Restitution of abusively expropriated property: cassation appeal allowed, lower decision quashed and case remanded due to erroneous application of appeal procedure

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 29.11.2012, sub nr. x/2012, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Compania Naţională a Imprimeriilor B. S.A., S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul din Bacău, str. x, preluat abuziv prin expropriere, nulitatea absolută parţială a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.11.2003 la B.N.P. E., pentru suprafaţa de teren aflată în litigiu (respectiv 1014 mp) nulitatea absolută parţială a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.10.2006 la B.N.P. F., pentru aceeaşi suprafaţă şi nulitatea absolută parţială a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.03.2007 la B.N.P. F., pentru aceeaşi suprafaţă.

La data de 1.04.2013, reclamantul şi-a modificat primul capăt de cerere în sensul că pârât este Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, care a fost introdus în cauză în această calitate.

Prin Sentinţa nr. 1094/21.06.2013, Tribunalul Bacău a respins excepţia inadmisibilităţii, a admis excepţia lipsei de interes şi a respins în consecinţă primul capăt de cerere al acţiunii şi a disjuns celelalte capete de cerere dispunând formarea unui nou dosar, care a primit nr. x/110/2013.

În Dosarul nr. x/2013, reclamantul A. a depus la dosar la data de 18.03.2013, completare la cererea principală şi a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; Compania Naţională A Imprimeriilor "B." S.A.; S.C. C. S.R.L.; S.C D. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 9, art. 10, art. 21 şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ale H.G. nr. 250/2007, ale art. 20, art. 21 şi art. 44 din Constituţia României, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi prin raportare la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XX/2007, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună soluţionarea pe fond a Notificării nr. x/2001 şi obligarea pârâtei Compania Naţională a Imprimeriilor "B." S.A la emiterea deciziei/dispoziţiei motivate cu privire la soluţionarea respectivei notificări, în sensul restituirii în natură a imobilului teren, în suprafaţă de 1014 mp, ce face obiectul prezentului litigiu; în subsidiar în situaţia în care instanţa va constata lipsa calităţii procesuale pasive a C.N.I "B." S.A. cu privire la soluţionarea notificării şi deci imposibilitatea acestei entităţi de a emite decizie/dispoziţie motivată în condiţiile Legii nr. 10/2001, a solicitat instanţei obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor în cuantumul stabilit prin raportul expertizei tehnice judiciare depusă la dosarul cauzei şi de asemenea, obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 15.11.2013, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; Compania Naţională a Imprimeriilor "B." S.A., S.C C. S.R.L. şi S.C D. S.R.L., precizări prin care, în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi a Deciziei nr. IX/20.03.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bacău în prezenta cauză.

Prin Sentinţa civilă nr. 165/07.02.2014, Tribunalul Bacău, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Prin Sentinţa civilă nr. 474/06.04.2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti şi Compania Naţională a Imprimeriilor "B." S.A. Bucureşti, a obligat pârâta Compania Naţională a Imprimeriilor B. S.A. să emită în favoarea reclamantului decizie motivată cu propunere de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul - teren în suprafaţă de 1010 mp situat în Bacău, jud. Bacău, identificat prin suplimentul nr. 2 la raportul de expertiză topografică extrajudiciară, efectuat de expert G., depus la termenul din data de 10.01.2014 în Dosarul nr. x/2007 şi, pe cale de consecinţă, a respins celelalte pretenţii ale reclamantului, formulate în contradictoriu cu pârâţii Compania Naţională a Imprimeriilor B. S.A. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 21.07.2017 a declarat apel, reclamantul A., iar la 11.12.2017 a declarat apel pârâta Compania Naţională a Imprimeriilor B. S.A. care au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 19.12.2017.

În motivare apelului său, apelantul-reclamant a arătat că instanţa de fond nu a soluţionat excepţia invocată cu privire la lipsa calităţii procesual pasive a pârâtei C.N.I B. S.A în raport cu primul capăt de cerere.

Instanţa de fond, deşi a unit excepţia cu fondul cauzei, atunci când a judecat fondul cauzei nu a răspuns motivelor invocate în susţinerea excepţiei şi nici nu s-a pronunţat în sensul admiterii sau respingerii acesteia.

Instanţa de fond a aplicat greşit legea, atunci când a decis faptul că pârâta C.N.I B. B.A este entitate învestită cu soluţionarea notificării.

Instanţa de fond a aplicat greşit legea atunci când a stabilit faptul că pârâta C.N.I. B. S.A ar fi entitate învestită cu soluţionarea notificării, în conformitate cu dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, deoarece a interpretat greşit aceste dispoziţii.

Articolul respectiv stabileşte categoria de entităţi care sunt implicate în procedura administrativă cu privire la soluţionarea unei notificări, formulată în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, dar nu stabileşte calitatea de unitate deţinătoare, sau de entitate învestită cu soluţionarea notificării.

Aceste calităţi sunt stabilite de dispoziţiile H.G nr. 250/2007:

- unitate deţinătoare este fie entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituţia prefectului sau orice altă instituţie publică), fie entitatea cu personalitate juridica care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat, bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste);

- entitate învestită cu soluţionarea notificării este, după caz, unitatea deţinătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluţioneze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Ministerul Finanţelor Publice, alte autorităţi publice centrale sau locale implicate).

Sintagma indiferent în posesia cui se află în prezent are semnificaţia, pe de o parte, că incidenţa legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deţinătorului (minister, primărie, instituţie publică, societate comercială cu capital de stat, organizaţie cooperatistă şi altele asemenea) şi, pe de altă parte, are semnificaţia stabilirii momentului în funcţie de care se face calificarea unităţii deţinătoare, respectiv cel care deţinea imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii (prezent se raportează la momentul naşterii juridice a dreptului la restituire). În cazul în care, după data intrării în vigoare a legii, un imobil notificat potrivit legii a fost transferat în administrarea unei alte entităţi, aceasta din urmă devine entitate deţinătoare învestită cu soluţionarea notificării. Entitatea iniţial notificată are obligaţia de a transmite notificarea şi documentaţia aferentă entităţii deţinătoare şi totodată de a înştiinţa în mod expres persoana îndreptăţită despre aceasta situaţie."

În conformitate cu aceste dispoziţii legale unitatea deţinătoare este cea care deţine imobilul în patrimoniul său, fiind în acest caz şi entitate învestită cu soluţionarea notificării, iar dacă aceasta a transferat dreptul de administrare unei alte entităţi, din cele prevăzute de lege, aceasta din urmă este entitatea deţinătoare învestită cu soluţionarea notificării.

Prin urmare calitatea de entitate învestită cu soluţionarea notificării este condiţionată fie de deţinerea de către aceasta a imobilului în patrimoniul său, fie de faptul că este persoana juridică abilitată de lege să soluţioneze o notificare cu privire la un bun care nu se găseşte în patrimoniul său.

Pe cale de consecinţă, în raport cu soluţionarea notificării, este irelevant faptul că la un moment dat pârâta C.N.I B. S.A. a deţinut imobilul, dacă la acest moment nu există o entitate, prevăzută de lege, care să deţină calitatea de entitate învestită cu soluţionarea notificării.

În speţă, C.N.I B. S.A. care a deţinut imobilul la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât şi la data înregistrării Notificării nr. x/2001, în conformitate cu Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria: M11 nr. 0065 din anul 1999, a avut calitatea de entitate învestită cu soluţionarea notificării până în data de 27.11.2003, când a înstrăinat imobilul notificat societăţii private S.C C. S.R.L Bacău.

Prin înstrăinare a transmis dreptul de proprietate, deci şi pe cel de administrare, unei alte entităţi, astfel că C.N.I B. S.A a pierdut în anul 2003 calitatea de entitate învestită cu soluţionarea notificării, iar S.C C. S.R.L, fiind societate privată, nu este implicată în procesul de soluţionare a notificărilor, conform dispoziţiilor art. 2.1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007, deci nu poate avea calitatea de entitate învestită cu soluţionarea notificării.

În acest context Primăria Bacău trebuia să transmită notificarea către C.N.I. B. S.A cât timp aceasta a deţinut în patrimoniul său imobilul notificat.

Pe cale de consecinţă Primăria Bacău a transmis eronat Dosarul cu notificarea nr. x/2001 către C.N.I B. S.A, în anul 2012.

Instanţa de fond a aplicat greşit legea deoarece a ignorat dispoziţiile prevăzute de H.G nr. 250/2007.

În acelaşi context instanţa de fond greşeşte atunci când aplică dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 165/2013, pentru a stabili faptul că, în speţă, se poate emite o decizie motivată cu propunere de măsuri reparatorii în echivalent.

Aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în cazul în care lipseşte entitatea învestită cu soluţionarea notificării, singura entitate care, potrivit legii, poate să emită o decizie cu privire la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Instanţa de fond a soluţionat greşit fondul cauzei.

Analizând fondul cauzei instanţa trebuia, în primul rând, să stabilească dacă reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

După ce stabilea care este calitatea reclamantului în raport cu dispoziţiile legilor speciale de reparaţie instanţa trebuia să stabilească care sunt drepturile reclamantului în raport cu aceste dispoziţii.

Instanţa stabileşte în mod corect faptul că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dar soluţionează greşit cauza, atunci când stabileşte modul în care sunt incidente în cauză dispoziţiile legilor speciale de reparaţie, cu privire la soluţionarea notificării.

Astfel, instanţa stabileşte faptul că pârâta C.N.I B. S.A este entitate învestită cu soluţionarea notificării şi stabileşte calitatea reclamantului ca fiind de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent, deoarece reclamantul nu poate avea calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în natură, imobilul fiind înstrăinat, iar contractele de vânzare-cumpărare nu au fost anulate.

Decizia instanţei este eronată deoarece pârâta C.N.I B. S.A nu este entitate învestită cu soluţionarea notificării, iar în speţă nici nu este determinată legal o asemenea entitate, caz în care nu se pot stabili drepturile reclamantului în raport cu legile speciale de reparaţie.

Mai mult decât atât motivele invocate de instanţă, în baza cărora aceasta a stabilit faptul că reclamantul nu ar avea calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în natură, nu sunt prevăzute de dispoziţiile legilor speciale de reparaţie.

De altfel, conform acestor dispoziţii, atunci când restituirea în natură nu se poate realiza pe vechiul amplasament, entitatea învestită cu soluţionarea notificării este obligată să analizeze posibilitatea restituirii în natură pe un alt amplasament, posibilitate omisă de către instanţă.

Prin urmare dreptul reclamantului cu privire la restituirea în natură a imobilului notificat a rămas nesoluţionat din punct de vedere juridic de către instanţă.

Analizând situaţia juridică dedusă judecăţii instanţa trebuia să constate lipsa entităţii învestită cu soluţionarea notificării, caz în care o soluţie corectă din punct de vedere legal este admiterea capătului 2 de cerere.

Hotărârea pronunţată de instanţa de fond încalcă dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 44 alin. (1) din Constituţia României.

Prin hotărârea dată instanţa a obligat pârâta C.N.I. B. S.A să emită decizie motivată prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul aflat în litigiu motivat de faptul că imobilul notificat a fost înstrăinat, iar actele de înstrăinare (contractele de vânzare-cumpărare a imobilului) nu au fost anulate.

O asemenea motivare nu poate fi invocată în cadrul soluţionării pe fond a notificării, deoarece măsurile reparatorii în echivalent se pot acorda numai în condiţiile în care imposibilitatea restituirii în natură este motivată prin aplicarea dispoziţiilor legilor speciale de reparaţie, aplicare care în fapt este împiedicată tocmai de înstrăinare a imobilului notificat.

Având în vedere faptul că înstrăinarea imobilului a fost nelegală, nelegalitate care nu a putut fi confirmată de către justiţie datorită lipsurilor legislative menţionate, cât şi a numeroaselor modificări în timp ale Legii nr. 10/2001, se consideră că situaţia juridică prin care dreptul la restituirea în natură a rămas nesoluţionat este o situaţie juridică apărută independent de voinţa reclamantului, deoarece acesta a întreprins toate demersurile în vederea soluţionării legale a notificării sale, iar în acelaşi timp consideră că această situaţie juridică încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, în lipsa unei entităţi învestită cu soluţionarea notificării, dispoziţiile legilor speciale de reparaţie nu sunt aplicabile.

"Art. 1 - Orice persoana fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional."

Pe cale de consecinţă sunt aplicabile în speţă dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, dispoziţii prin care sunt stabilite condiţiile în care poate apărea conflictul între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel în decizie se menţionează:

"Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natura a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală."

Apreciază faptul că în speţă, având în vedere situaţia juridică rezultată ca urmare a înstrăinării imobilului notificat de către unitatea deţinătoare, a apărut conflictul între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului caz în care atât dispoziţiile Convenţiei cât şi cele ale C. civ. au prioritate faţă de legea specială.

Cum restituirea în natură nu mai este posibilă, datorită absenţei din legislaţie, "la momentul înstrăinării", a unor prevederi legale cu privire la nelegalitatea înstrăinării imobilului notificat şi la soluţionarea notificării în acest caz, rezultă pe cale de consecinţă prioritatea dispoziţiilor art. 998, 999 C. civ.

Acordarea de despăgubiri băneşti de către pârâta Statul Român, care este direct implicată în raportul juridic determinat de cel de al doilea capăt de cerere, este în concordanţă cu situaţia juridică existentă, rezultată ca urmare a înstrăinării nelegale a imobilului notificat, situaţie juridică care este în contradicţie cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Statul Român se face vinovat, prin lipsa unei legislaţii coerente, faţă de situaţia juridică care face obiectul prezentului dosar, situaţie juridică în care imobilul notificat a fost înstrăinat de unitatea deţinătoare pe parcursul derulării procedurii administrative de soluţionare a notificării.

Ca urmare a acestui fapt reclamantul a pierdut dreptul său de proprietate şi dreptul la restituirea în natură a imobilului. condiţie prioritară prevăzută prin dispoziţiile Legilor nr. 10/2001 şi nr. 165/2013, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţia României.

Pe cale de consecinţă, Statul Român, reprezentat în proces prin Ministerul Finanţelor Publice, trebuie să repare prejudiciul adus reclamantului în conformitate cu dispoziţiile art. 998, 999 C. civ.

Hotărârea instanţei de fond încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin faptul că a ignorat conflictul apărut între legea specială şi Convenţie ca urmare a înstrăinării imobilului notificat şi dispune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile în care dreptul la restituirea în natură nu a fost soluţionat, aplicând greşit dispoziţiile legale cu privire la soluţionarea notificării.

Această situaţie juridică este consecinţa directă a încălcării principiilor de drept cu privire la garantarea stabilităţii raporturilor juridice şi cu privire la siguranţa circuitului civil.

Având în vedere toate aspectele juridice menţionate se poate deduce în mod clar atât lipsa calităţii procesual pasive a pârâtei C.N.I. B. S.A cu privire la soluţionarea notificării, cât şi imposibilitatea soluţionării pe fond a notificării, conform dispoziţiilor legilor speciale de reparaţie, ca urmare a absenţei unor dispoziţii legale din conţinutul acestor legi cu privire la situaţia juridică dedusă judecăţii în această speţă.

În acest context, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă cu privire la soluţionarea cauzei, dispoziţiile Deciziei nr. 27/14.11.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nefiind aplicabile în speţă, deoarece cererea de chemare în judecată nu este o contestaţie împotriva deciziei administrative emisă de unitatea deţinătoare, iar măsurile reparatorii nu pot fi acordate.

Pe cale de consecinţă a solicitat instanţei de apel să constate apariţia în speţă a conflictului dintre legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ca urmare a acestui fapt să dispună admiterea apelului şi modificarea Sentinţei civile nr. 474/06.04.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în sensul admiterii capătului 2 de cerere şi obligarea pârâtei Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor băneşti în cuantumul stabilit de expertiza judiciară omologată în Dosarul nr. x/2008.

În drept, au fost invocate dispoziţiile H.G nr. 250/2007, Decizia nr. 33/2008 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, art. 44 alin. (1) Constituţia României, art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 998, 999 C. civ.

În motivarea apelului său apelanta-pârâtă Comisia Naţională a Imprimeriilor B. S.A. a arătat că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea principiului disponibilităţii şi dispoziţiilor art. 152, art. 224, art. 406 alin. (4) din C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 4 din C. proc. civ.

În încheierea de şedinţa din 16.03.2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, din Dosarul nr. x/2014, este consemnat faptul că reclamantul A., la acel termen de judecată, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Compania Naţională a Imprimeriilor B. S.A., în sensul că această pârâtă nu are calitate de unitate deţinătoare.

Părţile pârâte nu au fost prezente la şedinţa de judecată.

Tribunalul nu a comunicat părţilor pârâte şi nu a pus în discuţia părţilor această nouă cerere a reclamantului A.;

Tribunalul a calificat această cerere contrar procedurii civile şi evidenţei, ca fiind o apărare care ţine de fondul cauzei;

Procedând în modul arătat mai sus, instanţa de fond a încălcat următoarele dispoziţii din C. proc. civ.: art. 224, 152 şi 406.

Faţă de cererea formulată şi depusă de reclamantul A. (chiar dacă a fost intitulată greşit "excepţie privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei C.N.I. B. S.A.") la termenul din 16.03.2017 când pârâta C.N.I. B. S.A. nu a fost prezentă, consideră că instanţa de fond trebuia să se pronunţe asupra cererii formulate de reclamant, în sensul că nu doreşte să se mai judece cu pârâta C.N.I. B. S.A. şi nu să facă aprecieri asupra a ce trebuia sau nu să solicite reclamanta.

Potrivit principiului disponibilităţii, reclamanta este cea care stabileşte cadrul procesual şi limitele cererii de chemare în judecată, astfel că instanţa de fond trebuia:

- să califice cererea reclamantului A. ca fiind o renunţare la judecata împotriva pârâtei C.N.I. B. S.A., având în vedere susţinerea reclamantului că nu doreşte să se judece cu pârâta C.N.I. B. S.A.;

- să comunice cererea către pârâta absentă C.N.I. B. S.A.;

- să acorde un nou termen de judecată până la care pârâta C.N.I. B. S.A. să-şi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare formulată de reclamantul A.;

Cererea reclamantului A. nu putea fi calificată "o apărare a reclamantului" întrucât viza o excepţie a lipsei calităţii procesuale pasive ce putea fi invocată de către pârâtă. Calificarea juridică reală a cererii reclamantului A., depusă în şedinţa din 16.03.2017 era aceea de renunţare la judecată faţă de pârâta C.N.I. B. S.A.

Faţă de soluţia instanţei de fond în raport de cererea reclamantului A. prin care reclamantul a cerut modificarea cadrului procesual, cu renunţarea la judecată faţă de pârâta C.N.I. B. S.A., recurenta - pârâtă a solicitat să se constate că tribunalul a încălcat principiul disponibilităţii, a încălcat regulile de procedura civilă privind modul de comunicare şi soluţionare a cererilor şi a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti stabilind alte limite ale cererii de chemare în judecată, decât cele indicate de reclamant.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea Sentinţei civile nr. 474/06.04.2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu trimiterea spre rejudecare a cauzei şi punerea în discuţia părţilor schimbarea cadrului procesual aşa cum a indicat reclamantul A., prin cererea din 16.03.2017.

Instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 9 din Legea nr. 10/2001 şi în Normele metodologice din 7 martie 2007 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Aşa cum rezultă din considerentele Sentinţei civile nr. 474/06.04.2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, instanţa de fond a reţinut că:

Reclamantul A. a transmis Notificarea nr. x/22.08.2001 prin intermediul BEJ H., însă nu către pârâta C.N.I. B. S.A., ci către instituţia Primarului Municipiului Bacău.

La data trimiterii notificării sus-menţionate, parte din terenul în legătura cu care s-a emis notificarea era administrat, în calitate de proprietar, de C.N.I. B. S.A.;

Instituţia Primarului Municipiului Bacău nu a dirijat către pârâta C.N.I. B. S.A. notificarea depusă de reclamant, decât la data de 08.08.2012, prin Adresa nr. x

Parte din suprafaţa de teren în legătură cu care reclamantul A. a transmis Notificarea nr. x/22.08.2001 a fost înstrăinată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fără ca fostul deţinător, pârâta C.N.I. B. S.A., să fi avut cunoştinţă de existenţa notificării.

Instanţa Tribunalului Bucureşti a considerat ca pârâta C.N.I. B. S.A. are calitatea de parte deţinătoare şi poate sta în proces, apreciind ca fiind determinantă calitatea pârâtei C.N.I. B. S.A. de deţinătoare a terenului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Această soluţie a instanţei de fond este greşită în raport de dispoziţiile de drept material ale art. 9 din Legea nr. 10/2001 şi cele ale Normelor metodologice din 7 martie 2007 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Astfel, a arătat că potrivit art. 9 din Legea nr. 10/2001 şi normelor metodologice, în cazul în care, după data intrării în vigoare a legii, un imobil notificat potrivit legii a fost transferat în administrarea unei alte entităţi, aceasta din urmă devine entitate deţinătoare investită cu soluţionarea notificării.

Entitatea iniţial notificată are obligaţia de a transmite notificarea şi documentaţia aferentă entităţii deţinătoare şi totodată de a înştiinţa în mod expres persoana îndreptăţită despre această situaţie.

În raport de faptul că în evidenţele fiscale gestionate de instituţia Primarului Municipiului Bacău, pentru terenul faţă de care reclamantul A. a transmis Notificarea nr. x/22.08.2001 era înregistrată ca deţinător la data de 08.08.2012 o altă entitate decât C.N.I. B. S.A., în mod eronat entitatea notificată iniţial - instituţia Primarului Municipiului Bacău - a dirijat către pârâta C.N.I. B. S.A. notificarea transmisă de reclamantul A.

În scopul probării susţinerii sale, având în vedere faptul că instituţia Primarului Municipiului Bacău gestionează evidenţa fiscală a deţinătorilor de terenuri, recurenta-pârâtă solicită să se dispună în sarcina instituţiei Primarului Municipiului Bacău să comunice la dosarul de recurs evidenţa fiscală a proprietarilor/deţinătorilor terenului notificat de reclamantul A., aşa cum rezultă din înregistrările fiscale ale instituţiei Primarului Municipiului Bacău valabile la data de 08.08.2012.

Aşadar, faţă de deţinătorul imobilului teren notificat de reclamantul A., şi anume S.C. D. S.R.L., entitatea instituţia Primarului Municipiului Bacău trebuia să dirijeze notificarea către deţinătorul real S.C. D. S.R.L. Acest deţinător este competent legal să se pronunţe în legătură cu Notificarea nr. x/22.08.2001 emisă de reclamantul A.

De asemenea, raportat la deţinătorul real al terenului notificat de către reclamantul A., instanţa de fond trebuia să procedeze la introducerea forţată în cauză, din oficiu, a S.C. D. S.R.L., terţ în lipsa căruia nu se putea soluţiona cererea reclamantului.

În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului său şi să se dispună casarea sentinţei civile recurate, ca fiind nelegală, cu trimiterea spre rejudecare a cauzei şi punerea în discuţia părţilor a introducerii în cauză ca pârât a S.C. D. S.R.L., deţinător real şi actual al părţii din terenul notificat de reclamantul A., precum şi schimbarea cadrului procesual, aşa cum rezultă din evidenţele fiscale ale instituţiei Primarului Municipiului Bacău.

La data de 26.01.2018 recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, recurentul-reclamant a arătat, ca un prim aspect în susţinerea cerinţei de respingere a recursului, aspect esenţial care caracterizează situaţia juridică dedusă judecăţii, că pârâta şi-a asumat calitatea de entitate învestită cu soluţionarea notificării, deoarece nu a returnat dosarul cu Notificarea nr. x/23.08.2001 Primăriei Bacău, aşa cum de altfel a procedat în prealabil A.V.A.S Bucureşti.

În aceste condiţii recursul pârâtei pare lipsit de interes, deoarece instanţa de fond nu a făcut altceva decât s-a conformat situaţiei juridice pe care şi-a asumat-o pârâta, astfel că recursul pârâtei este inadmisibil.

De altfel şi motivele invocate de pârâtă sunt lipsite de temei juridic şi chiar aberante, dovedind o gravă necunoaştere a dispoziţiilor legale.

Afirmaţia pârâtei conform căreia Primăria Bacău trebuia să trimită notificarea lui S.C D. S.R.L, iar această societate trebuia introdusă forţat în cauză este contrară art. 21.1 lit. e) din H.G nr. 250/2007 care precizează foarte clar:

"e) societăţile comerciale privatizate integral sau cele constituite din iniţiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după înfiinţarea lor, nu sunt entităţi învestite cu soluţionarea notificărilor".

În condiţiile în care pârâta şi-a asumat calitatea de entitate învestită cu soluţionarea notificării ar fi fost pierdere de timp pentru ca instanţa să solicite ca pârâta să pună concluzii pe excepţie, pârâta neavând altă alternativă decât să susţină respingerea excepţiei.

De asemenea ţinând cont de faptul că pârâta nu s-a prezentat în instanţă, cu toate că a fost legal citată, deduce faptul că pârâta nu poate invoca nicio încălcare a principiului disponibilităţii şi nici vreo vină a instanţei cu privire la împrejurarea că excepţia nu a fost pusă în discuţie în prezenţa ei.

Este greşită totodată invocarea articolelor din C. proc. civ. deoarece în conformitate cu dispoziţiile art. 24 şi 25 din C. proc. civ.:

"Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare" "Procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi".

În acelaşi context trebuie menţionat şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012:

"Procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi."

Prin urmare având în vedere faptul că articolele invocate fac parte din noul C. proc. civ., invocarea lor este greşită.

Prin invocarea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei C.N.I "B." S.A. faţă de primul capăt de cerere reclamantul nu a intenţionat să renunţe la judecată în raport cu pârâta C.N.I "B." S.A. şi nici nu se poate interpreta, din punct de vedere juridic, acest lucru.

Interpretarea corectă a situaţiei de drept şi de fapt este aceea că reclamantul doreşte să se judece cu pârâta pe aspectul calităţii procesual pasive a acesteia.

Acest lucru este consecinţa directă a faptului că reclamantul stabileşte cadrul procesual şi în condiţiile în care nu ar fi vrut să se judece cu pârâta nu ar mai fi chemat-o în judecată.

Pârâta C.N.I "B." S.A afirmă în mod greşit faptul că numai pârâta ar fi putut invoca o asemenea excepţie, deoarece excepţia lipsei calităţii procesual pasivă este o excepţie absolută, care poate fi invocată de orice parte din proces.

Deoarece pârâta C.N.I "B." S.A şi-a asumat calitatea de entitate învestită cu soluţionarea notificării reclamantul a fost obligat să o cheme în judecată în această calitate.

Deci, aceasta este calitatea pârâtei în proces, calitate în baza căreia, chiar dacă reclamantul nu ar fi chemat-o în judecată, ar fi fost introdusă forţat în cauză de către instanţa de judecată.

Nu înseamnă însă în mod automat că pârâta îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a putea avea o asemenea calitate.

Prin invocarea excepţiei reclamantul doreşte ca instanţa să se pronunţe cu privire la calitatea pârâtei în proces din punct de vedere al prevederilor legate şi nu doar ca un simplu fapt rezultat din opţiunea pârâtei.

În acest context instanţa a calificat în mod corect excepţia ca o apărare de fond, calitatea de entitate învestită cu soluţionarea notificării trebuind a fi analizată sub două aspecte: legalitatea asumării de către pârâtă a acestei calităţi şi posibilitatea soluţionării pe fond a notificării.

Clarificarea acestor aspecte presupune utilizarea probelor şi evenimentelor care ţin de fondul cauzei.

Din păcate instanţa de fond a interpretat greşit aceste probe şi evenimente şi nici nu a judecat excepţia pe fond, motiv pentru care reclamantul a formulat apel.

Este greşită şi afirmaţia pârâtei referitoare la calea de atac, deoarece Legea nr. 10/2001 nu conţine dispoziţii cu privire la calea de atac împotriva hotărârii instanţei care soluţionează o cerere prin care persoana îndreptăţită la restituire solicită soluţionarea pe fond a notificării sale.

Total neîntemeiată şi aberantă este şi formularea motivului 2 de recurs atât din punctul de vedere al interpretării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 art. 9 şi ale dispoziţiilor H.G nr. 250/2007, cât şi din punctul de vedere al solicitărilor pârâtei formulate ca urmare a invocării acestui motiv.

Despre greşita interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi ale H.G. nr. 250/2007, de către pârâta cât şi de către instanţa de fond, a făcut referire atât în întâmpinarea de faţă cât şi în motivele apelului aşa că nu mai are rost să menţioneze erorilor cuprinse în aceste interpretări.

În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 S.C D. S.R.L, (care la această dată nici nu mai există, fiind preluată de I. S.A), fiind societate de drept privat, nu poate fi investită cu soluţionarea unei notificări la Legea nr. 10/2001 şi prin urmare primăria nu putea transmite notificarea unei asemenea entităţi şi nici nu poate fi chemată ca parte în acest proces pentru că nu are calitate procesuală.

Parcursul imobilului notificat, din punctul de vedere al deţinătorilor, este evident, ţinând cont de probele aflate la dosar, aşa că o solicitare a instanţei în acest sens adresată Primăriei Bacău este inutilă şi ar demonstra şi o lipsă de profesionalism a instanţei.

Este evidentă penibilitatea cerinţelor pârâtei, pârâtă care în realitate şi-a asumat în mod gratuit calitatea de entitate învestită cu soluţionarea notificării pentru a profita de această calitate, deoarece toate instanţele, care au judecat situaţia juridică creată ca urmare a înstrăinării imobilului notificat, au judecat cauzele respective în ipoteza certitudinii faptului că notificarea va fi soluţionată de către pârâtă.

Important de menţionat este faptul că pârâta a putut să îşi asume în mod gratuit calitatea de entitate învestită cu soluţionarea notificării şi să profite de această calitate numai datorită faptului că legislaţia în vigoare, care este incidentă în cauză, este incompletă şi incoerentă.

În concluzie reclamantul a susţinut faptul că pârâta este lipsită de interes în a formula recurs, lucru care se poate deduce şi din analiza motivelor de recurs, prin care, contrar prevederilor legale, pârâta sugerează faptul că ar fi o altă entitate răspunzătoare de soluţionarea notificării reclamantului, fără să motiveze din punct de vedere legal, de ce nu ar putea fi ea entitatea respectivă, în condiţiile în care nu a retrimis notificarea Primăriei Bacău.

Pe cale de consecinţă reclamantul a solicitat instanţei de control judiciar respingerea recursului ca inadmisibil, fiind lipsit de interes, sau în mod evident ca nefondat.

Constatându-se legal învestită şi competentă să soluţioneze calea de atac promovată, Curtea, prin Decizia nr. 530A din 29 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondată excepţia lipsei de interes.

A respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamantul A. şi de apelanta-pârâtă Compania Naţională a Imprimeriilor "B." S.A. Bucureşti prin administrator judiciar J. SPRL împotriva Sentinţei civile nr. 474/06.04.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2014 în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.

Analizând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor aplicabile, Curtea de apel a reţinut următoarele:

Spre deosebire de, dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. din materia recursului, care stabilesc în mod expres şi limitativ, cazurile de modificare respectiv de casare a hotărârii recurate exclusiv pentru motive de nelegalitate, dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., în alin. (1) permit instanţei de apel să examineze cauza, în limitele criticilor invocate prin cererea de apel atât din punct de vedere al situaţiei de fapt cât şi din punct de vedere al aplicării legii iar în alin. (2) dau posibilitatea instanţei să refacă probatoriul administrat în primă instanţă şi să administreze probe noi dacă consideră necesar.

Pe cale de consecinţă, apelul este reglementat ca o cale de atac ordinară devolutivă, spre deosebire de recurs, în sensul că provoacă o nouă judecată în fond, astfel că organul judiciar în apel este îndrituit să reexamineze probatoriul administrat în faţa instanţelor de fond şi poate modifica situaţia de fapt reţinută, exercitând atât un control de legalitate cât şi de temeinicie asupra soluţiei apelate.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a apelului formulat de pârâta CNI B. S.A., Curtea o apreciază ca nefondată şi o va respinge ca atare, având în vedere că prin sentinţa apelată s-a reţinut calitatea pârâtei de unitate deţinătoare şi a fost obligată să emită deciziei motivată cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, iar acest aspect formează unul dintre motivele de critică formulate prin cererea de apel. Prin urmare, Curtea reţine că pârâta justifică un interes în promovarea căii de atac a apelului, urmărind să înlăture obligarea sa la emiterea deciziei de soluţionare a notificării reclamantului, contestând calitatea sa de unitate deţinătoare.

Examinând cererea de apel formulată de pârâta Compania Naţională a Imprimeriilor B. S.A., Curtea a constatat că s-au formulat critici relative soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a apelantei, precum şi calităţii pârâtei de unitate deţinătoare.

În privinţa primei critici, Curtea a reţinut că nu poate reţine o încălcare a principiului disponibilităţii, raportat la modalitatea în care instanţa de fond a procedat la soluţionarea excepţiei anterior enunţate. Din încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din data de 16.03.2017 a rezultat că tribunalul a pus în discuţia contradictorie a părţilor excepţia invocată de reclamant, luând concluziile părţilor prezente la dezbateri, adică ale reclamantului, după care a calificat această excepţie drept o apărare ce ţine de fondul cauzei, justificând în mod această soluţie prin faptul că aduce în discuţie calitatea apelantei pârâte de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, urmând a se pronunţa asupra acestei chestiuni odată cu fondul litigiului. Faptul că apelanta pârâtă nu a fost prezentă la termenul respectiv de judecată nu constituie un impediment pentru organul judiciar de a pune în discuţia părţilor excepţiile şi incidentele procedurale invocate, cu respectarea principiului oralităţii şi al contradictorialităţii, exigenţe procedurale respectate de către prima instanţă, Curtea a apreciat totodată că nu există obligaţia procesuală a tribunalului de a temporiza judecata cauzei în vederea comunicării către pârâţi a excepţiei invocate de reclamant, prealabil dezbaterii contradictorii a acesteia, deoarece obligaţia părţilor este de a se prezenta la judecată personal sau prin reprezentant şi de a urmări cursul procesului. Curtea a avut în vedere că invocarea unei excepţii procesuale nu antrenează, potrivit normelor procedurale, obligativitatea comunicării notelor scrise, în care s-a materializat argumentarea excepţiei, către părţile adverse, aşa cum este instituită această obligativitate în cazul formulării unei întâmpinări, a unei cereri reconvenţionale sau altei cereri incidentale sau a unei cereri accesorii. Absenţa nejustificată a unei părţi de la judecată, în condiţiile în care cealaltă se prezintă, nu este de natură să atragă alte consecinţe, cu excepţia faptului că partea lipsă îşi asumă riscul luării unor măsuri procesuale, faţă de care nu a avut posibilitatea să-şi exprime punctul de vedere.

A două chestiune subsumată primului motiv de critică constă în calificarea dată de apelanta pârâtă excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de reclamant în privinţa sa, în sensul că în realitate ar fi vorba despre o renunţare la judecată, susţinând totodată că, în raport de această calificare, instanţa de fond nu a respectat procedura reglementată pentru a se lua act de poziţia procesuală a părţii. Curtea a apreciat ca nefondate susţinerile apelantei pârâte, având în vedere că renunţarea la judecată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive sunt două categorii juridice distincte, care nu se pot confunda sau asimila, având regimuri juridice diferite, reglementate ca atare de C. proc. civ. În ipoteza invocării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, chiar de către reclamant, instanţa, soluţionând excepţia, va examina şi va tranşa asupra legitimităţii procesuale a părţii în raport de care s-a invocat excepţia, asupra identităţii dintre subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii şi partea pârâtă, organul judiciar putând ajunge şi la concluzia necesităţii respingerii excepţiei, or în ipoteza în care suntem în situaţia actului procesual de dispoziţie al renunţării, verificările se circumscriu exclusiv asupra disponibilităţii părţii cu privire la dreptul ce formează obiectul judecăţii, fără ca organul judiciar să fie îndrituit a face vreo apreciere în drept asupra oportunităţii actului renunţării, în raport de circumstanţele faptice şi juridice ale cauzei sau asupra necesităţii menţinerii în cadrul procesual a părţii vizate de renunţare. Din această perspectivă, Curtea a subliniat că reclamantul avea deplină libertate să aleagă mijlocul procedural prin care să restrângă cadrul procesual, sub aspectul părţilor pârâte şi, evident, putea opta pentru renunţarea la judecată în privinţa apelantei pârâte, opţiune care nu s-a materializat în cauza de faţă, din moment ce reclamantul a înţeles să uzeze de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, astfel că instanţa s-a pronunţa în raport de această calificare juridică, cu respectarea principiului disponibilităţii, a contradictorialităţii şi a oralităţii.

În ceea ce priveşte legalitatea soluţiei de calificare a excepţie drept o chestiune ce ţine de fondul litigiului, Curtea a apreciat justă soluţia, având în vedere că obiectul dosarului îl constituie, în urma unor disjungeri succesive, soluţionarea pe fond a notificării formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, cu privire la suprafaţa de teren de 1014 mp, situat în Bacău str. x, soluţionare care se realizează în contradictoriu cu entitatea juridică care are rolul de unitate deţinătoare sau de entitate abilitată de lege să se pronunţe asupra notificării. Prin urmare, legitimitatea procesuală de a sta în judecată în calitate de pârât într-o astfel de acţiune presupune stabilirea calităţii de unitate deţinătoare sau de entitate abilitată de lege să se pronunţe asupra notificării, aspecte ce pot fi elucidate după clarificarea regimului juridic al imobilului notificat şi eventual circulaţia juridică a acestuia, ceea ce implicit şi inerent înseamnă ca organul judiciar să intre pe fondul litigiului, perspectivă din care soluţia tribunalului apare ca justificată.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, privind calitatea apelantei pârâte de unitate deţinătoare, Curtea l-a apreciat, de asemenea, ca nefondat, din perspectiva faptului că această chestiune a fost analizată şi elucidată prin Decizia civilă nr. 991/2014 a Curţii de Apel Bacău, iar pe de altă, examinând dispoziţiile legale de care se prevalează apelanta pârâtă pentru susţinerea contrariului, precum şi a prevederile incidente în materia, interpretarea lor coroborativă confirmă soluţia primei instanţe.

Prin decizia civilă anterior menţionată s-a soluţionat irevocabil în sensul admiterii contestaţia promovată de reclamant împotriva Dispoziţiei nr. 4240/2007 a Primăriei Bacău prin care s-a restituit parţial terenul în natură, iar pentru suprafaţa de 953 mp s-a dispus trimiterea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/200 către AVAS în vederea soluţionării, în temeiul prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001. Aşa cum reiese din Decizia civilă nr. 991/2014, dispoziţia a fost reformată sub aspectul ultimei soluţiei de trimitere a notificării către AVAS pentru soluţionare, reţinându-se în considerente că potrivit raportului de expertiză terenul în suprafaţă de 1010 mp, actualmente deţinut în proprietate de S.C. D. şi S.C. C. S.R.L., se afla, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în proprietatea pârâtei Compania Naţională a Imprimeriilor B. S.A., în baza Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/03.06.1999, pârâtă care a fost catalogată drept unitate deţinătoare în temeiul prevederilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, care instituie ca moment de referinţă cel al intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu precizarea suplimentară că pârâtă era o companie naţională cu capital integral de stat la data adoptării legii speciale de reparaţie.

Având în vedere că apelanta pârâtă nu a fost parte în dosarul în care s-a pronunţat decizia civilă anterior examinată, exclusiv sub aspectul stabilirii calităţii de unitate deţinătoare în privinţa Compania Naţională a Imprimeriilor B. S.A., Curtea a procedat şi la analiza argumentelor juridice invocate de apelanta pârâtă.

Curtea a pornit în analiza de la dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 care stabilesc că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini. Aceste prevederi legale au fost explicitate prin Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin H.G. nr. 250/2007, evidenţiindu-se faptul că sintagma indiferent în posesia cui se află în prezent are semnificaţia, pe de o parte, că incidenţa legii este stabilită erga omnes, indiferent de calitatea deţinătorului (minister, primărie, instituţie publică, societate comercială cu capital de stat, organizaţie cooperatistă şi altele asemenea) şi, pe de altă parte, are semnificaţia stabilirii momentului în funcţie de care se face calificarea unităţii deţinătoare, respectiv cel care deţinea imobilul respectiv la data intrării în vigoare a legii (prezent se raportează la momentul naşterii juridice a dreptului la restituire).

În cazul în care, după data intrării în vigoare a legii, un imobil notificat potrivit legii a fost transferat în administrarea unei alte entităţi, aceasta din urmă devine entitate deţinătoare învestită cu soluţionarea notificării. Entitatea iniţial notificată are obligaţia de a transmite notificarea şi documentaţia aferentă entităţii deţinătoare şi totodată de a înştiinţa în mod expres persoana îndreptăţită despre această situaţie. S-a mai învederat că sintagma libere de orice sarcini nu are semnificaţia exonerării de răspundere a unităţii deţinătoare în raport cu terţe persoane ca urmare a neexecutării unor contracte civile sau comerciale care vizau imobilul respectiv, cu precizarea că în cazul societăţilor comerciale cu capital de stat (majoritar sau minoritar - cazul în care cota deţinută de stat acoperă valoarea imobilului), această sintagmă instituie prevalenţa restituirii în natură a imobilului către persoana îndreptăţită, indiferent dacă aceasta s-ar afla în concurs cu alţi creditori ai persoanei juridice debitoare (creditori ipotecari sau cu garanţii privilegiate, inclusiv creditorii unităţii debitoare în cadrul procedurii falimentului).

Prevalenţa restituirii în natură în raport cu alte proceduri legale este o consecinţă şi a prevederii art. 52 din lege care înlătură de la aplicare orice alte prevederi contrare, care tind să indisponibilizeze bunul de la restituirea în natură.

Pentru a face aplicarea în cauză a Normelor Metodologice, Curtea a considerat necesar să sublinieze că înstrăinarea terenului de către apelanta pârâtă ulterior formulării notificării de către reclamant nu este de natură să atragă un transfer al calităţii de unitate deţinătoare în favoarea societăţilor comerciale în al căror patrimoniul se află terenul (având în vedere că petitul referitor la anularea acestor contracte de vânzare-cumpărare succesive a fost în mod irevocabil respins), în condiţiile în care textul art. 9.1 din Normele Metodologice vizează situaţia unui transfer al imobilului notificat din administrarea unei entităţi în administrarea altei, or, în speţa de faţă această premisă nu se verifică, din moment ce dreptul transmis cu titlu oneros asupra imobilului a fost însuşi dreptul de proprietate. Prin urmare, având în vedere că legiuitorul se raportează la situaţia deţinerii imobilului la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, moment în raport de care imobilul se afla în patrimoniul apelantei pârâte, în virtutea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, compania naţională fiind o societate comercială cu capital integral de stat, aspect reţinut prin Decizia civilă nr. 991/2014 a Curţii de Apel Bacău şi necontestat de către părţi în prezenta cauză, Curtea a apreciat că pârâta are calitatea de unitate deţinătoare.

Relevante sunt şi definiţiile pe care Normele Metodologice le dau noţiunilor de unitate deţinătoare, ca fiind entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituţia prefectului sau orice altă instituţie publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste) şi de entitate învestită cu soluţionarea notificării ca fiind, după caz, unitatea deţinătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluţioneze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Ministerul Finanţelor Publice, alte autorităţi publice centrale sau locale implicate).

Concluzionând, Curtea, valorificând în parametrii trasaţi de dispoziţiile legale anterior enunţate, faptul că la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul notificat de reclamant se afla înregistrat în patrimoniul apelantei pârâte, cu titlu de proprietate, a reţinut că apelantei pârâte îi revine calitatea de unitate deţinătoare.

În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamant, Curtea, din examinarea cererii de declarare a căii de atac, a reţinut că s-au formulat, în esenţă, 3 motive de critică, referitoare la nesoluţionarea excepţiei invocate de reclamant, constând în lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei C.N.I B. S.A., la aplicarea eronată a legii de către prima instanţa pentru stabilirea calităţii de unitate deţinătoare în favoarea pârâtei CNI B., precum şi la greşita soluţionare a fondului cauzei, cu încălcarea art. 1 din Primul protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 44 din Constituţie.

În privinţa primului motiv de critică, Curtea a constatat că aspectele invocate se regăsesc în esenţă şi în apelul promovat de pârâta Compania Naţională a Imprimeriilor B. S.A. şi că instanţa de control judiciar a oferit deja un răspuns acestor aspecte critice. Suplimentar, Curtea a arătat faptul că, tribunalul, după ce a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor prezente la termenul de judecată din data de 16.03.2017 excepţia vizând lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei CNI B. S.A., s-a pronunţat asupra acestei excepţii calificând-o în mod corect, pentru argumentele anterior expuse, drept o chestiune ce ţine de fondul litigiului şi a tranşat-o prin considerentele sentinţei apelate.

În privinţa celui de-al doilea motiv de apel, Curtea a arătat că aceasta vizează o chestiune care de care s-a prevalat şi apelanta pârâtă, iar Curtea a dat un răspuns argumentat acesteia în cele ce preced, astfel că nu se impune reluarea raţionamentului, din moment ce respectivele considerente au caracter comun pentru ambele apeluri, din perspectiva motivului de critică referitor la calitatea de unitate deţinătoare a pârâtei CNI B. S.A.. Curtea a considerat necesar să puncteze un singur aspect, în sensul că înstrăinarea imobilului notificat de către apelanta pârâtă ulterior formulării cererii de retrocedare de către reclamant nu are vreo relevanţă asupra păstrării calităţii de unitate deţinătoare a de către CNI B. S.A., în condiţiile în care la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, singurul moment de referinţă avut în vedere de legea specială de reparaţie, apelanta pârâtă avea înregistrat în patrimoniul său terenul în litigiu cu titlu de drept de proprietate, în virtutea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

În ceea ce priveşte rezolvarea pe fond a notificării reclamantului, Curtea a apreciat că soluţia tribunalului este legală, având în vedere că s-a stabilit în mod corect existenţa unei unităţi deţinătoare, iar actele de înstrăinare succesivă a terenului au fost menţinute în mod irevocabil, sub aspectul valabilităţii, prin Decizia civilă nr. 440/2016 a Curţii de Apel Bacău şi prin Decizia civilă nr. 1628/2016 a instanţei supreme. Prin urmare, în mod corect s-a constat existenţa unui impediment de natură juridică la restituirea în natură a imobilului, astfel că se impune acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 165/2013, act normativ aplicabil prezentei cauze în temeiul prevederilor art. 4, care statuează aplicabilitatea dispoziţiilor legii asupra cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, asupra cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi asupra cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Prin urmare, faptul că terenul a fost înstrăinat de unitatea deţinătoare, ulterior formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 de către reclamant şi anterior modificării prin Legea nr. 247/2005 a Legii nr. 10/2001 prin introducerea interdicţiei de schimbare a regimului juridic al imobilelor notificate, prin prevederile art. 21 alin. (5), nu este de natură să atragă inaplicabilitatea legii speciale de reparaţie, din moment ce, în temeiul art. 21 alin. (1) coroborat cu art. 9 din acelaşi act normativ şi cu prevederile Normelor Metodologice aferente, s-a identificat unitatea deţinătoare, căreia îi revine obligaţia soluţionării notificării, pentru suprafaţa de teren în litigiu.

În egală măsură, incidenţa certă a legii speciale de reparaţie face inaplicabilă obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice de a despăgubi băneşte foştii proprietari deposedaţi de regimul comunist, în condiţiile în care această posibilitate are caracter subsidiar, devenind operantă exclusiv în ipoteza în care ar exista o imposibilitate absolută de a obţine o reparaţie în temeiul legilor speciale referitoare la imobilele preluate abuziv, în sensul de a reţine inaplicabilitatea acestora, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.

În ceea ce priveşte compatibilitatea legilor speciale de reparaţie incidente în cauză: Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013 cu normele convenţionale, care, împreună cu jurisprudenţa creată de Curtea Europeană în aplicarea acestor, formează blocul de convenţionalitate, Curtea a apreciat că trebuia avut în vedere şi faptul că sistemul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 a fost deblocat prin intermediul unor decizii pronunţate în interesul legii de către instanţa supremă. Este vorba de Decizia civilă nr. 20/2007, prin care s-a statuat că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, care va obţine astfel de la organul judiciar măsurile reparatorii care i se cuvin potrivit legii speciale, precum şi de Decizia civilă nr. 52/2007, prin care Înalta Curtea a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că măsurile reparatori prin echivalent sub forma despăgubirilor se acordă de către unitatea deţinătoare şi nu se stabilesc de către Comisia Centrală.

În egală măsură trebuie avută în vedere şi adoptarea Legii nr. 165/2013, prin care legiuitorul, conformându-se recomandărilor trasate de instanţa de contencios european în materia drepturilor omului, a reglementat o procedură, prin care a urmărit facilitarea accesului foştilor proprietari la obţinerea unei reparaţii echitabile, urmărind punerea în acord a sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 cu exigenţele de rezonabilitate impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În esenţă, această procedură reafirmă principiul retrocedării în natură a imobilelor preluate abuziv, cu reglementarea unei posibilităţi subsidiare de despăgubire, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă din motive obiective, prin compensarea prin puncte, declarată, iniţial de legiuitor, ca fiind unica modalitate de reparaţie alternativă. Prin Legea nr. 368/2013 s-au modificat prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în sensul că s-a recunoscut posibilitatea retrocedării prin echivalent a imobilelor, nesusceptibile de restituire în natură prin adoptarea măsurii compensării cu alte bunuri

Prin dispoziţiile celui de-al doilea articol, sunt evidenţiate principiile care guvernează procesul de acordare a măsurilor reparatorii, dintre care menţionăm principiul transparenţei procesului de stabilire a măsurilor reparatorii, precum şi principiul menţinerii justului echilibru între interesul particular al foştilor proprietari şi cel general al societăţii, aceste principii având menirea să aşeze pe baze echitabile întreg edificiul măsurilor reparatorii (inclusiv procedura de acordare) şi în deplină concordanţă cu exigenţele convenţionale.

În ceea ce priveşte efectivitatea unui astfel de sistem, sunt de remarcat prevederile art. 5 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a legii, la nivelul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale se constituie, prin ordin al prefectului, Comisia locală pentru inventarierea terenurilor, precum şi cele ale art. 17 din acelaşi act normativ,potrivit cărora în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare Comisia Naţională, care funcţionează în subordinea Cancelariei Primului-ministru, care are, în principal, competenţă în ceea ce priveşte validarea respectiv invalidarea deciziilor emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, emiterea deciziilor de compensare a imobilelor, precum şi coordonarea procesului de licitare/atribuire a imobilelor din Fondul naţional al terenurilor agricole şi al altor imobile.

Aşa cum prevăd expres dispoziţiile art. 18 alin. (3), Comisia Naţională preia atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi funcţionează până la finalizarea procesului de retrocedare. În vederea valorificării punctelor, prin intermediul cărora se realizează procesul de compensare, se constituie Fondul naţional al terenurilor agricole şi al altor imobile, administrat de Agenţia Domeniilor Statului. Similar cu procedura reglementată de titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile conţinând propunerea de acordare a măsurilor compensatorii, însoţite de întreaga documentaţie, după efectuarea controlului de legalitate de către Prefect, în ipoteza în care dispoziţiile sunt emise de autorităţile administraţiei publice locale, se transmite Secretariatului Comisiei Naţionale, care după efectuarea verificărilor de rigoare, va trece la evaluarea imobilelor revendicate, potrivit grilei notarilor publici, evaluare care se exprimă în puncte.

Drept consecinţă a validării deciziei entităţii învestite de lege cu soluţionarea notificării, Comisia Naţională va emite decizia de compensare prin puncte, care nu pot fi afectate prin plafonare, potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. În privinţa modalităţii de valorificare a punctelor acordate prin decizia de invalidare, legiuitorul a prevăzut prin dispoziţiile art. 27, posibilitatea achiziţionării de imobile din Fondul Naţional la licitaţie publică naţională, începând cu data de 01.01.2016, cu precizarea că în termen de 3 ani de la data emiterii deciziei de compensare prin puncte, dar nu mai devreme de 01.01.2017, deţinătorul poate opta şi pentru valorificarea punctelor în numerar, urmând ca cele netransformate să rămână apte în continuare de a fi valorificate în cadrul licitaţiilor naţionale.

În privinţa dispoziţiilor tranzitorii, Curtea a notat prevederile art. 41 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a legii, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a legii, se face în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014, cu precizarea că nu poate fi mai mic de 5000 RON cuantumul unei tranşe. Pentru îndeplinirea acestor obligaţii, Comisia Naţională emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar titlul de plată se emite de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în condiţiile anterior arătate şi se plăteşte de către Ministerul Finanţelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere. În ceea ce priveşte obligaţiile privind emiterea titlurilor de despăgubire stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor executa potrivit art. 21 din Legea nr. 165/2013.

În acelaşi spirit de eficientizare a sistemului reparatoriu, Legea nr. 165/2013 conţine unele dispoziţii (art. 32, 33 şi 34) de natură să accelereze procedura de soluţionare a notificărilor, prin stabilirea unui termen de decădere de 120 de zile pentru completarea materialului probator pe baza căruia unitatea deţinătoare trebuie să rezolve cererile foştilor proprietari, cu posibilitatea prelungirii acestui termen prin decizia conducătorului entităţii învestite de lege, o singură data, cu 60 de zile, în cazul în care se face dovada demersurilor întreprinse pentru suplimentarea probelor din dosar. Corelativ, legiuitorul a impus tuturor instituţiilor deţinătoare obligaţia de a elibera înscrisurile solicitate în termen de 30 de zile de la data înregistrării cererii. De asemenea, s-au stabilit termene pentru soluţionarea notificărilor de către entităţile competente potrivit legii să se pronunţe, diferenţiat, în funcţie de încărcătura acumulată până la acest moment, precum şi pentru Comisia Naţională, în privinţa acestei instituţii făcându-se diferenţă între dosarele privind imobile preluate abuziv, supuse Legii nr. 10/2001 şi cele de fond funciar.

De asemenea, legiuitorul a consacrat, de data aceasta legislativ, soluţia adoptată de instanţa supremă, în privinţa unităţilor deţinătoare, prin Decizia civilă nr. 20/2007, pronunţată în recurs în interesul legii, atât în ceea ce priveşte unităţile deţinătoare, în sensul prevederilor art. 21, coroborat cu art. 29 din Legea nr. 10/2001, cât şi în ceea ce priveşte Comisia Naţională, în sensul că nefinalizarea procedurii în faţa unităţii deţinătoare, respectiv a Comisiei Naţionale dă drept persoanei îndreptăţite să sesizeze instanţa, în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor.

Toate aceste chestiuni au relevanţă, din punct de vedere al compatibilităţi legii speciale de reparaţie (astfel cum a fost modificată) cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi sunt de natură să evidenţieze această compatibilitate, aspect care constituie una dintre criticile formulate de reclamant prin cererea de apel. Prin urmare, soluţia primei instanţe de obligare a pârâtei CNI B. S.A. la emiterea unei decizii cu propunerea de acordare a măsurilor compensatorii, care se vor stabili în concret în condiţiile Legii nr. 165/2013 nu este de natură să încalce vreun drept al reclamantului şi nici să contravină prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau art. 44 din legea fundamentală, având în vedere că nu s-a dovedit că reclamantului nu i s-ar fi recunoscut nici pe cale judiciară şi nici pe cale administrativă vreun drept la restituire, în privinţa acestei suprafeţe de teren, în acord cu cele statuate de Curtea Europeană prin hotărârea pronunţată în cauza Athanasiu şi alţii contra României, acesta fiind doar beneficiarul unei valori patrimoniale, care intră sub protecţia art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sub forma unui drept de creanţă, care, la rândul său, se va materializa prin decizia de compensare pe care CNCI o va emite după evaluarea terenului, în concordanţă cu prevederile Legii nr. 165/2013.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul A., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susţinut admisibilitatea căii de atac arătând că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile vechiul C. proc. civ., iar în raport de obiectul acţiunii - obligarea unităţii deţinătoare de a emite decizie/dispoziţie de soluţionare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 - recursul este admisibil, menţiunea din dispozitiv privind caracterul definitiv al hotărârii fiind nelegală şi greşită.

Recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii invocate prin motivele de apel cu privire la nesoluţionarea de către instanţa de fond a excepţiei privind lipsa calităţii procesual pasive a pârâtei C.N.I. "B." S.A. raportat la primul capăt de cerere.

Recurentul-reclamant, a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii - art. 9 din Legea nr. 10/2001 şi art. 9.1 din H.G. nr. 250/2007 - în statuarea asupra calităţii de unitate deţinătoare a pârâtei C.N.I. "B." S.A.

A arătat recurentul că această calitate de "unitate deţinătoare", aşa cum este definită de lege, trebuie să existe la momentul soluţionării notificării.

Reţinerea instanţei de apel că această calitate a fost statuată prin Decizia nr. 991/2007 a curţii de Apel Bacău este greşită, întrucât pârâta nu a fost parte în acel dosar.

O altă critică vizează greşita statuare a instanţei că "există un impediment de natură juridică cu privire la restituirea în natură a imobilului".

Impedimentul invocat de către instanţă pentru refuzul de restituire în natură - înstrăinarea imobilului notificat ulterior formulării cererii de restituire în natură - nu este unul legal, nefiind prevăzut de lege şi generează un conflict între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 din Constituţia României.

Aprecierea asupra modalităţilor de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 trebuie făcută având în vedere regimul juridic al imobilului de la data notificării, "în starea care se află la data cererii de restituire şi liber de orice sarcini".

O altă critică vizează greşita menţionare în dispozitivul hotărârii a caracterului "definitiv" al hotărârii în condiţiile în care, în raport de obiectul şi natura acţiunii, hotărârea este supusă căii de atac a recursului.

Examinând cu prioritate motivul de recurs de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., invocat din oficiu conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Prin Decizia nr. 20/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii s-a statuat că în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

Cererea de chemare în judecată în prezenta cauză a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 26 alin. (3).

Prin art. XII din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că s-a suprimat calea de atac a apelului în situaţia exercitării contestaţiei împotriva actului emis de unitatea deţinătoare, hotărârile de primă instanţă rămânând supuse, astfel, doar recursului.

Intenţia legiuitorului, dedusă din conţinutul art. XXVI al Legii nr. 202/2010, a constat în suprimarea unei căi de atac în privinţa hotărârilor de primă instanţă pronunţate după intrarea în vigoare a noii reglementări.

Curtea de Apel a procedat în mod nelegal, calificând calea de atac cu care a fost învestită ca fiind apel, în loc de recurs.

Stabilirea greşită a căii de atac de către instanţa de apel a determinat încălcarea regulilor în materie de compunere a instanţei - motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. - completul de judecată a recursului presupunând un număr de trei judecători, iar nu de doi, astfel cum este specific judecăţii în apel şi cum a fost alcătuit completul în soluţionarea litigiului finalizat cu decizia recurată.

Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, ca instanţă de recurs, la aceeaşi curte de apel; pe cale de consecinţă, examinarea motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant nu se impune a fi făcute în această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 530A din 29 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă de recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - NN