Scope of reparation for abusive exploitation of patented inventions under Art. 4(c) OUG 100/2005: standing limited to patent title holders, excluding inventors with valid contractual assignments

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 402A din data de 4 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile principale formulate de reclamanţii A. şi B. împotriva încheierilor de şedinţă din 12.05.2015, 10.11.2015, 20.09.2016 şi de reclamanţi şi pârâta S.C. C. S.A. împotriva Sentinţei civile nr. 1254/10.10.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, precum şi apelul incident formulat pârâtă împotriva aceleiaşi sentinţe.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 2 august 2011, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., obligarea pârâtei la despăgubiri în cuantum de 1.000.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt coautori ai invenţiei intitulată "Cilindru pentru laminor perforator", invenţie înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci de către pârâta S.C. C. S.A., în calitate de titular, la data de 10.07.1989, pentru care s-a acordat brevetul de invenţie RO 0x.

Pârâta a folosit invenţia în procesul de producţie, obţinând beneficii însemnate (spre exemplu, în anul 1989, eficienţa a fost de 427.939 $), însă a refuzat să îi remunereze, cu motivarea că au primit premii în baza Decretului nr. 383/1984 pentru inovaţia făcută. Au încercat valorificarea drepturilor lor, însă în dosarul soluţionat în recurs prin Decizia civilă nr. 609/25.02.2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, s-a reţinut că acordarea brevetului de invenţie este guvernată de reglementările prevăzute de Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile, iar pentru drepturile băneşti cuvenite inventatorilor a intervenit prescripţia extinctivă.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 4 lit. c) din Legii nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005.

Reclamanţii au formulat cerere precizatoare, prin care au indicat cuantumul pretenţiilor ce decurg din drepturile lor asupra invenţiei brevetate RO 0x., folosită în mod abuziv de pârâtă în perioada 1989 - 1997 şi 2001 - 2007 la suma de 48.417.136 RON, pentru cei doi coautori reclamanţi, respectiv 24.208.568 RON pentru un coautor-reclamant.

Prin Sentinţa civilă nr. 1254/10.10.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea şi i-a obligat pe reclamanţi să-i plătească pârâtei suma de 25.000 RON, cheltuieli de judecată, în considerarea următoarelor argumente:

La data de 10.07.1989, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci a eliberat brevetul de invenţie nr. RO 0x, "Cilindru pentru laminor perforator", titular fiind pârâta, iar inventatori reclamanţii, alături de un al treilea coautor. Ulterior datei de 11.07.1998, brevetul nu a fost revalidat, astfel cum rezultă din Adresa OSIM nr. x/12.03.2014.

Prin ansamblul probator administrat în cauză reclamanţii nu au probat aplicarea invenţiei, respectiv a tehnologiei la care se referă brevetul în cauză, cu consecinţa obţinerii unor avantaje economice cuantificabile şi obţinerea de către pârâtă a oricăror beneficii materiale din folosirea acesteia.

În ceea ce priveşte folosirea invenţiei de către pârâtă în mod abuziv, fără consimţământul reclamanţilor, în calitate de autori ai invenţiei brevetate sau prin fapte de încălcare a drepturilor lor, aceştia nu au solicitat constatarea nulităţii actului de cesiune a drepturilor care decurgeau din calitatea de autori ai invenţiei, conform dispoziţiilor Legii nr. 62/1974, efectele juridice ale acestui act neputând fi astfel înlăturate. Pe de altă parte, încălcarea drepturilor patrimoniale ale reclamanţilor, în calitate de inventatori, nu poate fi reţinută câtă vreme au fost premiaţi de pârâtă cu suma de 50.000 RON fiecare, aplicându-se dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 62/1974.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâtei suma de 25.000 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi onorariu pentru expertiza tehnică administrată în cauză (7.000 RON).

Împotriva încheierilor de şedinţă din 12.05.2015, 10.11.2015, 20.09.2016 şi a sentinţei au formulat apel principal reclamanţii şi apel principal şi incident pârâta împotriva sentinţei, care au fost respinse pentru următoarele motive:

Apelul formulat de reclamanţi este nefondat, în mod corect reţinând prima instanţă că reclamanţii nu au dovedit condiţia prevăzută de art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 pentru solicitarea drepturilor patrimoniale, respectiv exploatarea abuzivă a invenţiei de către pârâtă.

În apel, reclamanţii au susţinut încălcarea de către tribunal a art. 32 şi 73 din Legea nr. 64/1991, texte legale care nu au fost indicate ca temei de drept prin acţiune, astfel că, în mod legal, prima instanţă nu a analizat pretenţiile ce fac obiectul cererii de chemare în judecată prin raportare la aceste dispoziţii legale. Prin prisma art. 294 C. proc. civ., controlul judiciar asupra sentinţei apelate nu poate avea ca obiect omisiunea instanţei de a face aplicarea unor texte ce nu au fost indicate ca temei de drept al acţiunii, texte care, de altfel, au în vedere ipoteze în care reclamanţii nu se încadrează. Astfel, art. 32 din Legea nr. 64/1991 reglementează drepturile titularilor de brevet, calitate ce nu aparţine reclamanţilor din cauză, ci pârâtei, iar art. 73 are în vedere drepturile băneşti ale autorului unei realizări tehnice, însă prin acţiune au fost pretinse drepturi patrimoniale rezultate din calitatea de inventator, regimul juridic al celor două tipuri de obiecte de proprietate industrială fiind diferit.

Reclamanţii aveau obligaţia de a proba cu întâietate existenţa faptei ilicite constând în utilizarea abuzivă a invenţiei protejate de brevet, ai cărei autori sunt.

Articolul 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 nu instituie o prezumţie a caracterului abuziv al exploatării invenţiilor brevetate în perioada 1945 - 1989, ce au făcut obiectul contractelor de cesiune în temeiul Legii 62/1971, expunerea de motive a Legii nr. 214/2008 prin care a fost introdus textul menţionat în cuprinsul ordonanţei neputând constitui, singură, un argument pentru a o asemenea concluzie, aşa cum susţin apelanţii.

Exploatarea brevetului de către pârâtă pentru perioada 1980 - 1997 a avut temei contractual, astfel că, nefiind constatată nevalabilitatea cesiunii, caracterul abuziv al exploatării nu poate fi reţinut, iar pentru perioada 2001 - 2007 brevetul nu se mai bucura de protecţie, ca urmare a decăderii titularului din drepturi pentru neplata taxelor, condiţia dreptului de proprietate industrială protejat de brevet nefiind îndeplinită. Pentru niciuna din cele două perioade nu se poate reţine exploatarea abuzivă, care iniţial a avut la baza contractul de cesiune, pentru ca apoi invenţia să treacă în domeniul public, lipsind protecţia dată de brevet.

Pentru succesul acţiunii întemeiate pe art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, acţiune prin care se urmăreşte obţinerea unor drepturi patrimoniale, este necesar a se demonstra îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prealabile determinării existenţei pagubei şi a cuantumului acesteia, condiţii ce presupun calitatea de titular al dreptului de proprietate industrială, protecţia prin brevet a dreptului de proprietate industrială şi exploatarea abuzivă, fără consimţământul acestuia, a invenţiei protejate de brevet.

Art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 nu a avut ca scop repunerea în termenul de prescripţie a titularilor de drepturi de proprietate industrială care au pierdut dreptul la acţiunea instituită prin art. 71 din Legea nr. 64/1991 (art. 66 din legea în forma în vigoare la data introducerii acţiunii soluţionate prin Decizia civilă nr. 609/2000 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). Dispoziţia legală cuprinsă în art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 vizează o situaţie distinctă de cea a art. 71 din legea 64/1991, respectiv ipoteza încălcării drepturilor patrimoniale ale inventatorilor prin exploatarea invenţiei fără a exista încuviinţarea acestora consfinţită prin contract, nu ipoteza dezacordului părţilor asupra sumelor de bani cuvenite în baza contractului de cesiune sau neîndeplinirea de către cesionar a obligaţiilor de plată asumate prin contract.

Dispoziţiile art. 4 lit. c) nu îşi găsesc aplicabilitatea atâta vreme cât nu s-a dovedit exploatarea abuzivă fără acordul autorului invenţiei sau a existenţei unor fapte de încălcare a drepturilor sale, întrucât domeniul de reglementare a articolului menţionat nu se suprapune cu cel al art. 71 din Legea nr. 64/1991, acesta din urmă reglementând situaţia în care între titularul de brevet şi autorul invenţiei se ivesc neînţelegeri cu privire la drepturile băneşti cuvenite ca urmare a folosirii invenţiei.

Neîndeplinirea uneia dintre condiţiile art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2008 face inutilă verificarea aplicării invenţiei de către unitatea care este titulară a brevetului şi aportul economic al invenţiei, verificare efectuată de prima instanţă prin intermediul unei expertize. Apreciind că expertiza nu este utilă cauzei, curtea nu a mai analizat criticile cu privire la respectarea normelor procedurale ce reglementează administrarea probei (numirea şi recuzarea experţilor, specialitatea expertizei, soluţionarea obiecţiunilor la raportul de expertiză, anularea raportului şi constatările tehnice ale expertului). Mare parte a criticilor din apel au ca obiect neregularităţi procedurale în legătură cu administrarea probei cu expertiză, iar înlăturarea acesteia din ansamblul probator de către curte, care a constatat că argumentele tribunalului privind lipsă dovezii exploatării abuzive a invenţiei făceau inutilă verificarea prejudiciului pretins de reclamanţi, nu mai impune controlul temeiniciei şi legalităţii hotărârii pe aspectul arătat.

Apelul principal declarat de pârâtă este nefondat, întrucât dreptul la un proces echitabil trebuie asigurat tuturor părţilor din proces, astfel încât suma plătită pentru un serviciu avocaţial nu trebuie să împovăreze excesiv una dintre părţi, care a înţeles să formuleze o acţiune în pretenţii. În acest sens, prevederile legale conferă instanţei posibilitatea de a reduce cuantumul onorariului de avocat, fără ca prin aceasta să afecteze convenţia părţilor, care îşi păstrează toate efectele prevăzute de lege.

Părţile trebuie să justifice aceste cheltuieli prin munca prestată de avocat, din perspectiva unor criterii referitoare la complexitatea, realitatea, necesitatea, rezonabilitatea şi echitatea, context în care Curtea a apreciat ca nerezonabil un onorariu de 371.690,53 RON (aproximativ 75.000 euro).

Apelul incident declarat de pârâtă este nefondat.

Inadmisibilităţile au ca obiect contestarea dreptului reclamantului de a sesiza instanţa, aspect prin care se depărtează de apărările de fond şi se apropie de excepţiile de procedură, adică de partea formală a judecăţii. Excepţiile supun judecătorului o chestiune exterioară şi prealabilă dezbaterii fondului cauzei, ori nu aceasta este situaţia în speţă, întrucât verificarea împrejurărilor în care intră în acţiune dispoziţia art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 presupune a analiză a fondului, neîncadrarea reclamanţilor în ipoteza textului determinând netemeinicia acţiunii, nu inadmisibilitatea.

Apelanta incidentă susţine că reclamanţii nu sunt titulari ai dreptului de proprietate industrială, calitate ce aparţine titularului de brevet.

Interpretarea dată de pârâtă textului menţionat cu privire la titularii acţiunii este, însă, prea restrictivă, argumente de ordin istorico-teleologic impunând concluzia că legiuitorul i-a avut în vedere ca destinatari ai normei şi pe autorii invenţiilor, recunoscuţi prin certificatele de inventator şi menţionaţi în cuprinsul brevetului. Legea nr. 214/2008 şi-a propus să înlăture nedreptăţile rezultate din măsurile impuse inventatorilor prin Legea nr. 62/1974, precum cesiunea obligatorie către Stat. Ori, a susţine că art. 4 lit. c) se adresează exclusiv titularilor de brevet are ca efect golirea de conţinut a acestuia, întrucât în perioada 1945 - 1989 dreptul de exploatare a unei invenţii aparţinea în mod covârşitor unităţilor socialiste sau Statului. Cercetarea reglementării anterioare Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie precum şi a expunerii de motive a Legii nr. 214/2008 impun interpretarea art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 în sensul calităţii inventatorului de titular al acţiunii.

Se observă şi că legiuitorul nu utilizează sintagma " titular de brevet" ci, pe aceea de "titular al dreptului de proprietate industrială", sensul cuvintelor utilizate conducând, de asemenea, la concluzia de mai sus.

Relativ la excepţia prescripţiei extinctive, apelanta utilizează acelaşi argument al neîncadrării reclamanţilor în categoria destinatarilor textului art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, însă termenul de exercitare a dreptului la acţiune a fost respectat din perspectiva art. II din Legea nr. 214/2008, prima instanţă ţinând seama, în mod corect, de temeiul juridic al acţiunii invocat de reclamanţi. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru perioada 10.07.1998 - 10.07.2009 a fost susţinută pe faptul că pentru perioada ce a urmat decăderii pârâtei din drepturile conferite de brevet nu ne mai aflăm în ipoteza unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet, întrucât invenţia a trecut în domeniul public.

Această situaţie nu presupune în mod automat că exploatarea invenţiei nu a mai avut loc şi că, astfel, se demonstrează lipsa calităţii procesuale pasive, ci că reclamantul nu se mai încadrează în ipoteza textului care prevede existenţa unui brevet protejat.

Prin prisma raportului juridic dedus judecăţii, interesul reclamanţilor se poate realiza faţă de pârâtă, dată fiind situaţia anterioară perioadei în discuţie în care pârâta a fost titular al brevetului ce proteja invenţia realizată de reclamanţi, în calitate de salariaţi, recunoscuţi ca autori ai acesteia.

Nu poate fi valorificată apărarea intimaţilor-reclamanţi care susţin că nu a operat decăderea, cu argumentul că decizia Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci nu a fost publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, întrucât sancţiunea operează de la data expirării termenului în care titularul de brevet nu şi-a îndeplinit obligaţia şi nu de la data constatării decăderii de către OSIM sau instanţă.

Nici susţinerea potrivit căreia C. avea obligaţia de a-l notifica pe autorul invenţiei în legătură cu intenţia de a nu mai achita taxele nu poate fi avută în vedere, obligaţia fiind prevăzută doar în situaţia renunţării titularului de brevet (art. 38 din Legea nr. 64/1991).

Împotriva deciziei de apel au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru următoarele motive şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

1. Instanţa de apel a interpretat dispoziţiile art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2015, în sensul că "nu instituie o prezumţie a caracterului abuziv al exploatării invenţiilor brevetate în perioada 1945 - 1989, ce au făcut obiectul contractelor de cesiune în temeiul Legii nr. 62/1974, expunerea de motive a Legii nr. 214/2008 prin care a fost introdus textul menţionat în cuprinsul ordonanţei neputând constitui, singură, un argument pentru o asemenea concluzie, aşa cum greşit susţin apelanţii." Pe cale de consecinţă, a apreciat că "exploatarea invenţiei în perioada 1989 - 1997 a avut temei contractual, astfel că nefiind constatată nevalabilitatea cesiunii, caracterul abuziv al exploatării nu poate fi reţinut".

Interpretarea sintagmei "exploatarea invenţiei în mod abuziv" este contrară voinţei legiuitorului care a procedat la modificarea şi completarea O.U.G. nr. 100/2005 pentru transpunerea Directivei Europene nr. 2004/48/CE.

Astfel, în expunerea de motive a proiectului Legii nr. 214/2008, prin care a fost introdus art. 4 lit. c) în cuprinsul O.U.G. nr. 100/2005, se clarifică înţelesul acestui text ca referindu-se exclusiv la încălcarea drepturilor patrimoniale ce revin titularului de brevet, respectiv a dreptului de a interzice exploatarea invenţiei de către terţi şi de a fi remunerat corespunzător. Se face analogia în fundamentarea actului normativ cu legislaţia din materia proprietăţii imobiliare care permite restituirea proprietăţilor imobiliare confiscate în mod abuziv în perioada de după 6 martie 1945 până la data de 22 decembrie 1989, ceea ce relevă caracterul reparator al Legii nr. 214/2008 pentru prejudiciul creat prin confiscarea abuzivă a proprietăţii. Se explică în expunerea de motive ce se înţelege prin acte ale statului faţă de autorii de invenţii, asimilate confiscării abuzive a proprietăţii, arătând că este vorba despre măsuri prin care "regimul comunist din România a încălcat prevederile internaţionale privind dreptul exclusiv al titularului de brevet asupra invenţiei brevetate şi principiul tratamentului egal al tuturor titularilor de brevet prevăzut în Convenţia de la Paris privind proprietatea industrială din 20 martie 1883 (...)". Asemenea măsuri, potrivit legiuitorului din 2008, au fost "impunerea de cesiune obligatorie către Statul Român (Legea nr. 62/1974) sau prin alte mijloace abuzive de valorificare de către acesta a unor invenţii fără acordul legal al titularilor de brevet sau al succesorilor în drepturi ai acestora". În contextul în care cadrul legislativ de la momentul deţinerii brevetului (în perioada 1945 - 1989) nu permitea valorificarea efectivă a drepturilor patrimoniale ale titularului de brevet, în sensul autorizării exploatării invenţiei şi a unei despăgubiri corespunzătoare - exemple în acest sens fiind prevederile art. 29, art. 32, art. 35 şi art. 46 din Legea nr. 62/1974, legiuitorul din 2008 a urmărit, aşadar, tocmai crearea unui asemenea cadru, beneficiarul legii fiind autorul invenţiei lipsit de posibilitatea legală de exercitare a drepturilor sale patrimoniale.

O altă clarificare se regăseşte şi în art. II din Legea nr. 214/2008, cu următorul conţinut:

"(1) La determinarea perioadei înăuntrul căreia un brevet, dintre cele prevăzute la art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială, cu modificările ulterioare, trebuia să fie exploatat, nu se va ţine seama de perioada dintre instaurarea regimului comunist în România şi intrarea în vigoare a prezentei legi, perioadă care va fi considerată ca o prelungire în mod automat a termenului de revendicare a drepturilor decurgând din brevetul de invenţie.

(2) În raporturile juridice privind persoanele prevăzute la art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005, cu modificările ulterioare, care nu au putut să introducă sau să continue o acţiune juridică ori să îndeplinească formalităţile necesare pentru valorificarea drepturilor lor ca urmare a măsurilor şi a legislaţiei restrictive impuse de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945, toate termenele de prescripţie sau de limitare a dreptului de a introduce ori de a continua o acţiune juridică sau de a lua măsuri de conservare vor fi considerate ca fiind suspendate, indiferent dacă aceste termene au început să curgă înainte sau după data de 6 martie 1945. Aceste termene vor reîncepe să curgă de la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Se poate lesne observa că măsurile şi legislaţia restrictive impuse de regimul comunist sunt apreciate ca fiind o cauză generală a exploatării abuzive şi totodată o prezumţie în favoarea persoanelor titulare de drepturi de proprietate industrială, mai ales autorii de invenţii, care scuteşte de altă probă.

În speţă, recurenţii a trebuit să cesioneze forţat invenţia statului comunist, care practic a confiscat invenţia proprietate a lor, devenind titular al dreptului de proprietate prin rapt, iar pârâta-intimată, ca întreprindere socialistă de stat, a fost desemnată de ministerul de resort ca titular al dreptului de folosinţă (de exploatare).

Caracterul abuziv al aşa-zisei cesiuni rezidă şi în faptul că deşi cesiunea este un contract cu titlu oneros, recurenţii, în calitate de autori ai invenţiei, nu au primit vreun preţ al cesiunii şi aceasta pentru că statul comunist s-a considerat abuziv proprietarul invenţiei, contractul de cesiune mascând o naţionalizare a invenţiei lor, în pofida faptului că România era parte la tratatele internaţionale în domeniul proprietăţii intelectuale care garantau inventatorilor dreptul de proprietate asupra invenţiilor create de ei.

De asemenea, naţionalizarea mascată prin cesiune obligatorie, constituie încălcarea art. 27 pct. 2, din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care stipulează faptul că "fiecare om trebuie să beneficieze de protecţia drepturilor morale şi materiale care decurg din orice lucrare ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este".

A motiva că dispoziţiile art. 4 lit. c) "vizează o soluţie distinctă de cea a art. 71 din Legea nr. 64/1991, respectiv ipoteza încălcării drepturilor patrimoniale ale inventatorilor prin exploatarea invenţiei fără a exista încuviinţarea acestora consfinţită prin contract, şi nu ipoteza dezacordului părţilor asupra sumelor de bani cuvenite în baza contractului de cesiune sau neîndeplinirea de către cesionar a obligaţiilor de plată asumate prin contract", nu are suport legal, instanţa distingând acolo unde legea nu distinge în ce priveşte exploatarea abuzivă.

Rezultă că motivarea instanţei de apel, conform căreia existenţa unui contract de cesiune încheiat pe timpul statului comunist înlătură caracterul abuziv al preluării şi exploatării invenţiei, constituie o interpretare greşită a legii.

Sintetizând, pentru o mai bună analiză şi clarificare a categoriei persoanelor, titulare de drepturi de proprietate industrială care beneficiază de prevederile art. 4. lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, completată cu Legea nr. 214/2008, care reprezintă transpunerea Directivei nr. 2004/48/CE, a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004, referitoare la respectarea drepturilor de proprietate industrială, trebuie să se aibă în vedere în primul rând expunerea de motive cu privire la Legea nr. 214/2008 şi expunerea de motive cu privire la Directiva 2004/48/CE, a Parlamentului European şi a Consiliului din 29.04.2004.

În expunerea de motive pentru Legea nr. 214/2008 se menţionează că "Este de notorietate faptul că regimul comunist instaurat în România după 06.03.1945 a încălcat flagrant drepturile şi libertăţile omului, inclusiv pe cele privind drepturile patrimoniale ce reveneau inventatorului, pentru brevetul său de invenţie. Între măsurile restrictive impuse autorilor de invenţii este de menţionat că prin impunerea de cesiune obligatorie către Statul român (în art. 14 din Legea nr. 62/1974 este vorba de inventatorii salariaţi) regimul comunist din România a încălcat prevederile internaţionale referitoare la dreptul inventatorului asupra invenţiei sale, cu toate ca România era semnatară a mai multor convenţii internaţionale (Convenţia de la Paris la care România a aderat prima dată în anul 1924, iar R.P.R. a aderat prin Decretul nr. 427/1963, Convenţia de la Stockholm pentru constituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale, ratificată de R.S.R. în anul 1968).

În expunerea de motive la Directiva 2004/48/CE, se menţionează:

"pct. 2. Protecţia proprietăţii intelectuale ar trebui să permită inventatorului sau autorului să obţină un profit legitim din invenţia sau creaţia sa (...)" - se observă că prevederea legală se referă precis la inventatori ca titulari de drepturi de proprietate industrială; "pct. 3 (...) este deci necesar să se asigure că dreptul material al proprietăţii intelectuale care este astăzi reglementat pe larg de acquis-ul comunitar, să fie aplicat efectiv în comunitate".

Concluziile care se desprind din aceste expuneri de motive sunt următoarele: 1. Legea nr. 214/2008 care a completat O.U.G. nr. 100/2005 este o lege cu caracter reparatoriu ce permite autorilor de invenţii brevetate în perioada 1945 - 22 decembrie 1989, titulari de drepturi de proprietate industrială, să ceară repararea daunelor suferite prin încălcarea drepturilor patrimoniale, ca urmare a măsurilor restrictive impuse prin Legea nr. 62/1974; 2. Legea nr. 62/1974 este considerată o lege care a încălcat drepturile omului şi convenţiile internaţionale ratificate de Statul Român, privind drepturile de proprietate industrială, de aici necesitatea unei legi reparatorii; 3. Cesiunea legală (termen însuşit prin Legea nr. 64/1991, art. 66) conform art. 14 din Legea nr. 62/1974 este considerată o cesiune obligatorie, fiind o măsură restrictivă impusă inventatorilor salariaţi, prin care aceştia erau deposedaţi de către statul comunist de invenţia brevetată, cu drepturile decurgând din aceasta: dreptul de proprietar al invenţiei, de a vinde, de a o folosi exclusiv, de a acorda licenţa, care sunt drepturi de proprietate industrială. Astfel de drepturi erau interzise.

Prin declaraţiile de cesiune solicitate autorilor de invenţii la brevetare, în condiţiile realizării invenţiilor prevăzute la art. 14 lit. a) din Legea nr. 62/1974 (situaţie în care se încadrează şi recurenţii), care prevede că invenţiile realizate în condiţiile acestei norme de drept aparţin statului, chiar statul comunist recunoştea că inventatorii salariaţi, prin brevetarea invenţiilor, sunt proprietarii invenţiilor, deci titulari de drepturi de proprietate industrială, cu drepturile decurgând din această calitate, cărora statul comunist le-a confiscat invenţiile prin aşa-zisa "cesiune legală" cu care se dorea să se mascheze confiscarea.

Reclamanţii nu au avut încheiate cu pârâta C. S.A. contracte de muncă cu misiune inventivă.

Proprietatea individuală în regimul comunist era în cea mai mare parte interzisă.

Prin cesiunea obligatorie a invenţiei brevetate care avea loc în timpul procedurii de brevetare (altfel nu se înregistra cererea la OSIM), statul devenea proprietar, care numea un titular de brevet ce avea drept de exploatare şi plătea taxele la OSIM şi drepturile inventatorilor, fapt care de obicei nu se întâmpla, pentru că invenţiile puteau fi folosite de orice organizaţie socialistă (art. 29 din Legea nr. 62/1974).

Prin neplata drepturilor patrimoniale către inventatorul cedent de brevet (contract de cesiune - H.G. 152, Regula 53, alin. (1) şi Anexa a 2-a, Partea I, pct. 10) la nivelul de folosire abuzivă a invenţiei, statul comunist prin organizaţiile sale, a încălcat dreptul patrimonial de proprietate industrială al inventatorului cedent, fiindu-i aplicabile prevederile art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005.

Nu este nici un fel de îndoială ca dacă în expunerea de motive a Legii nr. 214/2008 se vorbeşte despre încălcarea flagranta a drepturilor şi libertăţilor omului, incluzând în acestea drepturile patrimoniale ale inventatorului, despre măsurile restrictive impuse autorilor de invenţii prin impunerea de cesiune obligatorie către Statul Român, despre tratamentul inegal al titularilor de brevet (numai statul avea dreptul să folosească invenţiile), prevederile art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, completată prin Legea nr. 214/2008 se aplică şi inventatorilor salariaţi cărora le-au fost confiscate invenţiile (art. 14 lit. a) din Legea nr. 62/1974) şi care au avut de suferit în privinţa drepturilor patrimoniale, ca titulari de drepturi de proprietate industrială, încălcate de statul comunist, prin organizaţiile sale.

Or, aşa cum s-a arătat prin analogie cu legile reparatorii, privind restituirea proprietăţilor imobiliare după 1989, dreptul de proprietate, drept imprescriptibil, se extinde şi la dreptul de proprietate industrială, în cazul acordării unui brevet de invenţie care conferă inventatorului o protecţie din partea statului (din expunerea de motive la Legea nr. 214/2008), care este în concordanţă cu spiritul Directivei 2004/48/CE a Parlamentului European, pct. 2 şi pct. 3 din Expunerea de motive la Directivă.

Legea nr. 62/1974 se consideră a fi abuzivă, cu numeroase restricţii, care au dus la încălcarea drepturilor de proprietate industrială a inventatorilor.

Astfel, prin aplicarea prevederilor art. 14 lit. a) din Legea nr. 62/1974 şi prin solicitarea declaraţiei de cesiune inventatorilor la brevetarea invenţiilor, chiar statul comunist recunoştea confiscarea invenţiilor, stare de fapt mascată prin acele declaraţii de cesiune.

Prin Legea nr. 214/2008 se introduce în O.U.G. nr. 100/200, art. 4 lit. c), cu) rol de reparaţie pentru persoanele care au fost victimele regimului comunist, în cazul de faţă inventatorii cărora le-au fost confiscate şi încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet, prin exploatarea invenţiilor în mod abuziv, fără plata prevăzută în actul de cesiune obligatoriu sau după licenţa obligatorie, fără încheierea unui nou contract după anul 1991 (H.G. nr. 152/1992, Anexa a 2-a, Partea a II-a, pct. 1), fără anunţarea inventatorilor de renunţarea la brevete prin neplata taxelor de menţinere în vigoare şi cu privarea inventatorului de posibilitatea de a prelua brevetul (art. 41 din Legea nr. 64/1991).

De asemenea, tot prin Legea nr. 214/2008, art. II pct. 1 şi pct. 2, persoanele prevăzute la art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 au fost repuse în termenul de prescripţie începând cu data de 27 noiembrie 2008, iar repararea daunelor se face pe toată perioada de aplicare ilegală a invenţiilor, până la expirarea perioadei de prescripţie.

Dacă legiuitorul nu prezuma încălcarea drepturilor de proprietate industrială a inventatorilor, nu se referea în conţinutul art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 la perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prezumţie care este una legală şi nu trebuie dovedită, aşa cum greşit au reţinut atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apei.

Prin urmare, drepturile patrimoniale ale inventatorului derivă din contractul de cesiune forţată a invenţiei brevetate, iar organizaţiile socialiste nu pot avea dreptul la despăgubiri, în condiţiile în care doar acestea au folosit invenţiile, iar, în consecinţă, destinatarii normei, respectiv ai prevederilor art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, sunt doar inventatorii, deoarece doar autorilor invenţiei le-au fost încălcate drepturile de proprietate industrială în mod abuziv, în calitate de titulari ai acestor drepturi şi nu titularii brevetului, care au avut dreptul de folosinţă şi care au dobândit această calitate ilegal. A se admite contrariul, ar însemna ca doar titularii de brevet din perioada comunistă să fie îndreptăţiţi la despăgubiri, situaţie în care norma în discuţie nu şi-ar mai atinge scopul reparatoriu propus de legiuitor. În lipsa autorului, cel care a creat invenţia, nu ar fi existat nici cesiunea şi nici titularii de brevet şi nici nu s-ar mai pune problema drepturilor de proprietate industrială încălcate, aspecte care au fost avute în vedere de legiuitor la elaborarea normei juridice reparatorii în discuţie.

În altă ordine de idei, având în vedere succesiunea în timp a actelor normative, pe lângă daunele cuvenite inventatorilor pentru folosirea abuzivă a invenţiilor fără plata drepturilor inventatorilor brevetate sub Legea nr. 62/1974 şi după anul 1991, în noua Lege nr. 64/1991 a brevetelor de invenţie, mai apar şi alte drepturi de proprietate industrială pentru care inventatorii mai pot solicita despăgubiri, astfel: dreptul patrimonial de proprietate industrială al autorului invenţiei este încălcat atunci când cesionarul invenţiei a refuzat să încheie un nou contract cu inventatorul, la cererea acestuia, folosind invenţiile şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 64/1991 (H.G. nr. 152/92, Anexa a 2-a, Partea a II-a, pct. 1), când a rămas în continuare titular (art. 66 din Legea nr. 64/91 ultimul aliniat), folosind în mod abuziv invenţia, în mod gratuit; dreptul de proprietate industrială al autorului invenţiei este încălcat atunci când cesionarul invenţiei nu a anunţat inventatorul că vrea să renunţe la brevete - conform art. 41 din Legea nr. 64/91, la cererea inventatorului titularul era obligat să-i transmită acestuia dreptul asupra brevetului - Adresa x/01.02.1993, anexată, conţine renunţarea la 3 invenţii, dar nu şi la invenţia RO 103.415, deoarece era foarte utilă.

S-a reţinut în mod greşit de către instanţe faptul că au fost premiaţi pentru invenţie, în condiţiile în care au fost premiaţi pentru inovaţie, conform Decretului nr. 383/1984, pârâta folosind abuziv invenţia.

Abuzul a continuat şi prin neplata taxelor de menţinere în vigoare a brevetului de invenţie, aflate în sarcina statului, prin intermediul pârâtei-intimate, cu consecinţa decăderii din protecţie, dar invenţia a fost folosită de către intimată chiar şi fără a plăti taxa de menţinere în vigoare, ceea ce este încă un abuz. Cu toate că pârâta S.C. C., la un moment dat, nu a mai plătit taxele de menţinere în vigoare a invenţiei, renunţând formal la aceasta, invenţia a rămas totuşi în vigoare cu concursul OSIM-ului, care nu a luat nici o hotărâre în legătură cu decăderea, pe care să o publice şi să o comunice, pentru opozabilitate. Pârâta nu este un terţ, ea fiind parte în contractul de cesiune şi având obligaţia de plată a taxelor, atât înainte de 1991, sub Legea nr. 62/1974, cât şi după anul 1991.

Folosirea invenţiilor în continuare fără plata inventatorilor, chiar şi în contextul când pârâta nu a mai plătit taxele de menţinere în vigoare, având în vedere că decăderea nu era operabilă, fără să încheie un nou contract cu inventatorii, după anul 1992, şi fără să-i anunţe că a renunţat la invenţie, constituie tot atâtea încălcări ale drepturilor de proprietate industrială, atrăgând aplicarea prevederilor art. 4 lit. c) din Legea nr. 214/2008.

Pârâta invocă în apărare propria culpă, atâta timp cât în Registrul Naţional al Brevetelor nu este menţionată nicio dată a decăderilor şi nici o publicare a decăderii invenţiei în cauză.

Totodată, nu putea opera schimbarea denumirii titularului iniţial de brevet din perioada comunistă în titularul actual decât dacă brevetul mai era valabil, iar prelungirea termenului de valabilitatea a brevetelor de la 15 ani la 20 de ani conform art. 70 din Legea nr. 64/1991 (varianta 2002) se putea face numai dacă brevetul mai era valid.

Decăderea brevetului RO 0x nu se putea face fără îndeplinirea prevederilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 62/1974, adică numai cu avizul motivat al institutului central de cercetare şi cu aprobarea ministerului care a desemnat titularul.

Neplata taxelor de către un titular (cu excepţia unor situaţii motivate pentru care se putea cere revalidarea, conform art. 5 din Decretul 363/76 şi art. 40 din Legea nr. 64/1991), înseamnă renunţare la brevet (a se vedea şi Decizia nr. 2749/2013 a Înaltei Curţi, depusă de debitoare), care atrage decăderea. Dar decăderea trebuia să fie constatată printr-o hotărâre a unui departament din cadrul OSIM şi semnată de directorul OSIM, apoi comunicată, contrar a ceea ce susţine şi reţine instanţa. Conform Regulii nr. 38 pct. 5 din H.G. nr. 152/1992, decăderea trebuie făcută imediat după constatare.

Acest fapt rezultă din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei pentru soluţionarea contestaţiilor privind invenţiile din cadrul OSIM, art. 2, art. 7 şi art. 55 din Legea nr. 64/1991, varianta iniţială, care prevedea şi publicarea decăderilor în Buletinul oficial al proprietăţii industrială (BOPI). Orice schimbare în situaţia unui brevet se nota în Registrul Naţional al Brevetelor şi se publica, având în vedere că există o evidenţă internaţională conform Convenţiei de la Paris. Urmare a renunţării la brevete, titularii de brevet aveau obligaţia de anunţare a OSIM şi a inventatorilor, pentru ca aceştia să poată opta pentru preluarea brevetelor, ceea ce pârâta nu a făcut.

Este îndeplinită condiţia folosirii abuzive a invenţiei, având în vedere că pârâta a refuzat încheierea cu reclamanţii, în calitate de autori ai invenţiei, a unui contract de folosinţă a brevetului, cu toate că au cerut acest lucru în mod repetat, începând cu Adresa nr. x/19.10.1992 (anexa 38 din 10.12.2013, anexată la recurs), care avea avizul favorabil al Consiliului de Administraţie.

2. Cauza a fost soluţionată fără a se intra în cercetarea fondului, fiind incidente dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

Interpretând greşit că recurenţii nu sunt beneficiarii art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, deoarece nu au făcut dovada exploatării abuzive a invenţiei de către unitatea care este titularul brevetului, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că expertiza este inutilă şi nu a mai analizat criticile cu privire la respectarea normelor procedurale ce reglementează administrarea probei (numirea şi recuzarea experţilor, specialitatea expertizei, soluţionarea obiecţiunilor la raportul de expertiză, anularea raportului, constatările tehnice ale expertului), care au făcut obiectul neregularităţilor procedurale pe care le-au invocat.

Prin încheierea din data de 14 martie 2018 li s-au respins în mod greşit cererile în probaţiune prin care au solicitat instanţei să-i pună în vedere apelantei-pârâte S.C. C. S.A. să depună la dosarul cauzei documente tehnice, redate detaliat în susţinerea criticii.

Au redepus alăturat întâmpinării la apelul incident înscrisuri care au fost ignorate de instanţa de apel, deşi se impunea încuviinţarea probei cu expertiza solicitată, utilă cauzei, cu obiectivele detaliate în susţinerea criticii.

Intimata pârâtă a formulat întâmpinare, prin care, pe lângă apărări prin care a contestat cererea de recurs, inclusiv sub aspect tehnic, a arătat că, sub aspectul calităţii reclamantului, cerută de norma legală invocată, supusă cercetării pe calea apelului incident, s-a pronunţat Înalta Curte prin decizii de speţă, reţinute prin Decizia nr. 27/16 aprilie 2018 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. nr. 431/22.05.2018, obligatorie pentru instanţe de la data publicării, în temeiul art. 521 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. - decizie prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea, constatându-se că jurisprudenţa naţională este unitară, în sensul că au fost respinse toate cererile întemeiate pe art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2001 şi reţinându-se, sub aspectul care interesează în cauză, că persoana care solicită despăgubiri trebuie să fie titulara unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet, situaţie care nu se regăseşte în speţă, întrucât reclamanţii sunt titularii unui drept protejat printr-un certificat de inventator, titlu neavut în vedere de norma legală.

Prin notele scrise depuse la dosar, calificate astfel la termenul de judecată, recurenţii reclamanţi au susţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost invocată pentru prima dată în dosarul de recurs, deşi art. 3021 C. proc. civ. prevede că instanţa de recurs este învestită cu verificarea aplicării legii la împrejurările de fapt stabilite de instanţele inferioare, de fond şi apel, iar cu privire la excepţiile care au fost respinse de instanţa de apel - inadmisibilitatea acţiunii, prescripţia dreptului material la acţiune şi lipsa calităţii procesuale pasive - nu s-a formulat cerere de recurs, cu efectul intrării în puterea lucrului judecat a soluţiei.

Intimata pârâtă a susţinut că prin notele scrise s-au formulat şi critici noi de recurs, asupra cărora urmează a se face referiri în cadrul adecvat.

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

1. În ceea ce priveşte apărarea formulată prin întâmpinare, referitoare la calitatea recurenţilor reclamanţi de persoane îndreptăţite la beneficiul normei legale invocate, Înalta Curte constată că intimata pârâtă nu avea interes să formuleze cerere de recurs, dată fiind soluţia pronunţată în cauză şi menţinută prin decizia de apel, recursul incident fiind reglementat prin art. 491 din noul C. proc. civ. (neaplicabil în cauză faţă de dispoziţiile art. 24 din noul cod), apărarea putând fi valorificată din nou în faţa instanţei de recurs.

De această problemă de drept recurenţii reclamanţi au avut cunoştinţă, aceasta fiind discutată şi analizată de altfel şi de instanţa de apel (chiar şi într-un alt cadru juridic), iar prin cererea de recurs s-au făcut sublinieri în conturarea calităţii reclamate, completate prin note scrise.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005, invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată, au calitatea de a cere aplicarea măsurilor, procedurilor şi repararea daunelor "persoanele titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie acordat de statul român şi succesorii lor în drept, deţinut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cărora le-au fost încălcate drepturile patrimoniale conferite de brevet prin exploatarea invenţiei în mod abuziv, fără consimţământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestuia".

Chestiunea pusă în discuţie de către intimata pârâtă se referă la una dintre cerinţele impuse de norma legală, cumulativ, însă se observă caracterul său primordial de analiză.

Interpretarea acestei norme legale, din perspectiva care a fost pusă prin apărarea formulată în cauză, este susţinută de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (valorificată în parte şi prin apelul incident), constatată prin Decizia nr. 27/16 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunţată ulterior deciziei de apel - prin care a fost respinsă ca inadmisibilă sesizarea, soluţia fiind justificată pe dispoziţiile art. 519 C. proc. civ., din perspectiva lipsei noutăţii, şi susţinută de conturarea unei anumite interpretări şi aplicări la nivel jurisprudenţial, în special la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, relativ la care s-a reţinut şi că nu se relevă necesitatea reinterpretării normei în absenţa unor elemente noi care să prefigureze o nouă abordare a chestiunii de drept, precum o modificare a contextului legislativ.

Jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este necesar să i se recunoască relevanţa conferită de rolul acesteia, ca instanţă de casaţie, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituţie, şi de regulator al conflictelor, subliniat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a sancţionat lipsa caracterului unitar la acest nivel (Hotărârea în Cauza Beian împotriva României din 6.12.2017).

Modul de interpretare regăsit în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost sistematizat prin Decizia nr. 27/27/16 aprilie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, motiv pentru care se va reda în cele ce urmează un extras din aceasta - şi nu urmare a reţinerii caracterului obligatoriu al acestei decizii, conferit de art. 521 alin. (3) C. proc. civ., în sensul solicitat de intimata pârâtă:

"(...). 54. Prin Decizia nr. 5.639 din 21 septembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă (...), analizându-se aplicarea dispoziţiilor art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005, s-a constatat că recurentul-reclamant nu se încadrează în termenii normei, întrucât acesta a fost autor al invenţiei, iar nu titular al brevetului, ceea ce infirmă calitatea lui de titular al unui drept de proprietate industrială (titularul brevetului a fost o întreprindere de stat, antecesoarea intimatei pârâte din cauză). (...)

55. Prin Decizia nr. 1.060 din 16 iunie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a menţinut soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată pentru lipsa calităţii procesuale active, faţă de intenţia legiuitorului la edictarea normei.

S-a arătat că expunerea de motive a proiectului Legii nr. 214/2008, prin care a fost introdus art. 4 lit. c) în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005, permite clarificarea înţelesului acestui text ca referindu-se exclusiv la încălcarea drepturilor patrimoniale ce revin titularului de brevet, respectiv a dreptului de a interzice exploatarea invenţiei de către terţi şi de a fi remunerat corespunzător.

Analogia făcută în fundamentarea actului normativ cu legislaţia din materia proprietăţii imobiliare, care permite restituirea proprietăţilor imobiliare confiscate în mod abuziv în perioada de după 6 martie 1945 până la data de 22 decembrie 1989, relevă caracterul reparator al Legii nr. 214/2008 pentru prejudiciul creat prin confiscarea abuzivă a proprietăţii.

Tot legiuitorul a explicat în expunerea de motive ce înţelege prin acte ale statului faţă de autorii de invenţii, asimilate confiscării abuzive a proprietăţii, arătând că este vorba despre măsuri prin care "regimul comunist din România a încălcat prevederile internaţionale privind dreptul exclusiv al titularului de brevet asupra invenţiei brevetate şi principiul tratamentului egal al tuturor titularilor de brevet prevăzut în Convenţia de la Paris privind proprietatea industrială din 20 martie 1883 (...)". Asemenea măsuri, potrivit legiuitorului din 2008, au fost "impunerea de cesiune obligatorie către Statul Român (Legea nr. 62/1974) sau prin alte mijloace abuzive de valorificare de către acesta a unor invenţii fără acordul legal al titularilor de brevet sau al succesorilor în drepturi ai acestora".

În contextul în care cadrul legislativ de la momentul deţinerii brevetului (în perioada 1945 - 1989) nu permitea valorificarea efectivă a drepturilor patrimoniale ale titularului de brevet, în sensul autorizării exploatării invenţiei şi al unei despăgubiri corespunzătoare - exemple în acest sens fiind prevederile art. 29, art. 32, art. 35 şi art. 46 din Legea nr. 62/1974 -, legiuitorul din 2008 a urmărit, aşadar, tocmai crearea unui asemenea cadru, beneficiarul legii fiind titularul de brevet lipsit de posibilitatea legală de exercitare a drepturilor sale patrimoniale.

În categoria beneficiarilor legii intră fără echivoc persoana fizică sau juridică menţionată în brevet ca având calitatea de titular al acestuia, indiferent dacă persoana fizică era sau nu autorul invenţiei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a conchis că, din moment ce norma se referă la încălcarea drepturilor patrimoniale prin "exploatarea invenţiei în mod abuziv, fără consimţământul titularului", nu este vizat autorul invenţiei, care, potrivit reglementărilor în vigoare la data deţinerii brevetului, nu avea dreptul patrimonial de a consimţi la folosirea invenţiei de către terţi, precum titularul de brevet - şi, de altfel, nu are un asemenea drept nici în actuala reglementare -, ci doar dreptul de a fi recompensat cu sume de bani pentru aplicarea invenţiei.

Cu toate că s-ar putea pune problema dacă a fost avut în vedere însuşi autorul invenţiei, atunci când nu a fost menţionat ca titular, dar a fost privat în mod abuziv de calitatea de titular al brevetului - în mod evident, la data acordării brevetului -, s-a constatat că această ipoteză nu interesează în cauză, deoarece reclamantul nu a pretins că ar fi fost îndreptăţit la statutul de titular al brevetului şi, astfel, ar fi fost privat de dreptul de autorizare a folosirii invenţiei şi de remunerare în această calitate, ci doar că nu a fost recompensat, în calitate de inventator.

Pe de altă parte, pentru evitarea paralelismului legislativ, aplicarea art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2005 exclude situaţii juridice reglementate prin alte dispoziţii legale, precum art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991, în forma de la data intrării în vigoare a legii [art. 71 alin. (3) din lege, în forma din anul 2011], aplicabil din ianuarie 1992, care a prevăzut tocmai acordarea drepturilor băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate şi aplicate anterior intrării în vigoare a legii, dar parţial recompensate sau nerecompensate până la acea dată. Nu s-a prevăzut abrogarea normei din Legea nr. 64/1991 şi nici nu există vreun indiciu al eventualei corelaţii pe care legiuitorul ar fi urmărit să o creeze între norme al căror obiect de reglementare s-ar fi suprapus.

56. Prin Decizia nr. 21A din 7 februarie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale (menţinută prin Decizia nr. 1.901 din 13 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă), a fost confirmată concluzia primei instanţe în sensul că nu sunt incidente prevederile Legii nr. 214/2008, care a modificat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 100/2005, deoarece reclamanta (coautor al invenţiei) nu are calitatea de titular de brevet, astfel că nu face parte din categoria persoanelor la care se referă art. 4 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului 100/2005. (...)"

Urmare a considerentelor arătate, Înalta Curte constată că recurenţii reclamanţi nu sunt persoane îndreptăţite în valorificarea drepturilor solicitate, nefiind astfel întrunită una dintre condiţiile de aplicabilitate a normei invocată în cauză.

În susţinerea apărărilor referitoare la persoanele îndreptăţite, formulate prin cererea de recurs, prin notele scrise s-a invocat şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1437/25 octombrie 2011, care nu reprezintă astfel o critică nouă formulată ulterior termenului procedural de motivare a recursului, prevăzut de art. 303 alin. (1) C. proc. civ. Pe de o parte, prin această decizie s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II din Legea nr. 214/2008 pentru completarea O.U.G. nr. 100/2005, fiind şi menţionată în Decizia nr. 27/16 aprilie 2018 pronunţată de Înalta Curte. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar, pe de altă parte, prin aceasta, oricum, se face referire la drepturile persoanelor titulare ale unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie acordat de statul român, afectate ca urmare a măsurilor şi a legislaţiei restrictive impuse de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945, repere relativ la care s-au făcut cercetări în cauză, considerentele aferente ale deciziei de recurs fiind redate în cele ce succed.

2. Norma legală invocată în cauză impune şi alte cerinţe - deţinerea unui drept de proprietate industrială protejat printr-un brevet de invenţie, exploatarea abuzivă a invenţiei, fără consimţământul titularului sau prin orice fapte de încălcare a drepturilor acestui, care în mod corect nu au fost reţinute în cauză, acestea urmând a fi analizate în limitele concretizate prin cererea de recurs şi decizia de apel.

Prin acţiune, astfel cum aceasta a fost precizată, s-a solicitat obligarea intimatei pârâte C. S.A. (fosta (...) Zalău) la despăgubiri pentru folosirea în mod abuziv a invenţiei nr. 103415 cu titlul "Cilindru pentru laminor perforat", în temeiul Legii nr. 214/2008, invenţia în cauză fiind identică şi provenind din inovaţia nr. 96/1989 cu titlul "Cilindru pentru laminor perforat", protejând aceeaşi soluţie tehnică.

Pentru argumentele detaliate anterior, instanţa de apel a concluzionat că exploatarea brevetului de către pârâtă pentru perioada 1989 - 1997 a avut loc în baza cesiunii, iar pentru perioada 2001 - 2007 brevetul nu se mai bucura de protecţie, ca urmare a decăderii titularului din drepturi pentru neplata taxelor, condiţia dreptului de proprietate industrială protejat de brevet nefiind îndeplinită - condiţii în care pentru niciuna din cele două perioade nu se poate reţine exploatarea abuzivă.

Cu referire la expunerea de motive a Legii nr. 214/2008 şi la această lege, recurenţii reclamanţi susţin, cu prioritate, că Legea nr. 62/1974 este considerată o lege care a încălcat drepturile omului şi convenţiile internaţionale ratificate de Statul Român, privind drepturile de proprietate industrială, care a generat necesitatea unei legi reparatorii, iar cesiunea legală conform art. 14 din Legea nr. 62/1974 este considerată o cesiune obligatorie, fiind o măsură restrictivă impusă inventatorilor salariaţi, prin care aceştia erau deposedaţi de către statul comunist de invenţia brevetată, cu drepturile decurgând din aceasta, respectiv dreptul de proprietar al invenţiei, de a o vinde, de a o folosi exclusiv, de a acorda licenţa, care sunt drepturi de proprietate industrială.

Pe de o parte, în expunerea de motive a Legii nr. 214/2008 nu a fost considerată, in extenso, Legea nr. 62/1974 ca fiind o lege ale cărei efecte se impune a fi reparate în integralitate, făcându-se referire, în contextul valorificat de către recurenţii reclamanţi, la măsura restrictivă impusă de regimul comunist a impunerii "de cesiune obligatorie către Statul Român (Legea nr. 62/1974) ", fără menţionarea art. 14 din această lege, cum se subliniază în cererea de recurs.

Contrar celor arătate prin cererea de recurs, prin Legea nr. 214/2008 nu este prezumată încălcarea drepturilor de proprietate industrială, persoana îndreptăţită trebuind să facă dovada că deţine astfel de drepturi, protejate printr-un brevet de invenţie acordat de statul român şi că acestea au fost afectate ca urmare a măsurilor şi a legislaţiei restrictive impuse de regimul comunist instaurat în România după 6 martie 1945, cum se şi arată în expunerea de motive a Legii nr. 214/2008, invocată de altfel în cauză.

Pentru invenţia în cauză s-a susţinut de către recurenţii reclamanţi aplicarea art. 14 lit. a) din Legea nr. 62/1974, caz în care, prin lege, brevetul se acordă organizaţiei socialiste pentru invenţiile realizate de persoane încadrate într-o organizaţie socialistă în timpul contractului de muncă şi în legătură cu munca lor.

În Legea nr. 62/1974 erau reglementate cazuri de cesiune legală, voluntară şi de licenţă obligatorie.

Pentru cesiunea legală, prin art. 14 se prevedea că "Brevetul de invenţie se acordă după cum urmează: a) organizaţiilor socialiste din Republica Socialistă România pentru: invenţiile realizate de persoane încadrate într-o organizaţie socialistă în timpul contractului de muncă şi în legătură cu munca lor; invenţiile rezultate din lucrări efectuate la cererea sau cu ajutorul material al unor organizaţii socialiste; b) organizaţiilor socialiste de stat pentru invenţiile care au ca obiect substanţe obţinute prin metode nucleare, chimice, produse medicamentoase, metode de diagnosticare şi tratament medical, dezinfectante, produse alimentare şi condimente, precum şi soiuri noi de plante, tulpini de bacterii şi ciuperci, noi rase de animale şi viermi de mătase, indiferent de condiţiile în care au fost realizate; (...)"

Pentru cesiunea voluntară erau relevante dispoziţiile art. 14 lit. c), potrivit cărora brevetul de invenţie se putea acorda autorilor individuali sau în colectiv în cazul altor invenţii decât cele prevăzute la lit. a) şi b), şi ale art. 15 alin. (2) care prevedeau că pentru acestea că autorul sau colectivul de autori poate ceda drepturile cu privire la invenţie unei organizaţii socialiste sau cere brevet de invenţie.

Cazurile în care se poate vorbi de un caracter obligatoriu sunt cele care erau reglementate de art. 46, în care se prevedea că "Invenţiile care nu aparţin organizaţiilor socialiste pot fi folosite de organizaţiile socialiste interesate, fără consimţământul titularilor de brevete, ţinând seama de acordurile şi convenţiile la care statul român este parte, pe baza unor licenţe obligatorii acordate de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în următoarele cazuri: a) invenţiile sînt de interes obştesc sau în legătură cu apărarea statului şi nu s-a ajuns la o înţelegere cu titularii brevetelor; b) invenţiile nu au fost aplicate sau au fost insuficient aplicate pe teritoriul Republicii Socialiste România, fără ca titularul brevetului să poată justifica inacţiunea sa timp de 3 ani de la data eliberării brevetului de invenţie."

Situaţiile speciale în care au fost create invenţiile ce intrau sub regimul art. 14 lit. a) şi b) şi, în mod particular, cea în speţă nu pot susţine privarea în mod abuziv a recurenţilor reclamanţi de calitatea de titulari ai brevetului de invenţie, cu drepturile exclusive şi patrimoniale generate de aceasta, ca element al dreptului de proprietate, în sensul reclamat cu referire la expunerea de motive a Legii nr. 214/2008, în care s-a făcut o analogie inclusiv cu măsurile legislative adoptate după căderea regimului comunist în decembrie 1989, cu sublinierea că prin aceasta s-a creat cadrul care permite restituirea proprietăţilor imobiliare confiscate în mod abuziv în perioada de după 6 martie 1945 până la data de 22 decembrie 1989, dreptul de proprietate privind şi dreptul de proprietate industrială.

La data de referinţă, recurenţii reclamanţi erau angajaţi la Centrul de cercetare şi proiectare pentru fabrica de ţevi şi trefilate, iar invenţia a fost realizată în cadrul unei comenzi în vederea unei modernizări în cadrul intimatei pârâte, la solicitarea şi cu sprijinul financiar al acesteia - lucru consemnat inclusiv în declaraţia autentificată a celuilalt inventator, D., care a participat ca reprezentant al solicitantului.

În condiţiile în care invenţia s-a realizat în exercitarea atribuţiilor de serviciu - în condiţiile art. 14 lit. a) din Legea nr. 62/1974 se arată prin cererea de recurs - şi, mai mult, a rezultat din lucrări efectuate la cererea şi cu sprijinul financiar al autoarei intimatei pârâte, recurenţii reclamanţi nu pot revendica un drept de proprietate şi preluarea abuzivă a acestuia, inclusiv din perspectiva lipsirii lor de calitatea de titulari ai brevetului de invenţie în mod abuziv.

Cu totul alta ar fi fost situaţia în cazul în care invenţia nu s-ar fi realizat în condiţiile speciale din speţă, ci ar fi intrat sub regimul pe care l-au reglementat dispoziţiile art. 14 lit. c) din Legea nr. 64/1972, potrivit căruia brevetul de invenţie se putea acorda autorilor individuali sau în colectiv în cazul altor invenţii decât cele prevăzute la lit. a) şi b).

Drept urmare, recurenţii reclamanţi nu se pot prevala nici de considerente din jurisprudenţa Înaltei Curţi, sus-menţionată, chiar şi substituind termeni de referinţă sau atribuindu-le expunerii de motive a Legii nr. 214/2008, referitoare la titularul de brevet de invenţie şi nu la autor/inventator (în ipoteza în care acesta este diferit), arătând că în contextul în care cadrul legislativ de la momentul deţinerii brevetului (în perioada 1945 - 1989) nu permitea valorificarea efectivă a drepturilor patrimoniale ale titularului de brevet, în sensul autorizării exploatării invenţiei şi al unei despăgubiri corespunzătoare - exemple în acest sens fiind prevederile art. 29, art. 32, art. 35 şi art. 46 din Legea nr. 62/1974 -, legiuitorul din 2008 a urmărit tocmai crearea unui asemenea cadru, beneficiarul legii fiind autorul invenţiei (deşi referirea este la titularul de brevet) lipsit de posibilitatea legală de exercitare a drepturilor sale patrimoniale.

În acest context, recurenţii reclamanţi nu pot imputa nici caracterul abuziv al cesiunii, ca un contract cu titlu oneros, prin lipsa unui preţ evaluat la nivelul de folosinţă abuzivă a invenţiei, în singura calitate confirmată în dosar (ţinând cont şi de cele anterior reţinute), de coinventatori, aceştia putând solicita drepturile care le sunt recunoscute de legea care le-a conferit. Declaraţia de cesiune din procedura de brevetare are un regim distinct, iar acesta este determinat de caracterul special al invenţiilor create în condiţiile art. 14 lit. a) şi b) din Legea nr. 62/1974, nereprezentând un acord/contract de cesiune prin care, contra unui preţ, să se transmită dreptul la acordarea brevetului, respectiv dreptul asupra brevetului, în condiţiile art. 44 din această lege, în vigoare la data respectivă - faţă de normele invocate de către recurenţii reclamanţi, se observă că Legea nr. 64/1991 a intrat în vigoare ulterior.

Pentru invenţiile brevetate şi aplicate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 64/1991, dar parţial recompensate sau nerecompensate până la acea dată - recurenţii reclamanţi invocând inclusiv o confuzie în ceea ce priveşte sumele de bani primite, în sensul că acestea ar fi fost pentru inovaţie şi nu recompensă bănească/premiu pentru invenţie - inventatorilor li s-au recunoscut drepturi şi prin art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 (în forma de la data intrării în vigoare a legii, aplicabil din ianuarie 1992, cum s-a subliniat şi în Decizia nr. 609/25 februarie 2000 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie. secţia civilă prin care s-a confirmat soluţia prescrierii dreptului la acţiune al reclamantului A. - prin acţiune solicitând obligarea aceleiaşi intimare pârâte la plata drepturilor băneşti cuvenite în calitate de coinventator al aceleiaşi invenţii).

De altfel, drepturile ce intră sub regimul art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 au natură specială şi îşi au izvorul, sunt susţinute de raţiunile care au determinat completarea actului normativ, ce se regăsesc în expunerea de motive a Legii nr. 214/2008, valorificată substanţial în cauză.

Pentru perioada ulterioară decăderii din drepturile conferite de brevet, ca urmare a neplăţii taxelor de menţinere în vigoare a acestuia, instanţa de apel a reţinut că brevetul nu se mai bucura de protecţie, nefiind îndeplinită condiţia existenţei unui drept de proprietate industrială protejat de brevet.

Atât timp cât art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 100/2005 se referă la încălcarea drepturilor conferite de brevet, prin modalităţile expres subliniate, neplata taxelor de menţinere în vigoare a brevetului nu intră sub incidenţa normei legale, prin ea însăşi, iar caracterul abuziv al exploatării (în măsura confirmării acesteia) pe perioada de referinţă nu se poate reţine, date fiind efectele decăderii titularului din drepturile conferite de brevetul de invenţie.

Recurenţii reclamanţi au contestat valabilitatea decăderii din drepturile conferite de brevet, iar instanţa de apel a reţinut în mod corect că această sancţiune operează de la data expirării termenului în care titularul de brevet nu şi-a îndeplinit obligaţia şi nu de la data constatării decăderii de către OSIM, precum şi că obligaţia pusă în sarcina titularului este prevăzută doar în situaţia renunţării titularului de brevet, cu referire la norma legală avută în vedere.

Modul de soluţionare din perspectiva primului aspect se regăseşte în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi şi este susţinut pe interpretarea normelor legale relevante, valorificate şi în recurs (ex. Deciziile nr. 3942/22 iunie 2010, nr. 4612 din 21 septembrie 2010, nr. 6560 şi nr. 6561/3 decembrie 2010, nr. 2972/31 octombrie 2014).

Astfel, art. 43 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 prevede că pe întreaga durată de valabilitate a brevetului de invenţie titularul datorează anual taxe de menţinere în vigoare a brevetului, iar în alin. (3) al aceluiaşi articol se arată că neplata acestor taxe atrage decăderea titularului din drepturile decurgând din brevet, decăderea titularului din drepturi înregistrându-se în Registrul naţional al brevetelor de invenţie şi publicându-se în Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală.

Din interpretarea logică a textelor enunţate rezultă că sancţiunea decăderii operează la data expirării termenului în care titularul de brevet nu şi-a executat obligaţia şi nu la data constatării decăderii de către O.S.I.M. sau, după caz, de către instanţă ori de la data publicării acestei sancţiuni în B.O.P.I.

Măsura decăderii sancţionează nerespectarea termenului de plată a taxelor, taxe care sunt datorate tocmai pentru menţinerea în vigoare a brevetului.

A accepta că decăderea operează de la o dată ulterioară scadenţei de plată a taxelor ar echivala cu menţinerea în vigoare a brevetului pe o perioadă de timp pentru care taxele nu au fost plătite, ceea ce contravine atât literei, cât şi spiritului reglementării care prevede obligaţia de plată a taxelor şi sancţiunea nerespectării obligaţiei.

În aceeaşi jurisprudenţă s-a mai arătat şi faptul că data de la care operează decăderea este data limită la care mai puteau fi plătite taxele de menţinere în vigoare rezultă implicit şi din art. 44 al Legii nr. 64/1991, în care se prevede că titularul brevetului care din motive temeinice nu a putut să respecte un termen în procedurile în faţa O.S.I.M. este repus în situaţia anterioară după o anumită procedură, cu excepţia mai multor ipoteze, printre care şi cea de nerespectare a termenelor legale de plată a taxelor de menţinere în vigoare a brevetului.

Mai mult, legiuitorul a prevăzut în art. 34 alin. (1) lit. f) din lege că, în cazul în care se dispune revalidarea brevetului, nu constituie o încălcare a drepturilor patrimoniale ale titularului folosirea de către terţi a invenţiei în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi şi revalidare.

Prin urmare, în condiţiile în care titularul a fost decăzut din drepturile conferite de brevetul de invenţie la data expirării termenului în care titularul de brevet nu şi-a executat obligaţia, nu se confirmă cerinţa protejării drepturilor de proprietate industrială printr-un brevet, cum a şi reţinut instanţa de apel, cu consecinţa înlăturării caracterului abuziv al eventualei aplicări pe perioada de referinţă.

Recurenţii reclamanţi susţin în mod greşit că neplata taxelor de menţinere în vigoare a brevetului de către titulari înseamnă renunţare la brevet, care atrage decăderea - atribuind decăderii norme din materia renunţării sub aspectul înştiinţării inventatorilor şi al obţinerii avizelor legale - deoarece instituţia renunţării este diferită de cea a decăderii din drepturile conferite de brevetul de invenţie pentru neplata taxelor de menţinere în vigoare, acestea presupunând şi proceduri distincte. Chiar şi aceştia susţin că neplata taxelor de menţinere în vigoare a brevetului reprezintă o renunţare formală la invenţie, iar jurisprudenţa Înaltei Curţi valorificată nu este oricum relevantă (prin aceasta anulându-se un recurs ca netimbrat şi arătându-se, în detalierea considerentelor deciziei de apel, că prin neplata taxelor se renunţă la protecţia brevetului şi la dreptul de a folosi în exclusivitate invenţia de către titular, dând posibilitatea terţilor de a utiliza invenţia ce a intrat în circuitul civil).

Faţă de cele anterior reţinute relativ la perioadele de referinţă fixate în cauză, neîncheierea unui contract după anul 1992, în temeiul art. 66 alin. (2) din Legea nr. 64/1991 (în forma iniţială), reclamanta în cauză, nu se circumscrie dispoziţiilor legale invocate în susţinerea acţiunii.

În considerarea aceloraşi argumente, anterior reţinute, în limitele de cercetare în faţa prezentei instanţe, se constată că prin modul de soluţionare a cauzei nu au fost nesocotite nici prevederile comunitare şi internaţionale valorificate în susţinerea cererii de recurs.

Prin notele scrise, astfel calificate la termenul de judecată, s-au formulat şi apărări care nu se regăsesc în cererea de recurs şi care sunt tardive în raport de dispoziţiile art. 303 alin. (1) C. proc. civ., acestea neconstituind motive de ordine publică - trecerea în cererea de brevet din 6 iulie 1989 ca împuternicit, fără consimţământ; între Centrul de cercetare şi proiectare pentru fabrica de ţevi şi trefilate - E. şi intimata pârâtă se încheia anual o comandă carte ţinea loc de contract, pentru anul 1988 fiind încheiată comanda nr. 184/27 octombrie 1987, fără ca inventatorii (recurenţii reclamanţi) să fie părţi în acel contract; activitatea recurenţilor reclamanţi, ca angajaţi ai E., în perioada realizării inovaţiei devenită invenţie (anul 1988) nu cuprindea activităţi de cercetare sau vreo muncă cu caracter inventiv, cu detalierea activităţilor pe care le desfăşura, iar în cărţile lor de muncă figurau ca proiectanţi şi nu ca cercetători ştiinţifici.

3. În condiţiile în care nu se pot reţine cerinţele subliniate, nu se mai impun a fi analizate criticile referitoare la necercetarea fondului pretenţiilor, cu referire şi la probatoriu, subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cum în mod corect a procedat şi instanţa de apel - inclusiv sub aspectul calificării apărărilor formulate prin notele scrise, contestate de către intimata pârâtă pe motiv că ar reprezenta motive noi.

În considerarea acestor argumente, care confirmă soluţia pronunţată în cauză, cu complinirea motivării, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva Deciziei nr. 402A din data de 4 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 decembrie 2018.

Procesat de GGC - NN