de administrare pe întreaga suprafaţă de teren deţinută anterior emiterii dispoziţiei atacate, fără limitarea în timp la o anumită perioadă.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, soluţie de asemenea criticată de apelanta-pârâtă B., Curtea de Apel a constat că tribunalul a respins corect această excepţie, întrucât reclamantul deşi nu are calitatea de persoană îndreptăţită, s-a avut în vedere împrejurarea că dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu erau aplicabile situaţiei de fapt din prezenta cauză, întrucât acestea vizează situaţia respingerii notificării sau a nesoluţionării acesteia. Tribunalul a constatat că susţinerile părţii reclamante implică analiza cererii prin raportare la dispoziţiile dreptului material prevăzute de Legea nr. 10/2001, reţinând totodată că inadmisibilitatea formulării cererii ar avea consecinţe asupra încălcării dreptului de acces la instanţă a părţii reclamante. Sub acest aspect, Curtea de Apel a reţinut, aşadar, că reclamantul nu a învestit instanţa de judecată cu o cerere întemeiată pe disp. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care reglementează, într-adevăr, contestaţia formulată de persoana îndreptăţită în cazurile reţinute de tribunal, ci a formulat o cerere în constatarea nulităţii unui act juridic pe calea dreptului comun, în calitate de terţ faţă de dispoziţia emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, cerere în cadrul căreia a dedus judecăţii analiza respectării dispoziţiilor speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 la emiterea dispoziţiei.

Faptul că reclamantul a invocat încălcarea unor dispoziţii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu înseamnă că a apelat la calea reglementată de disp. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cum greşit a susţinut apelanta-pârâtă B., întrucât, în condiţiile în care actul juridic atacat a fost emis în baza unor dispoziţii speciale de drept material, pentru a se verifica valabilitatea actului juridic în cauză, în mod evident se impune a se verifica respectarea acestor dispoziţii legale speciale. Referirile apelantei-pârâte B. la doctrina şi jurisprudenţa în materie, care ar fi statuat în mod unitar că dispoziţia prin care entitatea deţinătoare soluţionează în temeiul Legii nr. 10/2001 o notificare privind recunoaşterea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat abuziv de statul român în perioada 1945 - 1989, cum este cazul de faţă, este supusă căii de atac numai la secţia civilă a tribunalului şi numai în conformitate cu procedura speciala reglementată prin art. 26 din Legea nr. 10/2001, o astfel de dispoziţie neputând fi cenzurată nici pe calea contenciosului administrativ şi nici prin acţiune directă de natură unei acţiuni de drept comun, vizează situaţia în care dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001 este atacată de persoana îndreptăţită, şi nu situaţia dedusă judecăţii în prezenta cauză, în care se invocă nulitatea absolută pe calea dreptului comun de către o altă persoană, terţ faţă de dispoziţia emisă şi raportul juridic născut în baza Legii nr. 10/2001. Pe cale de consecinţă, instanţa de apel reţine că şi criticile invocate de apelanta-pârâtă B., referitoare la greşita respingere a excepţiei tardivităţii formulării cererii de către reclamant, sunt neîntemeiate, în mod corect prima instanţă considerând că reclamantului, căruia nu i s-a comunicat dispoziţia, nu i se poate imputa neformularea cererii de chemare în judecată în termenul de 30 de zile, Curtea reţinând în plus ca fiind lipsit de relevanţă faptul că i s-a comunicat sau nu dispoziţia în cauză, atâta timp cât cererea este formulată pe calea dreptului comun, reclamantului nefiindu-i aplicabil termenul reglementat de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În privinţa fondului cauzei deduse judecăţii, instanţa de apel a considerat că prioritar trebuie analizat apelul declarat de reclamant, deoarece considerentele ce reţinute sunt edificatoare şi pentru apelurile declarate de pârâţii din prezenta cauză.

Astfel, Curtea de Apel a constat că prin apelul declarat, reclamantul tinde la anularea întregii dispoziţii de restituire în natură emise în baza Legii nr. 10/2001 şi nu doar pentru suprafaţa reţinută de prima instanţă, astfel cum este indicată în cuprinsul şi dispozitivul hotărârii, susţinând că întreaga suprafaţă pentru care s-a dispus restituirea în natură prin dispoziţia atacată se suprapune cu o parte din terenul asupra căruia reclamantul are un drept de administrare.

Instanţa de apel a remarcat că prima instanţă a analizat fiecare motiv de nulitate în parte, astfel cum a fost invocat de reclamant prin cererea dedusă judecăţii şi, aşa cum se constată din expunerea şi stabilirea complexă a situaţiei de fapt, suprapunerea nu a constituit efectiv un motiv de nulitate întemeiat, pentru desfiinţarea parţială a dispoziţiei de restituire în natură emise în baza Legii nr. 10/2001, instanţa arătând în mod expres faptul că afectarea terenului de o amenajare de utilitate publică nu atrage nulitatea dispoziţiei de restituire, având în vedere faptul că, faţă de categoria în care se încadrează reclamantul, respectiv unitate sanitară din sistemul public (anexa 2 lit. a) pct. 2 din Legea nr. 10/2001) se poate dispune restituirea în natură în condiţiile art. 16 alin. (1) Legea nr. 10/2001 conform cărora "în situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din prezenta lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a), sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziţiei, pentru cele arătate la pct. 1, 2 şi 4 din anexa nr. 2 lit. a)".

S-a subliniat că motivul de nulitate reţinut de tribunal a fost cel vizând încălcarea prevederilor art. 1, 7 şi 9 din Legea nr. 10/2001, iar nulitatea a fost dispusă parţial, în limita suprafeţei de 2.759,62 mp, numai pentru partea de teren pentru care s-a reţinut interesul legitim, născut şi actual al reclamantului, interes determinat de suprapunerea cu terenul deţinut în administrare.

Astfel, prima instanţă a concluzionat cu claritate că, din planşele întocmite de experţi, rezultă în mod evident faptul că suprafaţa pentru care s-a constatat suprapunerea reprezintă în realitate parcela numitei K., care figurează în Decretul de expropriere nr. 134/1979 şi care a fost restituită în natură către cesionarul A. în locul parcelei 205b de 2.982 mp, al cărei amplasament era la mare distanţă de Bd. x. Or, suprapunerea terenului restituit cu cel deţinut de Spital pe o suprafaţă de 2.759,62 mp, astfel cum aceasta a fost identificată de comisia de experţi în Planşa nr. 4 între punctele de contur 18’-19-20-21’-60-47-46-51 este rezultată chiar în urma restituirii în natură a unei porţiuni ce nu aparţinea autoarei notificării la adresa respectivă.

Apelantul-reclamant a susţinut că prin raportul de expertiză întocmit de comisia de 3 experţi (U., V., S.), s-a identificat şi stabilit doar suprapunerea între terenul expropriat prin Decretul nr. 134/1979 şi terenul restituit prin dispoziţia de restituire în natură, fără a se lua în calcul stabilirea suprapunerii dintre terenul restituit şi întreg terenul ocupat de Spital. Se mai arată prin cererea de apel că, urmare a obiecţiunilor apelantului - reclamant, comisia de experţi a stabilit prin Răspunsurile la obiecţiuni care este întreaga suprafaţă de teren ocupată de Spital la data emiterii Dispoziţiei de restituire, apelantul-reclamant susţinând că este mai mare faţă de cea care a făcut obiectul exproprierii, fără a stabili şi suprafaţa de suprapunere.

Referitor la suprafaţa totală a terenului care a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 134/1979, instanţa de apel a constat că prima instanţă a avut în vedere expertizele efectuate în cauză, prima comisie de experţi stabilind faptul că aceasta a fost de 27.671 mp conform decretului şi de 26.927,65 mp conform planurilor, fiind identificată conform Planşei nr. 2. . Experţii au subliniat faptul că suprafeţele indicate în decret diferă de cele determinate pe planul topografic din 1976 coroborat cu cele din 1940 şi 1957, deoarece suprafeţele din decret sunt cele din actele de proprietate şi nu cele măsurate. Conform concluziilor experţilor de la punctul 7.4 există diferenţă de suprafaţă şi amplasament între imobilul Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii Marie S. Curie, astfel cum a fost identificat conform decretului şi situaţia actuală din documentaţia cadastrală aprobată de OCPI Bucureşti respectiv: există suprafeţe în plus poşate cu culoarea galbenă pe Planşa nr. 4 aflată la fila x şi suprafeţe în minus poşate cu verde pe aceeaşi planşă în care se include şi suprafaţa de 2.759,62 mp aflată în proprietatea pârâtei B. (parte din suprafaţa totală de 4.480,42 mp). Astfel, potrivit răspunsului experţilor la obiectivul nr. 7.3 din raport coroborat cu răspunsul nr. 1.4 la obiecţiunea nr. 5 şi cu răspunsul nr. 1 la obiecţiunea nr. 6 suprafaţa ocupată de spital conform documentaţiilor cadastrale este de 20.745,57 (20.746 mp) şi nu include nici suprafaţa de 4.134 mp cedată centrului Dr. Z. şi nici suprafaţa de 4.490,42 mp care a fost restituită prin dispoziţia contestată în prezenta cauză.

Prin urmare, instanţa a reţinut că suprafaţa deţinută în fapt (ocupată) de Spital anterior momentului emiterii dispoziţiei de restituire era de 24.219 mp.

Instanţa de apel a constat că prin cererea de apel nu s-a indicat o altă dimensiune a suprafeţei ocupate de apelantul-reclamant şi nici nu au fost combătute aspectele stabilite de prima instanţă, iar considerentul apelantului în sensul că prin încheierea de şedinţă din data de 12 februarie 2016, deşi a respins solicitarea sa de refacere a raportului de expertiză în vederea clarificării aspectelor suprapunerii între terenul ce face obiectul Dispoziţiei de restituire în natură şi terenul ocupat de Spital, la data emiterii Dispoziţiei de restituire, instanţa de fond nu a argumentat motivul pentru care nu a stabilit în sarcina experţilor identificarea şi măsurarea suprafeţei de suprapunere între terenul aflat în administrarea Spitalului (dar aflat în afara suprafeţei expropriate prin Decretul nr. 134/1979) şi terenul restituit în baza Dispoziţiei de restituire în natură, cu toate că această obiecţiune a fost admisă, este vădit neîntemeiat.

S-a constat că prima instanţă, analizând argumentele relevante ale părţilor, a procedat la expunerea raţionamentului logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată prin încheierea pronunţată la data de 12 februarie 2016: analizând temeinicia cererii formulate de reclamant, tribunalul a apreciat că raportat la probele administrate în cauză până la acel moment procesual, precum şi la concluziile raportului de expertiză şi cele cuprinse în răspunsurile la obiecţiuni, la explicaţiile date de către experţi la termenul de judecată din data de 5 iunie 2015, că nu se impune efectuarea unui nou raport de expertiză de o altă comisie de experţi. Mai mult, tribunalul a arătat că trebuie observat că experţii desemnaţi în cauză au efectuat numeroase măsurători, au studiat înscrisurile de la dosar, au oferit răspunsuri detaliate la obiectivele expertizei, iar simplul fapt, invocat de reclamant, că între aceştia există diferenţe de opinie pe anumite aspecte nu este suficient pentru a justifica refacerea raportului. Toate chestiunile învederate de către experţi inclusiv cele referitoare la faptul că terenul lui J. a fost preluat de M. şi utilizat apoi de întreprinderea BB. şi era delimitat de un gard vechi pe terenul deţinut de Spital, precum şi diferenţele de opinie referitoare la suprapunerea sau nu a acestuia cu terenul ocupat în fapt de reclamant, tribunalul a arătat că vor fi avute în vedere la momentul analizării ansamblului probator administrat în cauză, prin coroborarea tuturor mijloacelor de probă, urmând a fi reţinute la pronunţarea soluţiei sau înlăturate motivat. S-a avut în vedere şi faptul că tribunalul a încuviinţat, ca relevantă, cererea reclamantului de refacere a raportului sub aspectul răspunsului la obiectivul privind stabilirea amplasamentului parcelei 205 b, reţinând că faţă de susţinerile părţilor şi de răspunsurile oferite de experţi la obiecţiunile formulate în legătură cu acest obiectiv, se impune refacerea răspunsului prin luarea în considerare de către experţi a tuturor aspectelor invocate de părţi în cadrul obiecţiunilor depuse la termenul din data de 9 octombrie 2015 cu luarea în considerare şi a motivelor cuprinse în cererile depuse pentru termenul din 4 decembrie 2015.

Faţă de considerentele avute în vedere de către instanţa de fond, Curtea de Apel a constat că în hotărârea apelată a fost lămurit pe deplin aspectul invocat de apelantul-reclamant cu privire la terenul ocupat în fapt de acesta, cu atât mai mult cu cât prima instanţă a mai reţinut că în ceea ce priveşte suprafaţa de 20.745,57 mp care rezultă din documentaţia cadastrală aprobată de OCPI, aceasta nu prezintă relevanţă în soluţionarea prezentei cauze, câtă vreme a fost realizată ulterior emiterii dispoziţiei de restituire în natură a terenului, astfel încât este evident că nu cuprinde şi parcela aflată în prezent în proprietatea pârâtei B.. În realitate, prin această critică formulată de apelantul-reclamant se urmăreşte a fi evidenţiată solicitarea acestuia de anulare integrală a dispoziţiei de restituire în natură atacate, susţinută de o suprapunere cu întreg terenul restituit prin dispoziţie, critică ce nu poate fi primită în cauză, în condiţiile în care, prima instanţă a stabilit, în mod legal, că în niciun caz existenţa suprapunerii nu constituie un motiv de nelegalitate al dispoziţiei.

Această concluzie a instanţei de apel este confirmată prin chiar argumentul invocat de apelantul-reclamant potrivit căruia, acest probatoriu ar fi fost de natură să conducă la dezlegarea completă a cauzei în ceea ce priveşte existenţa suprapunerii între terenul restituit în natură şi terenul aflat în administrarea Spitalului. Aşa fiind, susţinerile apelantului-reclamant în sensul că prin probele administrate în faţa primei instanţe nu s-a stabilit întreaga suprafaţă de suprapunere, prima instanţă neadmiţând cererea de completare a probatoriului, în sensul stabilirii existenţei suprapunerii între întreg terenul restituit prin dispoziţia emisă şi terenul ocupat în fapt de apelantul-reclamant, sunt neîntemeiate, în condiţiile în care suprapunerea nu a constituit decât o justificare a interesului reclamantului în formularea cererii de chemare în judecată şi nu un motiv direct de nulitate care să vizeze dispoziţia atacată.

O eventuală suprapunere între terenul restituit şi întreg terenul ocupat de apelantul-reclamant, suprafaţă de suprapunere mai mare din suprafaţa restituită (4.480,51 mp) şi nu doar parcela K., care era cuprinsă în limitele Decretului de expropriere nr. 134/1979, astfel cum a susţinut apelantul-reclamant, nu atrage nelegalitatea dispoziţiei de restituire în natură emise în baza Legii nr. 10/2001 şi, pe cale de consecinţă, nici a hotărârii atacate, pentru considerentele expuse pe larg şi însuşite de instanţa de apel, arătate în cuprinsul deciziei pronunţate.

Astfel, raportat la probele administrate în cauză, tribunalul a constatat că cele două parcele de teren pentru care s-a dispus restituirea în natură prin Dispoziţia nr. 12372 din 21 decembrie 2009 aveau un amplasament diferit, doar o suprafaţă de 2.977 mp aflându-se pe Bd. x, nr. 84 (84A), iar această parcelă era situată la sud de terenul deţinut de K. la nr. 84 şi nu a făcut obiectul decretului de expropriere, fiind colectivizată anterior, la nivelul anului 1962. Restituirea în natură s-a dispus pentru un teren în suprafaţă de 4.480,51 mp, din care suprafaţa de 2.759,62 mp se suprapune peste terenul deţinut de reclamant în administrare/folosinţă. Din acest teren de 2.759,62 mp, experţii au stabilit că suprafaţa de 2.536,04 mp face parte din fostul imobil în suprafaţă totală de 2.977,10 mp, care a fost expropriat de la K.

Prin urmare, Curtea de Apel a constat că prin această solicitare, apelantul-reclamant a urmărit să se stabilească suprapunerea pentru întregul teren restituit prin dispoziţia atacată, însă în condiţiile în care acest argument nu a fost reţinut ca un motiv de nulitate a dispoziţiei, reclamantul fiind dator să respecte disp. art. 16 din Legea nr. 10/2001, solicitarea acestuia era lipsită de relevanţă în contextul în care probele administrate în cauză au lămurit fără echivoc situarea celor două parcele 290a şi 205b, dobândite de autorii notificatoarei O., în vederea stabilirii dacă societatea cesionară a notificatoarei era îndreptăţită la restituirea în natură pe amplasamentul indicat în dispoziţia contestată, astfel cum terenul a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expertul tehnic D., anexă la dispoziţie.

Curtea consideră că prin analizarea acestei critici a apelantului-reclamant s-a răspuns şi criticilor invocate de apelanţii-pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi B., care au susţinut în mod constant că nu există o suprapunere între terenul deţinut de apelantul-reclamant şi terenul pentru care s-a dispus nulitatea parţială a dispoziţiei, din conţinutul criticilor formulate rezultând că acesta ar fi fost "argumentul central" pentru care instanţa a aplicat sancţiunea nulităţii absolute parţiale. S-a mai reţinut că acest litigiu nu s-ar fi născut şi nu ar fi necesitat administrarea complexă a probelor, dacă situaţia de fapt nu era una litigioasă între părţi, aşa cum rezultă din chiar notificarea emisă de B. către reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Marie S. Curie, prin B.E.J. II. cu nr. 262 din 21 martie 2011, prin care i se solicita ca, în termen de 24 de ore de la comunicare, să ridice pubelele de gunoi şi lacătul de pe poartă aflată pe proprietatea pârâtei B., situată în Bucureşti, str. x. În notificare se mai arată că, în caz contrar, se va proceda la evacuarea în stradă a bunurilor menţionate, urmând ca notificatoarea să se adreseze organelor competente (judecătorie, procuratură), învederându-se spitalului că se află într-o gravă situaţie de tulburare de posesie. De asemenea, Spitalul a fost notificat să retragă angajaţii firmei de pază de pe terenul notificatoarei B., acesta neputând fi considerat ca făcând parte din obiectivul de pază.

Aşadar, simpla existenţă a acestei notificări justifică interesul reclamantului în solicitarea cererii de constatare a nulităţii absolute a dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, pentru apărarea dreptului de administrare şi chiar dacă apelantul-reclamant este obligat să respecte disp. art. 16 din Legea nr. 10/2001, nu poate fi menţinută valabilitatea acestei dispoziţii doar pentru faptul că terenul este supus afectaţiunii speciale reglementate de acest text de lege, ci se impunea, în condiţiile în care instanţa a fost astfel sesizată, analizarea valabilităţii dispoziţiei sub toate aspectele concrete pe care le presupune emiterea unui astfel de act, în baza căruia se dispune restituirea în natură a unui bun imobil preluat abuziv de către stat.

Aşadar, toate criticile invocate de apelanţii-pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi B. referitoare la inexistenţa suprapunerii au fost reţinute de Curte ca fiind vădit neîntemeiate, probele administrate în cauză demonstrând fără echivoc faptul că o parte din terenul restituit în natură nu se afla pe locul pentru care s-a dispus această măsură, ci la o altă adresă poştală, restituirea în natură s-a dispus pe un alt amplasament decât cel pe care se află unul dintre terenurile notificate, iar determinarea întinderii terenului de restituit în natură la suprafaţa de 4480,51 mp, rezultată din însumarea suprafeţelor celor două parcele, în mod evident a afectat o parte din terenul pentru care apelantul-reclamant deţine un drept de administrare.

Din acest punct de vedere, instanţa de apel a apreciat necesar a reda situaţia de fapt avută în vedere de prima instanţă, cu privire la momentul de început al dobândirii terenurilor de către înstrăinătorul iniţial al celor două parcele de teren, 290a şi 205b, constatându-se că prin Actul de partaj voluntar nr. 4632 din 3 martie 1924, numitul G. a dobândit două terenuri respectiv: parcela xa (de la pct. 1) - care se învecina la miazănoapte cu JJ. (parcela deţinută de acesta - 290a învecinându-se la miazănoapte cu moştenitorii lui H.), la miazăzi cu drumul Între vii, la răsărit cu drumul Puţul Înalt şi la apus cu I., în suprafaţă de 1 ha şi 1977 mp, precum şi parcela xb (de la pct. 3) care se învecinează la miazănoapte cu KK. (parcela deţinută de aceasta - 205a învecinându-se la miazănoapte cu drumul Între Vii), la miazăzi cu JJ. (parcela deţinută de acesta - 205c învecinându-se la miazăzi cu Moşia Vatra Mănăstirii Văcăreşti), la răsărit cu drumul Puţul Înalt şi la apus cu Bunul statului b21, în suprafaţă de 8.946 mp.

Instanţa de apel a subliniat că numitul G. nu a dobândit întreaga parcelă 290, în suprafaţă totală de 2,5462 ha, descrisă în actul de partaj voluntar nr. 4632 din 3 martie 1924, ci aşa cum se arată chiar în cuprinsul actului, aceasta s-a împărţit în două părţi "neegale", întocmai planului, adică numai între fraţii G., luând partea de la miazăzi, o porţiune în formă de dreptunghi, în suprafaţă de 1 ha şi 1.977 mp, şi JJ., luând partea de la miazănoapte, o porţiune în formă neregulată, în suprafaţă de 1 ha şi 3.555 mp. Prin Actul de vânzare autentificat sub nr. x din 11 martie 1932, numitul G. a transmis lui J. dreptul de proprietate asupra următoarelor imobile:

a) o porţiune de teren în suprafaţă de 2.977 mp, parte din fig. 290a pct. 1 din actul de partaj voluntar autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. x/1924, situată în drumul Bucureşti, pe fosta Moşie a Statului, Vatra Mănăstirii Văcăreşti, pe drumul Puţul Înalt şi care are următoarele vecinătăţi: la răsărit - drumul Puţul Înalt; la apus - I.; la miazăzi - Drumul Găzarilor; la miazănoapte - porţiunea vândută numitei K.;

b) o porţiune de teren în suprafaţă de 2.982 mp, parte din fig. 205b pct. 3 din actul de partaj voluntar autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. x/1924, situat pe fosta moşie a Statului, Vatra Mănăstirii Văcăreşti, pe drumul Puţul Înalt, cu următoarele vecinătăţi: la răsărit cu drumul Puţul Înalt, la apus cu bunul Statului; la miazăzi cu porţiunea vândută lui L. şi la miazănoapte cu K.

Aşadar, instanţa de apel subliniază că, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, prin Actul de vânzare autentificat sub nr. x din 11 martie 1932, constatându-se că, deşi ambele parcele 290a şi 205b se aflau pe partea de est, pe Drumul Puţul Înalt, acestea nu aveau o limită comună, pe laturile de nord, sud şi vest. Trebuie arătat că pentru ca aceste două parcele să fi fost alăturate, pentru a se putea reţine o restituire în natură a terenului constituit din cele două parcele privite ca un tot unitar şi compact, ar fi trebuit ca vecinul de la sudul parcelei 290a cu vecinul de la nordul parcelei 205b, eventual şi vecinii din partea de vest, să fie aceiaşi.

Instanţa de apel a procedat însă şi la analizarea Actului de vânzare nr. 6348 din 11 martie 1932 prin care K. a dobândit două suprafeţe identice cu cele vândute de G. lui J., autoarea notificatoarei O., parcela xa, vândută numitei K., se învecina la sud cu "porţiunea" vândută lui J., iar parcela xa vândută numitei J. se învecina la nord cu "porţiunea" vândută K., ambele pe partea de vest învecinându-se cu I., rezultând fără echivoc faptul că cele două parcele de teren aparţinând unor dobânditoare distincte, ambele cu nr. 290a, erau una în prelungirea celeilalte şi acestea se învecinau în realitate. Din cuprinsul aceluiaşi act mai rezultă că numitul G. a împărţit fig. 290a pct. 1 din actul de partaj voluntar autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. x/1924 în mai multe parcele ("porţiuni") pe care le-a înstrăinat ulterior unor cumpărători diferiţi, dar fiind că parcela xa, vândută numitei K., se învecina la nord cu "porţiunea vândută lui G.".

De asemenea, conform planşelor anexate raportului de expertiză efectuat în faţa primei instanţe, experţii au reconstituit suprafeţele lui J. şi K. pe vechiul amplasament identificând la sudul parcelei lui K. de 3.130 mp (3145 mp conform măsurătorilor) o suprafaţă de 2.977 mp aparţinând lui AA.. În niciun caz, parcela xa nu se învecina cu parcela xb, înstrăinate lui J., în condiţiile în care vecinii de la sud, nord şi, respectiv vest, ai celor două parcele erau total diferiţi, astfel că nu erau una în prelungirea celeilalte pentru a se putea dispune restituirea unui teren rezultat din comasarea celor două parcele, ca fiind un tot unitar şi compact, astfel cum a fost prezentat de expertul D. care a efectuat expertiza tehnică în dosarul administrativ, în Planul de amplasament al proprietăţii, anexă la dispoziţia emisă, identificând un teren liber în suprafaţă totală de 4.480,51 mp şi nu cele două parcele de teren dobândite de J., aşa cum au şi fost solicitate de notificatoarea O.

Însă, în ceea ce priveşte susţinerile apelantului-reclamant, în sensul că la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură au fost încălcate dispoziţiile art. 3 şi 9 din Legea nr. 10/2001, în sensul că, pe de o parte, în certificatul de moştenitor eliberat la data de 1 august 1968, este menţionată doar suprafaţa de teren de 2.977 mp, situată pe str. x (nr. 84, potrivit încheierii de îndreptare eroare materială nr. 5314/2009 BNP LL.), învecinată la răsărit cu str. x, fostă str. x, la apus - I.; la miazăzi - Drumul Găzarilor; la miazănoapte - cu K., iar nu şi suprafaţa de 2.982 mp, iar prin menţionarea acestei suprafeţe de teren în certificatul de moştenitor rezultă că terenul a fost în posesia defuncţilor până în anul 1968, astfel că nu putea fi colectivizată în anul 1962, astfel cum a reţinut prima instanţă în stabilirea preluării abuzive a celor două terenuri, Curtea constată că sunt vădit neîntemeiate.

Astfel, instanţa a stabilit situaţia juridică a celor două parcele de teren în mod corect faţă de probele administrate în dosar, iar faptul că în certificatul de moştenitor nu este menţionată şi suprafaţa de teren de 2982 mp - parcela xb, nu înseamnă că aceasta nu a fost dobândită de J., câtă vreme în dovedirea dreptului de proprietate s-a invocat un act juridic translativ, certificatul de moştenitor fiind depus doar pentru dovedirea acestei calităţi. Pe de altă parte, faptul că într-un certificat de moştenitor eliberat în anul 1968 este evidenţiat un teren pentru care instanţa a reţinut intervenirea colectivizării şi deci a preluării abuzive în anul 1962, nu înseamnă că acest teren s-a aflat în posesia defuncţilor până la momentul eliberării certificatului de moştenitor, rezultând din datele evidenţiate de acest certificat de moştenitor că Q. a decedat la data de 20 aprilie 1962, moment care reprezintă data deschiderii succesiunii acestui defunct, fiind evident că în raport de această dată s-a stabilit calitatea de moştenitor a soţiei supravieţuitoare, J., iar menţionarea suprafeţei de 2.977 mp şi în masa succesorală a defunctei J., decedată la data de 2 februarie 1968, corespunde realităţii juridice de la acel moment, întrucât la momentul decesului lui Q., bunul intrase în patrimoniul defunctei J.. Însă, aceste menţiuni în certificatul de moştenitor nu fac dovada dreptului de proprietate a numitei J. asupra terenului în cauză, ci actul translativ de proprietate - actul de vânzare autentificat sub nr. x din 11 martie 1932, evidenţiat, de altfel, şi în certificatul de moştenitor, iar în condiţiile în care prin adresa avută în vedere de prima instanţă s-a reţinut că J. a solicitat la data de 18 iulie 1962, după decesul lui Q., scăderea impozitelor pentru terenurile situate pe str. x f.n., str. x şi Prelungirea Dealul Cernei, întrucât acestea au fost colectivizate, în mod evident în cauză a rezultat preluarea abuzivă a terenului vizat de apelantul-reclamant, cu atât mai mult cu cât, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 terenurile se regăseau în proprietatea statului.

Probele administrate în cauză nu au înlăturat nici prezumţia legală instituită de Principiile de soluţionare a notificărilor prevăzute de Capitolul I din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 pct. 1 lit. e), în) cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element - faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă.

Curtea de Apel a reţinut, aşadar, că prima instanţă a verificat temeinic modalitatea de preluare a celor două terenuri de către stat şi, dat fiind că, suprafaţa vizată efectiv de apelantul-reclamant, respectiv cea de 2.977 mp, care a reprezentat parcela xa, s-a aflat în proprietatea statului la momentul emiterii dispoziţiei, găseşte lipsite de relevanţă criticile privind modalitatea de preluare a bunului faţă de prezumţia legală instituită de Principiile de soluţionare a notificărilor, preluarea fiind calificată drept una abuzivă, în condiţiile în care nu au fost administrate probe contrare pe acest aspect.

De asemenea, în niciun caz nu era necesară prezentarea originalelor notificărilor depuse de notificatoarea O., faţă de motivele de nulitate efectiv deduse judecăţii în faţa primei instanţe, observându-se că încălcarea prevederilor art. 3 din Legea nr. 10/2001 a fost susţinută în faţa primei instanţe în sensul că persoana în favoarea căreia s-a dispus restituirea în natură nu are calitatea de persoană îndreptăţită, motivat, pe de o parte, prin prisma faptului că autorii notificatoarei nu apar menţionaţi în Decretul de expropriere nr. 134/1979, iar pe de altă parte, doar proprietarii imobilelor sau moştenitorii acestora pot beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, nu şi cesionarii, şi nu de aspectele invocate în prezent în apel, constând în neregularităţi referitoare la data înregistrării acestora la Primăria Municipiului Bucureşti şi nici la semnăturile cuprinse pe notificările formulate de numita O. Astfel, instanţa de apel a reţinut că referitor la înfăţişarea originalelor celor două notificări, tribunalul a apreciat că aceasta nu este utilă pentru soluţionarea cauzei, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată nu au fost invocate de către reclamant neregularităţi referitoare la data înregistrării acestora la Primăria Municipiului Bucureşti şi nici la semnăturile cuprinse pe notificările formulate de numita O.. Mai mult, chiar reclamantul a făcut referire la data notificărilor ca fiind 14 februarie 2002, aplicarea unei ştampile de înregistrare cu data de 14 februarie 2001 putând reprezenta o eroare materială. Totodată, tribunalul a reţinut că trebuie observat că autorul notificărilor a recunoscut valabilitatea semnăturii de pe acestea prin faptul că a încheiat contractul de cesiune de drepturi autentificat sub nr. x din 26 august 2009 în care s-a menţionat expres faptul că cedentul a formulat notificările nr. 564, 565, 566, 567 din 14 februarie 2002.

Critica privind încălcarea art. 9 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini, de asemenea, nu poate fi reţinută pe argumentele invocate de apelantul-reclamant, textul de lege relevat reglementând, în realitate, o dispoziţie de favoare pentru persoana îndreptăţită şi nu pentru un terţ faţă de raportul juridic determinat de aplicarea Legii nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de către stat. Afectarea terenului de amenajări de utilitate publică, astfel cum a constatat prima instanţă, nu constituie o încălcare a acestui text legal, câtă vreme reclamantul se află în ipoteza reglementată de art. 16 din lege. Aşadar, nici susţinerile vizând încălcarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, întemeiate pe argumentele invocate de apelantul-reclamant, în sensul că la data restituirii în natură terenul era ocupat, fiind o parte din curtea Spitalului Marie Curie, nu pot fi reţinute în prezenta cauză, fiind în mod evident neîntemeiate, apelantul-reclamant fiind dator, eventual, să arate că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 din lege, şi nu în sensul că terenul la momentul emiterii dispoziţiei nu era un teren liber.

Referitor la aprecierea apelantului-reclamant conform căreia, argumentele instanţei de fond sunt greşite reţinând incidenţa în acest caz a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 (în sensul că era posibilă restituirea în natură, dar cu menţinerea afectaţiunii pentru o perioadă de 5 ani), apelantul - reclamant apreciind că incidenţa art. 16 este limitată strict la situaţiile în care în mod legal se poate dispune restituirea în natură, nu au fost primite de către instanţa de apel, care a apreciat susţinerile apelantului ca fiind contradictorii. S-a avut în vedere că reglementarea conţinută de art. 16 Legea nr. 10/2001 este prevăzută tocmai pentru situaţiile în care imobilele având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a), care face parte integrantă din lege, sunt necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale, pentru că, atunci când se poate dispune restituirea în natură, terenul fiind liber în accepţiunea dată de Legea nr. 10/2001, situaţia de excepţie reglementată de art. 16 nu ar mai prezenta interes.

Or, chiar dacă a fost pusă în discuţie legalitatea restituirii în natură, apelantul - reclamant apreciind că se impunea eventual restituirea prin echivalent, Curtea a reţinut că o astfel de măsură se poate dispune în cazul în care suprafaţa de teren notificată este ocupată de construcţii noi, afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele (art. 10.3. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001).

Rezultă astfel că reglementarea de la art. 16 din lege reprezintă o situaţie de excepţie şi care i se aplică apelantului-reclamant chiar dacă acesta a susţinut că terenul în litigiu reprezintă o parte din curtea Spitalului Marie Curie, fiind afectat folosinţei acestuia şi având, la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură, destinaţia de spaţiu verde şi punct de colectare a deşeurilor. Faţă de disp. art. 16 din Legea nr. 10/2001, corect aplicate de prima instanţă, chiar dacă terenul nu era liber, fiind afectat de amenajări de utilitate publică, dispoziţia de restituire nu este lovită de nulitate absolută, nefiind emisă cu încălcarea art. 10 din Legea nr. 10/2001. De altfel, prevalenţa restituirii în natură în raport cu alte proceduri legale este o consecinţă şi a prevederii art. 52 din Legea nr. 10/2001 care înlătură de la aplicare orice alte prevederi contrare, care tind să indisponibilizeze bunul de la restituirea în natură. Pe de altă parte, apelantul-reclamant confirmă incidenţa disp. art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care a susţinut că neindicarea în mod expres a acestei obligaţii a proprietarului în dispoziţia de restituire în natură atacată constituie un alt motiv de nulitate al dispoziţiei, dar care a fost în mod temeinic şi legal înlăturat de prima instanţă.

Raportat la dispoziţiile art. 16 alin. (1) Legea nr. 10/2001 astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, tribunalul a constatat că restituirea în natură a imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a) era obligatorie pentru entitatea învestită cu soluţionarea unei notificări formulate în temeiul acestei legi de reparaţie, urmând ca doar exerciţiul deplin al dreptului de proprietate să fie restrâns prin instituirea unei limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept garantat constituţional în interesul public general care reclamă asigurarea continuităţii desfăşurării activităţilor de învăţământ, sănătate, administraţie publică ori social culturală. Este adevărat că potrivit art. 16.1 din Normele metodologice, în cazul prevăzut la art. 16 din lege decizia/dispoziţia motivată de restituire în natură trebuie să indice în mod expres obligaţia proprietarului de a menţine afectaţiunea imobilului restituit şi termenul până la care îi revine această obligaţie, însă lipsa unei astfel de menţiuni nu este de natură a atrage nulitatea dispoziţiei, câtă vreme respectarea afectaţiunii imobilelor care intră în domeniul de incidenţă al textului normativ menţionat anterior reprezintă o obligaţie legală instituită în sarcina persoanelor cărora li se restituie imobilul pentru o anumită perioadă de timp astfel încât acestea trebuie să o respecte în orice situaţie. Pe de altă parte, tribunalul a constatat că încălcarea obligaţiei prevăzută de art. 16 alin. (1) Legea nr. 10/2001 de către proprietarul imobilului nu poate reprezenta o cauză de nulitate a dispoziţiei de restituire în condiţiile în care este ulterioară întocmirii actului atacat.

Faptul că în speţă, terenul restituit către pârâta A. a fost înstrăinat către pârâta B. după doar 3 luni de la restituire, iar construcţiile apelantului - reclamant au fost dezafectate, spaţiul verde a fost desfiinţat, Spitalului fiindu-i interzis accesul pe teren, procedându-se şi la desfiinţarea/mutarea conductei subterane, cu privire la care Curtea de Apel a reţinut că prima instanţă a stabilit că nu îl deservea pe reclamant, nu atrag în niciun caz sancţiunea nulităţii dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, sub aspectul nemenţionării obligaţiei legale în cuprinsul ei, ci vizează modul în care părţile implicate în acest raport juridic înţeleg să respecte această obligaţie legală, fără afectarea valabilităţii parţiale a dispoziţiei.

În ceea ce priveşte critica adusă soluţiei de respingere a motivului de nulitate privind restituirea în natură, în lipsa trecerii terenului anterior restituirii din proprietatea publică în proprietatea privată a Municipiului Bucureşti şi încetarea dreptului de administrare al apelantului-reclamant, Curtea a constat că în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu se prevede necesitatea efectuării procedurii de trecere a imobilului din proprietatea publică în proprietatea privată şi încetarea dreptului de administrare al Spitalului, iar faptul că reclamantul era titularul dreptului de administrare nu însemna că nu se putea dispune restituirea în natură a terenului şi de către Primăria Municipiului Bucureşti, care, la rândul ei, este calificată cu această calitate chiar de dispoziţiile legii speciale, chiar în condiţiile situaţiei de fapt din prezenta cauză.

Mai mult decât atât, astfel cum corect a constatat şi tribunalul, disp. art. 6.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevăd în mod expres că în cursul procedurii administrative de soluţionare a notificărilor nu prezintă relevanţă afectaţiunea juridică actuală a imobilelor solicitate, fiind fără relevanţă juridică calificările Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sau alte acte normative subsidiare acesteia. Pentru aceste considerente, deţinătorul imobilului care, la data soluţionării notificării, este calificat ca fiind bun proprietate publică are competenţa de a dispune restituirea bunului în natură, fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare. Prin urmare, simplul fapt că imobilul teren se încadrează în categoria bunurilor care fac parte din domeniul public nu constituie un impediment la restituirea în natură în situaţia în care toate celelalte condiţii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea acestei măsuri reparatorii au fost stabilite de instanţa de fond şi confirmate de instanţa de apel, ca fiind îndeplinite.

Pe de altă parte, Curtea de Apel a constat că apelantul-reclamant nu a invocat în faţa primei instanţe nulitatea Dispoziţiei de restituire nr. 12372 din 21 decembrie 2009 pe motiv că, deţinătorul imobilului era apelantul - reclamat în calitate de titular al dreptului de administrare, iar nu emitentul dispoziţiei de restituire în natură (în acest sens, făcând trimitere la dispoziţiile art. 9.1 din Normele metodologice ale Legii nr. 10/2001 cu privire la calitatea de unitate deţinătoare). Curtea consideră că reprezintă motive noi de apel, prin care se schimbă cauza cererii de chemare în judecată cu încălcarea dispoziţiilor art. 294 şi 295 C. proc. civ. 1865, care reglementează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, cu dispoziţii speciale privind judecata.

S-a mai arătat că dispoziţiile art. 9.1 din Normele metodologice ale Legii nr. 10/2001 cu privire la calitatea de unitate deţinătoare nici nu puteau fi avute în vedere de emitentul dispoziţiei atacate, în condiţiile în care expertul D. identificase terenul indicat în cele două notificări ca fiind un teren liber, în vecinătatea terenului deţinut de apelantul-reclamant.

Referitor la criticile aduse soluţiei primei instanţe pe solicitarea de anulare şi a actelor subsecvente, instanţa de apel a constat că actul care nu a fost anulat de prima instanţă este doar antecontractul de vânzare-cumpărare, calificat în mod corect de tribunal ca fiind un act care transmite doar un drept de creanţă şi nu dreptul de proprietate asupra bunului ce face obiectul antecontractului, aşa încă, toate criticile apelantului-reclamant, în sensul că antecontractul a fost încheiat în vederea construirii unui supermarket, fiind semnat la data de 14 iunie 2010 şi că nu a fost încheiat cu bună-credinţă, nu vizează în niciun caz valabilitatea acestui act juridic, chiar dacă este un act subsecvent contractului de vânzare-cumpărare pentru care s-a dispus sancţiunea anulării parţiale, faţă de principiul libertăţii convenţiilor, fără nicio legătură cu drepturile pe care le-a apărat reclamantul în prezenta cauză.

Demersurile suplimentare pe care apelantul-reclamant ar trebui să le efectueze la cartea funciară cu ocazia înscrierii suprafeţei pentru care s-a dispus anularea restituirii şi a vânzării, în niciun caz nu puteau fi evitate prin anularea antecontractului de vânzare-cumpărare, câtă vreme prin acest act nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra terenului ce face obiectul actului, iar prin prezenta decizie s-a reţinut legalitatea hotărârii instanţei în ceea ce priveşte anularea parţială a dispoziţiei de restituire în natură emise în baza Legii nr. 10/2001, doar pentru motivul determinat de restituirea unui teren pe un amplasament la care persoana cesionară a notificatoarei O. - intimata-pârâtă SC A. SRL, nu era îndreptăţită, respectiv pe un alt amplasament decât cel pe care se află unul din cele două terenuri notificate.

În ceea ce priveşte criticile aduse de apelantul-reclamant modalităţii de stabilire a cheltuielilor de judecată, instanţa de apel a constat că acestea privesc două aspecte, pe de o parte admiterea, în parte, a cererii de majorare a onorariilor experţilor în specialitatea topografie, şi majorarea onorariului experţilor de la suma de 3.000 RON la suma de 4.800 RON, sumă stabilită în sarcina reclamantului şi a pârâţilor B., C. România Societate în Comandită şi Municipiul Bucureşti, cu obligaţia de plată către experţi a diferenţei de 1800 RON (600 RON pentru fiecare expert), câte 450 RON fiecare parte, iar pe de altă parte aplicarea disp. art. 274 alin. (3) C. proc. civ. 1865.

Criticile privind admiterea, în parte, a cererii de majorare a onorariilor experţilor în specialitatea topografie, sunt vădit neîntemeiate, Curtea remarcând că în speţă, prin încheierea din data de 6 mai 2016, tribunalul a dispus refacerea raportului de expertiză topografică de o comisie de trei experţi cu privire la identificarea amplasamentului suprafeţei de 2.982 mp din parcela x b, precizarea adresei cu numărul poştal la care se află în prezent acest teren şi suprapunerea amplasamentului din fosta parcelă 205b peste situaţia actuală. Prin aceeaşi încheiere a fost stabilit un onorariu provizoriu de 3.000 RON, câte 1.000 RON pentru fiecare expert, obligaţia de plată fiind stabilită în sarcina reclamantului şi pârâţilor SC C. România Societate în Comandită, B. şi Municipiul Bucureşti. La data de 8 septembrie 2016 a fost depus la dosar raportul de expertiză în specialitatea topografie şi nota de evaluare privind onorariul definitiv de 7.591 RON. Împotriva raportului părţile nu au formulat obiecţiuni.

Având în vedere complexitatea raportului de expertiză, faptul că a necesitat deplasarea experţilor la faţa locului, efectuarea de măsurători şi întocmirea de planuri cadastrale, tribunalul a apreciat că cererea acestora de majorare a onorariului iniţial stabilit este întemeiată. Cu toate acestea, faţă de faptul că pentru primul raport de expertiză a fost acordat un onorariu de 2.000 RON pentru fiecare expert în condiţiile în care obiectivele au fost mult mai complexe, a necesitat un timp îndelungat (aproximativ 3 ani), au fost formulate o serie de obiecţiuni la care experţii au avut obligaţia de a răspunde, tribunalul a apreciat că suma solicitată de experţii care au făcut parte din cea de-a două comisie, cu titlu de diferenţă onorariu în cuantum de 4.591 RON este excesivă şi disproporţionată. Prin urmare, tribunalul a admis doar în parte cererea de majorare şi a dispus majorarea onorariului de la suma de 3.000 RON la suma de 4.800 RON, apreciind că această sumă este una rezonabilă, de natură a asigura un echilibru între volumul de muncă şi activitatea desfăşurată de experţi şi remuneraţia acestora. Tribunalul a stabilit în sarcina reclamantului şi a pârâţilor B., C. România Societate în Comandită şi Municipiul Bucureşti obligaţia de plată către experţi a diferenţei de 1.800 RON (600 RON pentru fiecare expert), câte 450 RON fiecare parte.

Aşadar, Curtea de Apel a reţinut că, în mod corect, după admiterea, în parte, a cererii de majorare a onorariilor experţilor în specialitatea topografie, prima instanţă a repartizat fiecărei părţi care a solicitat refacerea raportului de expertiză şi pentru care proba a fost câştigată cauzei, în raport de disp. art. 213 alin. (2) C. proc. civ. 1865 potrivit cărora, la cererea experţilor, ţinându-se seama de lucrare, instanţa le va putea mări plata cuvenită prin încheiere executorie dată cu citarea părţilor. Chiar dacă cererea de chemare în judecată formulată de reclamant a fost admisă în parte, obligaţia de plată a diferenţei rezultate după admiterea, în parte, a cererii de majorare a onorariilor experţilor în specialitatea topografie revine părţilor care au solicitat administrarea acestei probe, urmând ca după soluţionarea cauzei, instanţa să stabilească obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, în conformitate cu disp. art. 274 şi urm. C. proc. civ., putând face, după caz, obiectul compensării cum a susţinut apelantul-reclamant.

În ceea ce priveşte solicitarea apelantului-reclamant de aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel a constat, în urma rectificărilor aduse prin încheierilor de îndreptare eroare materială din datele de 28 iulie 2017 şi 29 august 2017, că acesta a fost obligat la plata către pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General a sumei de 28.525,59 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, calculate conform art. 276 alin. (3) C. proc. civ. şi către pârâta C. România Societate în Comandită a sumei de 56.595,46 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat şi a sumei de 2.750 RON onorariu expert, fără ca prima instanţă să aprecieze că se impune reducerea onorariilor avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de fiecare dintre avocaţii celor doi pârâţi.

De asemenea, Curtea de Apel a constat că în dosarul primei instanţe a fost dovedită, în realitate, necesitatea şi caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată, cuantumul solicitat a fost unul rezonabil în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, de activitatea desfăşurată de avocat, de valoarea şi complexitatea cauzei, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei, de durata procesului în prima instanţă pe o perioadă de aproape 6 ani, fiind acordate peste 40 de termene de judecată, fapt care a necesitat prezentarea avocaţilor în mod repetat în faţa instanţei. Cauza a fost una complexă cu foarte multe aspecte juridice care au necesitat analiză aprofundată în detaliu, dezbătute în faţa instanţei, şi pentru care s-au depus în mod repetat note de şedinţă, practică judiciară, s-au formulat cereri la diverse instituţii. Din cuprinsul încheierilor de şedinţa rezultă implicarea avocaţilor ambilor pârâţi în dezbaterile privind probaţiunea şi problemele de drept invocate, astfel că munca depusă justifică pe deplin onorariul acordat de prima instanţă, nefiind disproporţionate în raport de activităţile efectuate de avocaţi în cadrul unui astfel de dosar.

Pe apelurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi B., prin care s-a susţinut inexistenţa suprapunerii, dar că şi în situaţia existenţei unei suprapuneri de teren, dispoziţia de restituire în natură emisă în baza Legii nr. 10/2001 este legală, întrucât chiar dacă parcela xb nu era în continuarea şi vecinătatea parcelei 290a, ci la mare distanţă faţă de aceasta, legea permite restituirea prin echivalent atunci când restituirea în natură nu este posibilă. Astfel, ambii apelanţi-pârâţi au arătat că parcela xb în prezent este afectată de elemente de sistematizare care determină imposibilitatea restituirii în natură şi prin urmare, suprafaţa de teren pentru care s-a constatat nulitatea absolută parţială a dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001 a fost acordată în compensare.

Curtea a apreciat că aceste susţineri sunt neîntemeiate.

Cu privire la inexistenţa suprapunerii, pe lângă considerentele avute în vedere la analiza criticilor privind interesul apelantului-reclamant în atacarea dispoziţiei de restituire în natură, precum şi a criticilor privind întinderea suprafeţei de suprapunere, instanţa de apel a mai reţinut că ambii apelanţi-pârâţi au făcut trimitere la raportul de expertiză întocmit de experţii U., V. şi S., în care se arată, în Răspunsul la obiectivul nr. 7, că: "luând în considerare situaţia de fapt de la teren şi documentaţiile cadastrale (...) considerăm că nu există identitate între terenul deţinut de pârâta B. şi terenul deţinut de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Sklodowska Curie" în administrare/folosinţă" răspunsul la obiecţiuni depus de experţii U., V. şi S. pentru termenul din data de 3 aprilie 2015 (Răspunsul la obiecţiunea nr. 2 - pag. 2), în care aceştia afirmă, explicit, că: "nu există suprapunere/identitate între imobilul-teren deţinut de pârâta B. şi imobilul-teren ocupat în fapt de reclamant" răspunsul la obiecţiuni depus de către expertul S. pentru termenul din data de 5 decembrie 2014 (pag. 3) în care se arată că: "între terenul aflat în administrarea reclamantului şi terenul aflat în proprietatea pârâtei B., nu există nicio suprapunere sau identitate."

În primul rând, Curtea de Apel a apreciat că a afirma, prin motivele de apel, că nu există suprapunere între terenul restituit prin dispoziţia de restituire în natură şi terenul pe care funcţiona Spitalul la momentul emiterii Dispoziţiei de restituire, în condiţiile în care expertiza D., în baza căreia a fost emisă Dispoziţia de restituire în natură, a reconstituit ambele parcele notificate ca reprezentând o suprafaţă compactă, iar apelantul-reclamant a fost somat să permită accesul pe acest teren noilor proprietari este un nonsens juridic. Expertiza efectuată de expertul D. în cadrul dosarului administrativ al PMB vizează un teren compact de 5.614,42 mp, iar nu două parcele fiecare situate pe un amplasament complet diferit, aşa cum rezultă din Actul de vânzare autentificat sub nr. x din 11 martie 1932 şi din expertizele judiciare efectuate în prezentul dosar.

În al doilea rând, Curtea a constat că ambii apelanţi-pârâţi au invocat susţineri parţiale ale experţilor, deşi aceştia, la stabilirea existenţei sau nu a suprapunerii, s-au raportat la trei ipoteze, avute în vedere de prima instanţă, reţinând-o pe cea relevantă în cauză, potrivit argumentelor expuse în hotărâre, fără a putea fi luate în considerare doar situaţia de fapt de la teren şi documentaţiile cadastrale. Astfel, analizând concluziile raportului de expertiză întocmit de prima comisie de experţi şi planşele anexate, prin coroborare cu răspunsurile la obiecţiuni şi ipotezele pe care experţii le-au avut în vedere la întocmirea raportului, instanţa de apel reţine că existenţa suprapunerii parţiale a fost stabilită argumentat de prima instanţă, dându-se relevanţă situaţiei avute în vedere de a două ipoteză. Apelanţii-pârâţi au înţeles să prezinte doar situaţia de fapt de la momentul efectuării expertizei şi de la momentul întocmirii documentaţiilor cadastrale, precum şi răspunsul la obiecţiuni menţionat în opinie separată de expertul S., ulterior emiterii dispoziţiei atacate, şi care au fost realizate pentru terenurile în cauză având suprafaţa constatată cu ocazia realizării documentaţiei cadastrale şi nu suprafaţa determinată de situaţia juridică legală a terenurilor.

Au fost apreciate ca lipsite de relevanţă susţinerile potrivit cărora, terenul care face obiectul dispoziţiei de restituire nu a făcut parte din terenul expropriat în baza Decretului nr. 134/1979, instanţa de fond reţinând în mod corect faptul că preluarea abuzivă nu poate fi contestată, dar nici dreptul de administrare al apelantului-reclamant pe o suprafaţă mai mare în fapt, anterior emiterii dispoziţiei de restituire în natură. Nu a fost primită nici susţinerea potrivit căreia, în măsura în care, la data emiterii dispoziţiei de restituire, terenul ar fi fost în folosinţa gratuită/administrarea reclamantului, întrucât este neechivoc faptul că dispoziţia de restituire nu ar fi fost emisă şi nici nu s-ar fi încheiat Protocolul nr. 24002 din 4 ianuarie 2010, dat fiind că, aşa cum rezultă din cuprinsul actului invocat, identificarea terenului restituit în natură a fost făcută conform raportului de expertiză tehnică topografică întocmit de expertul tehnic D., ale cărui concluzii au fost însă înlăturate, aşa cum rezultă din considerentele hotărârilor pronunţate în cauză, pentru vădita lor expunere sumară şi neaprofundată, cu ignorarea actului translativ de proprietate. De asemenea, nici aspectele privind invocarea propriei culpe de către apelantul-reclamant nu au fost reţinute în cauză, în condiţiile în care acesta este titularul unui drept de administrare, iar dispoziţia de restituire în natură nu a fost emisă de apelantul-reclamant, ci de Primarul Municipiului Bucureşti, critica apelantei-pârâte B. fiind cu puterea evidenţei neîntemeiată.

În privinţa susţinerilor în sensul că şi în situaţia existenţei unei suprapuneri de teren, dispoziţia de restituire în natură emisă în baza Legii nr. 10/2001 este legală, întrucât suprafaţa de teren pentru care s-a constatat nulitatea absolută parţială a dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001 a fost acordată în compensare, se constată că se face o confuzie între aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în privinţa măsurilor reparatorii care se pot acorda în ipoteza reţinută în cauză, întrucât doar dispoziţiile Legii nr. 18/1991 prevăd restituirea în natură pe acelaşi amplasament sau pe un alt amplasament, prin "restituire în natură" înţelegându-se fie restituirea imobilului preluat în mod abuziv, în cazul în care acesta există şi poate fi restituit, fie, în ceea ce priveşte terenurile, reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament.

În baza Legii nr. 10/2001 însă, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, măsurile reparatorii sunt expres prevăzute de lege, fie în sensul restituirii în natură, care în niciun caz nu echivalează cu restituirea pe un alt amplasament, fie compensarea cu alte bunuri şi servicii, iar compensarea cu alte bunuri nu putea fi avută în vedere decât în condiţiile reglementate de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Aşadar, potrivit Legii nr. 10/2001 a fost instituit, prioritar, principiul restituirii în natură a bunurilor [art. 1 alin. (2), art. 7, art. 26] şi, în subsidiar, pentru ipoteza în care o astfel de modalitate de reparaţie nu este posibilă, restituirea în echivalent, prin acordarea, în compensare, de bunuri sau alte servicii de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării sau despăgubiri, acordate în condiţiile prevederilor speciale în materie.

Procedura acordării de bunuri în compensare, prin întocmirea lunară a unui tabel cu bunuri disponibile, de către primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, era reglementată la momentul emiterii dispoziţiei contestate prin art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (text introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 209/2005 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul proprietăţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 263/2006).

În prezenta cauză, nu a operat o compensare în sensul acestor dispoziţii legale, Curtea constatând, pe de o parte, că nu s-a depus tabelul care să cuprindă bunurile disponibile care pot fi acordate în compensare reglementată de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care să fi fost afişat cel mai târziu în luna anterioară emiterii dispoziţiei atacate, respectiv în noiembrie 2009, şi, aşa cum este de notorietate, nu a existat un astfel de tabel întocmit de Primăria Municipiului Bucureşti, nici măcar după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi nici după împlinirea termenului de soluţionare a notificărilor prevăzut de această lege, iar pe de altă parte, o eventuală compensare ar fi trebuit să fie expres prevăzută în dispoziţie după lămurirea situaţiei juridice şi stabilirii identităţii între terenurile notificate şi terenul pentru care s-a dispus restituirea în natură sau s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură.

Însă, la emiterea dispoziţiei, în dosarul administrativ, s-a efectuat un raport de expertiză de către expertul D., care a identificat cele două parcele ca alcătuind un teren compact şi unitar, ca şi cum ar fi fost învecinate, una în continuarea celeilalte, împrejurare în raport de care în mod evident nu s-a dispus o compensare cu terenul în cauză, ci s-a restituit în natură un teren situat pe un amplasament pentru care notificatoarea, respectiv cesionara acesteia, nu era îndreptăţită. Chiar dacă, în legătură cu aplicarea disp. art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanţa supremă a dezvoltat o jurisprudenţă consistentă şi constantă, conform căreia pot fi acordate persoanei îndreptăţite, în compensare, şi alte bunuri decât cele care apar în lista întocmită de unitatea deţinătoare, în măsura în care partea face dovada existenţei unor astfel de bunuri, care în mod nejustificat nu sunt incluse în categoria bunurilor disponibile, instanţa având, în virtutea plenitudinii ei de jurisdicţie, competenţa cenzurării modalităţii de întocmire a listei, care nu poate fi una discreţionară sau abuzivă, Curtea reţine că în prezenta cauză, la fel ca prima instanţă, terenul despre care s-a susţinut că ar fi făcut obiectul compensării nu era disponibil în condiţiile în care, pe de o parte, era deţinut de apelantul-reclamant, iar pe de altă parte, era notificat de moştenitorii numitei K.

În privinţa apărărilor apelantei-pârâte B., în sensul calităţii acesteia de dobânditor de bună-credinţă, criticând soluţia atacată în ceea ce priveşte soluţia de anulare parţială a contractului de vânzare-cumpărare, susţinând că, în condiţiile în care nu are pregătire juridică şi nicio pregătire topografică, iar prezenta cauză expertizele efectuate au fost complexe, realizate dificil şi în multe etape, nu avea posibilitatea să identifice în mod corect cele două parcele, instanţa de apel a considerat apărările nu sunt întemeiate.

În cauză, într-adevăr, au fost administrate mai multe rapoarte de expertiză şi s-a dispus refacerea acestei probe de către prima instanţă însă, aşa cum se poate constata, apelanta-pârâtă B. s-a apărat invocând cuprinsul cărţii funciare conţinând înscrieri efectuate după emiterea dispoziţiei de restituire în natură în baza Legii nr. 10/2001 şi care reflectau situaţia juridică a terenului cumpărat, în raport de care a înţeles să invoce dispoziţiile din Legea nr. 10/2001, privind natură juridică a acestui act administrativ.

Astfel, potrivit disp. art. 25 alin. (4) din lege, decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, prevederile fiind aplicabile şi dispoziţiilor emise de primari ori, după caz, de preşedinţii consiliilor judeţene potrivit art. 21 alin. (4). Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 consacră regimul complex al dispoziţiei de aprobare a restituirii în natură, în sensul că este asimilată înscrisului sub formă autentică; constituie actul juridic de bază pentru efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară (de aceea este necesar ca dispoziţia/decizia de restituire să cuprindă datele de identificare a noului proprietar, a imobilului restituit, cu suprafeţele construite, terenul aferent şi vecinătăţile); constituie titlu executoriu, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

Instanţa de apel a considerat, însă, că în apărarea bunei-credinţe invocate de apelanta-pârâtă B., deşi reală susţinerea acesteia în privinţa regimului complex al dispoziţiei de aprobare a restituirii în natură, critica prezintă relevanţă numai în ceea ce priveşte calificarea dată de lege dispoziţiei de restituire în natură, pentru dovedirea calităţii de proprietar a persoanei îndreptăţite, calitatea de subdobânditor ulterior de bună-credinţă şi diligent neputând fi avută în vedere decât prin analizarea actelor juridice care au stat la baza emiterii dispoziţiei.

Or, în condiţiile în care în cuprinsul dispoziţiei se face trimitere în mod expres la faptul că imobilul, la data preluării abuzive, a fost în proprietatea numitei J., conform Actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1932 şi se arată că terenul în suprafaţă de 4.480,51 mp, din suprafaţa totală de 5.614,42 mp, a fost identificat de expertul tehnic D., raportul de expertiză fiind anexă la dispoziţie, Curtea notează că apelanta-pârâtă era datoare să verifice aceste înscrisuri, potrivit responsabilităţilor specifice care îi reveneau unui cumpărător care acţionează cu prudenţa şi diligenţa obişnuite, pentru a se putea reţine calitatea acesteia de dobânditor de bună-credinţă.

Aşa cum a rezultat din analiza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1932, J. dobândise două parcele de teren, cu vecinătăţi care în niciun caz nu confirmau identificarea superficială şi incompletă întocmită de expertul D., în condiţiile în care, aşa cum a consemnat în cuprinsul lucrării, acesta a procedat la stabilirea amplasării terenului doar prin suprapunerea între planul cadastral la scara 1:500 eliberat de Serviciul de cadastru din Primăria Capitalei cu planul cadastral la scara 1:2000 cuprinzând fostul imobil din fostul imobil din Vatra Mânăstirii Văcăreşti F.N., fost Drumul Puţul Înalt, actual la intersecţia B-dul. x cu Drumul Găzarului, Bucureşti, şi prin măsurarea zonei cuprinzând B-dul. x cu Drumul Găzarului, fără nicio analiză a actului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1932 şi o verificare a vecinătăţilor indicate în acest act pentru două parcele distincte, 290a şi 205b, cu cele indicate în planurile cadastrale scara 1:500 şi scara 1:2000.

Având în vedere analiza extrem de succintă a expertului şi faptul că nu a menţionat în niciun fel că a procedat la identificarea celor două parcele de teren, expertul considerând terenul situat Bucureşti, fostul imobil din Vatra Mânăstirii Văcăreşti F.N., fost Drumul Puţul Înalt, actual la intersecţia B-dul. x cu Drumul Găzarului, ca fiind un teren compact, Curtea consideră că nu se poate reţine buna-credinţă a apelantei-pârâtei B., chiar în lipsa pregătirii sale juridice sau topografice.

În opinia Curţii de Apel, în cazul în care apelanta-pârâtă ar fi îndeplinit cerinţa ca, în calitatea sa de subdobânditor al terenului în cauză, la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare ar fi procedat cu diligenţă şi prudenţă în aprecierea aparenţei de regularitate a actului juridic invocat sau a situaţiei juridice a bunului, pentru a se prevala de valabilitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul acestei aparenţe, cu cunoştinţe minime privind bunul pe care urma să îl dobândească, pentru a exclude simpla ignoranţă şi orice dubiu, coroborat cu probe certe care au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ar fi evidenţiat fără echivoc faptul că J. dobândise două parcele de teren distincte şi nu un teren compact, astfel cum a fost identificat de expertul D. în expertiza tehnică topografică privind vechiul amplasament şi cum a fost restituit prin dispoziţia atacată.

Prin cererea de apel, într-adevăr, apelanta-pârâtă a susţinut că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a depus toate diligenţele necesare în sensul verificării deţinerii dreptului de proprietate exclusivă al vânzătorului SC A. SRL asupra terenului, verificând în amănunt toate documentele originale care fac dovada certă a faptului că vânzătorul SC A. SRL deţinea în mod legal terenul la data înstrăinării acestuia către apelantă. Însă, această susţinere nu face decât să confirme faptul că un cumpărător diligent şi precaut nu poate invoca buna-credinţă dacă la momentul încheierii contractului avea cunoştinţă ori putea avea cunoştinţă că dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001, calificată titlu de proprietate în condiţiile prevăzute de lege, reprezintă totodată un act juridic care nu poate fi privit în mod izolat. Deşi dovedeşte dreptul de proprietate al persoanei îndreptăţite asupra imobilului restituit, în aprecierea bunei-credinţe a apelantei-pârâte B. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare era necesar a avea în vedere toate acţiunile care se referă la prudenţă şi diligenţă la data încheierii acelui act juridic, implicând informarea asupra situaţiei juridice a imobilului anterior emiterii dispoziţiei şi asupra mijloacelor obiective pe care fostul proprietar le-a valorificat pentru retrocedarea imobilului.

S-a subliniat că nu orice diligenţe pentru aflarea situaţiei juridice a imobilului prezintă relevanţă, ci acelea al căror scop era relevarea tuturor aspectelor legate de eventuala contestare a titlului vânzătorului, pentru a înlătura orice culpă şi orice îndoială a cumpărătorului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cele efectuate după achiziţionarea terenului fiind cu atât mai mult nerelevante. Buna-credinţă reprezintă obligaţia generală de conduită ce revine părţilor la încheierea şi executarea unei convenţii. Legea ocroteşte buna-credinţă, înţeleasă ca atitudine a celui care a făcut demersuri pentru a se edifica asupra situaţiei juridice a bunului. Doar o astfel de conduită poate duce la recunoaşterea valabilităţii actului încheiat. Or, cumpărătorul diligent şi precaut nu poate invoca buna-credinţă, dacă la momentul încheierii contractului avea cunoştinţă ori putea avea cunoştinţă de faptul că titlul invocat de vânzătorul imobilului nu valorifica în mod real şi legal dreptul de proprietate rezultat din Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1932, asupra a două terenuri distincte şi individual determinate.

Prin urmare, situaţia de fapt reţinută în temeiul probelor administrate, atât de prima instanţă, cât şi de instanţa de apel, duce la concluzia că în favoarea apelantei-pârâte B. nu poate fi reţinută buna-credinţă, de natură a înlătura sancţiunea anulării parţiale a actului prin care cesionarul persoanei fizice îndreptăţite a transmis dreptul de proprietate asupra terenului restituit prin dispoziţia emisă în baza Legii nr. 10/2001. Aşa fiind, instanţa de apel a apreciat că apelanta-pârâtă B. nu a efectuat toate diligenţele pe care un cumpărător prudent le putea face înainte de cumpărarea acestui imobil, întrucât dacă ar fi procedat la verificarea şi la analizarea atentă inclusiv a documentelor în baza cărora a fost emisă Dispoziţia de restituire nr. 12372/2009 - expertiza de identificare, acte de moştenitor, acte de proprietate anterioare regimul comunist, cu minime diligenţe avea posibilitatea de a se informa asupra regimului juridic al terenului şi ar fi putut observa faptul că J. dobândise două parcele de teren distincte şi nu un teren compact, astfel cum a fost identificat de expertul D. în expertiza tehnică topografică privind vechiul amplasament, aşa cum s-a reţinut mai sus.

Instanţa de apel a subliniat că nu existenţa suprapunerii reţinută în prezenta cauză şi care a necesitat, într-adevăr, un probatoriu complex, trebuia sesizată de apelanta-pârâtă prin minimele diligenţe efectuate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, faţă de dispoziţiile speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură şi a imobilelor (construcţie şi/sau teren) având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a) care face parte integrantă din lege, ocupate de unităţi sanitare şi de asistenţă medico-socială din sistemul public (creşe, cămine-spital pentru bătrâni, spitale, centre de plasament, case de copii), necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate, acesta fiind şi considerentul pentru care prima instanţă a respins acest motiv de nulitate invocat de reclamant. Or, pentru a se putea reţine calitatea acesteia de cumpărător de bună-credinţă era datoare să verifice dacă terenul indicat în Dispoziţia de restituire nr. 12372/2009 este unul şi acelaşi cu terenurile indicate în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1932 şi cel identificat de expertul D. în expertiza tehnică topografică privind vechiul amplasament, faţă de notorietatea modificărilor intervenite cu privire la denumirea străzilor, la istoricul de adresă poştală, la necesitatea alinierii străzilor, situaţia detaliilor de sistematizare în întreaga perioadă de referinţă a Legii nr. 10/2001, aceasta având la îndemână mijloace legale pentru a se edifica în acest sens.

Aşa fiind, raportat la faptul că potrivit considerentelor expuse mai sus s-a constatat nulitatea absolută parţială a Dispoziţiei nr. 12372 din 21 decembrie 2009 în ceea ce priveşte suprafaţa de 2.759,62 mp, astfel cum aceasta a fost identificată de comisia de experţi în Planşa nr. 4 între punctele de contur 18’-19-20-21’-60-47-46-51, şi în aplicarea principiului "nemo plus iuris ad allium transferre potest, quam ipse habet", în sensul că, dacă prin anularea actului juridic iniţial se desfiinţează dreptul transmiţătorului din actul juridic subsecvent, înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea şi deci, nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept, Curtea apreciază că în mod corect tribunalul a dispus şi anularea parţială a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 5 martie 2010 încheiat între SC A. SRL şi B. în privinţa acestei porţiuni de teren, considerentele avute în vedere fiind legale şi temeinice, complinindu-se cu cele reţinute de instanţa de apel.

S-a considerat că şi criticile apelantului-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General privind cheltuielile de judecată la plata cărora instanţa de fond a obligat reclamantul a le plăti către pârâtul Municipiul Bucureşti sunt neîntemeiate, în condiţiile în care înlăturarea lor a fost solicitată în considerarea faptului că dispoziţia de restituire nu este nulă şi că cererea de chemare în judecată se impune a fi respinsă.

În privinţa apelantei-pârâte C. România Societate în Comandită, instanţa de apel a constatat ca fiind lipsite de interes criticile aduse de aceasta împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă, asupra soluţiilor date pe actele juridice care nu o privesc în mod direct şi întrucât cererea de constatare a nulităţii absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă ca neîntemeiată, aceasta nu avea interes să declare un apel principal împotriva soluţiei de constatare a nulităţii absolute parţiale a dispoziţiei de restituire în natură emise în baza Legii nr. 10/2001 şi a contractului de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât prima instanţă a indicat şi remediile juridice de care beneficiază această pârâtă pentru eventuala neîncheiere a contractului de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, criticile acestei apelante-pârâte nu pot fi analizate decât în ceea ce priveşte neacordarea în întregime a cheltuielilor de judecată solicitate, reprezentând onorariu de avocat în cuantum total de 148.729,85 RON.

Sub acest aspect, Curtea de Apel a reţinut că prima instanţă a arătat că în speţă, deşi la termenul de judecată din 02 decembrie 2016 au fost depuse numeroase facturi fiscale privind onorariul de avocat, numai o parte din acestea se regăsesc menţionate în extrasele de cont care fac dovada efectivă a achitării sumelor menţionate în facturi, în această situaţie fiind facturile nr. x-4567,63 RON; nr. 5548-4661,72 RON; nr. 6972-4844,54 RON; nr. 7000-4856,97 RON; nr. 7616-5544,02 RON; nr. 7637-1980,68 RON; nr. 7646-4803,92 RON; nr. 8208-5277,02 RON; nr. 8233-4745,28 RON; nr. 8503-5298,12 RON; nr. 8535-4961,25 RON şi nr. 8658-5054,31 RON, în cuantum total de 56.595,46 RON.

Aceste facturi se regăsesc la dosarul tribunalului, iar extrasele de cont pe care sunt specificate olograf o serie de numere de facturi se regăsesc la dosarul tribunalului, iar în urma verificării, se poate constata că doar cele relevate de instanţă sunt depuse la dosar, pentru celelalte numere nefiind depuse facturi la dosar sau numerele facturilor depuse se regăsesc la dosarul tribunalului nu sunt trecute pe extrasele de cont. S-a apreciat, că în mod corect prima instanţă a reţinut că, pentru restul facturilor, nu au fost depuse chitanţe de plată, ordine de plată sau extrase de cont care să probeze achitarea acestora de către pârâtă.

În apelul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 1687 din 22 decembrie 2016 şi încheierii de îndreptare eroare materială din data de 28 iulie 2017, apelanta-pârâtă C. România Societate în Comandită a susţinut că prima instanţă nu a luat în considerare contravaloarea cheltuielilor de judecată reprezentate de facturile fiscale nr. x din 28 februarie 2013, nr. y din 13 mai 2013, nr. z din 21 iunie 2013, nr. w din 10 octombrie 2013, nr. t din 14 noiembrie 2013, nr. s din 20 ianuarie 2014, nr. q din 18 martie 2014, nr. r din 16 mai 2014, nr. 7249 din 28 iunie 2014, nr. 7299 din 9 septembrie 2014, nr. 8669 din 14 decembrie 2015, nr. 8691 din 22 ianuarie 2016, nr. 8719 din 29 februarie 2016, nr. 8743 din 19 aprilie 2016, nr. 8964 din 8 iunie 2016, nr. 9645 din 9 noiembrie 2016 şi nr. 9910 din 9 decembrie 2016.

De asemenea, în apelul declarat împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din data de 29 august 2017, apelanta-pârâtă C. România Societate în Comandită a susţinut, de asemenea, că prima instanţă nu a luat în considerare contravaloarea cheltuielilor de judecată reprezentate de facturile fiscale nr. x din 28 februarie 2013, nr. y din 13 mai 2013, nr. z din 21 iunie 2013, nr. w din 10 octombrie 2013, nr. t din 14 noiembrie 2013, nr. s din 20.01.2014, nr. q din 18 martie 2014, nr. r din 16 mai 2014, nr. 7249 din 28 iunie 2014, nr. 7299 din 9 septembrie 2014, nr. 8669 din 14 decembrie 2015, nr. 8691 din 22 ianuarie 2016, nr. 8719 din 29 februarie 2016, nr. 8743 din 19 aprilie 2016, nr. 8964 din 8 iunie 2016, nr. 9645 din 9 noiembrie 2016 şi nr. 9910 din 9 decembrie 2016.

Aşa cum rezultă din redarea înscrisurilor privind cheltuielile de judecată, Curtea constată că în ambele apeluri declarate au fost indicate facturi identice purtând aceleaşi numere şi date, apelanta-pârâtă arătând că, în vederea eliminării oricărui dubiu a depus dovada încasării acestor facturi în faţa primei instanţe şi depune din nou, în apel, facturile fiscale anterior menţionate împreună cu extrasele de cont pentru o mai uşoară urmărire a încasărilor, în condiţiile în care aceste facturi s-au achitat alături de alte facturi emise pentru alte servicii prestate către apelanta - pârâtă.

În dosarul de apel, apelanta-pârâtă C. România Societate în Comandită a anexat înscrisuri doar apelului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 1687 din 22 decembrie 2016 şi încheierii de îndreptare eroare materială din data de 28 iulie 2017, din verificarea cărora se poate constata, însă, că reprezintă exact facturile avute în vedere de prima instanţă, fiind depuse facturile nr. x-4567,63 RON; nr. 5548-4661,72 RON; nr. 6972-4844,54 RON; nr. 7000-4856,97 RON; nr. 7616-5544,02 RON; nr. 7637-1980,68 RON; nr. 7646-4803,92 RON; nr. 8208-5277,02 RON; nr. 8233-4745,28 RON; nr. 8503-5298,12 RON; nr. 8535-4961,25 RON şi nr. 8658-5054,31 RON, în cuantum total de 56.595,46 RON, însoţite de extrasele de cont care se regăsesc şi în dosarul primei instanţe şi nu cele invocate prin cererile de apel. Astfel, s-a reţinut că nici în apel nu au fost depuse chitanţe de plată, ordine de plată sau extrase de cont pentru facturile care se regăsesc doar în dosarul primei instanţe şi care să probeze achitarea acestora de către apelanta-pârâtă. Prin urmare, s-a concluzionat că şi criticile invocate de această apelanta-pârâtă sunt vădit neîntemeiate.

Remarcând consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de prima instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate, valoarea juridică a argumentelor şi corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei, şi implicit, respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Curtea de Apel a constatat că prima instanţă a procedat corect la examinarea fiecărui capăt de cerere, dând un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care au fost invocate în cauza dedusă judecăţii. Reţinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacată, în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. au fost respinse, ca nefondate, atât apelurile principale, cât şi apelul incident.

În baza dispoziţiilor art. 274 coroborate cu disp. art. 276 C. proc. civ., instanţa de apel a obligat apelantul-reclamant către apelanta-pârâtă C. România Societate în Comandită la plata sumei de 5.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat (din totalul onorariului depus şi dovedit cu ordine de plată, pentru reprezentarea în apel, de 73.509,98 RON), corespunzător apărărilor formulate împotriva apelului declarat de apelantul-reclamant.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Sklodowska Curie", pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi pârâta C. România Societate în Comandită.

1. Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Sklodowska Curie" a solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea în parte a deciziei recurate, cu trimiterea spre rejudecare a apelului şi, în subsidiar, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi modificarea în parte a sentinţei, cu consecinţa admiterii integrale a cererii de chemare în judecată şi constatarea nulităţii absolute integrale a Dispoziţiei nr. 12372 din 21 decembrie 2009 emisă în baza Legii nr. 10/2001 de către Primarul General al Municipiul Bucureşti privind terenul în suprafaţa de 4.480,51 mp, situat în Bucureşti, la intersecţia B-dul. x şi Drumul Găzarului, identificat conform raportului de expertiză topografică, întocmit de expert tehnic ing. D., anexă la Dispoziţia nr. 12372 din 21 decembrie 2009; constatarea nulităţii absolute integrale a actelor juridice subsecvente, respectiv contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC A. SRL şi B., autentificat sub nr. x din 5 martie 2011 şi antecontractul de vânzare cumpărare încheiat între B. şi SC C. România Societate în Comandită, autentificat sub nr. x din 14 iunie 2010; repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actelor juridice a căror anulare o solicită; diminuarea cheltuielilor de judecata la plata cărora a fost obligată în fond şi efectuarea compensării legale între sumele acordate cu titlu de cheltuieli de judecată fiecărei părţi.

În motivarea cererii sale de recurs, reclamantul a invocat netemeinicia şi nelegalitatea deciziei atacată, relativ la modul de soluţionare a apelului exercitat, susţinând motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul a arătat că, prin Dispoziţia de restituire nr. 12372 din 21 decembrie 2009, emisă în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, a fost restituit în natură un teren în suprafaţă de 4.481 mp, către SC A. SRL în considerarea calităţii de cesionar al drepturilor litigioase deţinute, anterior, de O., autoarea notificărilor nr. x din 14 februarie 2002 şi nr. y din 14 februarie 2002, în baza cărora au fost întocmite dosarele nr. x şi 25391 în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin cele două notificări nr. 565 şi 566 din 14 februarie 2002, O. a solicitat restituirea a două suprafeţe de teren de 2.977 şi respectiv 2.982 mp (în total 5.959 mp) situate în Bucureşti, Bd. x. Ulterior, cesionara A. a precizat că terenurile solicitate a fi restituite sunt situate în realitate la nr. 84 pe Bd. x. Cele două dosare au fost, ulterior, conexate şi soluţionate prin Dispoziţia de restituire în natură (contestată) şi prin Dispoziţia nr. 12373 din 21 decembrie 2009 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 1.133,91, afectat de detalii de sistematizare şi punct trafo, situat în Bucureşti la intersecţia B-dul x.

Arată că, în baza expertizei tehnice topografice întocmită de ing. D., terenul restituit a fost identificat ca fiind situat la intersecţia dintre Bd. x şi Drumul Găzarului, în vecinătatea terenului pe care este situat Spitalul Marie Curie. Ulterior, terenului i-a fost atribuită adresa poştală str. x, sector 2 şi a fost înscris în CF x a OCPI Sector 4. La data de 08 martie 2010 (la 3 luni de la restituirea în natură şi imediat după întocmirea cârtii funciare pentru suprafaţa restituita şi căreia i-a fost atribuita adresa Drumul Găzarului nr. 71) SC A. a vândut terenul în suprafaţă de 4481 mp, obţinut prin dispoziţia de restituire, către pârâta B. care, la rândul său, a încheiat cu SC C. România Societate în Comandită Antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x din 14 iunie 2010 (după 3 luni de la cumpărare), în scopul edificării unui magazin C. Totodată, prin antecontract, pârâta B. s-a obligat să obţină toate autorizaţiile şi avizele necesare în vederea edificării unui magazin C., în conformitate cu cerinţele promitentului cumpărător.

Astfel cum s-a reţinut în cauză de către instanţele de fond şi apel, în conformitate cu probatoriul administrat, terenul în suprafaţă de 4.481 mp, pentru care a fost emisă dispoziţia de restituire şi autorizaţia de construire, nu este situat în vecinătatea terenului pe care se afla, la momentul emiterii Dispoziţiei de restituire, Spitalul Marie Curie, situat în str. x (fost nr. 110), la intersecţia cu Drumul Găzarului, ci este chiar o parte din terenul pe care se afla şi funcţiona Spitalul Marie Curie la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură, căruia i-a fost atribuită o altă adresă poştală. Raportul de expertiză întocmit de comisia de experţi a arătat şi care este suprafaţa de teren pentru care există suprapunere între terenul restituit şi terenul expropriat pentru construirea spitalului prin Decretul 137/1979, respectiv o suprafaţa de 2.759 mp, dar şi faptul că Spitalul Marie Curie ocupa o suprafaţa mai mare decât cea expropriata prin Decretul nr. 137/1979 fără a indica, în concret, care este dimensiunea acestei suprafeţe. Susţine că, în realitate, întreaga suprafaţă restituită în natură se afla în curtea Spitalului Marie Curie, aspect care se coroborează cu transmiterea notificării de permisiune a accesului de către apelanta pârât a B.

Arată că, la data emiterii dispoziţiei de restituire, Spitalul Marie Curie era compus din mai multe corpuri de construcţii cu destinaţia dotări sanitare, spaţii administrative şi spaţii verzi, terenul aferent spitalului fiind amplasat pe parcelele aferente fostelor numere poştale 78, 80, 82 şi 84 de pe B-dul. x, expropriate prin Decretul nr. 134/1979, astfel cum reiese din Adresa nr. x din 29 august 2005 emisă de Primăria Sectorului 4. Spitalul a fost înfiinţat prin Decizia nr. 111 din 10 iunie 1982, ulterior emiterii Decretului de expropriere nr. 134/1979 şi construit în baza Autorizaţiilor de Construire nr. x/1979 şi y/1979. În prezent Spitalul are adresa poştală B-dul. x, nr. 20 (fost 110). Astfel, la data restituirii în natură terenul restituit în natură nu era liber, ci era folosit de Spital, împreună cu restul suprafeţei expropriate, în baza dreptului de administrare, având, în parte, destinaţia de punct de colectare a deşeurilor şi, în parte, destinaţia de spaţiu verde fiind îngrădit, păzit şi amenajat în scopurile arătate. De asemenea, pe teren se regăseau şi o construcţie şi o conducta subterana care deservea Centrul Medical Z., pe care ulterior restituirii în natură şi chiar ulterior vânzării către pârât a B., pârâtul A. a mutat-o de pe terenul restituit în natură.

Subliniază faptul că dreptul său de administrare priveşte întreg terenul pe care se afla şi funcţiona Spitalul şi nu doar terenul expropriat prin Decretul de expropriere nr. 134/1979, teren folosit şi ulterior emiterii dispoziţiei de restituire în natură, ceea ce denotă împrejurarea că terenul restituit în natură nu era liber. Or, din probatoriul administrat în cauză, reiese că terenul în suprafaţă de 4.481 mp, în realitate, nu este situat în vecinătatea Spitalului Marie Curie, ci se suprapune peste o parte a terenului pe care era construit şi funcţiona, la data restituirii, Spitalul Marie Curie încă din anul 1982. Mai mult, din planşele fotografice, anexate cererii modificatoare, reiese că terenul pe care se găsea punctul de colectare a deşeurilor precum şi spaţiul verde al spitalului a fost îngrădit şi separat de restul terenului aferent Spitalului Marie Curie, în conformitate cu normele legale în vigoare. De asemenea, reiese că terenul restituit era îngrădit şi folosit cu mult timp înainte de emiterea Dispoziţiei de restituire în natură, fiind parte din terenul pe care era amplasat Spitalul Marie Curie. De altfel, pe terenul în litigiu, Spitalul mai are amplasată şi o construcţie metalică având rolul de depozit pentru materiale sanitare, astfel cum rezultă din planşele fotografice aflate la dosarul cauzei, fiind încă folosită de Spital, deşi se situează în parte pe terenul în litigiu.

În ceea ce priveşte regimul juridic aferent imobilului, recurenta susţine că terenul în litigiu, situat în prezent, după restituirea în natură, la adresa poştală - Drumul Găzarului nr. 71, era (până în momentul emiterii Dispoziţiei de restituire în natură nr. 12372 din 21 decembrie 2009) parte din suprafaţa totală de aprox. 28.000 mp, aflată în proprietatea publică a Municipiului Bucureşti, conform Ordonanţei nr. 70/2002 şi H.G. nr. 1096/2002. Spitalul Marie Curie este menţionat în Anexa la H.G. nr. 1096/2002 la poziţia 4 pe lista imobilelor din sectorul 4 care au fost trecute în proprietatea publică a Municipiului Bucureşti. Învederează că, în conformitate cu art. 3 din H.G. nr. 1096/2002, unităţile sanitare care îşi desfăşoară activitatea în imobilele ce fac obiectul acestui act normativ sunt de interes public local. Totodată, în conformitate cu art. 3 şi 7 din Instrucţiunile nr. 337/2003 emise de Ministerul Sănătăţii şi Familiei pentru aplicarea O.G. nr. 70/2002 şi Instrucţiunile nr. 3615/2003 emise de Ministerul Administraţiei Publice pentru aplicarea O.G. nr. 70/2002, dreptul de proprietate publică al unităţilor administrativ - teritoriale asupra clădirilor şi terenurilor în care funcţionează unităţile sanitare de interes public şi local, se exercită în conformitate cu prevederile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul acesteia. Consiliile judeţene şi consiliile locale pot da în folosinţă gratuită unităţilor sanitare terenuri şi clădiri din domeniul public al unităţilor administrativ - teritoriale în baza prevederilor art. 17 din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 126 din Legea Administraţiei publice locale nr. 216/2001. Ulterior, în baza HCL Sector 4 nr. 80 din 31 august 2006 terenul a fost dat în administrarea Spitalului, însă terenul dat în administrare nu a fost limitat la terenul expropriat prin Decretul nr. 139/1979, ci dreptul de administrare privea întreg terenul pe care se afla Spitalul Marie Curie.

De altfel, atât din expertiza extrajudiciara efectuată la solicitarea reclamantului, cât şi din cele două expertize judiciare administrate în cauză a rezultat ca există diferenţe în plus, respectiv în minus între terenul expropriat şi terenul pe care funcţiona Spitalul la momentul emiterii Dispoziţiei de restituire, având în vedere necesitatea alinierii străzilor. Chiar din planşele foto aflate în dosarul administrativ al PMB, precum şi din raportul comisiei de restituire al PMB reiese ca la limita dinspre str. x se afla gardul Spitalului. În consecinţă, atât fostul nr. postai 84 (parcela K.), cât şi o parte de la nr. poştal 84A (parcela AA.) se aflau în incinta Spitalului Marie Curie, la data emiterii Dispoziţiei de restituire în natură, întreg terenul fiind în administrarea Spitalului. Astfel, dreptul de folosinţă gratuită al Spitalului Marie Curie (existent anterior notificării formulată de O.) asupra întregului teren în suprafaţă de aprox. 28.000 mp pe care se situa Spitalul, anterior emiterii dispoziţiei de restituire în natură, s-a transformat, ex lege, într-un drept de administrare asupra terenului pe care se afla Spitalul Marie Curie, drept real şi modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică.

Pretinde recurenta, potrivit situaţiei prezentate, că, la momentul emiterii deciziei de restituire, posesia şi folosinţa inclusiv asupra suprafeţei de teren aflată în litigiu (4.481 mp) aparţinea Spitalului Marie Curie. Or, pentru restituirea în natură a terenului în litigiu, în măsura în care aceasta era permisă, faţă de dispoziţiile art. 1, 3, 8, 10, 11 şi 16 din Legea nr. 10/2001, era nevoie întâi de o trecere din domeniul public al Municipiului Bucureşti în domeniul privat al acestuia, fapt ce nu era posibil în speţa întrucât doar bunurile care nu mai servesc uzului public sau nu mai sunt de interes public pot fi trecute în domeniul privat al statului/unităţii administrativ-teritoriale.

De asemenea, se pretinde că, în realitate, calitatea de unitate deţinătoare aparţinea Spitalului şi nu Primăriei Municipiului Bucureşti, situaţie în care notificarea ar fi trebuit soluţionată de către Spital. În aceste condiţii, câtă vreme dispoziţia nu a fost emisă de unitatea deţinătoare era necesară efectuarea trecerii din proprietatea publică, în proprietatea privată, a Municipiului Bucureşti şi desfiinţarea dreptului de administrare. Art. 9 şi 21 din Legea nr. 10/2001 permit restituirea în natură chiar şi în situaţia în care terenul este în proprietate publică doar în situaţia în care unitatea deţinătoare este cea care emite dispoziţia de restituire, aspect confirmat şi de art. 1.7 şi 9.1 din Normele metodologice de aplicare a Legi nr. 10/2001.

Sub acest aspect, recurenta apreciază ca fiind greşite concluziile instanţei de apel, mai ales prin raportare la textul legal invocat de prima instanţa - art. 6.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, din care reiese expres că "deţinătorul imobilului care, la data soluţionării notificării este calificat ca fiind un bun proprietate publică, are competenţa de a dispune restituirea bunului în natură, fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 213/1998." Or, deţinătorul imobilului era Spitalul, în calitate de titular al dreptului de administrare.

Consideră că, sub acest aspect, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale incidente în speţă, respectiv s-a raportat strict la posibilitatea de emitere a dispoziţiei de restituire în natură, inclusiv pentru bunurile proprietate publică, fără parcurgerea procedurii de trecere din domeniul public, în domeniul privat, fără a avea în vedere calitatea de unitate deţinătoare a Spitalului şi, respectiv, faptul ca Dispoziţia de restituire nu a fost emisă de Spital, ca unitatea deţinătoare, care avea în administrare întreg terenul ce a făcut obiectul Dispoziţiei de restituire în natură.

Recurenta susţine că, atât prin cererea introductivă, cât şi prin cererea modificatoare a arătat că deţinea terenul restituit în natură întâi în folosinţa gratuită şi, ulterior, în administrare, sens în care apreciază greşita concluzia instanţei de apel în sensul că aceste aspecte au fost invocate abia în faţa instanţei de apel. Or, faţă de lipsa unei analize concrete a acestui motiv de apel, apreciază că s-ar impune admiterea apelului şi casarea cu trimitere spre rejudecare a apelului formulat.

Consideră, de asemenea, nelegală decizia prin care s-a menţinut soluţia de anulare parţiala a deciziei de restituire în natură, respectiv doar pentru suprafaţa de 2.759,6.2 mp (parcela K.). Dreptul de administrare al Spitalului privea o suprafaţă mult mai mare din suprafaţa restituită (4.481 mp), iar nu doar parcela K. cuprinsă în limitele decretului de expropriere nr. 134/1979. În vederea stabilirii suprapunerii între suprafaţa de teren ocupată în fapt de curtea Spitalului, la momentul emiterii dispoziţiei de restituire şi suprafaţa ce a făcut obiectul dispoziţiei de restituire în natură au fost stabilite de instanţa obiective distincte: (a) identificarea terenului ce făcut obiectul exproprierii, (b) identificarea terenului ocupat în fapt de reclamant, (c) menţionarea dacă terenul restituit prin dispoziţia a cărei nulitate se solicită se suprapune parţial sau total pe terenul expropriat prin decret şi dacă este cazul pe terenul ocupat doar în fapt de reclamant. Prin Raportul de expertiză întocmit de comisia de 3 experţi (U., V., S.), s-a identificat şi stabilit doar suprapunerea între terenul expropriat prin Decretul nr. 134/1979 şi terenul restituit prin dispoziţia de restituire în natură, fără a se lua în calcul stabilirea suprapunerii dintre terenul restituit şi întreg terenul ocupat de Spital. Ca urmare a obiecţiunilor pe care Spitalul le-a formulat, comisia de experţi a stabilit care este întreaga suprafaţă de teren ocupată de Spital, la data emiterii dispoziţiei de restituire (mai mare faţă de cea care a făcut obiectul exproprierii), fără a stabili şi suprafaţa de suprapunere. Ulterior, prin încheierea din 20 februarie 2015, instanţa a admis obiecţiunile şi a dispus completarea răspunsului la obiecţiuni cu indicarea şi măsurarea suprafeţei de suprapunere între cele două terenuri. Cu toate acestea, comisia de experţi nu a răspuns acestui obiectiv atât în scris cât şi în cadrul răspunsurilor adresate în mod direct în cadrul şedinţei de judecata. În acest context, Spitalul a formulat o cerere de completare a probatoriului, însă aceasta a fost respinsă de către instanţă.

Consideră greşită respingerea de către instanţa de apel a solicitării de administrare a probei cu expertiză în vederea identificării întregii suprafeţe de suprapunere, probă fără de care motivul de apel nici nu putea fi analizat în concret, deoarece se impunea a se stabili suprapunerea între terenul aflat în administrarea Spitalului (inclusiv cel dobândit în afara decretului nr. 134/1979) pentru care comisia de experţi a stabilit o întindere totala de 24.219 mp în loc de 20.745,57 mp (întinderea stabilita prin raportare la limita decretului de expropriere) şi terenul restituit în natură, prin dispoziţia de restituire în natură. Apreciază că administrarea probei cu expertiza în apel se impunea, deoarece această probă ar fi fost de natură să conducă la dezlegarea completă a cauzei, atât în ceea ce priveşte existenţa suprapunerii între terenul restituit în natură şi terenul aflat în administrarea Spitalului, cât şi motivele de anulare invocate care privesc încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 3 şi 9 din Legea nr. 10/2001, recurenta-reclamantă a susţinut că decizia atacată este netemeinică şi nelegală câtă vreme nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au făcut verificări concrete în ceea ce priveşte justificarea calităţii de persoana îndreptăţită a notificatoarei (autoarea intimatei A.) şi de formulare, în termen, a notificării.

Prezentarea originalelor Notificărilor nr. 565 şi 566 din 14 februarie 2002 depuse prin intermediul BEJ MM. solicitate atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel ar fi fost de natură sa lămurească, parţial, aceste aspecte. Sub aspectul justificării calităţii de persoana îndreptăţită, nu există niciun temei pentru refuzul prezentării originalului documentelor în baza cărora a fost emisă dispoziţia de restituire, pentru a putea fi verificata certitudinea acestora.

În faţa instanţei de apel a arătat că, aşa cum reiese din actele aflate la dosarul cauzei, notificatoarea O. a moştenit prin certificatul de moştenitor din 1968 o suprafaţă de 2.977 mp, iar nu două parcele de 2.977 mp şi respectiv 2.982 mp aşa cum reiese din actul de vânzare din 1932 (înfăţişat ca şi titlu ce justifica restituirea în natură). Pretinde, de asemenea, că extrasul din registrul agricol conţine menţiuni privind colectivizarea unei singure parcele de teren, respectiv cea din Dealul Cernei (cea care nu este situata la intersecţia Drumul Găzarului/B-dul. x), la nivelul anului 1963 parcela de teren din str. x fiind în posesia AA.; certificatul de moştenitor din 1968 (emis după decesul numitei J. în anul 1968) depus de notificatoarea O. conţine menţiuni privind suprafaţa de teren de 2977 mp, care a fost în posesia defuncţilor cel puţin până în 1968 (deci nu putea fi colectivizata în 1962);

Apreciază că nu există o dovada directa a colectivizării de către M. a parcelei de 2.977 mp, singurele acte identificate fiind o cerere formulata de J. în vederea scăderii impozitelor şi un răspuns anterior acestei cereri (fapt care reiese din datele menţionate în cuprinsul actelor) prin care i se comunica J. anumite scăderi de impozite. AA. nu a avut un dosar fiscal aferent parcelelor deţinute, DITL Sector 4 arătând în scris în cadrul răspunsului nr. x din 4 ianuarie 2014, depus pentru termenul de judecata din 7 februarie 2014 în faţa instanţei de fond că dosarul fiscal a fost reconstituit în urma "depunerii unei adrese de către un contribuabil" în anul 2009. DITL deţinea un dosar administrativ doar pentru parcela K., iar din dosarul administrativ al PMB se afla o adresa de !a Serviciul Amplasamente al Mun. Bucureşti trimisă la data de 7 august 1978 către moştenitorii AA., situaţie în care este greu de crezut că în ceea ce priveşte parcela situată la intersecţia dintre str. x şi Bd. x a avut loc o colectivizare la nivelul anului 1962, cată vreme în 1978 sunt notificaţi moştenitorii AA. de către Serviciul Amplasamente al Mun. Bucureşti;

Pretinde recurenta că nu există dovezi că parcela aparţinând AA. a fost expropriată prin Decretul nr. 134/1979, ceea ce denotă că instanţele nu au verificat calitatea de moştenitor a notificatoarei O. şi de foşti proprietari ai autorilor acesteia, situaţie în care dispoziţia de restituire a fost emisă cu încălcarea art. 3 din Legea nr. 10/2001. De altfel, în condiţiile în care PMB cunoştea existenţa unei alte notificări pentru aceeaşi adresa x Constantin Brâncoveanu nr. 84 - acest fapt fiind menţionat chiar în raportul comisiei aflat în dosarul administrativ, cu atât mai mult se impunea efectuarea unor verificări temeinice privind calitatea de moştenitor. Instanţele de fond şi apel au prezumat ca fiind corecte afirmaţiile paraţilor în sensul ca cele două parcele notificare au fost colectivizate în cadrul M. în anul 1962, însă opinează că modalitatea de preluare trebuia verificata în concret de către instanţă, în condiţiile în care actele aflate la dosarul cauzei conţin informaţii contradictorii.

În ceea ce priveşte solicitarea de prezentare a originalelor celor două notificări depuse de notificatoarea O., recurenta apreciază se impunea prezentarea acestora, deoarece notificările nr. x din 14 februarie 2002 şi nr. y din 14 februarie 2002 apar a fi depuse la BEJ MM. în ultima zi a termenului stabilit (astfel cum a fost prelungit) de Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificărilor. Totodată, apare că aceste două notificări au fost înregistrate la Primăria Municipiului Bucureşti la data de 15 februarie 2002, fiind aplicată pe fiecare notificare, în colţul din dreapta sus, o ştampilă de înregistrare la PMB care specifică doar data de 15 februarie 2002, fără a fi menţionat şi un număr de înregistrare şi poartă o semnătură indescifrabilă, iar în coltul din stânga jos există inserată ştampila şi semnătura executorului Judecătoresc, fără a fi aplicat şi timbrul judiciar.

În acelaşi timp, în dosarul administrativ depus de Municipiul Bucureşti mai există şi un alt set de exemplare ale aceloraşi notificări nr. 565 şi 566 înregistrate ta BEJ MM. la data de 14 februarie 2002 şi apoi înregistrate la PMB la data de 15 februarie 2001, fără număr de înregistrare şi având o altă semnătură de primire fată de exemplare înregistrate la data de 15 februarie 2002, iar în colţul din stânga jos există inserata ştampila şi semnătura executorului judecătoresc împreună cu timbrul judiciar. De asemenea, semnăturile aflate pe aceste seturi de notificări şi care teoretic aparţin notificatoarei O. nu sunt nici măcar asemănătoare cu semnătura notificatoarei O. executată în faţa notarului public în faţa căruia a semnat contractul de cesiune a drepturilor sale litigioase cu pârâta A., precum şi toate declaraţiile autentificate şi folosite în cadrul dosarului administrativ al PMB. Consideră că pentru verificarea autenticităţii acestor notificări în baza cărora a fost emisă dispoziţia de restituire în natură se impunea prezentarea originalelor acestora aflate în arhiva PMB, astfel încât greşit instanţele au respins cererea privind prezentarea originalelor înscrisurilor solicitate.

Raportat la motivarea instanţei de apel în sensul ca nu au fost administrate probe din care sa fie răsturnata prezumţia relativă de preluare abuzivă instituită de Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 atunci când bunul se regăseşte în proprietatea statului, recurenta apreciază că aplicarea acestei prezumţii a fost greşită, întrucât actele dosarului ridică îndoieli referitoare la preluarea suprafeţei în cauza de la numita J. la nivelul anului 1962, prin colectivizare.

Apreciază eronate concluziile instanţei de apel în sensul că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, deoarece, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 10/2001 "în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent". Textul prevede că se restituie în natură şi terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcţii autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, dacă persoana îndreptăţită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.

În baza acestor dispoziţii legale, restituirea terenului în natură era posibilă doar dacă terenul solicitat era liber, condiţie neîndeplinită în cauză. La data restituirii în natură terenul era ocupat, fiind parte din curtea Spitalului Marie Curie, pe suprafaţa acestuia fiind amplasate spaţiul de colectare a deşeurilor şi un spaţiu verde, ce fac parte din dotarea spitalului, care prin esenţa sa şi normele stabilite prin dispoziţiile H.G. nr. 1096/2002 a fost stabilit ca fiind o unitate de interes public local, terenul în litigiu fiind necesar pentru activitatea spitalului. În susţinerea celor semnalate sunt evocate şi dispoziţiile art. 10.3 din Normele Metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001. Or, având în vedere că terenul în litigiu reprezintă o parte din curtea Spitalului Marie Curie fiind afectat folosinţei acestuia şi având, la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură, destinaţia de spaţiu verde şi punct de colectare a deşeurilor, este evident că terenul nu era liber, fiind afectat de amenajări de utilitate publică, situaţie în care dispoziţia de restituire este lovita de nulitate absolută, fiind emisă cu încălcarea art. 10 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, consideră că dispoziţia de restituire în natură este lovită de nulitate absolută şi din perspectiva dispoziţiilor art. 10 alin. (5), nefiind dovedit în cauză că acele construcţii situate pe terenul în litigiu nu mai erau necesare unităţii deţinătoare astfel încât restituirea în natură să fie posibilă. Or, unele dintre construcţii sunt anterioare anului 1990 şi în ansamblul lor nu sunt independente de Spital, astfel încât nu era necesara obţinerea unei autorizaţii specifice pentru fiecare dintre aceste construcţii. În consecinţa, câtă vreme pe terenul expropriat în anul 1979 a fost edificat un imobil autorizat (Spitalul şi construcţii adiacente) sunt incidente dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2011. În aceste condiţii, terenul pe care se regăseau aceste construcţii şi spaţiul verde putea fi restituit doar în măsura în care nu mai era necesar Spitalului, aspect care nu a fost verificat. Aceasta situaţie este explicată de faptul ca s-a încercat prezentarea celor două terenuri (terenul Spitalului şi terenul restituit) ca fiind învecinate, iar nu suprapuse. În plus, în cadrul expertizei extrajudiciare întocmită de cesionarul A. pentru identificarea terenului notificat (aflata în dosarul administrativ al PMB) există planuri în care construcţiile şi reţeaua subterana erau clar marcate. De asemenea, este vizibil şi gardul Spitalului, fiind evident ca toate aceste aspecte nu au fost verificate anterior emiterii Dispoziţiei de restituire.

Apreciază ca fiind greşite argumentele instanţelor de fond şi apel pe aspectul incidenţei dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în sensul ca era posibilă restituirea în natură, dar cu menţinerea afectaţiunii pentru o perioada de 5 ani, deoarece incidenţa art. 16 este limitată strict la situaţiile în care în mod legal se poate dispune restituirea în natură. Or, tocmai legalitatea restituirii în natură a fost pusă în discuţie, în cauză eventual se punea dispune doar restituirea prin echivalent. În plus, în situaţia în care restituirea în natură ar fi fost posibila, dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 sunt în sensul ca destinaţia terenului restituit (astfel cum era această destinaţie stabilită la momentul restituirii) ar fi trebui menţinută pentru 5 ani. Or, în conformitate cu anexa 2 din Legea nr. 10/2001 spitalele fac parte din categoria imobilelor ce intră sub incidenţa art. 16, menţionate la lit. a) pct. 2, rezultă că dobânditorii imobilelor restituire aveau obligaţia de a-i menţine afectaţiune pe o perioada de 5 ani. În speţă, terenul în litigiu a fost restituit către pârâta A. şi înstrăinat către pârât a B. după doar 3 luni de la restituire, iar construcţiile de pe teren au fost dezafectate. De asemenea, spaţiul verde a fost desfiinţat (existenta acestuia nu a fost contestată şi este vizibil în toate planşele foto anterioare momentului restituirii în natură aflate în dosarul cauzei).

Apreciază că argumentele instanţei de apel în sensul ca nu era necesară menţionarea interdicţiei prevăzute de art. 16 sunt în contradicţie cu normele legale în vigoare. Astfel, se impunea ca decizia de restituire în natură să conţină în mod expres aceasta interdicţie, dispoziţiile art. 16.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 fiind clare în acest, drept pentru care apreciază ca fiind eronată motivarea instanţelor de fond şi apel în sensul că există o obligaţie legală ce nu este necesar a fi menţionata în decizie, sub sancţiunea nulităţii.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind anularea actelor subsecvente dispoziţiei de restituire, recurenta apreciază că se impunea anularea tuturor actelor încheiate cu privire la întreaga suprafaţa restituită, prin aplicarea principiului resoluto jure dantis, resolvitur ius accipientis şi cu observarea regimului juridic al terenului, anterior emiterii dispoziţiei de restituire în natură, respectiv cel de teren proprietate publică, aflat în administrarea Spitalului, care sunt bunuri inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, în privinţa cărora nu este aplicabil principiul ocrotirii interesului subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros.

În pofida faptului că se afirma buna credinţă la momentul semnării celor două acte, o simpla vizită la terenul în litigiu ar fi fost edificatoare inclusiv pentru promitentul cumpărător: terenul era îngrădit şi folosit de Spital, existând construcţii aparţinând Spitalului amplasate pe suprafaţa acestuia, una dintre acestea existând chiar şi în prezent. O analiză atentă a actelor care au stat la baza restituirii în natură - contractul AA. în care sunt precizate vecinătăţile şi se poate uşor observa că cele două parcele nu sunt învecinate - şi expertiza extrajudiciara efectuată de A. ar fi fost de natură ca ridice semne de întrebare cu privire la corecta reconstituire pe vechiul amplasament al terenului. De altfel, cele două acte subsecvente a căror anulare a fost solicitată au fost încheiate la scurt timp de la emiterea dispoziţiei de restituire în natură, fiind evident ca au avut strict rolul de a introduce terenul în circuitul juridic. Mai mult, certificatul de urbanism din 14 aprilie 2010 a fost emis în vederea construirii unui spaţiu comercial şi parcare. Intimata B. ştia încă din aprilie 2010 că o să încheie un antecontract de vânzare cumpărare cu intimata C. în iunie 2010, în vederea construirii unui spaţiu comercial. În plus, deşi este datat 14 aprilie 2010, certificatul a fost în tocmit la data de 7 martie 2010 adică două zile mai târziu de la semnarea contractului de vânzare cumpărare dintre A. şi B. (5 martie 2010). Documentaţia aferentă PUD Drumul Găzarului nr. 71 poartă menţiunea ca este întocmit conform proiectului nr. 8/2008 şi conţine planşe foto în care este vizibil gardul Spitalului la limita cu Drumul Găzarului, aspecte care denotă că nici contractul de vânzare cumpărare şi nici antecontractul de vânzare cumpărare nu au fost perfectate cu buna credinţă.

În ceea ce priveşte argumentele în sensul ca antecontractul de vânzare cumpărare încheiat între pârât ele B. şi C. nu are ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul promitentului cumpărător, nefiind necesară anularea acestui act juridic, recurenta apreciază greşită concluzia instanţelor de fond. Câtă vreme contractul de vânzare cumpărare dintre pârâtele A. şi B. a fost anulat, prin aplicarea principiului resoluto jure dantis resolvitus jus accipientis, se impunea şi anularea antecontractului dintre B. şi pârâta C., acest act juridic fiind unul subsecvent. Situaţia încheierii unui antecontract de vânzare cumpărare nu constituie o excepţie de la aplicarea acestui principiu (care nu se limitează la actele translative de proprietate).

Decizia atacată este criticată şi în ce priveşte soluţionarea motivului de apel referitor la cheltuielile de judecata acordate de instanţa de fond şi menţinute de instanţa de apel. Apreciază că în ceea ce priveşte cheltuielile de judecata la care a fost obligată către intimata Municipiul Bucureşti şi respectiv către intimata C., sunt excesiv de mari şi ar fi trebuit să facă obiectul analizei instanţei în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul reducerii onorariului de avocat la un cuantum rezonabil. Faptul ca litigiul a durat mai mulţi ani nu justifică acordarea unor cheltuieli de judecata constând în onorariu de avocat pentru fiecare termen de judecata şi nici pentru termenele de judecată acordate pentru soluţionarea unor cereri de preschimbare a primului termen de judecata şi respectiv de reexaminare a modului de plată a taxei de timbru. Mai mult, o mare parte din termenele de judecată acordate nu au presupus discuţii ample, ci au fost provocate de întârzierea rapoartelor de expertiza ori răspunsului la obiecţiuni. În plus, instanţa de judecată are posibilitatea să reducă aceste cheltuieli tocmai pentru a le pune în acord cu valoarea muncii prestate de avocat, iar nu în acord cu durata procesului.

De asemenea, consideră netemeinică şi nelegală obligarea sa la plata unor cheltuieli de judecată în apel către intimata C., în condiţiile în care instanţa a respins toate apelurile formulate în cauză. Astfel, urmează ca instanţa de recurs să observe ca apelul C. împotriva sentinţei instanţei de fond a fost respins ca fiind lipsit de interes. Din această perspectivă, Spitalul nu a căzut în pretenţii faţă de intimata C., astfel încât să poată fi obligat la plata unor cheltuieli de judecata în apel.

Pentru toate motivele prezentate, solicită admiterea recursului.

2. Prin cererea de recurs formulată de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General se solicită admiterea recursului, modificarea, în parte, a sentinţei atacate, în sensul admiterii apelului şi respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către Spitalul Marie Curie şi obligarea acestuia la plata, integrală, a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de recurs, pârâtul a susţinut nelegalitatea deciziei atacate pentru aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1, 7 şi 9 din Legea nr. 10/2001.

Consideră eronat argumentul potrivit căruia decizia de restituire atacată este lovită de nulitate întrucât s-a dispus restituirea în natură pe un alt amplasament, deoarece dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, prin compensare, cu alte bunuri, chiar imobile. Astfel, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede posibilitatea ca, în cazurile în care restituirea în natură, care reprezintă regula, nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Aceste măsuri vor consta în compensare cu alte bunuri (mobile/imobile) sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării.

Din raportul de expertiză tehnică judiciară depus la dosarul cauzei la termenul din data de 9 septembrie 2016 rezultă că amplasamentul suprafeţei de 2.982 mp din parcela xb, este pe strada x, fiind afectat de blocuri de locuinţe, trotuare, post transformare, spaţii verzi, parcaje şi alee pietonale/auto. În consecinţă, acest imobil nu poate face obiectul restituirii în natură, ca atare se impunea ca acesta să fie restituit prin echivalent

Sunt evocate şi dispoziţiile art. 1.7 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 care reglementează posibilitatea legală ca măsurile reparatorii să fie făcute prin echivalent prin compensare cu orice bunuri sau servicii disponibile, deci inclusiv cu alte terenuri.

În speţă, pentru o parte din terenul ce nu se putea fi restitui în natură, entitatea învestită cu soluţionarea notificării a decis acordarea unei măsuri reparatorii prin echivalent, mai exact compensarea prin acordarea unui alt teren.

Din această perspectivă, în opinia recurentei, sunt eronate concluziile instanţei de apel potrivit cărora "măsurile reparatorii sunt expres prevăzute de lege, fie în sensul restituirii în natură, care în niciun caz nu echivalează cu restituirea pe un alt amplasament, fie compensarea cu alte bunuri şi servicii, iar compensarea cu alte bunuri nu putea fi avută în vedere decât în condiţiile reglementate de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001".

Apreciază că nu are relevanţă tipul de deciziei de restituire (în natură/prin echivalent), ci legalitatea măsurii reparatorii dispuse, măsură care este conformă dispoziţiilor legale, cu atât mai mult cu cât legea nu reglementează, ca motiv de nulitate a deciziei de restituire, omisiunea primarilor de a afişa lunar tabelul prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Totodată, apreciază că au fost cenzurate eronat cheltuielile de judecată la plata cărora Spitalul Marie Curie a fost obligat către Municipiul Bucureşti, drept pentru care solicită obligarea Spitalului la plata integrală a cheltuielilor de judecată.

3. Prin cererea de recurs, pârâta SC C. România Societate în Comandită a solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea încheierii pronunţata în 28 martie 2018 de Curtea de Apel Bucureşti, în sensul respingerii excepţiei lipsei de interes a apelului formulat de către C. România Societate în comandită, casarea Deciziei civile nr. 397/A din 18 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru cauze cu minori şi familie şi trimiterea cauzei în rejudecare; în subsidiar, modificarea încheierii din 28 martie 2018 şi a Deciziei civile nr. 397/A din 18 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru cauze cu minori şi familie, în sensul respingerii excepţiei lipsei de interes a apelului declarat de C. şi admiterea apelului împotriva Sentinţei civile nr. 1687 din 22 decembrie 2018, a încheierii de şedinţa din 8 iunie 2012, a încheierii de îndreptare eroare materiala din 28 iulie 2017 şi încheierii de îndreptare eroare materiala din 29 august 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată şi a obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Consideră eronată concluzia instanţei de apel relativ la respingerea, ca lipsit de interes, a apelului pe care l-a declarat împotriva Sentinţei civile nr. 1687 din 22 decembrie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, întrucât constatarea nulităţii dispoziţiei de restituire şi a contractului de vânzare dintre A. şi B., afectează executarea antecontractului încheiat între C. şi B. Pretinde că, în cererea de chemare în judecată nu s-a menţionat că C. a fost chemată în judecată doar în ceea ce priveşte petitul privind anularea antecontractului, ceea ce rezultă că C. are un interes legitim şi actual să atace soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte nulitatea dispoziţiei de restituire şi a contractului prin care B. a dobândit dreptul de proprietate.

Având în vedere ca nu s-a soluţionat, pe fond, apelul C. decât în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată acordate în prima instanţa, solicită casarea încheierii din 28 martie 2018 şi a deciziei civile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei în rejudecarea apelului C.

Pe fondul cauzei, recurenta invocă nelegalitatea deciziei atacate pentru motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor motive de recurs, recurenta pretinde că reclamantul nu a făcut dovada ca este titularul unui drept de folosinţa gratuită/administrare pentru a contesta dispoziţia de restituire în natură şi actele subsecvente ce au urmat. În ipoteza în care imobilul ar fi fost în folosinţă gratuită a reclamantului, atunci Primăria Municipiului Bucureşti nu ar fi dispus restituirea imobilului prin Dispoziţia nr. 12372 din 21 decembrie 2009 şi nici nu s-ar fi încheiat Protocolul nr. 24002 din 4 ianuarie 2010. În plus se pretinde că doar o parte a imobilului ar fi afectată de către spaţiul având destinaţia de colectare a gunoiului, spaţiu care este relativ mic raportat la suprafaţa totală a imobilului de 4.481 mp, iar invocarea unei nulităţi totale este nejustificată.

Arătă că în precizarea depusă de reclamant la acţiune se susţine că întreg imobilul ce a făcut obiectul restituirii ar fi în administrarea sa, or în acţiunea introductivă a afirmat ca doar o parte a imobilului ar fi fost ocupată de către reclamant. Dacă în acţiunea introductivă se făcea referire doar la o platforma betonată pe care ar fi fost amplasat un punct de colectare a gunoiului, prin precizarea depusă, reclamantul arată că imobilul în cauză ar fi fost parţial punct de colectare a deşeurilor, iar parţial spaţiu verde, fiind în administrarea Spitalului Marie Curie. De altfel şi din raportul de expertiză extrajudiciara depus de reclamant, care nu le este opozabil, rezultă ca doar o parte din imobil s-ar suprapune cu terenul pe care Spitalul pretinde ca l-ar avea în administrare. Or, în mod evident este clar că nu poate fi vorba de bună credinţă din partea reclamantului. Nu se face în nici un fel dovada ca imobilul ar fi spaţiu verde şi oricum dacă ar fi aşa, aceasta nu ar fi un impediment pentru restituirea imobilului. Consideră că în aceste circumstanţe, trebuia admisă excepţia lipsei de interes a cererii de chemare în judecată şi, ca atare, respinsă acţiunea.

Apreciază că nu există niciun impediment legal pentru restituirea în natură a imobilului astfel cum este descris în dispoziţia de restituire.

Arătă că, în speţă, au fost efectuate trei rapoarte de expertiza. Primul raport de expertiză a fost unul contestat de toate părţile, astfel s-a dispus efectuarea unui al doilea raport de expertiză de o comisie de 3 experţi, la care toate părţile au avut obiecţiuni. Nici prin acest raport nu a fost identificată parcela de 2.982 mp, astfel a fost nevoie de o completare a acestui raport, dar a avut loc o în mod cert o identificare greşită a parcelei respective de către prima comisie de experţi. Prin folosirea unor planuri vechi la alta scara, s-a ajuns la o reconstituire aproximativă şi, astfel, a fost afectată precizia concluziilor primei întrucât s-au folosit planuri la scară diferită de cea a planurilor anexate la raportul de expertiză, circumstanţe în care apar diferenţe semnificative care afectează calculul suprafeţelor de teren.

Coroborat cu opinia separată a dlui expert S. conform căruia parcela în suprafaţa de 2.977 mp s-ar identifica atât sub adresa de pe str. x A, cât şi sub adresa de pe str. x şi ar face parte din terenul ce compunea parcul întreprinderii BB., rezultă ca este posibil ca parcela revendicată de familia K. să se afle mai la nord de amplasamentul indicat în al doilea raport de expertiza, respectiv pe terenul folosit efectiv de Spital. Identificarea imobilului restituit s-a făcut în baza unei expertize întocmite de către expertul D., ulterior dispunându-se restituirea. Pretinde că, imobilul antecesorilor numitei O. se afla în întregime pe amplasamentul ce a făcut obiectul reconstituirii, sens în care invocă Adresa nr. x din 28 iunie 1962 emisă de Secţiunea Financiara, din care rezultă ca suprafaţa de 0,54 ha situata pe str. x a fost preluată de la M.

Conţinutul formal al dispoziţiei de restituire nu e incompatibil cu o restituire, prin echivalent, prin compensarea cu alt imobil. Chiar dacă restituirea nu s-a făcut pe vechiul amplasament şi în cuprinsul dispoziţiei de restituire se face referire la restituirea în natură, apreciază că este un formalism excesiv din partea instanţei de apel, care a apreciat că dispoziţia este lovita de nulitate. Or, deşi instanţa de apel admite subsidiaritatea restituirii prin echivalent, raţionamentul nu este continuat, în sensul că nu aplică principiul conversiunii actului juridic prevăzut de art. 978 C. civ., în temeiul căruia un act juridic civil nul, adică inapt de a produce efecte juridice este înlocuit cu unul valabil. Lipsa unor formalităţi din partea Municipiului Bucureşti, cum ar fi lipsa tabelului cu bunurile disponibile pentru compensare nu este de natură sa atragă nulitatea dispoziţiei din moment ce bunul respectiv a fost, în fapt, disponibil.

Recurentul pretinde că ar exista un dubiu în privinţa faptului că terenul care a fost dat în compensare este cel notificat de moştenitorii numitei K.. Un indiciu în acest sens este ca moştenitorii numitei K. nu au atacat dispoziţia de restituire, deşi aceasta a fost emisă de aproape 10 ani. Chiar şi în ipoteza în care restituirea s-ar fi făcut pe alt amplasament decât cel al antecesorilor numitei O., ar fi incidente dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 din care rezultă ca se pot acorda măsuri reparatorii în echivalent inclusiv prin acordarea unor alte bunuri (imobile). Numita O. a avut calitatea de persoana îndreptăţită la restituirea imobilelor în baza Legii nr. 10/2001. Autorii numitei O., respectiv J. şi Q., au dobândit terenurile revendicate prin cumpărare de la numitul G., astfel cum rezultă din Contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat sub nr. x din 11 martie 1932 şi transcris sub nr. x din 11 martie 1932.

Apreciază că sunt îndeplinite toate celelalte condiţii legale pentru menţinerea valabilităţii dispoziţiei de restituire. Reclamanta susţine ca spitalul ar fi fost construit pe str. x şi ar fi făcut obiectul exproprierii în baza Decretului nr. 134/1979, în anexa căruia nu ar fi figurat antecesorii numitei O., însă legea specială prevede mai multe cazuri de preluare abuzivă. Imobilul în cauză este, de fapt, în vecinătatea imobilului deţinut de reclamanta, de altfel numita O. prin notificările depuse în baza Legii nr. 10/2001 nu a solicitat sa i se restituie imobile situate la adresa indicata de către reclamanta: Bld. C-tin Brâncoveanu nr. 110. În plus expertul a constatat ca terenul restituit în natură este liber. Deci nu prezintă importanta faptul ca foştii proprietari ai imobilului deţinut de reclamanta au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 şi notificările respective au fost soluţionate prin acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, deoarece amplasamentul terenului deţinut de către reclamanta şi cel al imobilului în cauza sunt diferite.

Reclamanta a invocat faptul că imobilul nu ar fi liber, invocând art. 10 alin. (5) şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, însă nu face dovada existentei unei construcţii pe imobil, şi nici nu prezintă vreo autorizaţie în acest sens. Dacă ar există construcţii aşa cum pretinde reclamanta, şi în acest caz se putea dispune restituirea în natură, dacă nu se face dovada edificării în mod legal a respectivelor construcţii. Chiar şi în ipoteza în care susţinerile reclamantei ar fi adevărate, noţiune de spaţiu de colectarea a gunoiului este diferită de noţiunea a amenajare de utilitate publică a localităţilor rurale şi urbane. În cazul de faţă nu ar fi vorba de spaţiu amenajat de autorităţile locale aşa cum rezultă din textul de lege, ci de un spaţiu care ar fi amenajat de către reclamantă. De asemenea, arată că reclamanta nu exclude că platforma să fi fost edificată după întocmirea raportului de expertiză, adică după formularea notificărilor în baza Legii nr. 10/2001, ipoteză în care apar ca incidente dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deoarece ar constitui o schimbare de destinaţie şi o grevare a terenului.

Nici existenţa unui spaţiu verde nu este un impediment pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, fiind evocată practica judiciara depusă la termenul din 10 mai 2013: Decizia nr. 289/A din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Cluj; Decizia nr. 19/C din 3 februarie 2010 a Curţii de Apel Constanta.

În ceea ce priveşte valabilitatea contractului încheiat de B., nu a fost luată în considerare buna credinţa a dobânditorului. La momentul încheierii contractului dintre A. şi B., dispoziţia de restituire emisă are forţa juridica a unui act autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliara. Instanţa de apel a ignorat prezumţia bunei credinţe a pârâtei B., care constituie o excepţia de la nulitatea actului subsecvent în cazul constatării nulităţii actului principal. Nu se poate susţine ca pârât a B. putea sa cunoască eventualele vicii ale dispoziţiei de restituire în ceea ce priveşte amplasamentul imobilelor pentru care s-a formulat cererea de restituire, din moment ce expertul D. a identificat imobilele pe amplasamentul care rezultă din dispoziţia de restituire. Au existat dificultăţi de identificare a imobilelor pe care le-au avut toţi experţii pe întreaga durata a litigiului.

Printr-o altă critică se pretinde soluţionarea greşită a motivului de apel referitor la cheltuielile de judecata solicitate în faţa primei instanţe. Arată că a solicitat în faţa primei instanţe obligarea reclamantului la plata onorariului avocaţial în cuantum total de 148.729,85 RON. Consideră că instanţa de fond a acordat eronat doar suma de 56595,46 RON cu titlu de onorariu de avocat, fără a lua în considerare contravaloarea facturilor nr. x din 28 februarie 2013, nr. x din 13 mai 2013, nr. x din 21 iunie 2013, nr. x din 10 octombrie 2013, nr. x din 14 noiembrie 2013, nr. x din 20 ianuarie 2014, nr. x din 18 martie 2014, nr. x din 16 mai 2014, nr. x din 28 iunie 2014, nr. x din 09 septembrie 2014, nr. x din 14 decembrie 2015, nr. x din 22 ianuarie 2016, nr. x din 29 februarie 2016, nr. x din 19 aprilie 2016, nr. x din 8 iunie 2016, nr. x din 9 noiembrie 2016 şi nr. x din 9 decembrie 2016.

Consideră pe deplin justificat cuantumul cheltuielilor de judecata solicitate în prima instanţă, deoarece toate aceste dovezi ale încasării facturilor de plată, precum şi extrasele de cont aferente, în condiţiile în care aceste facturi s-au achitat alături de alte facturi emise pentru alte servicii prestate către pârât a C. România au fost depuse la instanţa de fond, dar şi în apel.

Arătă că în prima instanţă au fost fixate un număr de peste 40 de termene de judecata, fapt care a necesitat prezentarea în mod repetat în faţa instanţei a avocatului care s-a deplasat de la Cluj-Napoca. Cauza este una complexă, cu foarte multe aspecte juridice care au trebuit a fi analizate, dezbătute în faţa instanţei şi pentru care s-au depus în mod repetat note de şedinţă, practică judiciară, s-au formulat cereri la diverse instituţii. Nu în ultimul rând s-au efectuat trei rapoarte de expertiză şi la fiecare raport s-au formulat mai multe răspunsuri la obiecţiunile părţilor inclusiv la cele formulate de intimata C. România Societate în comandită. Avocatul a fost cel care s-a deplasat şi la faţa locului când s-au făcut măsurătorile la raportul de expertiză.

Recurenta solicită a fi acordate, în totalitate, şi cheltuielile de judecată efectuate în apel, respectiv suma de 19.964,55 RON şi nu doar 5.000 RON cât s-a acordat prin decizia atacată. În probaţiune, invocă actele existente la dosar, pe care înţelege să le mai depună încă o dată, în dovedirea sumelor reprezentând cheltuielile de judecată relativ la facturile care nu au fost luate în considerare de instanţa de fond.

În drept, recurenta a invocat art. 304 pct. 8 şi 9, art. 312 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului formulat.

Prin întâmpinările formulate, Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Sklodowska Curie" solicitat respingerea cererilor de recurs formulate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi SC C. România.

De asemenea, intimaţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi SC C. România au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Sklodowska Curie".

Examinând, în limitele controlului de legalitate, motivele de recurs formulate în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge ca nefondate cererile de recurs, având în vedere următoarele considerente care vor complini motivarea deciziei atacate, după cum urmează:

I. Relativ la recursul declarat de reclamanta Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Sklodowska Curie":

Cu titlu preliminar, se impune a sublinia faptul că, din cuprinsul cererii de recurs rezultă că anumite critici vizează modul de interpretare a materialului probator de către instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, cu consecinţa reevaluării situaţiei de fapt. Aceste critici nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. şi, ca atare, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie. Astfel, în contextul legislativ actual, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele, ci doar competenţa de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond. Prin urmare, criticile care tind la reevaluarea probelor şi schimbarea situaţiei de fapt, reţinută în etapele procesuale anterioare, reprezintă aspecte de netemeinicie care nu vor face obiect al controlului judiciar în recurs, deoarece dezvoltarea unor atare motive de recurs nu se încadrează în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. În consecinţă, dând curs dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la analizarea acelor critici care se înscriu în textul de lege evocat.

Prin urmare, structurând criticile de nelegalitate din recursurile cu care a fost legal învestită, Înalta Curte reţine următoarele:

1. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susţinut, în esenţă, nelegalitatea deciziei atacate întrucât, în mod eronat, dispoziţia de restituire contestată în cauză a fost anulată numai în ceea ce priveşte suprafaţa de 2759,62 mp şi nu pentru întreaga suprafaţă solicitată de 4.481 mp. Reclamanta a pretins că are un drept de administrare pentru o suprafaţă mai mare din cea restituită (4.481 mp) şi nu doar pentru parcela K., cuprinsă în limitele Decretului de expropriere nr. 134/1979.

Relativ la regimul juridic al terenului litigios, s-a mai susţinut că, terenul în litigiu, făcea parte - până în momentul emiterii dispoziţiei de restituire în natură nr. 12372 din 21 decembrie 2009 - din suprafaţa totală de aproximativ 28.000 mp aflată în proprietatea publică a Municipiului Bucureşti, conform Ordonanţei nr. 70/2002 şi H.G. nr. 1096/2002, iar Spitalul este unitate de interes public local, fiind menţionat în anexa la H.G. nr. 1096/2002 în lista imobilelor care au fost trecute în proprietatea publică a Municipiului Bucureşti. Se pretinde că, în baza H.C.L. Sector 4 nr. 80 din 31 august 2006, tot terenul a fost dat în administrarea Spitalului, astfel încât dreptul său de administrare nu se limitează doar la suprafaţa de teren identificată în decretul de expropriere.

În contextul expus, recurenta consideră că, în ipoteza în care dispoziţiile legale instituite de Legea nr. 10/2001 ar fi prevăzut posibilitatea restituirii în natură a terenului litigios, care face parte din domeniul public, se impunea ca imobilul să fie trecut din domeniul public al Municipiului Bucureşti în domeniul privat al acestuia, fapt ce nu era posibil, deoarece, doar bunurile care nu mai deservesc uzului public sau care nu mai sunt de interes public puteau fi trecute în domeniul privat al statului/unităţii administrativ-teritoriale, ipoteză care nu se identifică în cauză.

Critica recurentei, deşi susceptibilă de încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este fondată.

Legea nr. 10/2001 vizează restituirea bunurilor care fac obiectul acestui act normativ reparatoriu, restituire care nu este condiţionată de nicio distincţie privind apartenenţa bunului, obiect al solicitării, la domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ - teritoriale. Mai mult decât atât, prevederile Legii nr. 10/2001 au un caracter special în raport cu alte acte normative anterioare, respectiv Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia şi, în măsura în care acesta din urmă conţine alte măsuri, prevederile actului normativ special se aplică cu prioritate în raport cu respectivele măsuri.

Legile nr. 213/1998 şi nr. 10/2001 au domenii distincte de reglementare, prima vizând proprietatea publică şi regimul juridic al acestora, cea de a doua, regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv. În acest context normativ, dispoziţiile care reglementează apartenenţa bunurilor la domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ - teritoriale, prevăzute de Legea nr. 213/1998, au caracter general, iar normele referitoare la restituirea imobilelor preluate abuziv şi care formează obiectul Legii nr. 10/2001, au un caracter special, derogatoriu.

Conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură se dispune indiferent dacă bunul face sau nu parte din domeniul public, prin urmare, indiferent dacă, anterior intrării sale în vigoare, regimul juridic al bunului era reglementat de Legea nr. 213/1998.

Excepţiile de la măsura restituirii sunt, de asemenea, strict reglementate de Legea nr. 10/2001 şi niciunul dintre cazurile de excepţie nu vizează apartenenţa bunului la domeniul public.

Sub acest aspect, edificatoare sunt dispoziţiile înscrise în art. 6.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 potrivit cărora "în cursul procedurii administrative de soluţionare a notificărilor nu prezintă relevanţă afectaţiunea juridică actuală a imobilelor solicitate, fiind fără relevanţă juridică calificările Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sau alte acte normative subsidiare acesteia. Pentru aceste considerente, deţinătorul imobilului care, la data soluţionării notificării, este calificat ca fiind bun proprietate publică are competenţa de a dispune restituirea bunului în natură, fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare".

Includerea terenului în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale nu poate avea consecinţa pretinsă de recurentă şi nu poate afecta modalitatea de reparaţie stabilită prin dispoziţia de restituire supusă controlului de legalitate din moment ce, în prezent, terenul în privinţa căruia a fost menţinută restituirea în natură este liber de construcţii, în accepţiunea legii speciale, iar caracteristicile specifice bunului din domeniul public (imprescriptibilitate, insesizabilitate, inalienabilitate) reglementate în Legea nr. 213/1998 vizează acele bunuri pentru care statul sau unităţile administrativ-teritoriale justifică dreptul de proprietate dobândit în mod legal, nu şi pentru cele preluate în mod abuziv şi care trebuie să se întoarcă în patrimoniul adevăratului titular al dreptului, în condiţiile legii speciale de reparaţie.

Faptul că terenul aflat în administrarea recurentei-reclamante nu ar fi fost limitat doar la cel prevăzut în Decretul de expropriere nr. 139/1979 nu este în măsură a înlătura principiul consacrat de Legea nr. 10/2001, respectiv cel al prevalenţei restituirii imobilelor în natură, de vreme ce din situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond nu au fost identificate situaţii pe care legea specială le exceptează de la restituirea în natură, aspect care va fi dezvoltat în examinarea unei alte critici de nelegalitate.

În legătură cu terenul aflat în administrarea sa, recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată pe motiv că instanţa de apel a respins, greşit, solicitarea formulată în legătură cu necesitatea completării probei cu expertiză prin care să se identifice suprapunerea între tot terenul aflat în administrarea Spitalului, inclusiv cel dobândit în afara decretului de expropriere şi terenul restituit în natură prin dispoziţia care face obiectul cauzei de faţă.

Critica recurentei nu poate fi primită, deoarece administrarea probelor pentru identificarea bunului litigios este atributul exclusiv al instanţelor de fond şi ţine de temeinicia hotărârii.

În cauză, instanţa de apel a respins solicitarea reclamantului privind încuviinţarea probei cu expertiză topografică, prin care se urmărea a se dovedi că suprafaţa de suprapunere este mai mare decât cea avută în vedere de prima instanţă, prin hotărârea atacată. Astfel, s-a avut în vedere că, în apel, reclamantul nu a depus alte înscrisuri decât cele ce avute în vedere, în cursul cercetării judecătoreşti desfăşurate în faţa primei instanţe, cu ocazia întocmirii rapoartelor de expertiză, a răspunsurilor la obiecţiuni şi a explicaţiilor date de experţi, existând suficiente elemente pentru a analiza criticile cu privire la întinderea suprafeţei de suprapunere, prin coroborarea tuturor mijloacelor de probă.

Or, susţinerile privind modalitatea de efectuare a expertizei tehnice, precum şi cele care vizează respingerea solicitării privind încuviinţarea probei cu expertiză în scopul identificării unor suprapuneri de teren între întreaga suprafaţă deţinută de recurentă (şi nu doar cea rezultată din actul de expropriere) şi suprafaţa de teren prevăzută în dispoziţia de restituire reprezintă chestiuni de apreciere şi interpretare de către instanţa de apel a probatoriilor administrate. În acest context circumstanţial, Înalta Curte are în vedere că aspectul referitor la calitatea probatoriilor administrate de părţi şi aprecierea dată de judecători valorii materialului probator administrat în scopul soluţionării raportului juridic litigios reprezintă o chestiune de temeinicie şi nu de legalitate a hotărârii care nu intră în sfera controlului instanţei de recurs, în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Recurentul - reclamant a mai invocat, în cuprinsul motivelor de recurs faptul că prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea modificatoare a arătat că este cel care a deţinut, cu drept de administrare, terenul restituit în natură, context în raport cu care a apreciat că notificările formulate de O. trebuiau să-i fie adresate spre soluţionare, deoarece avea calitatea de unitate deţinătoare, conform dispoziţiilor legii speciale. Sub acest aspect, recurentul a pretins că, deşi aceste neregularităţi au fost evocate în faţa instanţei de fond, în mod eronat instanţa de apel a reţinut că aspectele semnalate ar fi fost invocate abia în apel şi, întrucât aceste motive de nelegalitate, care vizează dispoziţia contestată, nu au fost analizate de instanţa de apel, s-a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat.

Susţinerile recurentului nu sunt întemeiate, întrucât aspectul evocat de reclamant privind încălcarea dispoziţiilor art. 294 şi 295 C. proc. civ. trebuie examinat din perspectiva limitelor efectului devolutiv determinat de cele supuse judecăţii în primă instanţă şi a contextului analizei realizată de instanţa de apel.

Soluţia instanţei de apel, în sensul neanalizării acelor critici de nelegalitate, este corectă în raport de incidenţa dispoziţiilor art. 294 şi 295 C. proc. civ.

În cursul judecării cauzei în faţa primei instanţe, evocând conţinutul art. 9 din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia "imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini", reclamantul a susţinut nulitatea dispoziţiei nr. 12372/2009, motivat de încălcarea dispoziţiilor legale privind emiterea de către unitatea deţinătoare a dispoziţiei de soluţionare a notificării. Referitor la aceste susţineri, instanţa de fond a reţinut că acestea reprezintă motive noi de nulitate a dispoziţiei de restituire, contestată în cauză şi, deşi au fost evocate de reclamant în cuprinsul cererii modificatoare, depusă la data de 04 decembrie 2015, aspectele nu au fost examinate de instanţa de fond, justificat de împrejurarea că cererea modificatoare a fost depusă cu depăşirea termenului procedural, drept pentru care a fost respinsă, ca tardivă, prin încheierea din data de 12 februarie 2016.

Astfel, instanţa de fond a avut în vedere că, prin "notele scrise", depuse la data de 04 decembrie 2015, reclamantul formulează motive de nulitate suplimentare faţă de cererea de chemare în judecată, sens în care a apreciat că aceasta reprezintă o cerere modificatoare, în sensul art. 132 C. proc. civ., care trebuia depusă la prima zi de înfăţişare. Or, cererea modificatoare a fost depusă la dosar la data de 04 decembrie 2015, după aproximativ 4 ani de la introducerea cererii iniţiale şi, faţă de poziţia procesuală a pârâţilor care au invocat tardivitatea depunerii acesteia, instanţa de fond a respins cererea modificatoare, ca tardiv formulată.

Această modalitate de soluţionare a cererii sale modificatoare nu a fost criticată de reclamant, prin apelul declarat împotriva hotărârii instanţei de fond, motivele noi de nulitate care vizau dispoziţia de restituire fiind, însă, semnalate spre analiză, direct, instanţei de apel. În contextul în care instanţa de fond nu a procedat la examinarea acestor motive suplimentare de nulitate, motivat de împrejurarea că au fost formulate tardiv, cu depăşirea termenului procedural de modificare a acţiunii iniţiale, aspect necontestat în apel, rezultă că reclamantul nu era în drept să le supună analizei, direct, instanţei de apel. În acest context, prin decizia recurată, s-a apreciat corect asupra faptului că invocarea acestor motive suplimentare de nulitate, în această fază procesuală, ar conduce la schimbarea cauzei juridice a acţiunii iniţiale, atât timp cât curtea de apel în soluţionarea cauzei era limitată, potrivit dispoziţiilor art. 294 - 295 C. proc. civ., la ceea ce s-a apelat şi, respectiv, la ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă, în respectarea principiilor tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

Printr-un alt motiv de recurs a fost invocată nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul încălcării dispoziţiilor art. 3 şi 9 din Legea nr. 10/2001, motivat de împrejurarea că instanţa de apel nu a efectuat verificări concrete în ceea ce priveşte justificarea calităţii de persoană îndreptăţită a notificatoarei, respectiv a autoarei intimate-pârâte SC A. SRL. S-a pretins reţinerea eronată a calităţii de persoană îndreptăţită a notificatoarei de vreme ce autorii acesteia nu apar menţionaţi în Decretul de expropriere nr. 134/1979.

Critica recurentului, deşi susceptibilă de încadrare în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este întemeiată şi nu poate atrage modificarea deciziei atacate.

Astfel, cum rezultă din situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, ca urmare a analizării materialului probator administrat în cauză, prin actul de partaj voluntar nr. 4632 din 3 martie 1924, G. a dobândit două terenuri: parcela x (1 ha şi 1.977 mp) şi 205 (8.040 mp), iar ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/11 martie 1932, G. a transmis către numita J. dreptul de proprietate în privinţa a două terenuri cu suprafaţa de 2.977 mp (parte din parcela xa) şi, respectiv, 2.982 mp (parte din parcela xb). Instanţele de fond au reţinut că cele două suprafeţe de teren nu erau învecinate, neavând o limită comună, aspect desprins şi din examinarea Actului de vânzare-cumpărare nr. x din 11 martie 1932 prin care şi numita K. a dobândit două suprafeţe de teren identice cu cele vândute de G. către J.

Notificatoarea O. este unica moştenitoare a tatălui său, P., care moştenise terenurile de la părinţii săi, J. şi Q., în baza: Certificatului de moştenitor nr. x/1968 (conexat cu Certificatul de moştenitor nr. x/1968), a Certificatului de moştenitor nr. x/2009 şi a Certificatului de moştenitor nr. x/2009.

Recurenta a susţinut reţinerea greşită a calităţii notificatoarei O. de persoană îndreptăţită la restituire, în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, întrucât suprafaţa de 2.982 mp (parcela xb) nu era menţionată în certificatul de moştenitor din 1968 şi nici nu figura în anexele Decretului de expropriere nr. 134/1979.

Susţinerea recurentului nu poate fi primită, întrucât situaţia juridică a terenurilor care au aparţinut autorilor notificatoarei a fost corect stabilită în conformitate cu dispoziţiile legale în materie şi probele administrate în cauză. Astfel, după cum s-a arătat, Actul de vânzare-cumpărare nr. x din 11 martie 1932 atestă faptul că autoarea notificatoarei, J. a achiziţionat atât suprafaţa de 2.982 mp - parcela xb, cât şi terenul în suprafaţă de 2.977 mp - parcela xa. În ceea ce priveşte modalitatea de preluare a acestor suprafeţe de teren, instanţele de fond au stabilit că aceste imobile au fost preluate de M., utilizate, apoi, de Întreprinderea BB., acesta fiind şi motivul închiderii rolului agricol cu care figura J., astfel cum rezultă din Adresa nr. x din 28 iunie 1962. Totodată, potrivit Adresei nr. x din 20 octombrie 2009 emisă de N., terenul în suprafaţă de 0,54 ha situat în str. x a intrat în M. de la fostul proprietar J., iar potrivit Adresei nr. x din 22 iulie 2009 emisă de Primăria Popeşti Leordeni rezultă că în tabelul nominal anexa 1 cu membrii cooperatori care au adus teren în cooperativă sau, după caz, a fost preluat de cooperativă, figurează J., la poziţia nr. 107, cu o suprafaţă totală de 0,54 ha. Existenţa acestei suprafeţe de teren agricol de 0,54 ha în proprietatea lui J. este confirmată şi de extrasul din registrul agricol, în care aceasta figura cu următoarele suprafeţe: 0,29 ha arabil în str. x, 0,25 ha arabil în Dealul Cernei fără număr şi 0,06 ha curţi în str. x.

Împrejurarea că terenurile care au aparţinut familiei J. şi Ştefan nu au făcut obiectul exproprierii şi, că, în anexa la Decretul de expropriere nr. 134/1979 nu au figurat antecesorii notificatoarei O. nu poate avea semnificaţia că imobilul notificat nu se încadrează în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001. Preluarea unui imobil în baza unui decret de expropriere emis în perioada de referinţă a legii speciale este doar unul dintre cazurile de preluare abuzivă reglementate de Legea nr. 10/2001. Or, articolul 2 din Lege stipulează cazurile de preluare abuzivă, iar în cuprinsul art. 2 lit. i) legiuitorul a prevăzut, expres, că se încadrează în sfera de aplicare a legii speciale şi orice alte imobile preluate fără titlu sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.

Or, în cauză, instanţele de fond au reţinut că suprafeţele de teren care au aparţinut autorilor numitei O. se aflau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în deţinerea statului, ca urmare a preluării abuzive, prin colectivizare, la nivelul anului 1962. În acest context, menţionarea în cuprinsul certificatului de moştenitor din 1968 a terenului în privinţa căruia instanţele au reţinut faptul colectivizării şi, deci, a preluării abuzive nu are semnificaţia că terenul respectiv s-a aflat în posesia defuncţilor până la data eliberării certificatului de moştenitor, atât timp cât, în raport de data decesului defunctului Q., a fost stabilită calitatea de moştenitor a soţiei supravieţuitoare, J. Drept urmare, concluzia instanţei de apel relativ la modalitatea de preluare a terenului litigios se vădeşte a fi în conformitate cu dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, iar faptul menţionării suprafeţei de teren şi în masa succesorală a defunctei J., corespunde realităţii juridice întrucât la momentul decesului lui Q., bunul intrase deja în patrimoniul soţiei sale supravieţuitoare. Astfel, deşi suprafaţa de teren nu a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 134/1979, aceasta a fost preluată de la autorii notificatoarei, prin colectivizare de către M., fiind stăpânită ulterior de Întreprinderea BB.. În acest context, calitatea notificatoarei O. de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv şi care au aparţinut autorilor acesteia, J. şi Q. a fost corect reţinută, în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a respins, eronat, solicitarea formulată în legătură cu depunerea, în cadrul probei cu înscrisuri, a originalului notificărilor depuse de către O.. Recurentul-reclamant a justificat necesitatea depunerii originalului acestor înscrisuri faţă de pretinsele neregularităţi evocate în legătură cu termenul şi înregistrarea acestor notificări.

Critica recurentului nu poate face obiectul controlului de legalitate în recurs, întrucât nu poate fi circumscrisă motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Referitor la înfăţişarea originalelor celor două înscrisuri, instanţele de fond au apreciat că solicitarea nu este utilă pentru soluţionarea cauzei, întrucât prin cererea de chemare în judecată nu au fost invocate neregularităţi referitoare la data înregistrării notificărilor la Primăria Municipiului Bucureşti şi nici în legătură cu semnăturile cuprinse pe cele două notificări formulate de numita O. Or, prin criticile formulate, reclamantul nu evocă neregularităţi în privinţa modului în care au fost analizate şi încuviinţate probele, ci aspecte referitoare la modul de apreciere a utilităţii probelor care reprezintă o chestiune de temeinicie, care constituie apanajul instanţelor de fond şi care nu poate fi cenzurată în recurs, astfel cum urmăreşte, în realitate, recurentul.

Printr-un alt motiv de recurs, reclamatul a invocat nelegalitatea deciziei atacate întrucât a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 şi 11 din Legea 10/2001. În esenţă, reclamantul a arătat că terenul, în privinţa căruia a fost menţinută dispoziţia de restituire în natură, nu este liber în sensul dispoziţiilor legale. Se pretinde că, la data restituirii în natură, terenul era afectat de amenajări de utilitate publică, fiind ocupat (în parte) de curtea spitalului. S-a arătat că, pe teren era amplasată o platformă betonată, o magazie care avea destinaţia de spaţiul de colectare a deşeurilor şi un spaţiu verde.

Examinând legalitatea deciziei atacate, în raport de situaţia de fapt reţinută în cauză de instanţele de fond, Înalta Curte reţine că, deşi criticile recurentului sunt susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinerile reclamantului nu sunt întemeiate şi nu pot conduce la modificarea hotărârii atacate.

Legea nr. 10/2001 consacră prin art. 1 alin. (1), principiul prevalentei restituirii în natură a imobilelor pentru care s-au depus notificări şi numai în cazul în care această măsură nu este posibilă sau este expres înlăturată de la aplicare, prevede acordarea celorlalte măsuri reparatorii. Cu toate acestea, principiul priorităţii restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 nu poate fi interpretat în sensul că orice suprafaţă de teren liberă de construcţii trebuie restituită în natură. Chiar legea specială instituie anumite excepţii prin care limitează aplicarea principiului restituirii în natură, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 10, care prevăd situaţiile în care restituirea se dispune prin măsuri reparatorii în echivalent.

Dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reglementează situaţia terenurilor pe care au fost edificate construcţii noi, autorizate, prevăzând restituirea în natură către persoana îndreptăţită a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Într-adevăr, potrivit susţinerilor recurentului, legea are în vedere restituirea în natură a suprafeţelor care nu sunt supuse niciunei afectaţiuni, respectiv construcţii terestre noi autorizate, căi de acces, amenajări subterane sau care sunt necesare accesului ori utilizării normale a amenajărilor, spaţiile verzi ce reprezintă o amenajare de utilitate publică, ce are în vedere nevoile comunităţii.

Cu toate acestea, susţinerile recurentului nu pot conduce la reformarea deciziei atacate în sensul modificării soluţiei prin care dispoziţia de restituire, contestată în cauză, a fost deja anulată, însă pentru incidenţa unui alt motiv de nelegalitate, care viza nerespectarea dispoziţiilor art. 1, 7 şi 9 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, din situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, ce nu mai poate fi reevaluată faţă de structura actuală a recursului, rezultă că, întreaga suprafaţă expropriată, prin Decretul nr. 134/1979, a fost integral utilizată pentru înfiinţarea Spitalului Clinic pentru Copii Berceni.

De asemenea, relativ la localizarea suprafeţelor de teren deţinute de J., respectiv a celor două parcele de teren pentru care s-a dispus restituirea în natură, prin dispoziţia nr. 12372 din 21 decembrie 2009, din situaţia de fapt reţinută în cauză, rezultă că suprafeţele de teren respective aveau un amplasament diferit şi că parcelele de teren nr. 290a şi nr. 205b nu se învecinau. Cu privire la suprafaţa de 2982 mp din parcela xb, instanţele de fond au stabilit, în baza probatoriului administrat, că această parcelă de teren este situată la mare distanţă de parcela xa, având alte vecinătăţi şi nu se identifică cu imobilul teren de la nr. 84 (84A) de pe Bd. x, chiar dacă ambele suprafeţe de teren au fost dobândite de autoarea notificatoarei prin acelaşi contract translativ de proprietate. În ceea ce priveşte parcela în suprafaţă de 2977 mp, s-a stabilit că aceasta s-a aflat amplasată pe Bd. x, nr. 84 (84A), parcelă care era situată la sud de terenul deţinut de numita K. la nr. 84.

Urmare a notificărilor formulate de O., Primăria Municipiului Bucureşti a dispus restituirea în natură pentru un teren în suprafaţă de 4.480,51 mp, însă în urma probatoriului administrat instanţele de fond au stabilit că din suprafaţa de teren restituită în natură doar 2.759,62 mp se suprapune peste terenul deţinut în administrare de reclamant. De asemenea, s-a stabilit că, urmare a reconstituirii realizate de experţi a suprafeţelor de pe vechiul amplasament care au aparţinut numiţilor AA. şi K., că terenul pentru care s-a constatat suprapunerea dintre suprafaţa aflată în administrarea spitalului şi cea restituită prin dispoziţia contestată reprezintă, în realitate, parcela fostului proprietar expropriat K., care figurează în anexa la Decretul de expropriere nr. 134/1979, suprafaţă care a fost restituită în natură, prin dispoziţia contestată, în locul parcelei de 2.982 mp al cărei amplasament era la o mai mare distanţă de Bd. x.

Or, în acest context circumstanţial, în mod corect s-a reţinut că motivul determinant pentru anularea parţială a dispoziţiei de restituire în natură, emisă în temeiul Legii speciale, este cel al restituirii unui teren pe un alt amplasament la care autoarea notificatoarei O. nu era îndreptăţită, respectiv pe un alt amplasament decât cel pe care se afla unul din cele două terenuri notificate. Faţă de motivul de nulitate reţinut în cauză, apărarea reclamantului referitoare la existenţei unei alte suprapuneri între terenul restituit prin dispoziţia contestată şi cel ocupat, în fapt, de acesta, se vădeşte a fi lipsită de relevanţă, susţinerea fiind edificatoare, într-adevăr, sub aspectul justificării unui interes legitim, direct şi personal în formularea, de către reclamant, a prezentului demers judiciar.

Relativ la forma de reparaţie stabilită pentru terenul notificat, instanţele de fond au stabilit că, imobilul litigios deşi este supus dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, textul normativ nu înlătură restituire în natură a terenului, iar faptul că nu a fost menţionat termenul de păstrarea a afectaţiunii imobilului ce intră în domeniul de incidenţă a normei legale sus menţionată nu este în măsură să atragă nulitatea dispoziţiei de restituire, întrucât păstrarea afectaţiunii pentru o anumită perioada de timp constituie o obligaţie legală.

Potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001 republicată în baza art. VII din Legea nr. 24/72005, în situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa nr. 2 lit. a) care face parte integrantă din această lege, necesare şi afectate exclusiv şi nemijlocit activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate, ori social-culturale, foştilor proprietari sau, după caz, moştenitorilor acestora, li se restituie imobilul în proprietate cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 şi 4 în anexa nr. 2 lit. a) sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziţiei, pentru cele arătate la pct. 1 şi 2 din anexa nr. 2 lit. a).

Reţinându-se în cauză că terenul litigios se încadrează în categoria imobilelor menţionate în anexa nr. 2 lit. a) pct. 2 din lege, instanţele de fond au realizat o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Într-adevăr, în anexa 2 sunt expres enumerate imobilele ce intră sub incidenţa art. 16 din Legea nr. 10/2001, fiind astfel prevăzute şi imobilele ocupate de unităţi sanitare şi de asistenţă medico-socială din sistemul public (creşe, cămine-spital pentru bătrâni, spitale, centre de plasament, case de copii), însă trebuie avut în vedere că, în privinţa regimului juridic al acestor imobile, semnificaţia sintagmei "imobile ocupate" folosită de legiuitor în cuprinsul anexei nr. 2 referitoare la lista imobilele ce intră sub incidenţa art. 16 vizează exclusiv imobilele - construcţii - preluate în mod abuziv în perioada de referinţă 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - şi, care, la data emiterii dispoziţiei de restituire, s-a constatat a fi necesare şi afectate exclusiv activităţilor de interes public, de învăţământ, sănătate ori social-culturale în privinţa cărora foştii proprietari sau moştenitorii acestora au solicitat restituirea în temeiul dispoziţiilor legii speciale.

Articolul 16 din Lege este aplicabil situaţiei în care statul a preluat, cu orice titlu, imobile-construcţii care au fost, apoi, destinate unor instituţii publice din cele prevăzute în Anexa 2 (de ex. şcoli, spitale, clădiri ale administraţiei, etc.) şi care încă aveau această destinaţie la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, situaţie juridică în care nu se încadrează imobilul-teren care face obiectul litigiului de faţă.

În cauză, cum întreaga suprafaţă de teren expropriată prin Decretul nr. 134/1979 a fost utilizată pentru edificarea spitalului, în baza autorizaţiilor nr. x/1979 şi y/1979 emise în acest scop, suprafaţă care în prezent se află în deţinerea şi administrarea reclamantului, rezultă că terenul care a făcut obiectul dispoziţiei de restituire nu este supus prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Terenul ce a fost preluat de către stat, prin expropriere, în scopul edificării Spitalului Clinic de urgenţe pentru Copii este supus regimului juridic reglementat de dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Cum terenul notificat nu se încadrează în categoria imobilelor reglementate de art. 16 din Legea nr. 10/2001, susţinerile recurentului referitoare la omisiunea menţionării în cuprinsul deciziei de restituire a obligaţiei de menţinere a afectaţiunii sunt lipsite de relevanţă juridică, astfel încât nu se mai impun a fi analizate.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a invocat nelegalitatea deciziei atacate şi din perspectiva modului, greşit, de soluţionare a cererii privind anularea dispoziţiei de restituire în natură. S-a pretins încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în soluţionarea acestui capăt de cerere de către instanţa de fond, menţinut în apel, atunci când s-a dispus anularea parţială şi nu integrală a dispoziţiei de restituire în natură nr. 12372 din 21 decembrie 2009, atât timp cât terenul în privinţa căruia restituirea în natură a fost menţinută nu constituie un teren liber în sensul normei legale evocate.

Verificarea regimului juridic al terenului aflat în deţinerea reclamantei impune examinarea - în raport de situaţia de fapt reţinută în cauză - dacă acesta este liber în accepţiunea legii speciale şi, dacă, este sau nu afectat de "amenajări de utilitate publică" în sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 10.3 din normele metodologice de aplicare a legii.

Sub aspectul verificării susţinerilor recurentei în legătură cu examinarea legalităţii dispoziţiei de restituire din perspectiva dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, soluţia recurată nu poate fi reformată, relevant fiind în cauză faptul că terenul, în privinţa căruia dispoziţia de restituire în natură a fost menţinută, nu se încadrează în categoria imobilelor afectate de "amenajări de utilitate publică" în sensul accepţiunii legii speciale.

Terenului litigios nu este exceptat de la restituirea în natură, de vreme ce, prin sentinţa instanţei de fond s-a reţinut din constatările primei comisii de experţi, că platforma betonată care constituia punctul de colectare al deşeurilor şi magazia de pe terenul restituit în natură se încadrează în categoria construcţiilor provizorii, şi demontabile. Cum aceste lucrări se circumscriu noţiunii de "construcţie uşoară sau demontabilă" din cuprinsul art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, rezultă că imobilul nu este afectat de amenajări de utilitate publică, în sensul normei legale, astfel încât nu poate fi reţinut vreun impediment pentru restituirea în natură a terenului, în privinţa căruia dispoziţia contestată a fost menţinută.

De asemenea, din perspectiva verificării incidenţei dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, susţinerea recurentei referitoare la existenţa unei conducte de canalizare care traversa terenul litigios nu poate constitui o excepţie de la restituirea în natură, atât timp cât situaţia de fapt stabilită în cauză a evidenţiat faptul că reţeaua de canalizare deservea utilităţilor Centrul Naţional Medical de Recuperare "Dr. Z.", şi nu Spitalului Clinic Marie Curie, reţea care a şi fost deviată, cu acordul HH., fără a produce vreun prejudiciu utilizatorului căruia i s-a asigurat funcţionarea normală a amenajării subterane respective.

Relativ susţinerea privind afectarea terenului de un spaţiu verde, situaţia de fapt stabilită în cauză nu a evidenţiat existenţa unui parc amenajat şi organizat care să deservească aspectul decorativ/estetic al terenului în sensul art. 4 din Legea nr. 24/2007. Or, simpla existenţă a vegetaţiei, fără a fi constituită într-un cadru vegetal, amenajat, care să aibă rol estetic şi de protecţie, de ameliorare a climatului şi a calităţii aerului nu poate fi configurat, cum corect s-a reţinut în cauză, într-o amenajare de natură a se circumscrie noţiunii de spaţiu verde necesar să deservească activităţii desfăşurate de Spital. Prin urmare, este lipsit de relevanţă juridică faptul că pe terenul restituit în natură există vegetaţie, atât timp cât suprafaţa de teren nu a fost amenajată şi organizată în sensul normei legale de natură a-i conferi caracter de utilitate publică.

După cum deja s-a arătat în precedent, împrejurarea că terenul în privinţa căruia a fost menţinută soluţia de restituire în natură ar face parte din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, nu poate avea consecinţa pretinsă de recurentul-reclamant, atât timp cât legea specială nu dispune că o asemenea apartenenţă a bunurilor pretinse în temeiul legii speciale de reparaţie ar constitui un impediment în restituirea în natură, singurele impedimente în acest sens fiind cele limitativ instituite de art. 10 din lege, inexistente în cauză.

Atât Legea nr. 213/1998, cât şi Legea nr. 10/2001 şi normele sale metodologice de aplicare, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 au în vedere afectaţiunea bunurilor din domeniul public şi, în atare context, faptul că imobilul litigios ar fi inclus în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, nu constituie un impediment la restituirea în natură a imobilului, deoarece apartenenţa imobilului la domeniul public nu împiedică în sine restituirea în natură a bunului, prin reţinerea, ca esenţială, a afectaţiunii bunului respectiv. Prin urmare, simpla afectaţiune a bunului sau apartenenţa acestuia la domeniul public nu sunt suficiente pentru a se respinge cererea de restituire în natură a imobilului notificat, astfel încât argumentele instanţei de apel formulate sub acest se vădesc a fi corecte.

Recurentul a criticat decizia atacată din perspectiva modului în care a fost soluţionată cererea privind anularea actelor juridice subsecvente dispoziţiei de restituire, respectiv a soluţiei de respingere a capătului de cerere privind anularea Antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 iunie 2010 încheiat între pârâta B. şi C. România Societate în Comandită, ca efect al aplicării principiului de drept resoluto jure dantis resolvitur jus accipiensis.

Critica recurentului nu este întemeiată.

Într-adevăr, principiul anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), consacră regula de drept potrivit căreia anularea (desfiinţarea) actului juridic iniţial (primar) atrage şi anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice.

Relativ la principiul de drept evocat, în doctrină s-a subliniat faptul că principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis este o consecinţă atât a celorlalte două principii ale efectelor nulităţii, cât şi a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nemo dat quod non habet), în sensul că, dacă prin anularea actului juridic iniţial se desfiinţează dreptul transmiţătorului din actul juridic subsecvent (şi care a fost dobânditor al unui drept în actul juridic iniţial), înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.

În cauză, antecontractul perfectat între pârâta B. şi C. România Societate în Comandită autentificat sub nr. x din 14 iunie 2010 de BNP F. reprezintă o promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, fiind un contract în temeiul căruia părţile contractante s-au obligat să încheie în viitor contractul de vânzare-cumpărare, în condiţiile şi cu conţinutul determinat deja în înscrisul constatator al promisiunii. În cuprinsul respectivului contract, părţile au căzut de acord nu numai asupra angajamentului de a contracta, dar au prestabilit şi conţinutul esenţial al contractului ce urmează să se încheie (natura contractului, obiectul la care se referă şi preţul).

Cu toate acestea, trebuie a fi subliniat faptul că promisiunea de vânzare-cumpărare nu se confundă cu vânzarea propriu-zisă, dat fiind faptul că promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare nu constituie un act de înstrăinare şi nu produce efecte translative de proprietate, ci generează obligaţia personală de a face, respectiv de a încheia contractul de vânzare-cumpărare promis.

Prin urmare, antecontractul perfectat între pârâta B. şi C. România Societate în Comandită reprezintă o operaţiune juridică netranslativă de proprietate, care generează doar o obligaţie contractuală de a face şi anume de a încheia, în viitor, contractul preconizat, respectiv cel de vânzare-cumpărare - astfel încât, cum corect au reţinut şi instanţele de fond, în caz de nerespectare a acesteia de către una dintre părţi, cealaltă parte poate cere doar despăgubiri. În acest context, a fost corect înlăturat de la aplicare principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, de vreme ce anularea titlului de proprietate a pârâtei B., în calitate de promitent-vânzător, nu va genera şi nulitatea antecontractului dintre B. şi C. România, ci doar va putea da naştere, la solicitarea promitentului-cumpărător, la despăgubiri, cum corect s-a reţinut în cauză. Or, în acest context circumstanţial, nu se mai impun a fi analizate, întrucât sunt lipsite de relevanţă juridică susţinerile recurentei relativ la reaua credinţă a părţilor în perfectarea celor două acte juridice, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare şi a antecontractului de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât instanţele de fond au dispus, pentru considerentele deja evocate, anularea parţială a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 15 martie 2010 şi a repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Sub un ultim aspect, reclamanta-recurentă a criticat decizia atacată, întrucât instanţa de apel a respins greşit critica referitoare la cheltuielile de judecată ce au fost acordate de instanţa de fond. Sub acest aspect, recurenta a pretins încălcarea dispoziţiilor art. 273 alin. (3) C. proc. civ., întrucât cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată este excesiv, fată de complexitatea cauzei şi munca depusă de apărătorul părţii adverse.

Referitor la susţinerile recurentei cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, în raport de prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata, motivat, că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Invocarea în recurs a încălcării sau aplicării greşite a acestui text ar fi fost limitată la arătarea că mărirea sau micşorarea onorariului avocaţial s-a făcut pe baza altor criterii decât cele fixate prin lege, situaţie care nu poate fi supusă verificării în prezentul recurs, atât timp cât, pe de o parte, faţă de principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, reclamantul nu a solicitat instanţei de fond să facă aplicarea dispoziţiilor textului legal sus evocat, ocazie cu care s-ar fi apreciat asupra caracterului "excesiv" al onorariului avocaţial, raportat la criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, instanţa nu a apreciat necesar să facă aplicarea, din oficiu, a criteriilor sus menţionate. Se observă, însă, că solicitarea reclamantului a fost învederată direct în faţa instanţei de apel, care a apreciat asupra caracterului rezonabil al cheltuielilor de judecată în raport de complexitatea pricinii dedusă judecăţii.

Or, prin criticile prezente recurentul urmăreşte, în realitate, reanalizarea chestiunii privind proporţionalitatea onorariul în raport cu munca prestată de avocat, respectiv micşorarea cuantumului acestor cheltuielilor de judecată pe baza unei aprecieri a muncii îndeplinite de avocat, chestiune care nu se referă la legalitatea hotărârii atacate, ci la temeinicia acesteia. Fiind o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţei învestită cu cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ce presupune interpretarea actelor care le justifică, aprecierea proporţionalităţii onorariului de avocat nu poate forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

Relativ la critica recurentei privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată în apel, susţinerile se vădesc a fi neîntemeiate raportat la dispoziţiile art. 274 coroborate cu art. 276 C. proc. civ., corect aplicate de instanţa de apel. Cum criteriile prescrise de lege au fost pe deplin respectate, se constată că soluţia pronunţată în cauză de instanţa de apel justifică modalitatea concretă de stabilire a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în raport de culpa procesuală, suma de 5.000 RON fiind stabilită proporţional apărărilor formulate de intimata-pârâtă C. România împotriva apelului declarat de reclamantă, ce a fost respins prin decizia recurată. Or, după cum s-a arătat, aspectul privind proporţionalitatea onorariului avocaţial în raport cu munca prestată de avocat pe tipuri de cereri, pe care îl contestă recurenta, reprezintă o chestiune de apreciere a instanţei care soluţionează cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, neputând forma obiectul controlului de legalitate în sensul dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.

Pentru considerentele sus menţionate, care vor complini motivarea deciziei atacate, Înalta Curte reţinând netemeinicia criticilor formulate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Sklodowska Curie" împotriva Deciziei civile nr. 397A din 18 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

II. Relativ la recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General:

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1, 7 şi 9 din Legea nr. 10/2001, în raport de elementul esenţial reţinut de instanţele de fond potrivit căruia nulitatea dispoziţiei de restituire este atrasă de restituirea în natură a terenului pe un alt amplasament. Recurentul a pretins aplicarea greşită a legii, deoarece dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, prin compensarea cu alte bunuri sau servicii disponibile, inclusiv cu alte terenuri. Cum o parte din terenul la care era îndreptăţită intimata A. nu se putea restitui în natură, s-a procedat la acordarea măsurilor compensatorii prin echivalent, mai exact compensarea prin acordarea unui alt teren.

Susţinerile recurentului referitoare reţinerea motivului de nulitate determinat de restituirea în natură a unui teren pe un alt amplasament, precum şi cele care vizează legalitatea măsurilor reparatorii dispuse, prin acordarea în compensare a unui alt teren, deşi susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.

Incidenţa motivului de nulitate determinat de încălcarea dispoziţiilor art. 1, 7 şi 9 din Legea nr. 10/2001 a fost corect reţinut de către instanţele de fond şi apel, atât timp cât, eludând norma legală, s-a procedat la retrocedarea în natură a unei porţiuni de teren care nu a aparţinut autoarei notificatoarei la adresa menţionată în dispoziţia contestată, suprafaţă de teren care se suprapune cu cea aflată în administrarea reclamantului, în privinţa căruia s-a reţinut interesul legitim, născut şi actual al acestuia din urmă de a contesta dispoziţia de restituire. Or, elementele de structură analizate în cauză au evidenţiat încălcarea unor norme legale imperative reglementate de legea specială în materie, a căror nesocotire atrage sancţiunea nulităţii, cum corect s-a reţinut în cauză.

Relativ la posibilitatea restituirii prin echivalent, într-adevăr, potrivit art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) Legea nr. 10/2001, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent constau în acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii, ori propunerea acordării de despăgubiri în condiţiile legii speciale, care prevăd şi regimul de stabilire şi plată a despăgubirii aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Ca atare, este de reţinut că, sensul legii în reglementarea măsurilor reparatorii este acela de a restitui imobilele preluate abuziv în natură şi, în cazul când se constată imposibilitatea restituirii în natură, prin echivalent. Faţă de varietatea măsurilor reparatorii stabilite prin dispoziţiile legale sus evocate, este de observat că, şi prin dispoziţiile art. 26 alin. (1) al aceleiaşi legi s-a statuat ordinea în care operează măsurile reparatorii, respectiv restituirea în natură, acordarea în compensare a altor bunuri sau servicii, acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale.

Astfel, măsurile reparatorii prevăzute de dispoziţiile legale mai sus evocate, se află într-o succesiune determinată de ordinea incidenţei lor, în raport de absenţa modalităţilor de reparare stabilite de dispoziţiile legale sus menţionate.

Prin stabilirea priorităţii măsurilor reparatorii ce pot fi acordate persoanelor îndreptăţite, vizate de textul legii speciale, legiuitorul a urmărit respectarea exigenţelor impuse de art. 1 din Protocol 1 Adiţional la Convenţia europeană, ce constituie, de altfel, principiul ce guvernează întreaga procedură reglementată de legea specială, al cărei scop constituie (în acord cu aceste exigenţe) o justă şi echitabilă despăgubire a persoanelor îndreptăţite. De altfel, în asigurarea îndeplinirii acestei cerinţe, dispoziţiile alin. (5) al art. 1 din Legea nr. 10/2001, prevăd expres şi imperativ obligaţia stabilită în sarcina unităţii deţinătoare să afişeze lunar tabelul bunurilor sau serviciilor ce pot fi oferite în compensare.

Este real că măsura privind acordarea de bunuri în compensare este stabilită ca o obligaţie a unităţii deţinătoare ce este, însă, condiţionată de existenţa în patrimoniul unităţii notificate a unor bunuri disponibile care să poată fi acordate în compensare, cu respectarea prescripţiilor prevăzute de legea specială.

În cauză, în cadrul procedurii administrative de soluţionare a notificării, deşi existau elemente pentru identificarea şi delimitarea corectă a imobilului notificat şi clarificarea situaţiei juridice a imobilelor notificate, nu a fost constatată imposibilitatea restituirii în natură a suprafeţei de teren în privinţa căreia instanţa de fond a constatat nulitatea absolută parţială a Dispoziţiei nr. 12372 din 21 decembrie 2009, pentru a se derula procedura reglementată de legea specială cu privire la acordarea măsurilor compensatorii prin echivalent. Cu toate acestea, s-a procedat la restituirea în natură a unei suprafeţe de teren pe un alt amplasament faţă de cel deţinut de autorii notificatoarei la momentul preluării, ceea ce denotă că s-a procedat, evident, la o restituire prin echivalent şi nu la o restituire prin natură a bunului notificat.

Or, restituirea prin echivalent presupune, după cum s-a arătat, parcurgerea unei proceduri de constatare a imposibilităţii restituirii în natură a imobilului preluat abuziv, de oferire a unui bun disponibil, propus spre compensare şi de acceptare a ofertei din partea notificatorului, procedură ce nu s-a intenţionat a fi demarată în cauză, întrucât nu s-a urmărit acordarea de bunuri în compensare, ci restituirea în natură a terenului litigios situat pe un amplasament pentru care notificatoarea O., respectiv cesionara acesteia, nu era îndreptăţită.

Acordarea măsurilor reparatorii compensatorii se derulează doar în conformitate cu procedura reglementată de legea specială, care debutează prin clarificarea situaţiei juridice a terenului notificat şi a constatării imposibilităţii restituirii în natură. Or, terenul în privinţa căruia s-a constatat nulitatea absolută parţială a dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001 nu putea face obiectul acordării măsurilor reparatorii compensatorii prin echivalent, de vreme ce terenul - pretins a fi făcut obiect al compensării - nu constituia, în accepţiunea legii speciale, un bun disponibil, în condiţiile în care terenul era deţinut de Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Curie", iar, pe de altă parte, relativ la acelaşi teren se înregistrase, la Primăria Municipiului Bucureşti, notificarea formulată de moştenitorii fostului proprietar, K., care figura în anexa decretului de expropriere emis în scopul construirii Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii.

În aceste condiţii, instanţele de fond au reţinut corect încălcarea prevederilor art. 1, 7 şi 9 din Legea nr. 10/2001, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii actului emis cu eludarea prescripţiilor legale imperative.

De altfel, atunci când a constatat imposibilitatea restituirii în natură, astfel cum a fost identificată situaţia terenului în suprafaţă de 1133,91, afectat de detalii de sistematizare şi punct trafo, situat în Bucureşti la intersecţia B-dul. x cu Drumul Găzarului, recurentul, prin Primarul Municipiului Bucureşti, a emis către intimata cesionară A. Dispoziţia nr. 12373 din 21 decembrie 2009 prin care au fost stabilite măsuri compensatorii prin echivalent. În acest context, pentru suprafaţa de teren identificată ca fiind imposibil de restituit în natură a fost emisă, separat, o dispoziţie de restituire prin echivalent, astfel încât, în ipoteza în care se intenţiona a se dispune o atare măsură de restituire şi cu privire la suprafaţa de 2.982 mp, care se află la un alt amplasament decât cel de la momentul preluării, trebuia respectată procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, care se finaliza prin emiterea unei dispoziţii prin echivalent.

Prin urmare, reţinând netemeinicia criticilor formulate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 397A din 18 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

III. Relativ la recursul declarat de pârâtul C. România Societate în comandită:

În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul C. România a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate prin care a fost constatată lipsa de interes a apelului exercitat cu privire la criticile formulate împotriva hotărârii instanţei de fond cu privire la soluţiile pronunţate în privinţa acelor acte juridice care nu îl privesc în mod direct şi nu are stabilit un raport juridic cu reclamantul.

Recurentul a susţinut că justifică un interes legitim şi actual să atace soluţia instanţei de fond cu privire la nulitatea dispoziţiei de restituire şi a contractului de vânzare-cumpărare dintre A. şi B., deoarece nu s-a arătat că C. a fost chemat în judecată în calitate de pârât doar în ceea ce priveşte capătul de cerere privind anularea antecontractului, iar constatarea nulităţii celorlalte două acte juridice afectează executarea antecontractului, perfectat cu intimata B.

Critica recurentului, susceptibilă de încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este întemeiată.

Interesul, ca şi condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, reprezintă folosul pe care îl are o persoană, pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare, iar în cvasitotalitatea doctrinei, s-a statuat că interesul trebuie să fie legitim, respectiv corespunzător cerinţelor legii materiale şi procesuale; actual, respectiv să existe la momentul la care a fost formulată cererea şi, nu în ultimul rând, direct şi personal, respectiv să aparţină celui care a formulat cererea.

Interesul procesual este o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, în timp ce apelul şi/sau recursul sunt forme de manifestare a acţiunii civile ce presupun exercitarea dreptului de a face uz de căile de atac şi se înscriu în ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege, prin care se urmăreşte protecţia unui drept subiectiv ori a unui interes legitim şi pentru a căror realizare recurgerea la instanţă este obligatorie.

Ca atare, interesul procesual actual, legitim şi personal este o condiţie de exerciţiu ce trebuie să se justifice în fiecare etapă procesuală, aşadar, şi în apel, cum este situaţia supusă examinării.

Aşa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, prin hotărârea instanţei de fond a fost admisă, în parte, acţiunea reclamantului Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Sklodowska Curie" şi s-a dispus constatarea nulităţii absolute parţiale a dispoziţiei de restituire în natură nr. 12372/2009 cu privire la suprafaţa de 2.759,62 mp şi a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC A. SRL şi intimata B. în privinţa aceleiaşi suprafeţe de teren şi a fost respinsă cererea privind anulare Antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2010 perfectat între B. şi C. România Societate în comandită.

Într-adevăr, prin cererea de chemare, reclamantul a dedus judecăţii mai multe capete principale de cerere, fiecare dintre acestea având o individualitate separată, astfel încât, în raport de soluţia instanţei de fond care viza modul de soluţionare a fiecărei cereri principale, instanţa de apel a apreciat corect asupra lipsei de interes a pârâtei C. România în formularea acelor critici referitoare la fondul soluţiilor pronunţate în legătură cu o serie de acte juridice care, însă, nu o privesc şi nu îi stabilesc vreun raport juridic obligaţional cu reclamantul.

Recurenta nu poate pretinde un interes oarecare, de vreme ce C. România se situează pe poziţia părţii care a câştigat procesul, atât timp cât acţiunea formulată împotriva sa a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Or, calitatea de parte în proces nu este suficientă pentru declararea căii de atac, ci este necesar ca cei care declară calea de atac să justifice şi interesul de a ataca hotărârea. În aceste condiţii, legitimarea interesului în exercitarea căii de atac are numai partea care a pierdut procesul, întrucât cel care a avut câştig de cauză nu are interes procesual în absenţa unor drepturi procesuale sau în planul dreptului substanţial care să îi fi fost lezate prin hotărârea cu privire la care intenţionează declanşarea controlului judiciar.

În această ultimă categorie se încadrează şi recurenta-pârâtă, împotriva căreia acţiunea a fost respinsă.

În consecinţă, în mod corect, prin decizia recurată, s-a reţinut lipsa justificării unui interes actual şi personal de pârâta C. România în formularea, în cadrul apelului exercitat, a unor critici relativ la modul de soluţionare a raporturilor juridice obligaţionale care nu vizau pretenţii îndreptate împotriva acestei apelante. De asemenea, având posibilitatea de a declanşa alte mijloace procesuale, nici soluţia de respingere a unei excepţii procesuale nu legitimează interesul pârâtului - cum corect s-a reţinut de către instanţa de apel - în formularea unui apel principal, în cazul în care acţiunea reclamantului îndreptată împotriva acestui pârât a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Pentru circumstanţele expuse, cum criticile care vizau modul de soluţionare, în fond, a capetelor de cerere privind anularea dispoziţiei de restituire şi a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC A. SRL şi B. nu au constituit obiect de analiză pentru instanţa de apel, reiese că şi motivele de recurs formulate de pârâta C. care vizează aceleaşi aspecte de nelegalitate referitoare la soluţia pronunţată asupra acestor cereri nu vor putea face obiectul controlului judiciar în recurs.

Relativ la motivul de recurs care vizează cheltuielile de judecată, recurentul a pretins greşita soluţionare a cererii sale atât de către instanţa de fond, cât şi cea de apel.

S-a arătat că instanţa de apel, în mod eronat, nu a primit critica privind modul de soluţionare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată ce a fost formulată în faţa instanţei de fond. A arătat că, deşi a depus dovada încasării contravalorii facturilor privind plata onorariului avocaţial, instanţa de fond nu a acordat integral cheltuielile solicitate, obligând reclamantul doar la plata sumei de 56.595,46 cu titlu de onorariu de avocat, fără a lua în analiză facturile depuse la dosar în faţa instanţei de fond. Aceste înscrisuri, deşi au fost depuse şi în apel, recurentul a arătat că înţelege să le depună, în susţinerea criticii formulate, şi în recurs.

Susţinerile recurentului nu sunt fondate, deoarece, în motivarea soluţiei de acordare a cheltuielilor de judecată, instanţa a analizat în ce măsură onorariul de avocat solicitat de pârâtă a fost justificat prin înscrisurile depuse la dosar până la închiderea dezbaterilor. Astfel, în măsura în care s-au constatat a fi dovedite, instanţa de fond a arătat în ce constau cheltuielile de judecată încuviinţate şi care sunt înscrisurile ce le atestă, dar şi înscrisurile care au fost înlăturate, justificat de împrejurarea că facturile evocate nu au fost însoţite de chitanţele de plată, ordinele de plată sau extrasele de cont care să probeze achitarea acestora de către pârât. Aşadar, contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel a constatat că, prin sentinţa pronunţată, tribunalul a încuviinţat cheltuielile de judecată în limita sumele de bani ce au fost dovedite cu înscrisurile menţionate în mod expres în hotărâre.

Prin cererea de recurs, pârâtul a arătat că este nemulţumit de faptul că solicitarea sa de acordare a cheltuielilor de judecată a fost încuviinţată, în parte, fără a se lua în considerare toate facturile depuse la dosar.

Or, aceste critici ale recurentului vizează reevaluarea constatărilor de fapt referitoare la examinarea înscrisurilor care fac dovada cheltuielilor de judecată, procedeu incompatibil cu această fază procesuală. Cum aceste susţineri se referă exclusiv la cuantumul şi modul în care instanţele de fond au apreciat asupra dovezilor administrate relativ la cheltuielile de judecată solicitate, Înalta Curte reţine că aceste aspecte ţin de netemeinicia hotărârii relativ la aprecierea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

După cum s-a arătat în precedent, nici aspectul semnalat de recurent care se referă la diminuarea cheltuielilor de judecată în apel nu poate constitui obiect de analiză în recurs, deoarece nu reprezintă un aspect de nelegalitate a hotărârii, de vreme ce proporţionalitatea onorariului avocaţial a fost stabilită în raport de criteriul prevăzute de art. 276 coroborat cu art. 274 alin. (1) C. proc. civ., necontestat de recurent, respectiv cel corespunzător proporţionalităţii apărărilor formulate de pârât împotriva apelului declarat de reclamant.

În consecinţă, constatând netemeinicia criticilor formulate de pârâta SC C. România, Înalta Curte urmează recursul acesteia să fie respins, ca nefondat, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Sklodowska Curie" şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva Deciziei civile nr. 397A din 18 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. România - Societate în comandită împotriva încheierii din 28 martie 2018 şi a Deciziei civile nr. 397A din 18 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulate de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii "Marie Sklodowska Curie" şi de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi SC C. România - Societate în comandită.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2019.

Procesat de GGC - LM