Revindication of municipal public land: failure to prove ownership of constructions and statutory right of concession despite privatization legislation

Asupra recursului civil de faţă constată următoarele:

Prin încheierea civilă din 31.01.2017 pronunţată de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. x/2010 s-a respins cererea formulată de pârâta Societatea A. S.A., privind recuzarea doamnei judecător B.

Prin Sentinţa civilă nr. 597/14.03.2017 pronunţată de Tribunalul Maramureş în Dosarul nr. x/2010 s-a admis în parte acţiunea precizată formulată de către reclamantul Municipiul Baia Mare prin Primar în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., şi în consecinţă:

Pârâta S.C. A. S.A. a fost obligată să lase reclamantului Municipiul Baia Mare, în deplină proprietate şi paşnică folosinţă terenurile - pieţe în suprafaţă de 10.077 mp, situat în Baia Mare, cuprins în CF vechi x Baia Mare, nr. cadastral x - CF nou x Baia Mare; în suprafaţă de 1039 mp teren situat în Baia Mare, cuprins în CF vechi x Baia Mare nr. cadastral x, CF nou x Baia Mare şi respectiv teren în suprafaţă de 335 mp identificat în CF x Baia Mare, nr. cadastral x.

Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 1.366.254,21 RON reprezentând lipsa de folosinţă a terenurilor.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 31.01.2017 a declarat apel A. S.A.

În motivarea apelului apelanta a arătat că, încheierea din 31 ianuarie 2017 pronunţată în Dosar nr. x/2010, prin care s-a respins cererea de recuzare a d-nei judecător B., este nelegală. Recuzarea a fost pe nedrept respinsă. A invocat, în cererea de recuzare, dubiul cu privire la imparţialitatea judecătorului în cauză.

Iniţial, în cauză, a judecat dl. judecător C. După plecarea acestuia la Curtea de Apel Cluj, cauza a fost repartizată d-nei judecător B., judecător care a judecat Dosarul nr. x/2013, până la strămutarea dosarului la Tribunalul Bistriţa-Năsăud.

În cererea de strămutare a Dosarului nr. x/2013 apelanta a invocat imparţialitatea judecătorilor Tribunalului Maramureş, în sensul că sunt părtinitori primarului şi autorităţii locale, influenţaţi de circumstanţele procesului şi calitatea părţilor.

Procesele dintre autorităţile locale şi S.C. A. S.A. sunt de notorietate pe plan local, desfăşurarea acestora a fost adusă la cunoştinţa publică de către primarul municipiului prin intermediul site-ului şi televiziunii Maramureş, mijloace mass-media deţinute în fapt de primar (prin persoane interpuse potrivit unui comunicat D.N.A, Cluj din iunie 2013), prin care se promova fals ideea că societatea comercială foloseşte ilegal terenurile aferente pieţelor agroalimentare aparţinând domeniului public.

Apelanta a mai invocat faptul că judecătorul trebuie să fie un om detaşat de oraş, fără implicare emoţională. Judecătorul trebuie să soluţioneze problema oraşului imparţial. Judecătorul merge în pieţele agroalimentare, ceea ce-i poate afecta obiectivitatea şi imparţialitatea.

Deoarece cauza din Dosarul nr. x/2013 a fost strămutată pe motiv de imparţialitate, iar judecătorul din dosarul strămutat este acelaşi şi în prezenta cauză, există suspiciunea şi chiar indicii că judecătorul este părtinitor primarului şi autorităţii locale, influenţat de circumstanţele procesului şi calitatea părţilor.

În speţă, după ce în cauză a intrat d-na judecător B., la primul termen de judecată cu părţile reprezentate, aceasta a pus din oficiu în discuţia părţilor faptul că a judecat în cauza strămutată, chestiunea rămânând fără "soluţie".

Apelanta a arătat că există bănuială legitimă, respectiv există îndoială cu privire la imparţialitatea judecătorului din cauza circumstanţelor procesului, a calităţii părţilor ori unor relaţii conflictuale locale.

O parte din motivele prevăzute de art. 27 C. proc. civ. se referă la interesul pe care-l poate avea judecătorul sau soţul acestuia în soluţionarea cauzei. Pârâta are o astfel de bănuială. Soţul d-nei judecător B. este angajat în cadrul Poliţiei Locale Baia Mare, structură aliată la îndemâna Primarului Municipiului Baia Mare, reprezentantul legal al părţii din proces - Municipiul Baia Mare.

Prin intermediul Poliţiei Locale Baia Mare, societăţii comerciale i-a fost violat sediul profesional, a fost tulburată în posesie, i-au fost demolate clădiri iar Preşedintele Consiliului de Administraţie, D., este hărţuit, a fost lovit şi lipsit de libertate în mod ilegal, aşa cum rezultă din Adresa I.P.J. Maramureş nr. x/04.04.2017, cu privire la stadiul cercetărilor în Dosarul nr. x/2016.

D-na judecător a judecat Dosarul nr. x/2010 deşi existau motive de abţinere (soţul judecătorului este angajat al Poliţiei Locale, în funcţia de poliţist local principal; a judecat în dosarul strămutat, până la strămutare).

D-na judecător B. nu s-a abţinut de la judecarea Dosarului nr. x/2010, deşi, s-a abţinut în mai multe cauze în care, parte era una dintre entităţile administraţie locale din Baia Mare.

D-na judecător B. nu s-a abţinut de la judecarea Dosarului nr. x/2010, deşi, şi-a spus părerea cu privire la pricina care se judecă în prezentul dosar.

A pronunţat Sentinţa civilă nr. 3894/17.11.2008 în Dosar nr. x/2008, în care a s-a reţinut:

"(...) reclamantul (acelaşi reclamant ca şi din prezentul dosar) putea să solicite pârâtei (aceeaşi pârâtă) restituirea lucrului închiriat (acelaşi teren, revendicat în prezentul dosar) şi daune interese, întrucât aceasta a continuat să folosească, fără vreun titlu (acelaşi motiv, de admitere a cererii în revendicare în prezentul dosar), bunurile ce au făcut obiectul contractului" şi că "este nejustificată atitudinea reclamantului de a continua să permită folosinţa bunurilor sale (...)" .

Părerea judecătorului B. în Sentinţa civilă nr. 3894/17.11.2008, dată în Dosarul nr. x/2008, este una clară şi fără echivoc:

- judecătorul a "arătat" reclamantului ce să solicite pârâtei: restituirea lucrului închiriat;

- a motivat, pentru reclamant, cererea de restituire (revendicare), cu aceea că pârâta a continuat să folosească bunurile fără vreun titlu (acelaşi motiv, ca şi cel de admitere a cererii în revendicare în prezentul dosar);

- condamnând atitudinea reclamantului, reţine ca "nejustificată atitudinea reclamantului de a continua să permită folosinţa bunurilor sale (...)".

Judecătorul care ştie că există un motiv de recuzare în privinţa sa este dator să se abţină de la judecarea pricinii.

Judecătorul recuzat a respins pârâtei două cereri în probaţiune, cu motivarea simplă că "dosarul are vechime" (încheierea din 31.01.2017).

În cauză, în cadrul dezbaterilor, reclamantul a contestat/nu a recunoscut suprafaţa efectiv folosită de pârâtă în (...) şi nici calculul despăgubirii pe perioada solicitată în acţiune şi pe perioada 16.09.2007 - 16.09.2010 (3 ani anteriori introducerii acţiunii), reieşind nevoia dovezii din dezbateri.

S-au efectuat două expertize de specialitate: una topografică, pentru a determina suprafaţa folosită/ocupată efectiv de construcţiile pârâtei în (...), probă ce vizează şi revendicarea şi una contabilă, pentru a efectua calcului despăgubirii pe cele două perioade (perioada solicitată în acţiune şi pe perioada 16.09.2007 - 16.09.2010 - 3 ani anteriori introducerii acţiunii).

Relevante în soluţionarea cererii sunt şi motivele de abţinere şi motivarea încheierii din 11 septembrie 2014 dată de Tribunalul Maramureş în Dosar nr. x/2014.

Aparenţa imparţialităţii este la fel de importantă ca şi imparţialitatea însăşi.

În opinia apelantei au fost nesocotite prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, în art. 6 pct. l, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil:

"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa".

Rezultă că, în accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai multe componente şi anume: accesul liber la justiţie, examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene pentru Drepturile Omului, imparţialitatea se defineşte ca fiind absenţa oricărei prejudecăţi sau a oricărei idei preconcepute privitoare la soluţia unui proces.

În această materie, aparenţele au un rol deosebit deoarece, într-o societate democratică, tribunalele trebuie să inspire justiţiabililor deplină încredere.

Cu privire la apelul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 597 din 14 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Maramureş în Dosar nr. x/2010, prin care s-a admis cererea în revendicare şi, în parte, cererea în despăgubiri, apelanta a solicitat admiterea apelului, în principal, desfiinţarea ori anularea Sentinţei civile nr. 597 din 14 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Maramureş în Dosar nr. x/2010, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe, iar în subsidiar, schimbarea, în parte, a Sentinţei civile nr. 597 din 14 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Maramureş în Dosar nr. x/2010, în sensul respingerii cererii privind revendicarea imobiliară, de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie terenurile - pieţe - care fac parte din domeniul public, respectiv suprafaţa de 10.157 m.p. - (...), suprafaţa de 335 m.p. - (...) şi suprafaţa de 1.039 m.p. - (...), ca nefondată; admiterii în parte a capătului de cerere privitoare la despăgubiri, până la concurenţa sumei de 980.162,48 RON şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată la fond şi în apel.

În motivarea apelului apelanta a arătat că Sentinţa civilă nr. 597 din 14 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Maramureş în Dosar nr. x/2010 este nelegală.

Toate reţinerile primei instanţe/considerente ale hotărârii atacate, sunt corecte, mai puţin următoarele, decisive în ce priveşte soluţia adoptată în cererea de revendicare.

Dreptul de proprietate al apelantei asupra construcţiilor este dovedit cu următoarele înscrisuri depuse la dosar: Decizia nr. 284/17.05.1991 emisă de Prefectura Maramureş; Protocolul de predare-primire activ şi pasiv, din 01 iunie 1991; H.C.L. Baia Mare nr. 212/1997, Protocolul predare-primire activ şi pasiv nr. 2747/1998; Situaţii mijloace fixe, anexă la Protocolul nr. 2747/1998, protocol anexă la H.C.L. nr. 212/1997.

Apelanta este o societate comercială înfiinţată în anul 1991 în temeiul Deciziei Prefectului Judeţului Maramureş nr. 284/17 mai 1991.

Apelanta a fost înfiinţată la data de 01 iunie 1991 ca societate pe acţiuni prin transformarea "Administraţiei Pieţii Baia Mare", care s-a desfiinţat pe aceeaşi dată (art. 1. din Decizia nr. 284/17.05.1991).

Activele au fost dobândite de apelantă de la fosta Administraţie a Pieţii Baia Mare, în temeiul art. 5 din Decizia nr. 284/17.05.1991, emisă de Prefectura Maramureş, act administrativ individual.

Protocolul de predare-primire activ şi pasiv, încheiat la 01 iunie 1991, încheiat în executarea Deciziei Prefecturii Maramureş nr. 284/17.05.1991, face dovada transmiterii posesiei asupra activului, (inclusiv imobilele şi construcţiile speciale, de orice fel) a cărui drept de proprietate a fost transmis prin art. 5 din Decizia nr. 284/17.05.1991.

Urmare pronunţării Deciziei civile nr. 40/28.01.1997 a Curţii de Apel Cluj, prin art. 1 din H.C.L. nr. 212/1997, Consiliului local Baia Mare a hotărât că, începând cu 01.01.1998, societatea comercială să funcţioneze ca societate comercială pe acţiuni de sine stătătoare, aşa cum a fost înfiinţată prin Decizia Prefecturii Maramureş nr. 284/17.05.1991.

În executarea H.C.L. nr. 212/1997, la 01.01.1998, s-a încheiat protocolul de predare-primire activ şi pasiv nr. 2747/1998, pe baza balanţelor de verificare şi a conturilor analitice anexate protocolului, între R.A.P.S. K. R.A. şi S.C. A. S.A.

S.C. A. S.A. are în proprietate activele individualizate sub număr de inventar în protocolul încheiat la 01 iunie 1991 şi în anexele protocolului de predare-primire activ şi pasiv nr. 2747/01 ianuarie 1998, anexă la H.C.L. nr. 212/1997.

Dreptul de proprietate asupra bunurilor societăţii este reţinut în considerentele Deciziei Curţii Supreme de Justiţie nr. 401/05.02.1998.

Toate construcţiile apelantei au fost edificate de către Municipiul Baia Mare/"Administraţia Pieţii Baia Mare", înainte de anul 1990, iar dreptul de proprietate asupra acestora a fost transmis pârâtei prin act administrativ individual şi prin lege.

Toate construcţiile fac parte din capitalul social şi din patrimoniul societăţii pârâte.

Afirmaţia primei instanţe, că nu a făcut demersuri în sensul dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 pentru a nota dreptul de proprietate asupra construcţiilor în CF, nu are relevanţă în cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, "Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu".

Înscrisurile evocate mai sus, Decizia Prefectului Judeţului Maramureş nr. 284/17 mai 1991 cu protocolul aferent şi H.C.L. Baia Mare nr. 212/1997 cu anexele aferente, sunt opozabile autorităţii locale, de la emitere ori semnare, actele fiind emise de autoritate.

Dreptul de proprietate asupra construcţiilor este opozabil autorităţii locale (art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 şi opozabilitatea actului administrativ).

Apelanta a dobândit activele de la fosta Administraţie a Pieţii Baia Mare, în temeiul art. 5 din Decizia nr. 284/17.05.1991, emisă de Prefectura Maramureş, act administrativ individual.

Actul administrativ este opozabil părţii care l-a emis/încheiat. Drepturile şi obligaţiile părţilor din actul juridic emis/încheiat trebuie respectate.

Actul administrativ constă într-o manifestare de voinţă unilaterală şi formală a administraţiei făcută cu scopul de a produce efecte juridice.

Actul administrativ a produs efecte de la comunicare.

Înscrierea dreptului de proprietate asupra construcţiilor în cartea funciară este declarativă şi nu constitutivă de drepturi.

Apelanta are intabulat dreptul de proprietate asupra unei construcţii-aprozar în CF x Baia Mare, sub B2.

Societatea comercială are în proprietate imobilele (clădirile) şi construcţiile speciale (platforme betonate/asfaltate, împrejmuiri, reţele apă şi canalizare, reţea de iluminat, etc.), drept dobândit prin Decizia Prefecturii Maramureş nr. 284 din 17.05.1991, act administrativ individual neatacat în justiţie, care produce efecte juridice de la comunicarea acestuia particularului şi prin lege, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Potrivit art. 44 alin. (2) din Constituţia României "Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular".

Prima instanţă a reţinut:

"Pârâta nu a opus reclamantului, pe cale reconvenţională, existenţa vreunui drept de superficie asupra terenurilor din litigiu, mărginindu-se la a susţine că are un drept de folosinţă asupra acestora în temeiul art. 321 din O.U.G. nr. 88/1997"

Referitor la argumentul instanţei, potrivit căruia "pârâta nu a opus reclamantului, pe cale reconvenţională, existenţa vreunui drept de superficie asupra terenurilor din litigiu", apelanta a arătat următoarele:

În general, acţiunii în revendicare îi poate fi opusă superficia. Pricina de faţă este un caz special.

Apelanta a dovedit dreptul de proprietate al pârâtei asupra supraedificatelor de pe terenurile revendicate, drept dobândit de la autoritatea locală pe cale administrativă şi ex lege, precum şi calitatea pârâtei de societate privatizată.

În cazul de faţă (special), "superficia" pârâtei este prevăzută de lege.

La data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 88/1997 (29 decembrie 1997), Statul Român deţinea 70% din capitalul social al pârâtei.

Actul de cesiune a 19.506 acţiuni nominative ale S.C. A. S.A., de la Fondul Proprietăţii de Stat (cedent) la Societatea de Investiţii Financiare Banat Crişana (cesionar), s-a realizat la 24 martie 1999.

Art. 1 din O.U.G. nr. 88/1997: "Prezenta ordonanţă de urgenţă stabileşte cadrul juridic pentru accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare".

Potrivit dispoziţiilor art. 2 din O.U.G. nr. 88/1997", prevederile prezentei ordonanţe de urgenta se aplică: a) "societăţilor comerciale înfiinţate în baza prevederilor cap. III din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare".

Apelanta a demonstrat că pârâta a fost înfiinţată în baza prevederilor cap. III din Legea nr. 15/1990, iar procesul de privatizare a început sub incidenţa Legii nr. 58/1991, O.U.G. nr. 88/1997 fiind dată de Guvernul României pentru accelerarea şi finalizarea procesului.

Prin dispoziţiilor art. 44 alin. din O.U.G. nr. 88/1997, la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, Legea nr. 58/1991 se abrogă.

Din acest moment, legislaţia privatizării o constituie O.U.G. nr. 88/1997, continuatoarea Legii nr. 58/1991; "pentru accelerarea şi finalizarea procesului început sub Legea nr. 58/1991".

La data încheierii procesului de privatizare (transferul integral al proprietăţii de stat în proprietatea privată a persoanelor juridice-finalmente, în cazul pârâtei), 24 martie 1999, erau în vigoare dispoziţiile art. 35 din O.U.G. nr. 88/1997.

Art. 32 alin. (1) a fost introdus de pct. 43 al art. 1, Titlul 1 din Legea nr. 99/26 mai 1999, publicată în M. Of. nr. 236/27 mai 1999.

Art. 35 din O.U.G. nr. 88/1997: (1) "Societăţile comerciale care deţin în administrare terenuri a căror situaţie juridică nu este clarificată se privatizează fără includerea valorii acestora în structura capitalului social. Până la clarificarea regimului juridic al acestor terenuri, societăţile comerciale vor avea un drept de concesiune asupra acestora, prin decizii ale autorităţilor administraţiei publice locale sau centrale, după caz, în schimbul unei redevenţe. După clarificarea regimului juridic, terenurile care se află în exploatarea societăţilor comerciale mai sus menţionate vor fi utilizate în baza unui drept de superficie ori vor fi concesionate sau vândute acestora, după cum sunt clasificate ca terenuri ce aparţin domeniului public sau privat al statului".

La data de 24.03.1999, data transferului integral al proprietăţii de stat (dreptul de proprietate al Statului Român asupra acţiunilor pârâtei) în proprietatea privată a persoanelor juridice (finalmente, S.I.F. Banat Crişana, în cazul pârâtei), pârâta avea în proprietate bunurile din patrimoniul transmis de fosta Administraţie a pieţelor Baia Mare, drept dobândit în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 şi art. 5 şi art. 7 din Decizia nr. 284/1991; avea un drept de concesiune asupra terenurilor, drept prevăzut de art. 35 din O.U.G. nr. 88/1997.

Cele două suprafeţe de teren revendicate sunt folosite de societatea pârâtă, de la înfiinţare şi până în prezent, în limitele împrejmuirii existente şi cerute de desfăşurarea normală a activităţii, potrivit obiectului său de activitate.

Terenurile au făcut obiectul Contractului de închiriere nr. x/15.02.2001, contract ajuns la termen la data de 01.11.2005.

După ajungerea contractului de închiriere la termen, societatea pârâtă a început demersurile de concesiune a celor trei suprafeţe de teren.

Consiliul Local al Municipiului Baia Mare a hotărât, prin H.C.L. nr. 364/2006, aprobarea concesionării terenurilor strict aferente celor trei pieţe pe o perioadă de 10 ani.

Temeiul de drept al concesiunii îl constituie: art. 321 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 (art. 35 fiind abrogat de pct. 49 al art. 1, Titlul 1 din Legea nr. 99/26 mai 1999, publicată în M. Of. nr. 236/27.05.1999) şi art. 130, art. 132, art. 135 lit. c), art. 136 din H.G. nr. 577/2002.

Societatea pârâtă are dreptul să folosească cele două terenuri ope legis, nefiindu-i necesară o hotărâre de consiliul local cu privire la folosinţa acestuia, ci numai cu privire la negocierea şi încheierea contractului de concesiune (titlul).

Dreptul de folosinţă decurge din lege, respectiv din prev. art. 321 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 88/1997, care au preluat dispoziţiile art. 35 din aceeaşi ordonanţă.

În acest sens, Consiliul Local Baia Mare a adoptat H.C.L. nr. 364/10.07.2006 de aprobare a concesionării terenurilor - pieţe, care fac parte din domeniul public, respectiv suprafaţa de 10.157 m.p. - (...), suprafaţa de 335 m.p. - (...) şi suprafaţa de 1.039 m.p. - (...), pe o perioadă de 10 ani.

În H.C.L. nr. 364/2006 şi în toate HCL de numire a comisiilor de negociere a redevenţei sunt reţinute şi invocate dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997 şi ale H.G. nr. 577/2002.

În executarea art. 2 a H.C.L. nr. 364/10.07.2006 s-au purtat negocieri şi s-a stabilit redevenţa în conformitate cu prevederile art. 138 lit. b) din H.G. nr. 577/2002 (Proces-verbal nr. x/19.11.2012).

Sub Dosar nr. x/2013 se judecă: cererea de anulare a H.C.L. nr. 292/07 august 2013 prin care s-a hotărât încetarea efectelor H.C.L. nr. 364/2006 şi cererea de obligare a autorităţii locale de a încheia contractul de concesiune a terenurilor aferente pieţelor agroalimentare (...) şi (...), acţiune "echivalentă uneia în constatarea dreptului de superficie".

Cauza a fost strămutată la Tribunalul Bistriţa-Năsăud, suspendată până la soluţionarea prezentului dosar.

Referitor la:

"Instanţa apreciază, pe baza înscrisurilor de la dosar că dreptul de concesiune al pârâtei nu este ope legis, ci putea fi constituit în favoarea pârâtei în condiţiile prevăzute de art. 321 din O.U.G. nr. 88/1997", înscrisul de la dosar certifică transmiterea de la Statul Român a 70% din acţiuni către FPS şi a 30% către FPP.

Înscrisurile de la dosar certifică vânzarea acţiunilor de la privat (SIF Banat Crişana) la privat (S.C. E. S.R.L.) şi nu au relevanţă în ce priveşte dreptul la concesiune. Dreptul la concesiune era născut şi prevăzut înainte de încheierea Contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. N-12/23.09.2009.

Înscrisul de la dosar certifică faptul că, societatea pârâtă nu a fost privatizată de AAAS, în sensul că nu a vândut acţiunile pârâtei, ci SIF Banat Crişana a devenit acţionar unic pe calea procesului de regularizare-compensare a portofoliului între FPS şi SIF.

Înscrisul de la dosar constituie dovadă a înregistrării la ORC a menţiunilor din actul de transmitere, aşa cum s-a dispus prin acesta.

Înscrisurile de la dosar sunt acte de transmitere a capitalului social al pârâtei (acţiunile) de la Statul Român la Fondul Proprietăţii Private.

Instanţa a apreciat greşit că, pe baza înscrisurilor de la dosar dreptul de concesiune al pârâtei nu este ope legis, ci putea fi constituit în favoarea pârâtei, în condiţiile prevăzute de art. 321 din O.U.G. nr. 88/1997.

Instanţa a apreciat dispoziţiile art. 321 din O.U.G. nr. 88/1997 ca fiind norme dispozitive şi nu imperative.

Apelanta a susţinut că dreptul la concesiune (folosinţă/superficie) este imperativ: textele de lege invocate cuprind sintagma: vor avea un drept de concesiune asupra acestora; art. 35: vor continua să folosească aceste terenuri până la clarificarea regimului lor juridic, (...) rămân în folosinţa societăţilor comerciale privatizate sau care urmează a fi privatizate, pe baza unei concesiuni acordate de autoritatea competentă, pentru perioada maximă prevăzută de lege - art. 321 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 88/1997, dispoziţii ce se încadrează în categoria normelor imperative.

Prima instanţă conchide "în aceste condiţii, vânzarea-cumpărarea de acţiuni fiind ulterioară modificării O.U.G. nr. 88/1997 şi prevăzută de art. 130 - 137 din H.G. nr. 577/2002 se apreciază că pârâta nu se încadrează în ipoteza definită de dispoziţiile art. 2, respectiv art. 35 din O.U.G. nr. 88/1997 raportat la finalizarea procedurii de privatizare şi trecerea patrimoniului în proprietatea unor persoane juridice de drept privat".

Apelanta a arătat că este greşită concluzia primei instanţe.

Patrimoniul apelantei-pârâte a trecut în proprietatea unor persoane juridice de drept privat (Fondurile Proprietăţii Private, transformate în societăţi de investiţii financiare, au fost înfiinţate ca societăţi comerciale pe acţiuni, conform art. 4 din Legea nr. 58/1991).

Indiferent de aprecierea datei la care s-a încheiat procesul de privatizare, 24 martie 1999 - data cesiunii ultimului pachet de acţiuni ori 23 septembrie 1999 - data vânzării întregului pachet de acţiuni de la SIF Banat-Crişana la S.C. E. S.R.L., pârâta se încadrează în ipoteza definită de art. 2 respectiv art. 35 din O.U.G. nr. 88/1997, actual, art. 321 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 88/1997.

Potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 88/1997:

"Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă se aplică: a) "societăţilor comerciale înfiinţate în baza prevederilor cap. III din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare".

La data de 24 martie 1999 erau în vigoare dispoziţiile art. 35 iar, din 23 septembrie 1999 în prezent, sunt în vigoare dispoziţiile art. 321 din O.U.G. nr. 88/1997.

Ambele dispoziţii legale prevăd folosinţa terenurilor deţinute de societăţile comerciale înfiinţate în baza prevederilor cap. III din Legea nr. 15/1990, aşa cum este şi cazul pârâtei:

- vor avea un drept de concesiune (prevăzut de art. 35 din O.U.G. nr. 88/1997, dispoziţii preluate de art. 321 alin. (1) şi (3), în vigoare);

- vor continua să folosească/rămân în folosinţa societăţilor comerciale privatizate sau care urmează a fi privatizate (art. 321 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 88/1997).

Cu privire la capătul de cerere reprezentând despăgubiri, apelanta a menţionat că acţiunea a fost introdusă la data de 16.09.2010.

Prima instanţă a reţinut cu temei că termenul pentru care pot fi acordate despăgubirile este de 3 ani, anteriori introducerii cererii.

Redevenţa din concesiuni are natura juridică a unei "chirii", nefiind vorba de o creanţă fiscală, întrucât nu derivă dintr-un raport de drept fiscal existent între părţi, ci din convenţia părţilor, supusă normelor de drept privat.

Creanţa fiscală are ca izvor un titlu de creanţă, în cazul de faţă nu este vorba de un astfel de titlu, ci de o obligaţie născută din delict.

Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 998 C. civ., invocând un delict civil.

Soluţia primei instanţe este greşită în ce priveşte suma acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri - lipsa de folosinţă a terenurilor.

Prima instanţă a respins cererea pârâtei în probaţiune, de efectuare a unei expertize topografice, probă ce a rezultat din dezbateri, respectiv din împrejurarea că părţile nu au căzut de acord asupra suprafeţei de teren efectiv folosită de societatea pârâtă în (...).

Din Planul de situaţie realizat de ing. F. la data de 25 ianuarie 2017, plan comunicat reclamantului cu solicitarea de a-şi exprima punctul de vedere, pentru (...), rezultă suprafaţa de teren ocupată efectiv de societatea pârâtă, de 9682 m,p., motivat de împrejurarea că suprafaţa de 250 m.p. este afectată de clădirea aparţinând S.C. G. S.A. şi suprafaţa de 225 m.p. este afectată de o baracă metalică situată în spatele clădirii de birouri a societăţii pârâte, în care-şi desfăşoară activitatea altă societate comercială.

Astfel, din suprafaţă de 10.157 m.p. apelanta a dedus suprafaţa de 475 m.p., şi astfel rezultă suprafaţa ocupată şi folosită efectiv de S.C. A. S.A., în raport de care a fost calculată despăgubirea pentru amplasamentul - (...). Suprafaţa rezultată este de 9.682 m.p. şi nu 10.077 m.p. cum susţine reclamantul-intimat.

Tribunalul a validat suprafaţa arătată de reclamant, care nu relevă suprafaţa efectiv folosită de S.C. G. S.A. şi nici de cealaltă construcţie, situată în spatele clădirii de birouri a societăţii pârâte.

Tribunalul a înlăturat Planul de situaţie realizat de ing. F. la data de 25 ianuarie 2017, proba pârâtei, cu motivarea:

"în lipsa altor probe".

Prima instanţă a greşit la determinarea/validarea modului de calcul al reclamantului. Din înscrisul aflat dosar, validat de prima instanţă, rezultă o sumă calculată peste perioada de 3 ani anteriori introducerii acţiunii şi la suprafaţa de 10.157 m.p. în (...) (expertiză H.) deşi a "admis" reducerea suprafeţei la 10.077 m.p.

În aceste împrejurări, sunt necesare şi utile 2 expertize de specialitate: una topografică, pentru a determina suprafaţa folosită/ocupată efectiv de construcţiile pârâtei în (...) şi una contabilă, pentru a efectua calculul despăgubirii pe cele, două perioade (perioada solicitată în acţiune şi pe perioada 16.09.2007 - 16.09.2010 - 3 ani anteriori introducerii acţiunii).

În temeiul art. 295 alin. (2) C. proc. civ., apelanta a solicitat încuviinţarea acestor probe.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul Municipiul Baia Mare, a solicitat respingerea apelului şi menţinerea Sentinţei civile nr. 597/14.03.2017 pronunţată de Tribunalul Maramureş; respingerea solicitării privind anularea încheierii din 31.01.2017 din Dosar nr. x/2010 şi respingerea pretenţiilor privind cheltuielile de judecată, arătând următoarele:

Afirmaţiile apelantei cu privire la faptul că o alta cauză a fost strămutată pe motiv de imparţialitate, susţinându-se că există suspiciunea şi chiar indicii că judecătorul ar fi părtinitor autorităţii locale, sunt simple alegaţii nefiind aduse dovezi în sprijinul acesteia.

În ceea ce priveşte fondul apelului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 597/2017 intimatul a arătat că Municipiul Baia Mare este proprietar tabular al terenurilor care fac obiectul cauzei identificate în: CF x, Baia Mare, număr cadastral x; din CF x, nr. cadastral x, Baia Mare; CF x, nr. cadastral x, Baia Mare, terenuri din domeniul public al Municipiului Baia Mare. Conform H.G. nr. 934/2002 din 29 august 2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Maramureş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Maramureş şi conform Hotărârii nr. 310 din 16.07.2001, modificată prin Hotărârea nr. 356 din 27.08.2001, la poziţia 235 sunt identificate terenurile aferente Pieţelor agroalimentare amplasate în str. x, y, z. Aceste terenuri aparţin domeniului public al Municipiului Baia Mare.

S.C. A. S.A., societate cu capital privat a folosit terenurile-pieţe aparţinând domeniului public, fără a plăti vreo taxă sau fără a avea încheiat contract de închiriere. Fapta pârâtului - de a lipsi intimatul de folosinţa bunurilor - se situează în sfera ilicitului, fiind fără echivoc un procedeu nelegal, prin urmare, din perspectiva legii civile, ea este socotită drept o "faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu".

În opinia intimatului o asemenea faptă este ilicită, pornind de la o regulă, cu valoare de principiu, potrivit cu care: nimănui nu-i este permis să aducă, prin fapta sa vreo vătămare unei alte persoane, ori drepturilor acesteia.

Or, fapta, de a lipsi persoana îndreptăţită, în speţă Municipiul Baia Mare de folosinţa bunului său, este direct vătămătoare acesteia, încălcându-i-se, prin urmare, un drept, respectiv acela în puterea căruia avea posibilitatea de a se folosi de bunul respectiv. Un element esenţial în caracterizarea faptei ca fiind ilicită, este acela că această acţiune - de a ocupa un bun al altuia - ori inacţiune - de a refuza eliberarea unui spaţiu al altuia - să se fi săvârşit fără drept.

Reţinând caracterul ilicit al faptei, intimatul se situează în planul răspunderii civil delictuale, determinată tocmai de caracterul ilicit al faptei, în condiţiile în care art. 998 din C. civ. stipulează în mod expres, aceea că: orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe cel din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara".

Deşi apelanta avea obligaţia stabilită prin dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, ca împreună cu cererea de înmatriculare în registrul comerţului să depună la capitalul social subscris şi cel vărsat, valoarea bunurilor constituite ca aport în natură şi modul de evaluare, reclamanta nu a dovedit că respectivele construcţii fac parte din capitalul social al societăţii, cu toate că Legea nr. 31/1990 prevede că la înmatricularea societăţii în registrul comerţului trebuiau depuse şi actele privind proprietatea asupra aporturilor în natură. În cazul de faţă, prin Adresa nr. x/02.07.2014, Oficiul Registrul Comerţului a confirmat că nu există depusă la dosarul societăţii A. S.A. dovada aportului în natură la capitalul social. Susţinerile referitoare la aplicabilitatea în cauză a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale sau a celorlalte acte normative invocată de apelantă sunt neîntemeiate şi lipsite de relevanţă pentru soluţionarea cauzei.

Sunt neîntemeiate şi nerelevante susţinerile apelantei referitoare la incidenţa în cauza a legislaţiei speciale referitoare la privatizarea societăţilor comerciale, respectiv Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale, Legea nr. 133/1996 pentru transformarea Fondurilor Proprietăţii Private în Societăţi de Investiţii Financiare, H.G. nr. 457/1997 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind procedurile de privatizare şi condiţiile de organizare şi desfăşurare a vânzărilor pe acţiuni, de părţi sociale şi de active, O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale sau H.G. nr. 55/1996 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind privatizarea societăţilor comerciale şi vânzarea de active, precum şi a Regulamentului de organizare şi funcţionare a Fondului Proprietăţii de Stat. Din înscrisurile de la dosar rezultă că A. S.A. Baia Mare a fost înfiinţată la 17 mai 1991, prin transformarea Administraţiei Pieţii Baia Mare, prin Decizia nr. 284 a Prefecturii Municipiului Baia Mare, capitalul social fiind deţinut în integralitate de către stat.

În anul 1993, statul a transmis către FPS 70%, iar către Fondul Proprietăţii Private 30% din capitalul social al A. S.A.

Începând cu 1 noiembrie 1996, cele cinci fonduri ale Proprietăţii Private, infinitate în baza Legii nr. 58/1991 au fost transformate în societăţi de investiţii financiare - la 15 iunie 1999, Fondul Proprietăţii de Stat a cesionat toate acţiunile pe care le deţinea la A. S.A. către Societatea de Investiţii Financiare Banat-Crişana S.A., care a devenit acţionar unic al S.C. A. S.A.

Cesiunile de acţiuni ulterioare au avut loc doar între persoane fizice şi persoane juridice. Apelanta face afirmaţii în sensul ca fost supusa privatizării, fără a furniza vreo dovada în sensul aplicării dispoziţiilor O.U.G. nr. 88/1997.

Mai mult, din Contractul de vânzare cumpărare de acţiuni nr. N.-12/23.09.1999, încheiat cu SIF Banat Crişana S.A., rezultă contrariul. SIF Banat Crişana S.A. este o persoană juridică română, constituită ca societate pe acţiuni cu capital integral privat şi funcţionează ca societate de investiţii de tip închis cu o politică de investiţii diversificată. SIF Banat-Crişana S.A. s-a constituit ca o societate pe acţiuni în noiembrie 1996, prin reorganizarea şi transformarea Fondului Proprietăţii Private 1 Banat-Crişana, în temeiul Legii nr. 133/1996 pentru transformarea Fondurilor Proprietăţii private în Societăţi de Investiţii Financiare.

Contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. N-12/23.09.1999 a fost încheiat între două societăţi private, fără nicio implicare din partea Statului Român, ceea ce exclude aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 88/1997.

S.C. A. S.A. nu s-a aflat în niciuna dintre situaţiile prevăzute la art. 2 din O.U.G. nr. 88/1997: la data de 23.09.1999 Societatea de Investiţii Financiare Banat-Crişana a vândut toate acţiunile deţinute la S.C. A. S.A. Baia Mare în baza Contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. N-12/23.09.1999, aşadar a avut loc o tranzacţie intre doua societăţi private şi nu o privatizare.

Prin urmare S.C. A. S.A. nu este una dintre societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale era acţionar şi căreia să îi fie aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997, aşa cum rezultă şi din relaţiile furnizate de către Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

În concluzie, S.C. A. nu a fost supusă privatizării în sensul vizat de către O.U.G. nr. 88/1997, ceea ce exclude aplicarea temeiului legal invocat de apelantă.

Apelanta nu îndeplineşte nici dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997 referitoare la concesionarea terenurilor şi nici pe cele prevăzute de către art. 130 - 136 din Normele metodologice de aplicare a ei aprobate prin H.G. nr. 577/2002.

Din analiza acestor condiţii rezultă că S.C. A. nu a îndeplinit niciodată condiţiile pentru a putea solicita concesiunea terenurilor în cauză.

Intimatul a prezentat un istoric al S.C. A. S.A.:

La data întocmirii protocolului, S.C. A. S.A. nu exista din punct de vedere juridic, în consecinţă administratorul-reprezentant al societăţii nu avea calitate oficială pentru semnarea protocolului menţionat.

Înmatricularea acestei societăţii la Oficiul Registrului Comerţului s-a efectuat sub nr. x/15.08.1991, dată la care a dobândit personalitate juridică conform Legii nr. 26/1990.

În conformitate cu art. 36 din Legea nr. 31/1990, cererea de înmatriculare la ORC a societăţii trebuia însoţită, în cazul aporturilor în natură la capitalul social, de actele privind proprietatea, iar în cazul în care figurează şi imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate.

Cu Adresa nr. x/02.07.2014 ORC Maramureş informează că s-a efectuat o evaluare a aportului în natură fără ca, la dosarul societăţii să fi fost depusă dovada proprietăţii acestor bunuri.

În consecinţă, la dosarul societăţii de la ORC nefiind depus protocolul mai sus menţionat, utilizat totuşi ca mijloc de probă în procese civile de către reprezentanţii societăţii pentru a crea aparenţa proprietăţii clădirilor ca aport la capitalul social, nu există dovada legală a proprietăţii S.C. A. S.A. asupra unor imobile situate pe terenul din Pieţe, excepţie o singură clădire (teren intabulat proprietar fiind Municipiul Baia Mare), cu identificarea topografică a acestora şi nici dovada intabulării conform Legii nr. 7/1996.

Prin O.G. nr. 71/2002 (art. 2 lit. e) infrastructura edilitar-urbană (clădiri, construcţii destinate desfăşurării unor activităţi edilitari gospodăreşti) face parte din domeniul public sau privat al UAT şi este supusă regimului juridic al proprietăţii publice sau private, după caz.

Prin art. 3 alin. (1) lit. e) din ordonanţă, construirea, modernizarea, întreţinerea şi exploatarea pieţelor agroalimentare, a bazarelor, târgurilor şi oboarelor sunt incluse în categoria serviciilor de administrare a domeniului public sau privat iar organizarea, coordonarea şi reglementarea acestora intră în atribuţiile exclusive ale autorităţilor administraţiei publice locale. Totodată, prin art. 4 din ordonanţă se interzice amplasarea construcţiilor de orice fel pe terenurile aparţinând domeniului public al unităţilor administrativ teritoriale (cu unele excepţii stipulate expres prin lege: reţele subterane, destinaţii desfăşurării unor servicii sau instituţii publice de interes local). În perioada 01.11.2001 - 01.11.2005 a existat un contract de închiriere a terenurilor aferente unui nr. de 9 pieţe agroalimentare, prin care Serviciul Public Administraţie Patrimoniu a închiriat aceste spaţii S.C. A. S.A contra sumei de 1500 euro/lună prin care chiriaşul avea dreptul să execute lucrări de construcţii sau investiţii numai cu acordul proprietarului iar la terminarea contractului să ridice echipamentele şi să predea ternul închiriat în aceeaşi stare. Contractul a expirat prin ajungerea la termen iar chiriaşul a continuat să folosească terenul fără a-l preda proprietarului şi fără plata unei chirii, concesiuni sau alte asemenea obligaţii.

Prin HCL nr. 364/2006 s-a hotărât aprobarea concesionarii terenurilor aparţinând pieţelor (...), (...) şi (...), pe o perioadă de 10 ani, sub rezerva întocmirii de către concendent a unui regulament de organizare şi funcţionare a celor trei pieţe şi a unui program de reabilitare urmând să se stabilească o redevenţă şi să se supună spre aprobare consiliului local contractual de concesiune.

Iniţial, prin H.C.L. nr. 260/2006 s-a respins o solicitare de avizare a unui asemenea regulament.

Deoarece, un plan de reamenajare a pieţelor şi un nou regulament nu s-a mai prezentat consiliului şi nu s-a stabilit o redevenţă, nu s-a mai încheiat şi nu s-a mai supus spre aprobare consiliului local un contract de concesiune. Societatea a continuat să funcţioneze pe terenul domeniul public fără titlu şi fără contract. Prin H.C.L. nr. 179/2014 s-au instituit tarife de utilizare temporară a domeniului public aferent pieţelor izvoare şi albina, care în prezent este în vigoare şi produce efecte.

S.C. A. S.A. nu a depus niciodată la Oficiul Registrul Comerţului dovada proprietăţii asupra acestor bunuri în conformitate cu prevederile Hotărârii nr. 945/1990 privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice de stat, aşa cum ar fi avut obligaţia. Acest fapt este atestat şi de către Adresa nr. x/02.07.2014 a ORC de pe lângă Tribunalul Maramureş, aflată la dosarul cauzei.

Prin Decizia civila nr. 850/2017 a Curţii de Apel Cluj, se arată la pagina 16 şi următoarele, ca referirile pieţei Aliment S.A. la Decizia Prefectului Judeţului Maramureş din 17 mai 1991 şi la Decizia Curţii Supreme nr. 401/05.02.1998 nu fac, de asemenea, dovada existenţei respectivelor imobile în patrimoniul societăţii.

A. arată că intimatul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile H.G. nr. 577/2002, ori Municipiul Baia Mare a făcut o precizare de acţiune în data de 24.04.2015, precizare care apare şi în încheierea de şedinţă de la termenul din 28.04.2015. Prin această precizare intimatul a arătat că referitor la cuantumul beneficiului nerealizat cerut cu titlu de despăgubiri, conform petitului 2 din cererea de chemare în judecată, acesta a solicitat ca instanţa să dea o hotărâre prin care să ia în calcul valoarea terenului aşa cum a fost stabilită prin raportul de evaluare al terenurilor, înmulţit cu dobânda B.N.R. calculată până la zi. Pretenţiile intimatului nu se întemeiază pe H.G. nr. 577/2002.

În concluzie, intimatul arată că cererea de apel nu aduce o critică fondată şi pertinentă a Sentinţei civile nr. 597/14.03.2017 pronunţată de Tribunalul Maramureş şi pe cale consecinţă solicită respingerea apelului.

Municipiul Baia Mare a depus la dosar note scrise şi elemente probatorii care reies din natura dezbaterilor, solicitând respingerea probatoriului şi, pe cale de consecinţă, modul de calcul asupra sumelor datorate de apelantă, depus de aceasta la termenul anterior.

În motivarea notelor scrise intimatul a arătat că îşi menţine pretenţiile asupra sumei de 1.366.254,21 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului proprietatea publică Municipiului Baia Mare, utilizat fără drept de către apelantă, despăgubiri calculate cu ocazia dezbaterii fondului cauzei şi acordate, în parte de către instanţă, conform dispozitivului Sentinţei civile nr. 597/14.03.2017. Cuantumul acestora este contestat, tot în parte, de către apelantă.

În cuprinsul notelor scrise nr. 24867/16.07.2016 depuse la dosarul instanţei de fond la termenul din 19.10.2016, în urma raportului de expertiză tehnică judiciară a expertului H. s-a calculat suma datorată în cuantum total de 1.387.265,65 RON. Instanţa de fond a redus această sumă la nivelul celei mai sus menţionate de 1.366.254,21 RON.

Această reducere s-a efectuat luând în calcul reducerea suprafeţei ocupate la Piaţa Izvoarele de S.C. G. S.R.L., respectiv din totalul suprafeţei ocupate de 10157 mp, s-a scăzut suprafaţa de 80 mp, rezultând suprafaţa de 10.077 mp luată ca bază de calcul pentru evaluare imobil, la care s-a aplicat dobânda de referinţă a B.N.R. S-a validat astfel modul de calcul depus de reclamantă la dosar.

În notele scrise depuse la termenul din 27.02.2018 apelanta a precizat că S.C. G. S.R.L. foloseşte o suprafaţă de 168 mp. Afirmaţia nu este reală.

În realitate, conform raportului de expertiză depus la dosar în apel de către expertul I. la termenul din 17.10.2017, la pct. a) - pag. 4 se concluzionează:

"Astfel spus există o dublare a suprafeţei de 80 mp, suprafaţă care este înscrisă atât în CF x Baia Mare cât şi în CF x Baia Mare ca parte din nr. cadastral x." Afirmaţia este confirmată de O.C.P.I. Maramureş în Adresa nr. x/03.09.2015 (anexată prezentelor note) care precizează la pag. 1 alin. penultim că:

" (...) acelaşi imobil aflat în (...), este înscris în două cărţi funciare distincte (...) notat spaţiu comercial parter în favoarea S.C. G. S.R.L. Baia Mare."

În plus, la termenul din 27.02.2018, intimatul a depus la dosar contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 4058/28.09.1998 din care rezultă că S.C. G. S.R.L. a cumpărat un spaţiu comercial aflat pe o suprafaţă construită de 80 mp.

În conformitate cu aceste înscrisuri rezultă că suprafaţa ocupată de S.C. G. S.R.L. este de 80 mp şi nu 168 mp cât a afirmat apelanta.

Această suprafaţă de 80 mp a fost luată în calcul (respectiv scăzută din totalul de 10.157 mp) la calculul despăgubirilor discutate la fond, aşa cum rezultă din considerentele menţionate la pag. 17 din sentinţă, respectiv:

"se vor acorda despăgubiri reclamantului cât priveşte suprafaţa de 10.077 mp reprezentând (...)".

În consecinţă, orice calcul care are în vedere o suprafaţă mai mare decât cei 80 de mp folosiţi de S.C. G. S.R.L. nu este susţinut de elemente probatorii concludente.

În înscrisul "calcul despăgubiri" depus de către apelantă la termenul anterior, precizează că, la (...), există o suprafaţă de 219 mp folosită de S.C. J. S.R.L. şi, în consecinţă, acesta trebuie scăzută din totalul suprafeţei la care se raportează calculul despăgubirilor.

Această apărare nu a fost solicitată la fond, fiind o chestiune de noutate care reiese din constatările raportului de expertiză efectuat în apel.

Într-adevăr, la pct. III.2 lit. b) se identifică o:

"construcţie baracă metalică proprietatea S.C. J. S.R.L. care are suprafaţa construită de 129 mp şi suprafaţa totală în folosinţă de 219 mp".

În obiectivul expertizei această baracă a fost exclusă de la expertizare. Instanţa a dispus "determinarea suprafeţei folosite de beneficiarii (...) altor construcţii existente acolo, folosite de terţe persoane şi nu de părţile în litigiu (nu şi a barăcii metalice aflate în spatele birourilor apelantei). Prin urmare, constatările din raport referitor la această baracă vor trebui înlăturate, nefiind dispuse de către instanţa.

De asemenea, expertul a precizat, depăşind obiectivul expertizei, că această baracă metalică se află în proprietatea S.C. J. S.R.L., fără a face trimitere la documente de proprietate pe care se sprijină afirmaţia.

Pe de altă parte, suprafaţa de teren pe care îşi desfăşoară activitatea comercială societatea, deşi aparţine domeniului public, a fost închiriată periodic, fără drept, de către S.C. A. S.A. către S.C. J. S.R.L. În sprijinul acestei afirmaţii este Contractul de închiriere nr. x/14.01.2013 anexat în probatoriu prezentelor note de şedinţa.

În concluzie, intimatul apreciind că, calculele apelantei care iau în considerare scăderea suprafeţelor pretinse a fi ocupate de cele două societăţi comerciale, S.C. G. S.R.L. şi S.C. J. S.R.L., în afara celor lămurite la fond, sunt lipsite de suport probatoriu, solicitând respingerea lor.

Intimatul a mai arătat că, pentru îndreptarea unor pretinse erori de calcul efectuate la/de către instanţa de fond sau pentru lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului raportat la considerentele hotărârii, apelanta avea la dispoziţie procedura reglementată de art. 281 şi următoarele din C. proc. civ., nu direct în cadrul dezbaterilor din faza de atac a apelului.

S.C. A. S.A. a depus la dosar concluzii scrise, solicitând, în cazul respingerii apelului împotriva încheierii din 31 ianuarie 2017 şi admiterii apelului împotriva Sentinţei civile nr. 597 din 14 marile 2017, obligarea reclamantului-intimat la plata, cheltuielilor de judecată, în cuantum total de 36,464 RON, formate din: cheltuieli de judecată la fond: 12.570 RON, din care, 6.570 RON onorariu expert H. şi 6.000 RON - onorariu avocat; cheltuieli de judecată în apel: .23.894 RON, din care, 8.888,77 RON - taxă judiciară de timbru, 5.000 RON - onorariu expert I. şi 10.000 RON - onorariu avocat.

Prin Decizia nr. 167 din 27 martie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a respins apelul declarat de S.C. A. S.A. împotriva încheierii din 31.01.2017 şi Sentinţei civile nr. 597 din 14.03.2017 pronunţată în Dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Maramureş.

Curtea de Apel a reţinut următoarele:

Motivele de imparţialitate pe care le invocă petenta, inclusiv bănuiala legitimă, pot constitui motive de strămutare a cauzei.

Apelanta nu a respectat condiţiile impuse de art. 29 din vechiul C. proc. civ. privind introducerea cererii de strămutare. Textul precizează:

"Când motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute", ori, apelanta S.C. A. a depus cererea de recuzare la data de 31.01.2017, d-na judecător B., a cărei recuzare s-a cerut a intrat în complet la data de 09 iulie 2014. Cererea de recuzare a fost introdusă la 2 ani peste termen, aceasta fiind tardivă.

Municipiul Baia Mare este proprietar tabular al terenurilor care fac obiectul cauzei identificate în: CF x, Baia Mare, număr cadastral x; din CF x, nr. cadastral x, Baia Mare; CF x, nr. cadastral x, Baia Mare, terenuri din domeniul public al Municipiului Baia Mare. Conform H.G. nr. 934/2002 din 29 august 2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Maramureş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Maramureş şi conform Hotărârii nr. 310 din 16.07.2001, modificată prin Hotărârea nr. 356 din 27.08.2001, la poziţia 235 sunt identificate terenurile aferente Pieţelor agroalimentare amplasate în str. x, y, z. Aceste terenuri aparţin domeniului public al Municipiului Baia Mare.

S.C. A. S.A. a fost înfiinţată în urma emiterii Deciziei Prefectului Judeţului Maramureş nr. 284/15.05.1991, care precizează, la art. 1 că se înfiinţează această societate începând cu 01.07.1991.

Prin Dispoziţia Primarului Municipiului Baia Mare nr. 1354/07.07.2014 nu s-a încălcat dreptul societăţii de a desfăşura vreo activitate comercială, S.C. A. S.A., neavând niciun drept de a-şi desfăşura activitatea în Piaţa Obor fără un contract de închiriere încheiat legal cu Municipiul Baia Mare.

Potrivit art. 5 din statut, capitalul social iniţial este în valoare de 9340,5 mii RON şi se compune din 7666,3 mii RON fonduri fixe şi 1679,2 mii RON mijloace circulante potrivit darii de seama contabila de la 31.03.1991.

Potrivit art. 7 din decizie, se va prelua de la Administraţia Pieţei Baia Mare, atât activul cât şi pasivul, prin protocol, întocmit în conformitate cu H.G. nr. 945/1990 şi Normelor metodologice nr. 1/1990 ale Ministerului Finanţelor privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice de stat (inventariere, reevaluarea datelor din bilanţ, constituirea comisiilor de inventariere cu un delegat al organului financiar din teritoriu). Pârâta nu a făcut dovada preluării elementelor de activ şi pasiv în urma inventarierii conform dispoziţiilor legale mai sus menţionate.

În data de 01.06.1991 s-a întocmit un Protocol de predare primire a mijloacelor fixe şi circulante în care se menţionează ca se predau primesc următoarele clădiri:

- 3 clădiri (birou, magazine şi restaurant);

- complex comercial;

- 12 şoproane acoperite;

- clădire WC obor;

- 2 clădiri bazar;

- chioşc florărie;

- WC public;

- 2 clădiri cântare;

- platou piaţa;

- taraba târg artizanal.

Nu se menţionează pe care din terenurile aparţinând administraţiei pieţei sunt amplasate clădirile, având în vedere că unitatea de stat administra la momentul respectiv mai multe pieţe din municipiu.

Protocolul este semnat ca predator şi primitor de aceeaşi persoană atât în calitate de administrator al Administraţiei pieţelor cât şi Preşedinte al Consiliului împuterniciţilor statului al S.C. A. S.A.

La data întocmirii protocolului, S.C. A. S.A. nu există din punct de vedere juridic, în consecinţă administratorul-reprezentant al societăţii nu avea calitate oficială pentru semnarea protocolului menţionat.

Înmatricularea acestei societăţii la Oficiul Registrului Comerţului s-a efectuat sub nr. x/15.08.1991, dată la care a dobândit personalitate juridică conform Legii nr. 26/1990.

În conformitate cu art. 36 din Legea nr. 31/1990, cererea de înmatriculare la ORC a societăţii trebuia însoţită, în cazul aporturilor în natură la capitalul social, de actele privind proprietatea, iar în cazul în care figurează şi imobile, certificatul constatator al sarcinilor de care sunt grevate.

Cu Adresa nr. x/02.07.2014 ORC Maramureş informează că s-a efectuat o evaluare a aportului în natură fără ca, la dosarul societăţii să fi fost depusă dovada proprietăţii acestor bunuri.

În consecinţă, la dosarul societăţii de la ORC nefiind depus protocolul mai sus menţionat, utilizat totuşi ca mijloc de probă în procese civile de către reprezentanţii societăţii pentru a crea aparenţa proprietăţii clădirilor ca aport la capitalul social, nu există dovada legală a proprietăţii S.C. A. S.A. asupra unor imobile situate pe terenul din Pieţe, excepţie o singură clădire (teren intabulat proprietar fiind Municipiul Baia Mare), cu identificarea topografică a acestora şi nici dovada intabulării conform Legii nr. 7/1996.

Prin O.G. nr. 71/2002 (art. 2 lit. e) infrastructura edilitar-urbană (clădiri, construcţii destinate desfăşurării unor activităţi edilitari gospodăreşti) face parte din domeniul public sau privat al UAT şi este supusă regimului juridic al proprietăţii publice sau private, după caz.

Prin art. 3 alin. (1) lit. e) din ordonanţă, construirea, modernizarea, întreţinerea şi exploatarea pieţelor agroalimentare, a bazarelor, târgurilor şi oboarelor sunt incluse în categoria serviciilor de administrare a domeniului public sau privat iar organizarea, coordonarea şi reglementarea acestora intră în atribuţiile exclusive ale autorităţilor administraţiei publice locale. Totodată, prin art. 4 din ordonanţă se interzice amplasarea construcţiilor de orice fel pe terenurile aparţinând domeniului public al unităţilor administrativ teritoriale (cu unele excepţii stipulate expres prin lege: reţele subterane, destinaţii desfăşurării unor servicii sau instituţii publice de interes local). În perioada 01.11.2001 - 01.11.2005 a existat un contract de închiriere a terenurilor aferente unui nr. de 9 pieţe agroalimentare, prin care Serviciul Public Administraţie Patrimoniu a închiriat aceste spaţii S.C. A. S.A. contra sumei de 1500 euro/lună prin care chiriaşul avea dreptul să execute lucrări de construcţii sau investiţii numai cu acordul proprietarului iar la terminarea contractului să ridice echipamentele şi să predea terenul închiriat în aceeaşi stare. Contractul a expirat prin ajungerea la termen iar chiriaşul a continuat să folosească terenul fără a-l preda proprietarului şi fără plata unei chirii, concesiuni sau alte asemenea obligaţii.

Prin H.C.L. nr. 364/2006 s-a hotărât aprobarea concesionarii terenurilor aparţinând pieţelor (...),(...) şi (...), pe o perioadă de 10 ani, sub rezerva întocmirii de către concendent a unui regulament de organizare şi funcţionare a celor trei pieţe şi a unui program de reabilitare urmând să se stabilească o redevenţă şi să se supună spre aprobare consiliului local contractual de concesiune.

Iniţial, prin H.C.L. nr. 260/2006 s-a respins o solicitare de avizare a unui asemenea regulament.

Deoarece, un plan de reamenajare a pieţelor şi un nou regulament nu s-a mai prezentat consiliului şi nu s-a stabilit o redevenţă, nu s-a mai încheiat şi nu s-a mai supus spre aprobare consiliului local un contract de concesiune. Societatea a continuat să funcţioneze pe terenul domeniul public fără titlu şi fără contract. Prin H.C.L. nr. 179/2014 s-au instituit tarife de utilizare temporară a domeniului public aferent pieţelor izvoare şi albina, care în prezent e în vigoare şi produce efecte.

S.C. A. S.A. nu a depus niciodată la Oficiul Registrul Comerţului dovada proprietăţii asupra acestor bunuri în conformitate cu prevederile Hotărârii nr. 945/1990 privind inventarierea şi reevaluarea patrimoniului unităţilor economice de stat, aşa cum ar fi avut obligaţia. Acest fapt este atestat şi de către Adresa nr. x/02.07.2014 a ORC de pe lângă Tribunalul Maramureş, aflată la dosarul cauzei.

Prin Decizia civilă nr. 850/2017 a Curţii de Apel Cluj, se arată şi următoarele, că referirile pieţei A. S.A. la Decizia Prefectului Judeţului Maramureş din 17 mai 1991 şi la Decizia Curţii Supreme nr. 401/05.02.1998 nu fac, de asemenea, dovada existentei respectivelor imobile în patrimoniul societăţii.

A. a arătat că intimatul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile H.G. nr. 577/2002, ori Municipiul Baia Mare a făcut o precizare de acţiune în data de 24.04.2015, precizare care apare şi în încheierea de şedinţă de la termenul din 28.04.2015. Prin această precizare intimatul a arătat că referitor la cuantumul beneficiului nerealizat cerut cu titlu de despăgubiri, conform petitului 2 din cererea de chemare în judecată, acesta a solicitat ca instanţa să dea o hotărâre prin care să ia în calcul valoarea terenului aşa cum a fost stabilită prin raportul de evaluare al terenurilor, înmulţit cu dobânda B.N.R. calculată până la zi. Pretenţiile intimatului nu se întemeiază pe H.G. nr. 577/2002.

Municipiul Baia Mare a fost lipsit de folosinţă bunului şi în consecinţă, solicită acoperirea prejudiciului cauzat prin acesta, mai precis, contravaloarea lipsei de folosinţă. Potrivit articolului nr. 1844 din C. civ., acţiunea în revendicare este o acţiune imprescriptibilă, ceea ce înseamnă că persoana îndreptăţită poate să o introducă în orice moment, indiferent cât de îndepărtat este acesta de momentul în care a fost deposedat efectiv de bunul imobil.

S.C. A. S.A. nu a făcut dovada legalităţii execuţiei construcţiilor şi nici nu a prezentat în termen niciun fel de act care să ateste legalitatea edificării construcţiilor, exceptând o construcţie care este intabulată pe societatea sus-menţionată. S.C. A. nu poate face dovada proprietăţi asupra construcţiilor sau a autorizării a edificării acestora.

S.C. A. S.A. nu deţine niciun contract de închiriere sau concesiune asupra terenului domeniul public al Municipiului Baia Mare pentru care s-a promovat acţiunea în revendicare.

S.C. A. deţine o singură clădire intabulată - Aprozar în CF pe acest teren aparţinând domeniului public, unde apelanta are încheiate contracte de închiriere cu comercianţii.

În Decizia civilă nr. 850/2017 a Curţii de Apel Cluj, se arată că "referirile pieţei A. S.A. la Decizia Prefectului Judeţului Maramureş din 17 mai 1991 şi la Decizia Curţii Supreme nr. 401/05.02.1998 nu fac, de asemenea, dovada existentei respectivelor imobile în patrimoniul societăţii. În Decizia nr. 401/1998 a Curţii Supreme de Justiţie se arată că în patrimoniul pârâtei (S.C. A. S.A.) intră bunuri mobile."

Apelanta nu deţine niciun fel de acte de proprietate asupra respectivelor construcţii, nici dovada înscrierii în CF a dreptului de proprietate asupra acestora sau dovada că sunt incluse în capitalul social ori autorizaţie de construire a acestora. În privinţa înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra construcţiilor, apelanta nu a depus înscrisuri doveditoare cu privire la pretinsul său drept de proprietate, aceasta, deşi art. 36 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare (art. 37 din legea republicată) prevede expres că în cazul construcţiilor realizate înainte de 1 august 2001, se intabulează, în lipsa autorizaţiei de construire, în baza certificatului de atestare fiscală prin care se atestă achitarea tuturor obligaţiilor fiscale de plată datorate administraţiei publice locale în a cărei rază se află situată construcţia, precum şi a documentaţiei cadastrale.

Prin urmare, dacă respectivele construcţii ar fi intrat în posesia apelantei înainte de august 2001, aceasta avea posibilitatea intabulării chiar şi în lipsa autorizaţiei de construire, în baza unei documentaţii cadastrale şi a unui certificat de atestare fiscala în baza art. 36 din Legea nr. 7/1996. Mai mult, având în vedere că reclamanta nu are înscris un drept de proprietate tabular asupra construcţiilor, pretinsul său drept de proprietate nu este opozabil terţilor, în speţă intimatului-reclamant.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta S.C. A. S.A.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a reluat argumentele susţinute în faţa instanţei de fond şi de apel în susţinerea cererii de recuzare şi a arătat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

A susţinut recurenta că instanţa de apel s-a antepronunţat, întrucât trebuia să se pronunţe, cu prioritate, asupra apelului declarat împotriva încheierii din 31.01.2017, şi apoi să încuviinţeze probe şi să cerceteze procesul pe fond.

Recurenta a criticat decizia pentru că instanţa de apel nu a redat textul art. 7 din Decizia Prefectului Maramureş nr. 284/15.05.1991 şi a reţinut greşit, ori nu a examinat apărarea că a făcut dovada preluării elementelor de activ şi pasiv în urma inventarierii.

În cauză s-a făcut dovada că imobilele construcţii au fost edificate înainte de anul 1989, iar recurenta pârâtă a dobândit dreptul de proprietate asupra acestora prin efectul legii: Decizia nr. 284/1991; art. 20 din Legea nr. 15/1990; protocolul de predare-primire din 01.06.1991, Protocolul nr. 2747/1998.

Dreptul de proprietate asupra bunurilor societăţii a fost reţinut şi în considerentele deciziei Curţii Supreme nr. 401/1998.

În mod nelegal a reţinut instanţa că protocolul din 01.06.1991 a fost semnat ca predator şi primitor de aceeaşi persoană, şi că la acel moment S.C. A. nu exista din punct de vedere juridic.

Instanţa nu a observat că persoana care a semnat a avut o dublă calitate la cele două entităţi iar o eventuală neconformitate de predare a fost acoperită de predarea, în detaliu, prin protocolul de predare nr. 2747/1998.

În susţinerea existenţei unui drept de proprietate recurenta-pârâtă a invocat şi Decizia nr. 3/2013 pronunţată de Înalta Curte într-un recurs în interesul legii şi unde s-ar fi statuat asupra efectelor dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

În mod nelegal instanţa a reţinut că "nu s-a menţionat pe care din terenurile aparţinând administraţiei pieţei sunt amplasate clădirile, având în vedere că unitatea de stat administra la momentul respectiv mai multe pieţe din municipiu".

În cauză s-a făcut dovada amplasării clădirilor pe fiecare teren cu înscrisurile depuse şi cu cele pentru expertize tehnice.

În mod nelegal instanţa a reţinut în cauză dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 31/1990 întrucât dispoziţiile acestui text, în vigoare la data înmatriculării sunt străine de judecata cauzei.

La momentul înmatriculării societăţii erau incidente dispoziţiile art. 9 şi 23 din Legea nr. 31/1990.

A arătat recurenta că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 71/2002 privind delegarea serviciilor publice de administrare a domeniului public.

Potrivit art. 136 alin. (4) din Constituţia României, bunurile proprietate publică pot fi concesionate, în condiţiile legii iar în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 321 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 şi cele ale art. 130 din H.G. nr. 577/2002.

În mod nelegal instanţa a reţinut că există obligaţia depunerii listelor de inventar a patrimoniului la ORC de pe lângă Tribunalul Maramureş, conform H.G. nr. 945/1990.

În mod nelegal a reţinut instanţa că nu a făcut dovada legalităţii execuţiei construcţiilor întrucât a şi arătat prin întâmpinări că toate construcţiile au fost edificate de către Administraţia Pieţei Baia Mare, anterior anului 1990 şi i-au fost transmise în proprietate prin efectul legii şi dovedit cu înscrisurile invocate.

Înscrierea dreptului de proprietate asupra construcţiilor are efect declarativ şi nu constitutiv de drepturi.

Recurenta-pârâtă a arătat că este societate comercială privatizată, urmând procedura prevăzută de Legea nr. 15/1994; Legea nr. 58/1991; Legea nr. 50/1994; Legea nr. 133/1996; Legea nr. 54/1998; O.U.G. nr. 15/1997, transferul proprietăţii de stat fiind realizat integral prin transferul gratuit al tuturor acţiunilor şi nu prin vânzarea acţiunilor "rămase după transfer", iar procesul de transfer s-a încheiat la data de 24.03.1999.

Fiind dovedită proprietatea asupra construcţiilor devin incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997 (intrată în vigoare la data de 29.12.1997) - art. 35, şi care prevedeau constituirea unui drept de concesiune asupra terenurilor, provizoriu, şi ulterior după clarificarea regimului juridic constituirea unui drept de superficie, ori concesionarea/vânzarea după clasificarea terenurilor ca aparţinând domeniului public sau privat al statului.

Cele două suprafeţe de teren revendicate au fost folosite de către recurentă de la înfiinţare şi până în prezent, în limitele împrejmuirii existente şi potrivit obiectului de activitate iar începând cu 15.02.2001 au făcut obiectul unui contract de închiriere.

După ajungerea contractului de închiriere la termen au demarat procedurile legale pentru concesionarea suprafeţelor de teren, în temeiul art. 321 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997 (art. 35 fiind abrogat de pct. 49 al art. 1, Titlul nr. 1 din Legea nr. 99/26 mai 1999 şi art. 130, art. 1342, art. 135 lit. c), art. 136 din H.G. nr. 577/2002).

Deşi era obligatorie încheierea contractului de concesiune, fără întocmirea unui studiu de oportunitate, sau caiet de sarcini şi fără nicio formă publicată, prin negociere directă, aceste contract nu s-a încheiat.

A arătat recurenta că în baza dispoziţiilor O.U.G. nr. 88/1997 exercită un drept de folosinţă asupra terenurilor şi care subzistă până la încheierea contractului de concesiune.

A subliniat recurenta că pe rolul instanţelor se află mai multe cauze printre care şi obligarea autorităţii locale de a încheia contractul de concesiune, cauza fiind în prezent suspendată.

A mai susţinut recurenta că în prezenta cauză, reclamantul nu a invocat accesiunea imobiliară, o astfel de cerere fiind formulată pe cale separată iar cauza este în prezent suspendată.

Dreptul de proprietate al reclamantului a fost limitat prin lege, prin acordarea unui drept de folosinţă în favoarea recurentei.

O altă critică o reprezintă neanalizarea de către instanţa de apel a criticilor privind cuantumul despăgubirilor.

Instanţa de apel a respins cererea în probaţiune şi a arătat că îşi menţine criticile formulate în apel.

Municipiul Baia Mare, prin primar a invocat excepţia nulităţii recursului motivat de faptul că nu se face trimitere la niciunul dintre motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 C. proc. civ.

Excepţia nu este fondată, aspectele invocate prin cererea de recurs putând fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul nu este fondat.

Critica privind greşita respingere a apelului împotriva încheierii din 31.01.2017, având ca obiect cererea de recuzare a magistratului întemeiată pe dispoziţiile art. 27 pct. 7 C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este nefondată.

Se constată că instanţa de apel a respins apelul împotriva acestei încheieri reţinând că apelanta nu a respectat condiţiile impuse de art. 29 din vechiul C. proc. civ., respectiv faptul că cererea de recuzare a fost formulată la peste 2 ani de la constituirea completului de judecată şi de la intrarea în dezbateri a cauzei, fiind formulată, astfel tardiv.

Recurenta-pârâtă nu a formulat critici în raport de soluţia pronunţată de instanţa de apel şi a reluat argumentele invocate pe fondul cererii de recuzare şi care nu pot fi analizate în prezenta cauză, având în vedere că instanţa a soluţionat cauza prin reţinerea excepţiei tardivităţii.

Nefondată este şi critica privind existenţa unei antepronunţări a instanţei de apel prin respingerea apelului împotriva încheierii, prin aceeaşi hotărâre prin care s-a soluţionat şi apelul împotriva sentinţei.

Apelul a avut ca obiect hotărârea pronunţată în primă instanţă cât şi încheierea prin care s-a respins recuzarea, şi care se poate ataca numai odată cu fondul.

Instanţa se pronunţă printr-o singură hotărâre atât asupra apelului împotriva încheierii cât şi asupra apelului împotriva hotărârii pe fond atacate, iar această modalitate de soluţionare a apelului nu contravine dispoziţiilor privind judecata apelului.

Critica recurentei-pârâte că deţine în patrimoniu, prin efectul legii, un drept de proprietate asupra construcţiilor edificate anterior anului 1990 şi că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale incidente atunci când nu a recunoscut efectul constitutiv al dreptului de proprietate prin efectul Legii nr. 15/1990, cu privire la bunurile aflate în patrimoniul său, nu este fondată.

Este adevărat că legea reprezintă un izvor al dreptului de proprietate pentru bunurile care se aflau în patrimoniul societăţii la data apariţiei Legii nr. 15/1990.

Noţiunea de patrimoniu are o conotaţie economică, atunci când vizează capitalul unei societăţi, respectiv bunurile materiale, corporale aflate la dispoziţia acesteia, însă din punct de vedere juridic, se referă la drepturile şi obligaţiile patrimoniale pe care titularul patrimoniului le are în legătură cu bunuri.

Accepţiunea juridică a acestei noţiuni este avută în vedere de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, potrivit cărora, bunurile din patrimoniul societăţilor devin proprietatea acestora.

Această soluţie legislativă a fost adoptată în considerarea faptului că, anterior anului 1990, bunurile aflate în patrimoniul întreprinderilor socialiste, care au fiinţat până în 1990, nu erau proprietatea acestora, ci a Statului, care, prin decizie administrativă, încredinţa acestor organizaţii economice, în scopul exploatării, un drept real de folosinţă sau de administrare asupra bunului.

Prin Legea nr. 15/1990, fostele întreprinderi şi organizaţii economice socialiste s-au transformat în regii autonome şi societăţi comerciale, patrimoniul societăţilor astfel constituite a fost evidenţiat în actul de înfiinţare, fiind inventariat, în vederea evaluării capitalului social, la momentul emiterii de acţiuni la valoarea corespunzătoare patrimoniului.

Transferul patrimonial dintre fosta întreprindere şi societatea comercială nou înfiinţată a fost reglementat de art. 18 lit. c) din Legea nr. 15/1990, prin "preluarea activului şi pasivului unităţii economice de stat care se constituie în societate comercială". Această dispoziţie se coroborează cu art. 20 alin. (2) din aceeaşi lege, care statuează asupra titlului cu care bunul a fost preluat "bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acestuia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu".

În cauză, recurenta nu a făcut dovada inventarierii bunurilor conform dispoziţiilor legale în vigoare şi nici dovada că cererea de înmatriculare la ORC a fost însoţită de actele de proprietate asupra aporturilor în natură la capitalul social, conform Legii nr. 31/1990 şi respectiv Legii nr. 26/1990.

Nici Decizia nr. 401/1993 a Curţii Supreme şi nici Decizia nr. 3/2013 pronunţate de Înalta Curte într-un recurs în interesul legii nu confirmă susţinerea recurentei că este proprietara de drept asupra construcţiilor.

Prin Decizia nr. 3/2013, Înalta Curte a statuat asupra interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 şi nicidecum asupra dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Decizia nr. 401/1998 a Curţii Supreme nu a statuat cu autoritate de lucru judecat sau cu putere de lucru judecat că recurenta-pârâtă este proprietară şi asupra construcţiilor.

Aspectele invocate de recurenta-pârâtă privind existenţa unei predări legale şi conforme a bunurilor, a identificării construcţiilor potrivit înscrisurilor depuse şi rapoartelor de expertiză efectuate nu sunt relevante în condiţiile în care s-a făcut dovada şi s-a reţinut că recurenta nu a respectat dispoziţiile legale imperative cerute la momentul înmatriculării privind aporturile în natură (construcţii) iar ulterior nu a procedat la intabularea dreptului în cartea funciară.

Potrivit dispoziţiilor art. 341 din Legea nr. 31/1990, în vigoare la momentul înmatriculării era obligatoriu să se prezinte actele privind proprietatea aportului în natură iar în cazul imobilelor în natură certificatul constatator al sarcinilor de care erau grevate, societatea comercială dobândind calitatea de persoană juridică de la data la care încheierea judecătorului delegat devenea irevocabilă.

Încheierea judecătorului delegat se comunică, din oficiu şi administraţiei financiare în raza căreia se află sediul societăţii, pentru evidenţă fiscală.

Neregularităţile din actul constitutiv sau când nu s-a îndeplinit o cerinţă legală pentru constituirea societăţii, constatate după înmatriculare, puteau fi înlăturate, în cel mult 8 zile de la data constatării lor iar dreptul de regularizare se prescrie prin trecerea unui termen de un an de la data înmatriculării.

Or, în cauză nu s-a făcut dovada regularizării acestor cerinţe legale pentru constituirea aportului în natură şi recunoaşterea prin efectul legii a dreptului de proprietate asupra construcţiilor, simpla posesie şi folosinţă neputând avea ca efect constituirea unui drept de proprietate.

Critica recurentei-pârâte că este titulara unui drept de folosinţă, respectiv concesiune asupra terenurilor până la clarificarea regimului juridic asupra terenurilor iar ulterior a unui drept de superficie ori a unui drept de concesionare/vânzare în condiţii speciale este nefondată.

O.U.G. nr. 88/1997, în vigoare la data încheierii procesului de transfer al acţiunilor de la stat la societatea de investiţii financiare, prin dispoziţiile art. 35 a prevăzut că societăţile comerciale vor avea un drept de concesiune asupra terenurilor până la clarificarea regimului juridic - domeniu public sau privat al statului.

După clarificare regimului juridic, terenurile puteau fi utilizate în baza unui drept de superficie ori puteau fi concesionate sau vândute, în raport de regimul juridic.

Regimul juridic al terenurilor a fost stabilit prin H.G. nr. 934/29 august 2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Maramureş, precum şi al municipiilor etc., iar recurenta-pârâtă nu contestă că terenul aparţine reclamantei, ci invocă existenţa unui drept de folosinţă, respectiv a unui drept de concesionare, ope legis.

Operaţiunea de cesiune a acţiunilor deţinute de Fondul Proprietăţii de Stat Bucureşti la S.C. A. S.A., către SIF Banat Crişana a fost una cu titlu gratuit.

La data actului de cesiune -24 martie 1999 - prin care s-a privatizat societatea erau în vigoare prevederile O.U.G. nr. 88/1997, privind privatizarea societăţilor comerciale aprobată prin Legea nr. 44/1998 - în forma în care ea a fost adoptată - prevederi care asigurau la momentul dat cadrul juridic pentru vânzarea acţiunilor emise de societăţile comerciale deţinute de stat sau de o autoritate a administraţiei publice locale, precum şi vânzarea activelor aparţinând societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale era acţionar cu respectarea principiilor asigurării transparenţei tranzacţiilor, stabilirii preţului de vânzare - în baza raportului dintre cerere şi ofertă, precum şi asigurării egalităţii de tratament între cumpărători.

În realitate, actul de cesiune în discuţie a reprezentat o transmitere gratuită a acţiunilor deţinute de fostul FPS către SIF Banat-Crişana pentru regularizarea cotelor de capital social deţinute de cele două entităţi, operaţiune ce a avut la bază Legea nr. 58/1991- privind privatizarea societăţilor comerciale şi Legea nr. 55/1995 - pentru accelerarea procesului de privatizare şi a H.G. nr. 12/1997 prin care s-au aprobat Normele metodologice privind regularizarea cotelor de capital social (acte normative abrogate expres prin O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale).

Dispoziţiile art. 321 din O.U.G. nr. 88/1999 (articol introdus prin Legea nr. 99/27 mai 1999) au prevăzut constituirea unui drept de folosinţă al terenurilor până la clarificarea regimului juridic iar după clarificarea regimului juridic acestea puteau rămâne în folosinţa societăţilor pe baza unei concesiuni acordate în condiţii speciale.

Dreptul la concesionarea terenurilor a fost prevăzut şi în forma iniţială a O.U.G. nr. 88/1997, prin art. 35, prevăzându-se de asemenea că după clarificarea regimului juridic terenurile vor fi utilizate în baza unui drept de superficie ori vor fi concesionate sau vândute acestora după clarificarea acestora ca aparţinând domeniului public sau privat.

În condiţiile în care recurenta-pârâtă nu a făcut dovada, după clarificarea regimului juridic al terenurilor prin H.G. nr. 934/2002, că este titulara unui drept de concesiune dobândit în condiţiile art. 321 din O.U,.G. nr. 88/1999 şi H.G. nr. 577/2002 aceasta nu poate opune o posesie legitimă asupra suprafeţelor de teren şi care să împiedice exercitarea atributelor dreptului de proprietate de către reclamantă.

Nefondată este şi critica privind neanalizarea de către instanţa de apel a motivelor de apel referitoare la cuantumul despăgubirilor.

Acest motiv de recurs a fost invocat în mod formal întrucât recurenta nu a dezvoltat veritabile critici de nelegalitate ale deciziei ci s-a rezumat să arate că sunt actuale criticile din apel asupra despăgubirilor şi că s-au respins cererile în probaţiune.

În lipsa unor veritabile critici de nelegalitate ale hotărârii atacate, menţionarea prin cererea de recurs că sunt valabile şi actuale criticile din apel reprezintă o nemotivarea a recursului şi care face imposibilă exercitarea controlului de legalitate.

Având în vedere aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. urmează a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant Municipiul Baia Mare, prin primar.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 167 din 27 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - NN