Comparison of property titles in vindication: validity of state certificate versus prior partition judgment and requirement to reconstitute pre-1989 ownership via special law

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

1. Procedura în primă instanţă.

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 1 octombrie 2003, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti sub nr. x/2003, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu SC B. SRL a solicitat obligarea pârâtei să lase în deplina proprietate şi liniştită posesie terenul situat în Bucureşti, Sos. x, intabulat în CF nr. x ţinută de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, având numărul cadastral x, precum şi obligarea pârâtei să ridice construcţiile edificate abuziv şi să readucă terenul în situaţia anterioară pe cheltuiala sa, iar, în caz contrar, autorizarea reclamantei de a face aceste demersuri în numele şi pe cheltuiala pârâtei.

1.2. Prin Sentinţa civilă nr. 1213 din 19 februarie 2004, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. x/2003, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, motivat de faptul că litigiul poartă asupra unui bun cu o valoare mai mare de l miliard RON.

1.3. Cauza a fost astfel înregistrată la data de 24 mai 2004, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2004 (nr. unic Dosar x/2004).

1.4. În şedinţa publică de la data de 17 septembrie 2004 reclamanta a depus o cerere completatoare a acţiunii iniţiale, prin care a solicitat citarea în cauză în calitate de pârâţi a lui C. şi D., precum şi constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 octombrie 2002 încheiat între pârâţi ce are ca obiect suprafaţa de 8.370,73 mp situată în Bucureşti, Şoseaua x nr. 96 A, rectificarea cărţii funciare nr. x şi radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei SC B. SRL, obligarea acesteia să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 8.370,73 mp situat în Bucureşti, Şoseaua x nr. 96 A, precum şi obligarea pârâtei SC B. SRL să ridice construcţiile edificate abuziv pe acest teren şi readucerea acestuia la starea iniţială pe cheltuiala pârâtei, în caz contrar să fie autorizată să le desfiinţeze pe cheltuiala acesteia.

1.5. La data de 7 decembrie 2004 pârâţii C. şi D. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. În motivarea întâmpinării pârâţii au arătat, în esenţă, că acţiunea reclamantei este neîntemeiată şi, că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x, emis de Ministerul Industriilor la data de 19 octombrie 1994 în beneficiul reclamantei este lovit de nulitate deoarece a fost dat cu încălcarea prevederilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990.

1.6. Prin încheierea din şedinţa publică de la 17 iunie 2005, dată de Tribunalului Bucureşti, secţia a v-a Civilă în Dosar nr. x/2005, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 s-a dispus sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ în vederea soluţionări excepţiei de nelegalitate a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate seria x nr. x din 19 octombrie 1994 şi transcris sub nr. x din 9 aprilie 1996 în Registrul de Transcripţiuni al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, emis de Ministerul Industriilor, iar în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 şi s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei privind pe reclamanta SC A. SA şi pe pârâţii B. SA, C. şi D.

1.7. Prin Sentinţa civilă nr. 2879 din 14 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă, prin Decizia nr. 2500 din 12 mai 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2005, excepţia de nelegalitate a fost respinsă ca inadmisibilă.

1.8. Cauza a fost repusă pe rol la data de 4 iunie 2010 ca urmare a cererii de redeschidere a judecăţii formulată de reclamanta SC A. SA.

2. Soluţia primei instanţe.

Prin Sentinţa civilă nr. 1788 din 20 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte, astfel cum a fost precizată şi completată, acţiunea formulată de reclamanta SC A. SA, împotriva pârâţilor SC B. SA, D., C. decedat şi continuată de E. şi F., a obligat pârâta SC B. SRL să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei SC A. SA terenul în suprafaţă de 8.163,7 mp situat în Şoseaua x, Bucureşti şi a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/29 octombrie 2002 de B.N.P. "Asociaţi G.-H.-I.", ca neîntemeiat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că în temeiul Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x emis la data de 19 octombrie 1994 de Ministerul Industriilor a fost trecută în proprietatea reclamantei SC A. SA, o suprafaţă de 60.193 mp amplasată, conform anexei acestuia în Bucureşti, Şoseaua x. Dreptul de proprietate al reclamantei a fost transcris în Registrul de transcripţiuni sub nr. x din 9 aprilie 1996, ulterior fiind deschisă cartea funciară nr. x, astfel cum rezultă din cuprinsul Încheierii nr. 9020 din 15 mai 2003 emisă de BCF sector 3.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 octombrie 2002 de BNP Asociaţi G.-H.-I., pârâţii C. (în prezent decedat) şi D., în calitate de vânzători au transmis către pârâta SC B. SRL, dreptul de proprietate asupra lotului A 1 în suprafaţă de 8.370,73 mp situat în Bucureşti, Şoseaua x nr. 96 A, având nr. cadastral x, înscris în Cartea funciară nr. x a localităţii Bucureşti - sector 3. Dreptul de proprietate al cumpărătoarei a fost înscris în cartea funciară aşa cum rezultă din cuprinsul Încheierii nr. 1321-1322 din 13 februarie 2003 emisă de BCF - sector 3.

Potrivit menţiunilor inserate în contractul de vânzare-cumpărare menţionat rezultă că vânzătorii, autorii pârâtei SC B. SRL, dobândiseră suprafaţa de teren înstrăinată, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 februarie 2001 de BNP I. şi prin Sentinţa civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, irevocabilă şi executorie conform Procesului-verbal nr. x din 16 februarie 2000 întocmit de executorul judecătoresc de pe lângă Judecătoria sectorului 3.

Prin Sentinţa civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii C., D. şi J. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti. S-a constat că reclamanţii deţin cota de 63,75% din dreptul de asupra terenului în suprafaţă de 27.893 mp situat în Bucureşti, Şoseaua x nr. 96 A, iar pârâtul K. deţine cota de 36,25% din dreptul de proprietate asupra aceluiaşi teren, dispunându-se sistarea stării de indiviziune, reclamanţilor fiindu-le atribuită în coproprietate, suprafaţa de teren de 17.781,843 mp, identificată prin raportul de expertiză dispus în acea cauză.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 februarie 2001 de BNP Asociaţi G.-H. - I., J. a transmis către C. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă indiviză de 2.963,641 mp din cota sa de coproprietate din terenul intravilan în suprafaţă totală de 1.7781,843 mp situat în Bucureşti, Şoseaua x nr. 96 A.

Ulterior, prin Actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x din 16 septembrie 2002 de BNP Asociaţi G.-H. - I., lotul A1 în suprafaţă de 8.370,73 mp cu vecinătăţile şi dimensiunile pe laturi indicate în cuprinsul actului, a revenit în indiviziune reclamanţilor din prezenta cauză, D. şi C.

În anul 1992, anterior ieşirii din indiviziune cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti dispusă prin Sentinţa civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, reclamanţii C. şi D. au promovat o acţiune în revendicare imobiliară în contradictoriu cu SC L. SA, Întreprinderea A., Ministerul de Interne şi Primăria sector 3, vizând şi suprafaţa de 3 hectare teren situat în Şoseaua x, ce aparţinuse autorului lor M. proprietar al Fabrici "N.", fabrică ce a fost naţionalizată în temeiul Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi.

Acest demers al reclamanţilor a fost respins irevocabil, ca neîntemeiat, reţinându-se că terenul reclamanţilor a trecut în proprietatea statului, iar pârâtele au titluri de proprietate ce nu au fost anulate.

Prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert O., terenul aflat în proprietatea reclamantei conform titlului invocat de acesta, respectiv Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x emis la data de 19 octombrie 1994 de Ministerul Industriilor, a fost identificat conform anexelor 1 şi 3 ale raportului de expertiză, astfel: perimetrul 1 între punctele 1-2-23-24-25-26-27-28-29-5-6-7-8-910-11-12-13-14-15-16-17-18-19-20-21-22-1 având o suprafaţă de 48.611,72 mp şi perimetrul 2 între punctele 30-31-32-33-34-35-30 cu o suprafaţă de 11580,85 mp. În ceea ce priveşte suprafaţa de teren de 8370,73 mp situată în Bucureşti, Şoseaua x nr. 96 a, dobândită de pârâta SC B. SRL prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 octombrie 2002 de BNP Asociaţi G.-H.-I., încheiat cu pârâţii vânzători P., tribunalul a reţinut că a fost identificată de expert între punctele 3-4-5-29-28-27-26-25-24-23, aceasta suprapunându-se cu terenul identificat în perimetrul 1 ca fiind inclus în titlul de proprietate al reclamantei, cu excepţia suprafeţei de 207,03 mp evidenţiată în anexa 2 .

Drept urmare, având în vedere că cele două suprafeţe de teren asupra cărora ambele părţi invocă un drept de proprietate se suprapun, tribunalul a procedat în continuare la compararea titlurilor exhibate de fiecare dintre acestea şi pe care îşi întemeiază dreptul pretins.

În ipoteza în care ambele părţi atât reclamantul cât şi pârâtul invocă titluri scrise asupra bunului revendicat, trebuie făcută distincţie după cum aceste titluri provin de la acelaşi autor sau de la autori diferiţi, în acest din urmă caz urmând a se proceda la compararea drepturilor autorilor de la care provin şi a se da eficienţă titlului ce emană de la autorul al cărui titlu este preferabil.

În cauza dedusă judecăţii, în raport de situaţia de fapt expusă în cele ce preced, tribunalul a apreciat că se regăseşte cea de a doua ipoteză menţionată, respectiv, aceea a titlurilor ce provin de la autori diferiţi.

Analiza drepturilor autorilor părţilor nu poate fi realizată fără a avea în vedere faptul că prin Decizia civilă nr. 1550A din 26 mai 1998 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 655 din 2 aprilie 1999 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, acţiunea în revendicare promovată de autorii pârâtei SC B. SRL a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin urmare, în aceste condiţii, tribunalul a considerat că autorii pârâtei, vânzătorii P. nu pot susţine că dreptul lor de proprietate ar fi fost confirmat în justiţie.

În ceea ce priveşte Sentinţa civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, tribunalul a considerat că aceasta nu reprezintă o confirmare a pretinsului drept de proprietate, întrucât a soluţionat o acţiune de partaj ce are efect declarativ şi nu poate fi opusă reclamantei SC A. SA. Or, având în vedere că valoarea probatorie a noţiunii de titlu în cadrul acţiunii în revendicare, este aceea a unei prezumţii simple de proprietate, rezultă şi faţă de efectul declarativ al hotărârii judecătoreşti invocată de pârâtă, că aceasta naşte o prezumţie simplă de proprietate în favoarea autorului său ce trebuie unită cu alte dovezi din care să reiasă faptul că era titular al dreptului pretins. Cum în cauza dedusă judecăţii nu au fost făcute dovezi în acest sens, mai mult din probatoriul administrat rezultând contrariul, tribunalul a apreciat că dreptul autorului pârâtei SC B. SRL nu poate fi preferat.

În această privinţă, tribunalul a avut în vedere că, întregul imobil ce a aparţinut autorului vânzătorilor, M. a trecut în proprietatea statului în temeiul Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, nefiind făcută vreo dovadă a demersurilor întreprinse de pârâţii vânzători în vederea recunoaşterii vechiului drept de proprietate al acestuia. Contrar susţinerii pârâtei şi fără a repune în discuţie Sentinţa civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, tribunalul consideră că dreptul de proprietate al pârâţilor vânzători pretins a fi fost transmis pe cale succesorală de la autorul M. şi avut în vedere cu ocazia ieşirii din indiviziune în anul 2000, nu a supravieţuit, deoarece urmare a naţionalizării dreptul de proprietate a ieşit din patrimoniu, fiind necesară recunoaşterea sa în justiţie în temeiul legilor speciale de reparaţie, un nou drept născându-se în limitele stabilite de acestea.

În ceea ce priveşte titlul reclamantei SC A. SA, tribunalul a observat că pretenţiile acesteia se întemeiază pe certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x emis la data de 19 octombrie 1994 de Ministerul Industriilor şi prin care a fost trecută în proprietatea sa o suprafaţă de 60.193 mp amplasată în Bucureşti, Şoseaua x, act juridic ce nu a fost contestat de autorii pârâtei SC B. SRL, aceştia nesolicitând vreun moment desfiinţarea acestuia, împrejurare ce conduce la concluzia că dreptul său de proprietate s-a consolidat şi că deţine un bun, o speranţă legitimă de a-l păstra, în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Nu au fost primite de către tribunal argumentele pârâţilor P. referitoare la faptul că instanţa ar trebui să stabilească dacă bunul ce anterior fusese preluat abuziv de stat, putea deveni proprietate pârâtelor, potrivit regimului juridic în vigoare la data dobândiri, faţă de împrejurarea că în cadrul acţiunii în revendicare compararea titlurilor aflate în conflict nu implică o cenzurare a valabilităţii unuia dintre ele, în acest scop partea având la îndemână o altă cale procedurală, respectiv aceea a constatării nulităţii.

Cum în cauza dedusă judecăţii, astfel cum s-a reţinut anterior, pârâţii vânzători nu au promovat o asemenea acţiune, tribunalul a apreciat că ei nu se pot prevala de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi nici a unei speranţe legitime sub aspectul păstrării proprietăţii asupra imobilului în litigiu.

Prin urmare, faţă de toate argumentele expuse, tribunalul a apreciat că dreptul autorilor pârâtei cumpărătoare nu poate fi preferabil în concurs cu cel al autorului reclamantei. În consecinţă, faţă de toate considerentele anterior expuse, tribunalul a apreciat că acţiunea în revendicare promovată de reclamanta SC A. SA este întemeiată fiind admisă ca atare, potrivit 480 din C. civ. de la 1864, în privinţa terenului în suprafaţă de 8.163,7 mp situat în Şoseaua x, Bucureşti., având în vedere că, potrivit raportului de expertiză, a rezultat că suprapunerea există doar în privinţa acestei suprafeţe.

În ceea ce priveşte cererea reclamantei de ridicare a construcţiilor edificate pe teren, tribunalul a constatat că, faţă de concluziile raportului de expertiză care precizează că pe acesta nu sunt edificate construcţii, a fost apreciată de tribunal ca nefiind justificată.

Referitor la capătul de cerere din acţiunea astfel cum a fost precizată şi completată la data de 17 septembrie 2004 prin care reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 octombrie 2002, încheiat între pârâţii P., în calitate de vânzători şi pârâta SC B. SRL, în calitate de cumpărător, tribunalul a remarcat că aceasta a invocat drept cauze de nulitate reaua credinţă la momentul încheierii contractului şi cauza ilicită.

Sub aspectul relei credinţe a părţilor la încheierea contractului de vânzare cumpărare contestat, tribunalul a apreciat că ea nu poate fi reţinută, cel puţin în persoana cumpărătorului.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) din C. civ. de la 1864, buna-credinţă se prezumă, ceea ce presupune că sarcina relei credinţe incumbă celui care o invocă. Aşa fiind, în cauza dedusă judecăţii, reclamanta nu a răsturnat prezumţia de bună-credinţă în ceea ce o priveşte pe cumpărătoare şi nici nu a dovedit conivenţa acesteia cu vânzătorii în scopul fraudării intereselor sale. Privitor la pârâţii cumpărători, s-a constatat că o asemenea dovadă nu a fost depusă, iar simplul fapt al cunoaşterii de către aceştia a situaţiei juridice a terenului înstrăinat nu este suficientă pentru a contura convingerea instanţei că au acţionat cu rea-credinţă.

În ceea ce priveşte cauza ilicită invocată de reclamantă, rezultată din faptul că înstrăinarea s-ar fi făcut cu nesocotirea faptului că dreptul său era înscris în registrele de publicitate încă din anul 1996, tribunalul a constatat că vânzarea s-a realizat avându-se în vedere extrasul de carte funciară eliberat de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti sub nr. x din 29 octombrie 2002, iar cum cartea funciară a reclamantei a fost deschisă abia la data de 15 mai 2003, persoana care figura înscrisă în cartea funciară la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare era prezumată a fi proprietar. În consecinţă, nu s-a putut reţine cauza ilicită dedusă din încălcarea unei dispoziţii imperative a legii, faţă de faptul că la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, 29 octombrie 2002, reclamanta nu îndeplinise formalitatea deschiderii cărţii funciare, acest lucru realizându-se, abia la data de 15 martie 2003. Aşa fiind, faţă de considerentele reţinute, tribunalul a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 octombrie 2002 de B.N.P. "Asociaţi G.-H.-I.", ca neîntemeiat.

Privitor la solicitarea reclamantei de rectificare a cărţii funciare nr. x a localităţii Bucureşti, sector 3 în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei SC B. SRL, tribunalul a reţinut că potrivit disp. art. 33 din Legea nr. 7/1996 (aplicabil în cauză în raport de data introducerii acţiunii) în cazul în care cuprinsul cărţii funciare nu corespunde, în privinţa înscrierii, cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea sau, după caz, modificarea acesteia. Rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face fie pe cale amiabilă, prin declaraţie autentică, fie în caz de litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Prin urmare, faţă de această dispoziţie legală, reclamanta poate solicita rectificarea numai în condiţiile evocate, solicitarea formulată pe această cale neputând fi primită.

3. Soluţia în apel

Prin Decizia civilă nr. 132/2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantele-pârâte E., F., Q. şi R. şi de apelanta-pârâtă SC B. SRL, împotriva acestei sentinţe.

S-a reţinut, că, în esenţă, că expertiza efectuată în cauză combate susţinerea pârâţilor P. referitor la faptul că prin Sentinţa civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 le-ar fi fost confirmat dreptul de proprietate pe terenul în litigiu în justiţie şi că titlul administrativ al SC A. SA a fost menţinut în cadrul unei contestaţii la instanţa de contencios administrativ, concluzionându-se că prin apeluri se face o nouă motivare a comparării de titluri, în mod subiectiv de apelanţi şi se ignoră celelalte argumente dezvoltate în considerentele hotărârii instanţei de fond, însă fără un fond probatoriu adecvat şi justificativ.

4. Soluţia în recurs

Prin Decizia civilă nr. 150/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost casată această decizie, în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar cauza a fost trimisă spre rejudecare instanţei de apel

5. Soluţia instanţei de apel în rejudecare

Prin Decizia nr. 103A din 22 februarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantele-pârâte E., F., Q. şi R. şi de apelanta-pârâtă SC B. SRL, împotriva Sentinţei civile nr. 1788 din 20 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Din situaţia de fapt stabilită şi de prima instanţă, rezultă că reclamanta SC A. SA a formulat prezenta acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., solicitând obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 8.370,73 mp situat în Bucureşti, Şoseaua x nr. 96 A, sector 3 şi a invocat, în susţinerea acţiunii în revendicare, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. 1416 din 19 octombrie 1994 ce se referă la o suprafaţă de 60.193 mp.

În apel, a fost depus, ca înscris ce a stat la baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate, Situaţia privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul acestei societăţi din care rezultă că această societate deţine, ca suprafaţă înscrisă 77.906 mp teren provenit din naţionalizarea Fabricii de ulei Mărăşeşti, suprafaţă care din măsurători este de 60.193 mp. A fost, de asemenea, depus memoriul tehnic întocmit de S. - SA ce a avut ca obiect realizarea studiului topografic asupra terenurilor aferente Societăţii Comerciale A. SA în vederea obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, împreună cu planurile anexă ce identifică terenurile deţinute anterior în administrare, în Perimetrul 1 şi respectiv Perimetrul 2.

Pârâţii au depus la dosarul cauzei, la solicitarea instanţei de apel Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 27 aprilie 1934 ce are ca obiect un teren în suprafaţă de 1,5 ha situat pe drumul Căldăraru - Căţelu, comuna suburbană Dudeşti - Cioplea, contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 24 martie 1934 ce are ca obiect un teren în suprafaţă de 3 ha situat în comuna Dudeşti - Cioplea, Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 19 noiembrie 1934 ce are ca obiect un teren în suprafaţă de 3 ha situat pe drumul Căldăraru - Căţelu şi contractul de vânzare-cumpărare nr. x mai 1935 ce are ca obiect un teren în suprafaţă de 3 ha situat pe teritoriul comunei Dudeşti Cioplea.

În ceea priveşte preluarea de către stat se reţine că Întreprinderea N. M. a fost naţionalizată în baza Legii nr. 119/1948, ocazie cu care a fost întocmit procesul-verbal întocmit în 12 iunie 1948. Conform anexei nr. 21 din 12 iunie 1948 la procesul-verbal de predare-primire întocmit cu ocazia preluării Întreprinderii N. de către reprezentantul Ministerului Industriilor, a fost preluat terenul în suprafaţă de 75.000 de mp. afectat întreprinderii conform inventarului încheiat la 31 decembrie 1947. Anexa 38 a aceluiaşi proces-verbal se referă la preluarea unei suprafeţe de 60.000 de mp. teren neprevăzut în inventarul fabricii.

Prin cererea înregistrată la data de 15 mai 1992 pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti sub nr. x/1992, astfel cum a fost precizată la 28 februarie 1994 reclamanţii C. şi D. au chemat în judecată pe pârâtele SC L. SA, SC A. SA, Ministerul Tineretului şi Sportului, Primăria Sectorului 3 Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti solicitând obligarea pârâtelor la retrocedarea a două suprafeţe de teren de 3 şi respectiv 6 ha situate în Bucureşti, şos. Căţelu.

Prin Sentinţa civilă nr. 4548 din 10 aprilie 1995 Judecătoria sectorului 3 a admis, în parte acţiunea şi a obligat Primăria sectorului 3 să lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 2,0540 ha, SC L. SA terenul în suprafaţă de 3,29 ha, Ministerul Tineretului şi Sportului suprafaţa de 2,50 ha.

Cu ocazia judecării acestui litigiu s-a constatat că din suprafaţa de teren totală revendicată, pârâta SC A. SA ocupă o suprafaţă de 4,9087 ha, conform Certificatului de proprietate nr. x/1995 şi o suprafaţă de 0,2413 ha este ocupată de proprietăţi particulare, suprafeţe de teren cu privire la care reclamanţii au renunţat la judecată.

Prin Decizia civilă nr. 481A din 12 februarie 1996 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de Primăria Municipiului Bucureşti, SC L. SA şi a luat act că apelanta Ministerul Tineretului şi Sportului îşi retrage apelul.

Prin Decizia civilă nr. 1618 din 20 decembrie 1996 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis recursul declarat de SC L. SA, a casat decizia tribunalului şi a trimis spre rejudecare apelurile declarate de Consiliul Local al Municipiului Bucureşti şi SC L. SA.

În fond, după casare, prin Decizia civilă nr. 1550A din 26 mai 1998 a fost admis apelul declarat de apelanta Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a fost schimbată în tot sentinţa şi respinsă acţiunea ca neîntemeiată şi s-a luat act de renunţarea la apel a lui SC L. SA.

Prin Decizia civilă nr. 655 din 2 aprilie 1999 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C. şi D.

Prin Sentinţa civilă nr. 601 din 18 ianuarie 200 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 în Dosarul nr. x/1999 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii C., D. şi J. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, s-a constat că reclamanţii deţin cota de 63,75% din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 27.893,087 mp situat în Bucureşti, şos. x, teren din care pârâtul deţine în indiviziune cota de 36,25% şi s-a atribuit reclamanţilor suprafaţa de 17.781,843 mp şi pârâtului suprafaţa de 10.111,244 mp.

În continuare, conform Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2002, apelanta SC B. SRL este deţinătoarea imobilului de la nr. poştal 96A, pentru care există nr. cadastral provizoriu 3864/1.

În apel, expertul T. a identificat terenul în suprafaţă de 10,5 ha ce a aparţinut autorului pârâţilor conform actelor de proprietate arătate anterior şi a arătat că terenul în suprafaţă de 7,5 ha, cumpărat potrivit primelor trei acte de proprietate arătate anterior a fost proprietatea fabricii (ce a făcut obiectul anexei 21 la procesul-verbal de predare - primire întocmit cu ocazia preluării) şi terenul de 3 ha cumpărat de autor potrivit ultimului act de proprietate era lipit de terenul fabricii şi a făcut obiectul anexei 38 la procesul-verbal, împreună cu un alt teren în suprafaţă de 3 ha dobândit în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 21 ianuarie 1937, care nu face obiectul prezentului litigiu. A fost, de asemenea, identificat terenul ce aparţine intimatei-reclamante conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi documentaţiei cadastrale întocmite.

Conform expertului, terenul revendicat în prezentul litigiu este inclus în certificatul de atestare a dreptului de proprietate al reclamantei şi se suprapune cu terenul aparţinând apelantei-pârâte SC B. SRL.

Concluzionând, curtea de apel a reţinut, în raport de ansamblul probator administrat în cauză, că pentru terenul ce face obiectul prezentului litigiu, ambele părţi invocă acte de proprietate, astfel că se impune a se proceda la compararea titlurilor.

Sintetizând criticile formulate de apelante, curtea de apel a avut în vedere faptul că, pe de o parte, au fost criticate reţinerile tribunalului cu privire la efectele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare, iar pe de altă parte greşita reţinere a preferabilităţii titlului reclamantei în acţiunea în compararea titlurilor, critici ce vor fi analizate împreună, fiind comune ambelor apeluri.

Sub un prim aspect, au fost înlăturate criticile ambelor apelante legate de faptul că, în litigiul anterior (în acţiunea în revendicare), instanţele nu ar fi procedat la o analiză a nevalabilităţii titlului statului în urma preluării terenului de la autorul apelanţilor, în condiţiile în care acţiunea în revendicare formulată de apelanţii-pârâţi persoane fizice din prezentul litigiu a fost respinsă motivat de faptul că terenul ar intra sub incidenţa Legii nr. 18/1991.

Astfel, verificând, aceste susţineri, se reţine că deşi instanţa de apel a făcut trimitere la legea specială, instanţa de recurs a analizat aceste aspecte, reţinând expres că "tribunalul a constatat că terenul proprietatea autorului reclamanţilor a trecut în proprietatea statului, iar pârâtele au titluri de proprietate ce nu au fost anulate, aşa încât soluţia de respingere a acţiunii este legală şi temeinică şi dacă prin considerentele hotărârii s-a indicat o altă cale ce eventual ar putea fi urmată …".

Prin urmare, nu a fost primită susţinerea apelanţilor referitoare la faptul că, în cadrul acţiunii în revendicare nu ar fi fost antamat aspectul vizând preluarea terenului de către stat, curtea de apel constatând că respingerea acţiunii în revendicare a fost determinată tocmai de reţinerea acestui aspect .

Sub un al doilea aspect, apelanţii susţin că, deşi acţiunea în revendicare le-a fost respinsă, în realitate, dreptul lor de proprietate a fost confirmat în justiţie, întrucât prin Sentinţa civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 le-a fost admisă acţiunea în constatare şi ieşire din indiviziune, în urma căreia terenul ce face obiectul litigiului le-a fost atribuit.

Critica apelanţilor în sensul că instanţa de fond nu a avut în vedere Sentinţa civilă nr. 601/2000 pronunţată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti - care se impune ca şi chestiune prejudicială asupra problemei litigioase privind relaţia dintre părţi - nu a fost primită.

Curtea de apel a constatat că prin sentinţa arătată anterior a fost admisă acţiunea în constatare şi s-a dispus ieşirea din indiviziune, sentinţă ce a fost pronunţată ulterior respingerii acţiunii în revendicare şi doar în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, nu şi cu reclamanta, care deţinea deja terenul conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate ce fusese emis în 1995.

Sub acest aspect, curtea constată că această hotărâre judecătorească nu este opozabilă părţii litigante adverse, în condiţiile în care obligativitatea efectelor lucrului judecat presupune identitatea părţilor din litigiul anterior, premisă care nu se regăseşte în speţă.

Astfel, Curtea de Apel a apreciat că trebuie avut în vedere că limitele cercetării judecătoreşti sunt configurate de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, iar în măsura în care reclamantul nu înţelege să-şi valorifice pretinsele drepturi într-o procedură contencioasă care să includă şi alte terţe persoane care pot pretinde aceleaşi drepturi, consecinţa nu poate fi decât aceea că numai părţile prezente sau reprezentate la dezbaterile judiciare, vor suporta efectele directe ale actelor juridice-hotărârilor judecătoreşti.

Aceasta soluţie este pe deplin împărtăşită de practica şi doctrina judiciară, nefiind recunoscută posibilitatea extinderii efectelor hotărârilor judecătoreşti asupra terţilor, întrucât autoritatea judecătorească a fost învestită de părţi, sub semnul principiului disponibilităţii, numai în limitele a ceea ce părţile au cerut, prin alegerea faptelor şi a drepturilor şi intereselor lor legitime iar aceştia nu au beneficiat în mod concret de posibilitatea de a se apăra, de a contesta, de a-şi exprima punctul de vedere în faţa unei instanţe de judecată, de a exercita căile de atac prevăzute de lege.

Sub un al doilea aspect, instanţa de apel a constatat că efectul păstrării dreptului de proprietate al autorilor apelanţilor nu poate fi reţinut întrucât s-ar nega realitatea tuturor raporturilor juridice ce au avut loc în perioada comunistă, legislaţia cu privire la imobilele preluate în acea perioadă, Decizia nr. 33/2008 a ICCJ, dar şi principiile de drept aplicabile în materie.

Se reţine, astfel cum s-a conturat în practica judiciară internă, dar şi în lumina jurisprudenţei CEDO, că simpla recunoaştere a nevalabilităţii titlului statului, neurmată de obligaţia de restituire a bunului nu poate constitui baza unui "bun actual", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu atât mai mult în cazul de faţă, când reclamanţilor le-a fost respinsă acţiunea în revendicare, reţinând instanţa de recurs că terenul a fost preluat de stat şi se află în posesia altor persoane ce deţin titluri valabile, nu se poate considera că promovarea ulterioară a unei acţiuni în "constatare şi partaj", în contradictoriu doar cu unul din pârâţii acţiunii în revendicare, acţiune în care nu a fost analizată în nici un fel valabilitatea preluării imobilului de către stat, ar putea avea ca efect recunoaşterea unui bun actual în patrimoniul apelanţilor.

În ceea ce priveşte critica vizând modalitatea de soluţionare a acţiunii în revendicare, curtea constată că, în mod corect, în compararea titlurilor de proprietate, tribunalul a acordat preferabilitate reclamantei.

Cu privire la certificatul de atestare a dreptului de proprietate, curtea reţine că, deşi real că izvorul dobândirii dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu decurge din lege, acest fapt nu poate determina respingerea acţiunii în revendicare, câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior, acţiunea în revendicare a fost respinsă irevocabil.

Astfel, curtea a avut în vedere faptul că, prin Legea nr. 15 din 7 august 1990, unităţile economice de stat s-au reorganizat în regii autonome şi societăţi comerciale cu capital de stat, iar bunurile care existau în patrimoniul unităţilor economice socialiste de stat cu titlu de drept de administrare directă au trecut în patrimoniul regiilor autonome şi al societăţilor comerciale rezultate în urma reorganizării, cu titlu de drept de proprietate. În aplicarea art. 19 şi 20 din acest act normativ, a fost adoptată H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat.

Anterior apariţiei Legii nr. 15/1990, unităţile economice de stat dobândeau un drept de administrare directă asupra bunurilor ce le erau atribuite, drept real, opozabil erga omnes în raporturile civile. Actul normativ care reglementa regimul juridic al transmiterii în administrare a bunurilor proprietatea statului între entităţile juridice de stat a fost Decretul Consiliului de Stat nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului.

Deşi real că reclamanta nu a putut preciza actul în baza căruia terenul a trecut în administrarea sa, curtea are în vedere, în aprecierea faptului că terenul se afla în administrarea acesteia, Situaţia privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat întocmită de Comisia numită potrivit Ordinului nr. 4223/1992 în care reclamanta figurează cu 60193 mp. proveniţi din naţionalizarea Fabricii de ulei Mărăşeşti. În aceste condiţii, asupra terenului înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate în temeiul art. 20 alin. (2) din legea nr. 15/90 asupra bunurilor ce le avea în administrare, categorie în care este inclus şi terenul revendicat.

Pe de altă parte, neanularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis reclamantei în procesul de privatizare, are ca efect aprecierea că SC A. SA are un bun actual, care poate fi opus titlului vechi al autorilor apelanţilor, pierdut prin preluarea de către stat.

Jurisprudenţa CEDO relevantă a statuat că titlurile vechi nu fac dovada existenţei unui bun în sensul Convenţiei, care să beneficieze de protecţia conform art. 1 din Protocolul 1, deoarece acesta a ieşit în mod definitiv şi irevocabil din patrimoniul fostului proprietar, urmare a preluării de către stat, fiind necesare demersuri administrative sau parcurgerea căilor interne de redobândire a bunului, ceea ce nu este cazul în speţă, pentru considerentele reţinute anterior relativ la efectele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cele două litigii promovate anterior de apelanţi.

Pe de altă parte, contrar susţinerii apelanţilor nu se poate reţine şi analiza, în prezentul litigiu, valabilitatea preluării de către stat a terenului ce a aparţinut autorilor lor, pentru rezolvarea acestor aspecte fiind necesară depunerea unor hotărâri anterioare care să fi tranşat aceste aspecte, ceea ce nu este cazul.

Având în vedere considerentele arătate anterior, curtea a reţinut că soluţia de admitere a acţiunii în revendicare este legală şi temeinică, în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. au fost respinse, ca nefondate, cererile de apel.

6. Soluţia în al doilea recurs

Prin Decizia civilă nr. 2323 pronunţată la data de 24 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursurile declarate de pârâţii E., F., Q., R. şi de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei nr. 103A din 22 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut, examinând criticile formulate de pârâţi sub aspectul incidenţei motivelor de recurs înscrise în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. din perspectiva modului în care a fost realizat raţionamentul de comparare a titlurilor de proprietate evocate de părţile litigante, cu consecinţa reţinerii preferabilităţii titlului reclamantei, dar şi a modului în care instanţa de apel a dat eficienţă efectelor juridice produse în cauză de hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigii anterioare, Înalta Curte a reţinut următoarele:

În cadrul acţiunii în revendicare formulată în cauză de reclamanta SC A. SA, instanţele au identificat judicios mecanismul judiciar de comparare, având în vedere faptul că proba deplină, absolută a dreptului de proprietate nu se poate realiza exclusiv prin intermediul titlurilor de proprietate, pentru că acestea constituie doar mijloace relative de probă şi au caracterul unor simple prezumţii ale dreptului real, deduse din însăşi existenţa lor. În contextul situaţional stabilit, întrucât ambele părţi au invocat câte un drept de proprietate în privinţa bunului litigios care emană de la autori diferiţi, în mod corect instanţele de fond au constatat necesitatea comparării titlurilor exhibate de fiecare dintre acestea pentru a da eficienţă titlului care emană de la autorul al cărui titlu este mai preferabil.

În ceea ce priveşte titlul pârâţilor-recurenţi, din succesiunea transmisiunilor la care s-a făcut referire în considerentele apelului şi care au fost avute în vedere de tribunal la stabilirea caracterului preferabil al titlului reclamantei, se reţine că pârâta SC B. SRL a cumpărat de la pârâţii C. (decedat în prezent) şi D., prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 octombrie 2002 dreptul de proprietate asupra lotului A în suprafaţă de 8.370,73 mp situat în Bucureşti, sos. x, nr. cadastral x, înscris în CF nr. x a localităţii Bucureşti.

Din actul de înstrăinare, rezultă că vânzătorii, autorii pârâtei SC B. SRL, au dobândit suprafaţa de teren înstrăinată, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 februarie 2001 şi Sentinţa civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, irevocabilă şi executorie conform Procesului-verbal nr. x din 16 februarie 2000 întocmit de executorul judecătoresc de pe lângă Judecătoria sectorului 3.

Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii C., D. şi J. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi s-a constat că reclamanţii deţin cota de 63,75% din dreptul de asupra terenului în suprafaţă de 27.893 mp situat în Bucureşti, Şoseaua x nr. 96 A, iar pârâtul K. deţine cota de 36,25% din dreptul de proprietate asupra aceluiaşi teren, dispunându-se sistarea stării de indiviziune, reclamanţilor fiindu-le atribuită în coproprietate, suprafaţa de teren de 17.781,843 mp, identificată prin raportul de expertiză dispus în acea cauză.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 februarie 2001, J. a transmis către C. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă indiviză de 2.963,641 mp din cota sa de coproprietate din terenul intravilan în suprafaţă totală de 17.781,843 mp situat în Bucureşti, Şoseaua x nr. 96 A. Ulterior, prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x din 16 septembrie 2002, lotul A1 în suprafaţă de 8370,73 m.p cu vecinătăţile şi dimensiunile pe laturi indicate în cuprinsul actului, a revenit în indiviziune pârâţilor D. şi C. (decedat).

În ceea ce priveşte titlul exhibat de reclamanta SC A. SA, s-a reţinut că acesta este reprezentat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x emis la data de 19 octombrie 1994 de Ministerul Industriilor prin care a fost trecută în proprietatea acesteia suprafaţa de 60.193 mp amplasată în Bucureşti, Şoseaua x. Instanţele de fond au dat preferabilitate titlului reclamantei reţinând că respectivul act juridic nu a fost contestat de autorii pârâtei SC B. SRL, împrejurare ce conduce la concluzia că dreptul de proprietate al reclamantei s-a consolidat şi că deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Prin motivele de recurs, pârâţii au criticat aspectul referitor la procedeul greşit al instanţelor de fond de a refuza examinarea modalităţii de transmitere a dreptului de proprietate de la statul român către SC A. SA, transmisiune care impunea, în prealabil, verificarea actului administrativ, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 lit. a) şi b) din Decretul nr. 409/1955, prin care s-ar fi procedat la atribuirea în patrimoniul fostei întreprinderi A. a terenului litigios, apreciind că apărarea axată pe acest aspect a fost greşit înlăturată de instanţa de apel.

Critica recurenţilor este întemeiată, atât timp cât analiza titlurilor de proprietate exhibate de părţile litigante, inclusiv a actelor anterioare acestor titluri, trebuia realizată pe cale incidentală, în cadrul operaţiunii de comparare a acestora şi, faţă de modul de dobândire a proprietăţii, verificările directe se impuneau a fi realizate prin raportare la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, respectiv - în cazul reclamantei - de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Contrar susţinerilor reclamantei, în ciclurile procesuale anterioare, inclusiv în cadrul prezentului demers judiciar, pârâţii au negat existenţa vreunui titlu, în forma reglementată de art. 1 din Decretul nr. 409/1955, prin care antecesoarea reclamantei, fosta întreprindere A., ar fi dobândit un drept real de administrare asupra terenului litigios şi care ar legitima faptul că la momentul apariţiei Legii nr. 15/1990 reclamanta avea în patrimoniul său terenului în privinţa căruia a fost emis, în considerarea art. 20 alin. (2) din Lege, certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

În condiţiile în care pârâţii deşi au susţinut că cerinţa legală instituită de art. 1 din Decretul nr. 409/1955 nu este îndeplinită, întrucât fosta întreprindere A. nu ar fi dobândit un drept real de administrare asupra terenului (litigios), în cauză, instanţele de fond nu au efectuat verificări şi nu au procedat la examinarea acelor circumstanţe care ar fi fost în măsură să ateste faptul că acest drept a fost atribuit fostei întreprinderi A. (antecesoarea reclamantei) pentru a fi susceptibil de a fi convertit, prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990, în drept de proprietate, prin reorganizarea întreprinderii respective.

Sub acest aspect, instanţa de apel deşi reţine că nu a fost identificat actul în baza căruia terenul a trecut în administrarea antecesoarei reclamantei stabileşte, însă, că terenul respectiv s-a aflat în administrarea acesteia având în vedere Situaţia privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat întocmită de Comisia numită potrivit Ordinului nr. 4223/1992 în care reclamanta figurează cu 60.193 mp proveniţi din naţionalizarea Fabricii de ulei Mărăşeşti.

Or, în circumstanţele expuse, situaţia juridică a imobilului nu este clarificată doar prin trimiterea la înscrisul evocat care face referire la Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, deoarece nici înscrisul respectiv şi nici actul normativ nu atestă împrejurarea că, în favoarea fostei întreprinderi A., a fost constituit de către statul român un drept care să legitimeze existenţa terenului litigios în patrimoniul acesteia.

Într-adevăr, operaţiunea juridică de transmitere a unui drept de administrare în patrimoniul unei întreprinderi socialiste se putea realiza în conformitate cu prevederile Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor în proprietatea statului.

Astfel, potrivit art. 1 lit. b) din actul normativ sus evocat, transmiterea în administrare a bunurilor proprietatea statului între un sfat popular şi o unitate tutelată de o instituţie centrală de stat se face prin Decizia comitetului executiv al Sfatului Popular Regional, respectiv al Capitalei care deţinea bunurile, iar potrivit art. 2 din acelaşi act normativ transmiterea bunurilor potrivit art. 1 lit. a), b) şi c) se putea face "numai cu acceptarea instituţiei tutelare a unităţii" la care urmează a se transmite bunurile respective.

Întrucât, prin efectul Legii nr. 15/1990, dreptul de administrare directă a fost transformat în drept de proprietate pentru toate bunurile care făceau obiectul dreptului de administrare al fostelor unităţi economice de stat şi, întrucât, ulterior intrării în vigoare a acestei Legi, antecesoarea reclamantei a fost reorganizată sub forma societăţii pe acţiuni, se impunea a fi clarificată împrejurarea dacă, în conformitate cu exigenţele Decretului nr. 409/1955, bunul litigios se afla în patrimoniul acesteia la momentul reorganizării sale.

În acest context situaţional, este esenţial a se stabili dacă fosta întreprindere U. a deţinut în patrimoniul său un drept de administrare asupra terenului revendicat la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, atât timp cât art. 20 alin. (2) din Lege prevede că "bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu".

Edificator este a se stabili dacă cerinţele legale au fost îndeplinite pentru ca terenul litigios să devină proprietatea societăţii comerciale, atât timp cât, într-adevăr, existenţa dreptului de administrare directă a fostei unităţi economice de stat care deţinea bunul conferea posibilitatea de a fi convertit în drept de proprietate în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, text normativ care - însă - excludea dreptul de a dobândi proprietatea dacă exista un "alt titlu" cu care au fost dobândite bunurile şi, care, desigur, nu se referă la dreptul de administrare directă.

Or, sintagma "cu excepţia bunurilor dobândite cu alt titlu" înscrisă în teza a II-a a textului legal sus evocate reglementează, în ceea ce priveşte societăţile nou înfiinţate, excepţia dobândirii în proprietate, de către acestea, a bunurilor care au aparţinut fostelor unităţi de stat şi care au fost dobândite în patrimoniu cu un "alt titlu". Cum însăşi Constituţia prevede modalităţi de dobândire a unor bunuri pe alte căi decât intrarea lor în proprietate, trebuie avut în vedere că această normă legală vizează acele bunuri care, potrivit destinaţiei lor, uzului sau sau interesului public, fac obiectul proprietăţii publice sau private a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi care au fost atribuite acestor societăţi, prin actul de înfiinţare, expres cu titlu de administrare, fiind necesare desfăşurării obiectului de activitate al acestora.

Prin urmare, reţinând incidenţa motivelor de recurs înscrise în art. 304 pct. 9 şi 5 C. proc. civ., urmează ca, în urma admiterii recursului şi casării deciziei atacate, instanţa de rejudecare să stabilească relativ la terenul revendicat ce a devenit obiect al dreptului de proprietate al reclamantei SC A. SA, dacă bunul respectiv a intrat legal în proprietatea statului şi dacă antecesoarea reclamantei a devenit proprietara bunului aflat în patrimoniul său în privinţa căruia pretinde că avea un drept de administrare regulat născut, în concordanţă cu cadrul constituţional şi legislaţia în vigoare anterioară anului 1989.

Drept urmare, toate aceste verificări se impun a fi întreprinse, deoarece, chiar dacă reclamanta se află în posesia unui titlu nedesfiinţat, constatare reţinută corect de instanţa de apel, acest aspect nu poate constitui un argument în a obstacula examinarea titlurilor părţilor, deoarece orice viciu care ar leza titlul autorului ar radia implicit şi asupra propriului titlu, fapt care ar afecta preferabilitatea în cadrul mecanismului de comparare a titlurilor exhibate în cauză.

Totodată, examinând titlul pârâţilor P., instanţa de fond a reţinut relativ la Sentinţa civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti că aceasta naşte o prezumţie simplă de proprietate în favoarea autorului lor care trebuie unită cu alte dovezi din care să reiasă că era titular al dreptului pretins. Deşi corectă constatarea, trebuie avut în vedere că, în cadrul acţiunii în revendicare, pârâţii-recurenţi au opus titlului reclamantei, efectele acestei sentinţe susţinând, printre altele, că hotărârea judecătorească îmbracă, ca valoare probatorie, aspectul unei prezumţii relative pe aspectul nevalabilităţii titlului statului arătând că terenul se afla, la data respectivă, în deţinerea Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Or, apelanţii deşi au solicitat a fi analizată opozabilitatea acestei sentinţe din perspectiva modului în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat conform art. 1200 pct. 4 C. civ., prezumţie care aduce în faţa instanţei care judecă prezentul litigiu constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate, susţinerea pârâţilor a fost analizată de instanţa de apel din perspectiva autorităţii lucrului judecat şi nu al apărărilor acestora axate pe excepţia puterii lucrului judecat. Aceste susţineri şi apărări impuneau instanţelor administrarea de probe care să lămurească această împrejurare, atât timp cât şi intimata a opus un drept de proprietate despre care pretinde că provine de la statul român. Cercetarea tuturor acestor aspecte se impunea a fi realizată în cauză, întrucât în eventualitatea în care s-ar constata că titlurile evocate de părţi sunt afectate de vicii, analiza preferabilităţii titlurilor ar reclama şi o eventuală oportunitate a comparării posesiilor exercitate asupra imobilului, fiind cunoscut faptul că posesia este un element apt să confere o mai bună caracterizare.

În consecinţă, urmează ca instanţa de rejudecare, în scopul stabilirii depline a situaţiei de fapt, să administreze probe care să clarifice aspectul preluării imobilului de către statul român (necesar a fi cercetat implicit în cadrul mecanismului juridic - în întregul său - al comparării titlurilor în cadrul acţiunii în revendicare) şi să stabilească titlul în baza căruia antecesoarea reclamantei, fosta întreprindere A., a primit terenul revendicat, titlu pretins că ar fi fost convertit ulterior în drept de proprietate la momentul reorganizării, conform art. 20 din Legea nr. 15/1990.

În urma lămuririi acestor aspecte, se impune în rejudecare să fie clarificat şi aspectul - contestat de către apelanţii pârâţi - relativ la împrejurarea dacă bunul care formează obiectul prezentului litigiu a făcut obiectul primei acţiuni în revendicare soluţionată prin Decizia civilă nr. 1550A din 26 mai 1998 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 655 din 2 aprilie 1999 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Or, clarificarea identităţii de obiect între cele două litigii este necesară pentru a se statua asupra incidentei excepţiei autorităţii de lucru judecat din perspectiva efectelor produse de decizia respectivă în prezenta cauză.

Prin Decizia nr. 364 din 5 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelurile pârâtelor E., F., Q. şi R., precum şi apelul pârâtei SC B. SRL ca nefondate.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că:

În rejudecare, în cadrul Dosarului nr. x/1997 pe rolul TMB, secţia a III-a civilă s-a efectuat o nouă expertiză de către exp. V.

S-a concluzionat de către expert că suprafaţa de 10,5 ha (dobândită cu titlul de teren arabil de către M. prin Contractele x din 24 martie 1934, y din 19 noiembrie 1934, z din 27 aprilie 1934 şi xx din 27 mai 1935, cu menţiunea că suprafaţa de 2,5 ha ce face obiectul contractului x/1937 nu a mai fost luată în calcul deoarece renunţarea la apel a pârâtului Ministerul Turismului şi Sportului a dus în mod direct la atribuirea acesteia părţii reclamante) a fost proprietatea lui M. până la naţionalizare şi cooperativizare. După cooperativizare, terenul a aparţinut W., parte din el, 34.750 mp fiind în anii 1981 şi 1983 obiectul de schimb între W. şi Ministerul Agriculturii cu destinaţia constituirii depozitului şi anexelor sale, pe care se află situat în prezent SC L. SA şi care deţine Certificat de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 31 martie 1994 (suprafaţa deţinută efectiv fiind de 32.476,133 mp.). Terenul deţinut de către Primăria Sectorului 3 este de 27.893,067 mp şi prezintă pe suprafaţa sa construcţiile reprezentate pe plan - abator de capacitate mică şi fostele construcţii ale lui M.. Restul suprafeţei libere de construcţii are destinaţia teren arabil şi fâneaţă. Suprafeţele de teren ce aparţin locuinţelor particulare au întindere totală de 2.426,794 mp. Restul suprafeţei de 42.203,986 mp aparţine SC A. SA.

În cadrul acestui dosar, Direcţia de Evidenţă a Proprietăţii a comunicat cu Adresa nr. x din 16 octombrie 1997 că în evidenţele sale cadastrale, întocmite pe bază de declaraţii din anul 1986, suprafaţa de 40.907 mp pe care sunt executate două corpuri de clădiri figurează în proprietatea statului şi în administrarea Întreprinderii A.

În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 1550 din 26 mai 1998 a fost admis apelul K., iar sentinţa a fost schimbată în tot, acţiunea fiind respinsă ca neîntemeiată, apreciindu-se că reclamanţii au posibilitatea restituirii terenului pe cale administrativă, "la cerere", cf. dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 modificată prin Legea nr. 169/1997.

Această soluţie a fost menţinută prin respingerea recursului cu Decizia 655 din 2 aprilie 1999 pronunţată de CAB, secţia a IV-a în Dosarul x/1998

Potrivit raportului de expertiză tehnică specialitatea topografie întocmit în Dosarul nr. x/3/2004* CAB de exp. T., raporta la litigiul 520/1997, prin care reclamanţii P. au revendicat 6 ha, expertul a concluzionat că terenul revendicat în prezenta cauză reprezintă terenul aparţinând la acea dată societăţii A.

În completarea acestui raport de expertiză, expertul a stabilit că suprafaţa revendicată în cauză a fost inclusă în raportul de expertiză întocmit în Dosarul x/1997 în terenul aparţinând la acea dată (23 septembrie 1997) Primăriei Sector 3.

Ulterior, prin Sentinţa civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în Dosarul x/1999, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii C., D. şi X. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti. S-a constatat că reclamanţii deţin cota de 63,75% din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 27.893,087 mp din Şos. x identificat în raportul de expertiză. S-a dispus sistarea stării de indiviziune, prin atribuirea către reclamanţi a suprafeţei de 17.781,843 mp.

Sentinţa a avut la bază raportul de expertiză întocmit de exp. Y. care menţionează la situaţia din înscrisuri că prin actele x din 24 martie 1934, y din 19 noiembrie 1934, z din 27 aprilie 1934 şi xx din 27 mai 1935, M. a cumpărat de la diverse persoane suprafaţa de 10,5 ha. Din această suprafaţă, 32.476,133 mp aparţine L. SA; 42.203,986 mp aparţine A. SA; 2.426,794 mp reprezintă locuinţe particulare, iar suprafaţa de teren de 27.893,087 mp este suprafaţa ce face obiectul litigiului.

Potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanţii C., D. şi J. şi-au întemeiat solicitările pe faptul că de pe urma autorului M., respectiv Z., le revine o cotă de 63,75 %. Întrucât la succesiunea autorilor au venit şi M., AA. şi BB., reclamanţii au arătat că au ales calea acţiunii în constatare întrucât nu au calitate procesuală activă integrală pentru a revendica. Reclamanţii au menţionat că nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 18/1991 deoarece terenurile nu au fost preluate de către o cooperativă agricolă de producţie.

La dosarul de ieşire din indiviziune, Direcţia Evidenţa proprietăţii a comunicat cu Adresa nr. x din 7 februarie 2000 faptul că terenul identificat prin raportul de expertiză este inclus în suprafaţa de teren ce a fost atribuită în baza H.G. nr. 334/1991 SC A. SA (parţial) şi SC CC. SA.

Această sentinţă a fost dată fără motivare, iar ulterior s-a renunţat la apelurile formulate.

În baza acestei sentinţe şi a Procesului-verbal de punere în posesie nr. x din 16 februarie 2000, a fost întocmit memoriul tehnic cadastral de către ing. DD., fiindu-i atribuit număr poştal în baza acestei documentaţii număr poştal provizoriu potrivit Certificatului nr. x din 7 iulie 2000

Potrivit raportului de expertiză tehnică specialitatea topografie întocmit în Dosarul nr. x/3/2004* CAB de exp. T., raportat la litigiul de ieşire din indiviziune şi la expertiza Y., expertul a stabilit că perimetrul atribuit reclamanţilor reprezintă obiectul prezentului litigiu.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 februarie 2001 de BNP G. H. - I., o parte din drepturile indivize de proprietate ale pârâţilor au fost înstrăinate către EE.. Ulterior, s-a încheiat Actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x din 26 septembrie 2002 de BNP I., rămânând în proprietatea a lui C. şi D. suprafaţa de 13.336,203 mp asupra a două loturi de teren.

Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 octombrie 2002 de BNP Asociaţi G. H. şi I., pârâta SC B. SRL cumpără de la pârâţii P., lotul nr. A1, în suprafaţă de 8.370,73 mp, nr. cadastral x înscris în CF x, învecinat la N-V pe o lungime de 132,54 ml cu terenul proprietatea A., menţionându-se existenţa gardului metalic conform planului de amplasament şi delimitare a corpului de proprietate întocmit de Oficiul Naţional de Cadastru Geodezie şi Cartografie şi faptul că vânzătorii au dobândit suprafaţa de teren prin cumpărare, în indiviziune, conform Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 februarie 2001 de BNP I. şi prin Sentinţa civilă nr. 601 pronunţată la data de 18 ianuarie 2000 de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. x/1999, cu menţionarea Actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/2002. Cu Încheierea nr. 1321-1322 din 13 februarie 2003 a Biroului de carte funciară al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, dreptul de proprietate al pârâtei-cumpărătoare a fost intabulat în CF x cu nr. cadastral x.

În raport de aceste aspecte de fapt, precum şi de îndrumările instanţei de casare, Curtea de apel a reţinut că prezenta acţiune în revendicare se circumscrie comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, titluri de proprietate ce provin de la autori diferiţi. În atare situaţie, este într-adevăr necesară compararea titlurilor de proprietate ale autorilor, însă această operaţiune este subsecventă constatării perfectei regularităţi a titlurilor de proprietate exhibate de părţi. Altfel spus, dacă titlurile părţilor sunt viciate, devine inutilă cercetarea validităţii şi preferabilităţii titlurilor autorilor acestora.

În ceea ce priveşte titlul de proprietate al SC A. SA - Certificatul de Atestare a Dreptului de Proprietate seria x nr. x din 19 octombrie 1994 eliberat în baza Legii nr. 15/1990 de Ministerul Industriilor, s-a stabilit, prin decizia de casare că, prezenta instanţă trebuie să cerceteze pe cale incidentală validitatea sa, inclusiv prin raportare la dispoziţiile art. 1 lit. a) şi b) din Decretul nr. 409/1955.

Curtea de apel a concluzionat că acest titlu de proprietate este preferabil întrucât, sub un prim aspect, în cadrul prezentului litigiu, certificatul de atestare a dreptului de proprietate a făcut obiectul unei contestaţii juridice. Astfel, în cadrul Dosarului nr. x/2005 a fost dezbătută excepţia de nelegalitate a acestui certificat, excepţie invocată de pârâţii în prezenta cauză prin întâmpinarea formulată, aceştia susţinând în esenţă că acest certificat este lovit de nulitate deoarece a fost dat cu încălcarea prevederilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990. Iniţial, prin Sentinţa civilă nr. 2879 pronunţată la data de 14 noiembrie 2007 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, excepţia a fost respinsă ca inadmisibilă, în considerarea faptului că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 modificate prin Legea nr. 262/2007 (care stabileau că legalitatea unui act administrativ individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie) se aplică numai actelor administrative unilaterale cu caracter individual care au fost adoptate sau emise, după caz, după intrarea în vigoare a acestei legi, potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat prin art. 1 C. civ. şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

S-au considerat ca relevante considerentele Deciziei civile nr. 2500 pronunţată la data de 12 mai 2009 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care respingând recursurile formulate împotriva sentinţei pronunţate asupra excepţiei de nelegalitate a reţinut că: "Este adevărat, că prin Decizia nr. 426 din 10 aprilie 2008, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, în varianta lor modificată prin Legea nr. 262/2007, apreciind că aceste texte sunt în acord cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală ca şi cu principiul stabilităţii raporturilor juridice.

Înalta Curte, independent de argumentele Curţii Constituţionale şi a căror substanţă nu este nesocotită, a reţinut că soluţia primei instanţe se impune a fi menţinută, însă pe temeiurile în continuare arătate.

Astfel, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, ce instituie, în situaţia în care există un conflict între legile naţionale şi normele cuprinse în pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte, regula aplicării directe şi cu prioritate a tratatelor internaţionale (mai puţin situaţia existenţei unor dispoziţii mai favorabile cuprinse în dreptul intern), rezultă că judecătorul naţional este cel ce aplică direct şi nemijlocit prevederile cuprinse în aceste tratate internaţionale, având şi rolul de a aprecia, în sensul art. 148 alin. (2) din constituţie, cu privire la compatibilitatea şi concordanţa normelor din dreptul intern cu reglementările şi jurisprudenţele comunitare.

Din această perspectivă, aşadar, judecătorul naţional, aplicând primul Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are obligaţia, după cum a reţinut şi instanţa de fond, de a asigura efectul deplin al normelor acestei convenţii, asigurându-le preeminenţa, deplină şi efectivă, faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte intervenţia legiuitorului pentru abrogarea ei, după cum constant s-a şi reţinut în jurisprudenţa CEDO.

Sunt aşadar nefondate criticile recurenţilor, întrucât Înalta Curte, potrivit jurisprudenţei sale deja cristalizate în această materie, apreciază că prin consecinţele juridice pe care le produce admiterea unei excepţii de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată şi mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepţiei fără limită de timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale, emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ contravine principiului securităţii raporturilor juridice.

Aceasta impune aplicarea directă, cu prioritate a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În plus, deşi este necontestat că admiterea excepţiei de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepţia, tot atât de adevărat este că beneficiarul actului administrativ constatator sau constitutiv de drepturi nu se mai poate prevala de el în faţa instanţei, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului consacrat, astfel că admiterea excepţiei de nelegalitate produce practic efecte similare, ca întindere şi conţinut, cu anularea actului.

De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie de la Luxemburg, este de competenţa judecătorului naţional, în calitate de prim judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ naţional, care i s-ar opune.

De altfel, aceeaşi instanţă comunitară a reţinut în ceea ce priveşte posibilitatea invocării excepţiei de nelegalitate cu privire la actele instituţiilor comunitare, că atunci când partea îndreptăţită să formuleze o acţiune în anulare împotriva unui act comunitar depăşeşte termenul limită pentru introducerea acestei acţiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al respectivului act şi nu va mai putea solicita în instanţă controlul de legalitate al acelui act, nici pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate.

Prin urmare, concluzionând pe acest aspect, corect a reţinut prima instanţă, cel puţin în manieră indirectă, că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, ce permit repunerea în discuţie, repetat şi fără limită de timp, a legalităţii unui act administrativ individual, în cauză, a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, seria x nr. x eliberat de Ministerul Industriilor la data de 19 octombrie 1994 încalcă principiile fundamentale arătate, practica CEDO şi pe cea a Curţii de justiţiei de la Luxembourg, în situaţii juridice similare."

Prin această hotărâre s-a atestat practic concluzia legalităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate (ca urmare a necontestării sale în termen, ca o consecinţă a principiului securităţii raporturilor juridice, prin aplicarea directă în speţă a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, independent de argumentele Deciziei nr. 426/2008, în acord şi cu practica CJUE în situaţii juridice similare).

Această hotărâre a fost pronunţată în contradictoriu cu pârâţii în cauză, le este opozabilă şi li se impune cu autoritate de lucru judecat, în sensul efectului său pozitiv, de prezumţie, mijloc de proba de natură să demonstreze ceva în legătura cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.). Între părţi această prezumţie are caracter absolut, cele dezlegate anterior nemaiputând fi contrazise prin prezenta hotărâre.

Astfel, Curtea de apel a reţinut că, în condiţiile în care în mod irevocabil, instanţa supremă de contencios administrativ a statuat că nu este acceptabil, în raport de considerentele expuse, repunerea în discuţie, repetat şi nelimitat în timp, a legalităţii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, prezenta instanţă să procedeze contrar celor statuate şi să constate această legalitate, chiar în cadrul aceluiaşi litigiu.

În continuare, potrivit art. 315 C. proc. civ., Curtea concluzionează favorabil reclamantei asupra aspectului deţinerii în patrimoniul său a unui drept de administrare asupra terenului revendicat la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 susceptibil de a fi convertit, prin efectul art. 20 din lege, în drept de proprietate.

Ceea ce era evidenţiat în patrimoniul întreprinderilor socialiste, care au fiinţat până în 1990, nu era în proprietatea acestora, ci a Statului.

Aceste bunuri au trecut ope legis (ca efect al art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990) în proprietatea societăţilor comerciale înfiinţate prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat, însă nu toate elementele patrimoniale ce constituiau masa de bunuri preluată în urma inventarierii de către societăţile comerciale, puteau deveni proprietatea acestora.

Sub acest aspect, dispoziţiile art. 20 alin. (2) instituie excepţia de la dobândirea în proprietate a acestor bunuri ce au aparţinut fostelor unităţi economice de stat, bunuri dobândite cu "alt titlu", respectiv bunuri care datorită destinaţiei, uzului sau interesului public făceau obiectul proprietăţii publice.

În privinţa terenurilor, deoarece Legea nr. 15/1990 este o lege anterioară Constituţiei din 1991, (ceea ce înseamnă că la momentul adoptării sale nu exista o delimitare între proprietatea publică şi privată a statului şi proprietatea publică şi privată a unităţilor administrativ-teritoriale), a fost necesar ca în aplicarea disp. art. 19 şi 20 să fie adoptată H.G. nr. 834/1991 care reglementa procedura de stabilire şi evaluare a terenurilor preluate de către societăţile comerciale de la fostele unităţi economice de stat, aflate în administrarea acestor societăţi comerciale la data înfiinţării, necesare desfăşurării activităţii, cu excepţia bunurilor din domeniul public, a celor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale agricole precum şi a celor care fac obiectul Hotărârii Guvernului nr. 746/1991 privind stabilirea valorii de patrimoniu a terenurilor agricole în vederea aplicării art. 36 şi art. 38 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, în urma căreia societăţile comerciale respective devin, ope legis, proprietare asupra acestor terenuri.

Acest drept se stabileşte prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra acestor terenuri.

În consecinţă, dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului urma să aibă loc după intrarea în vigoare a H.G. nr. 834/1991 (ulterioară Constituţiei adoptate în 1991) conform documentaţiei supuse procedurii de stabilire şi evaluare a acestor terenuri stabilită expres prin acest act normativ.

Potrivit art. 1 din H.G. nr. 834/1991, în aplicarea prevederilor art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990, terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate, se determina, pentru societăţile comerciale înfiinţate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuţiile ministerului de resort, iar pentru societăţile comerciale înfiinţate prin decizia organului administraţiei locale de stat, de către autoritatea publică judeţeana.

Cerinţa ca terenurile să se afle "în patrimoniul societăţilor comerciale la momentul înfiinţării acestora", este subliniată atât în dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 834/1991, cât şi în dispoziţiile art. 20 alin. (2) şi art. 18 lit. c) din Legea nr. 15/1990 care vorbeşte la momentul înfiinţării despre "modalitatea de preluare a activului şi pasivului unităţii economice de stat care se constituie în societate comercială."

Referirea la patrimoniu nu identifică într-un mod precis care este titlul cu care se face aceasta preluare (cu titlu de proprietate sau cu un alt titlu). Însă, în contextul în care art. 20 alin. (2) exclude bunurile "dobândite cu alt titlu", Curtea apreciază că aceste dispoziţii instituie o prezumţie în sensul că, atât timp cât nu este identificat un alt titlu cu care se face transferul de patrimoniu, atunci este prezumat că transferul s-a făcut cu titlul de proprietate.

Prin urmare, în cauză apare ca relevantă evidenţierea terenului în Situaţia privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul acestei societăţi care atestă că reclamanta deţinea, ca suprafaţă înscrisă 77.906 mp (din măsurători 60193 mp.) teren provenit din naţionalizarea Fabricii de ulei Mărăşeşti precum şi memoriul tehnic întocmit de S. - SA ce a avut ca obiect realizarea studiului topografic asupra terenurilor aferente SC A. SA în vederea obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, împreună cu planurile anexă ce identifică terenurile deţinute anterior în administrare, în Perimetrul 1 şi respectiv Perimetrul 2.

De asemenea, este relevant faptul că în cauză nu s-a dovedit faptul că aceste terenuri s-ar fi aflat în patrimoniul reclamantei cu un alt titlu, în sensul răsturnării prezumţiei deduse din dispoziţiile art. 20 alin. (2).

Ceea ce s-a negat în cauză este dobândirea de către reclamantă a unui drept de administrare, cu respectarea cerinţelor Decretului nr. 409/1955, art. 1 şi 2, potrivit cărora transmiterea în administrare a bunurilor proprietatea statului se putea face fie prin "ordinul conducătorului instituţiei centrale de stat deţinătoare a bunurilor sau care tutela unitatea deţinătoare a bunurilor respective", fie "prin Decizia comitetului executiv al Sfatului Popular Regional, respectiv al Capitalei care deţinea bunurile", "numai cu acceptarea instituţiei tutelare a unităţii" la care urmau a se transmite bunurile respective.

Cu privire la acest aspect, Curtea de apel a constatat că, într-adevăr, nu au fost depuse nici ordinul conducătorului unei instituţii centrale de stat şi nici o decizie a comitetului executiv al capitalei, însă, inclusiv prin înscrisurile administrate în această fază procesuală (autorizaţii de executare reparaţii capitale, de montare baracă metalică, condiţionare instalaţie electrică, execuţie linie de cale ferată, extindere cabină poartă, construire cămine nefamilişti, de reparaţii drumuri de acces în incintă, de executare de lucrări la instalaţii de apă şi canal din perioada 1964 - 1974 la Fabrica de lacuri, vopsele şi produse chimice "Color", ulterior Grupul industrial de lacuri şi vopsele "A.") s-a făcut dovada că, în fapt, reclamanta administra acest teren, dat fiind şi contextul regimului comunist al respectivei perioade de timp. Mai mult, chiar de la momentul înfiinţării sale (prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 502 din 6 iunie 1965 privind înfiinţarea Uzinei A. sub îndrumarea şi Controlul Ministerului Petrolului şi Chimiei - f. x), inclusiv sediul reclamantei a fost stabilit la adresa imobilului în litigiu.

Or, Curtea de apel a apreciat că dreptul de administrare, înţeles ca drept real principal, derivat din dreptul de proprietate publică, într-un raport juridic de subordonare stabilit prin acte administrative cu caracter individual există în cauză deoarece prin titlu nu se pot înţelege numai documentele, actele ce atestă dobândirea unor drepturi reale de această natură, ci şi actele şi faptele juridice care au dus la dobândirea acestor drepturi (altfel spus, prin titlu se înţeleg operaţiunile juridice, iar nu instrumentele de probă).

Mai mult, prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, Statul Român, prin instituţiile sale reprezentative, ca titular al dreptului de proprietate, în contextul Constituţiei din 1965, al unui bun ce putea fi transmis în administrare anterior anului 1990 şi al dreptului ce putea fi transferat în temeiul Legii nr. 15/1990 confirmă existenţa atât a dreptului de administrare în favoarea beneficiarului, cât şi existenţa bunului în patrimoniul societăţii comerciale astfel constituite (şi care constituie cerinţa expresă impusă de lege pentru acest mod de dobândire a dreptului de proprietate în temeiul legii).

Prin urmare, în condiţiile în care în fapt pe perioada regimului comunist reclamanta a exercitat, prin acte efective de administrare, un drept de administrare asupra terenului; nu s-a făcut dovada că la momentul apariţiei Legii nr. 15/1990 acesta era deţinut de societate cu un alt titlu; terenul era evidenţiat în patrimoniul A. la momentul apariţiei Legii nr. 15/1990 şi al H.G. nr. 834/1991; trecerea dreptului de proprietate asupra terenului este confirmată de stat prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, Curtea de apel a apreciat că aceste aspecte ilustrează legalitatea dobândirii dreptului de proprietate de către reclamantă în baza Legii nr. 15/1990.

În ceea ce priveşte titlul de proprietate al autorului SC B. SRL (dat fiind că motivele pentru care a fost contestat titlul SC B. SRL - reaua-credinţă şi cauza ilicită - au fost deja respinse în mod definitiv ca urmare a necontestării soluţiei în căile de atac), Curtea de apel a constatat că acesta este reprezentat de sentinţa civilă nr. 601/18 ianuarie 2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti (la care contractul 4782 face expres referire). Prin această sentinţă, s-a constatat o cotă indiviză în favoarea părţilor (P. şi K.), fără ca actele în baza cărora s-a reţinut această situaţie să justifice o asemenea stare de indiviziune cu K. (deoarece aşa cum s-a arătat anterior, a existat o proprietate exclusivă la nivelul anilor 1934 - 1937 a autorului pârâţilor şi ulterior, eventual, o proprietate exclusivă a K., ca urmare a preluării de către stat, însă niciunul dintre actele translative sau constitutive nu statuează existenţa unei stări de indiviziune. Mai mult, obiect al proprietăţii K., în raport de disp. art. 4 din H.G. nr. 834/1991, îl puteau constitui numai terenurile disponibilizate în contextul acestui act normativ, respectiv terenurile care nu erau necesare desfăşurării activităţii societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, conform obiectului lor de activitate.

În ceea ce priveşte posibilitatea ca pârâţii să opună reclamantei această sentinţă de ieşire din indiviziune alături de actele de proprietate ale autorului lor anterioare instalării regimului comunist, Curtea a constatat că s-a statuat cu putere de lucru judecat, prin Decizia civilă nr. 1550 din 26 mai 1998 (anterioară hotărârii de ieşire din indiviziune), prin care a fost admis apelul K., iar acţiunea în revendicare a pârâţilor din prezenta cauză a fost respinsă ca neîntemeiată, că reclamanţii au posibilitatea restituirii terenului pe cale administrativă, "la cerere", cf. dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 modificată prin Legea nr. 169/1997. Astfel, dată fiind şi stabilirea identităţii dintre imobilul ce face obiectul prezentei cauze şi imobilul ce a făcut obiectul dosarului în care a fost pronunţată Decizia nr. 1550/1998 prin expertiza administrată la prima judecare a apelului, este evident că pentru reconstituirea dreptului de proprietate al autorului lor pârâţii trebuiau să urmeze calea legii speciale indicată ca atare prin această decizie, indiferent că aceştia susţin că nu puteau urma această cale de reconstituire a dreptului de proprietate. În lipsa parcurgerii procedurii acestei proceduri, indiferent de nelegalitatea titlului statului, prezenta instanţă nu poate constata, în contra celor statuate prin Decizia 1550/1998 în sensul că, deşi nu au urmat procedura instituită de Legea nr. 18/1991, pârâţii pot opune reclamantei un drept de proprietate (al autorului) consolidat prin Sentinţa civilă 601/2000.

Or, în raport de cele expuse anterior, întrucât dreptul de proprietate al autorului pârâţilor nu a supravieţuit pe perioada regimului comunist, nu a fost confirmat prin Hotărârea nr. 601/2000 şi nu a fost reconstituit în condiţiile Legii nr. 18/1991, pârâţilor fiindu-le respinsă o acţiune în revendicare formulată în contradictoriu cu o terţă persoană chiar pentru acest motiv, iar dreptul de proprietate al reclamantei dobândit prin efectul legii a fost dovedit prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate, a cărei contestare a fost respinsă la momentul soluţionării excepţiei de nelegalitate şi cu privire la care s-a reţinut că a fost eliberat în considerarea existenţei acestui teren în patrimoniul fostei unităţi economice de stat cu titlul de drept de administrare (ca urmare a faptului că prezumţia instituită de art. 20 alin. (2) din lege nu a fost răsturnată şi ca urmare a constatării exercitării efective a actelor de administrare în perioada regimului comunist), Curtea de apel a constatat că în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor de proprietate are preferabilitate titlul reclamantei.

Prin urmare, Curtea a apreciat că se impune menţinerea soluţiei primei instanţe şi respingerea apelurilor formulate de pârâţi.

Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs pârâţii E., F., Q., R. precum şi pârâta SC B. SRL, criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea în sensul admiterii apelurilor lor şi schimbării sentinţei primei instanţe şi respingerii acţiunii în revendicare.

În subsidiar, s-a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în apel.

Dezvoltând motivele de recurs, pârâţii au invocat, într-o primă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încălcarea art. 1201 C. civ. şi a art. 315 alin. (3) C. proc. civ. în ceea ce priveşte dezlegările instanţei de recurs din ciclul procesual anterior şi a autorităţii de lucru judecat pe aspectul legalităţii dobândirii dreptului de proprietate de către A. SA.

S-a arătat că instanţa de apel a confundat aspectul verificării legalităţii emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, din perspectiva contenciosului administrativ, cu aspectul verificării dobândirii dreptului de proprietate, atribut al instanţei civile.

Cu privire la autoritatea de lucru judecat, s-a susţinut că excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare invocată de pârâte a fost respinsă ca inadmisibilă şi nu ca neîntemeiată, hotărârea invocată nefiind aptă să confirme autoritatea de lucru judecat cu privire la niciunul dintre aspectele ce fac obiectul judecăţii în prezentul litigiu.

Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ., s-a menţionat că prin Decizia nr. 2323 din 24 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că prerogativa de cenzurare a pretinsei operaţiuni anterioare de atribuire, de către Statul Român, a terenului în patrimoniul fostei Întreprinderi A. revenea instanţelor de fond, ca instanţe de drept comun, acestea având atributul de a verifica, pe cale incidentală, acest aspect în cadrul operaţiunii de comparare a titlurilor de proprietate.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că, odată cu caracterizarea titlului de proprietate exhibat de către reclamantă, instanţa de apel a concluzionat cu interpretarea greşită a prevederilor coroborate ale art. 18 alin. (1) lit. c), art. 19 şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 şi ale art. 1 din H.G. nr. 834/1991, cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ. în ceea ce priveşte dezlegările instanţei de recurs din ciclul procesual anterior, precum şi cu ignorarea prevederilor art. 1 lit. a) şi b) din Decretul nr. 409/1955, cărora le-a conferit un caracter opţional, împrejurarea că dreptul de proprietate s-ar fi transmis de la Statul Român la A. SA

S-a susţinut, astfel, că înţelesul dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, contrar interpretării date de instanţa de apel, în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, se rezumă la regula potrivit căreia dreptul real de administrare directă a fost în patrimoniul fostelor întreprinderi de stat se converteşte, la momentul reorganizării acestora în societăţi comerciale, în drept de proprietate. O excepţie de la această regulă a fost reglementată cu privire la terenurile deţinute cu alt titlu şi care nu au fost preluate în patrimoniul societăţilor comerciale rezultate în urma reorganizării cu titlu de proprietate. Textul de lege în discuţie nu a instituit prezumţia deţinerii terenului cu titlu de drept de administrare.

S-a învederat că, în realitate, conform dezlegărilor instanţei de recurs, eficienţa probatorie a înscrisului numit "Situaţia privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale", întocmită ulterior înfiinţării societăţii de către comisia numită prin Ordinul nr. 4223/1992, a fost înlăturată, Înalta Curte considerând că situaţia juridică a imobilului nu este clarificată doar prin trimiterea la înscrisul evocat, deoarece acesta nu atestă împrejurarea că în favoarea A. a fost constituit de către stat un drept care să legitimeze terenul litigios în patrimoniul acesteia.

În acest context, s-a susţinut că intimata-reclamantă nu a depus un titlu de dobândire în forma reglementată de lege, astfel că, în mod eronat, s-a dat eficienţă efectului declarativ al certificatului de atestare a dreptului de proprietate, infirmat de lipsa dobândirii prealabile a dreptului real de administrare, în condiţiile reglementate de Decretul nr. 409/1955.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a susţinut că, încălcând dispoziţiile art. 1201 din C. civ., instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat în raport de Decizia civilă nr. 1550A din 26 mai 1998, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 655 din 2 aprilie 1999 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu privire la aspectul valabilităţii titlului statului.

S-a învederat că lipseşte identitatea de obiect juridic, acţiunea în revendicare precedentă fiind respinsă pentru motivul incidenţei, în ce priveşte regimul restituirii terenului în litigiu, a legii fondului funciar, aplicabilă tuturor terenurilor preluate de stat, indiferent de valabilitatea titlului. Menţiunea privind aspectul de fapt al preluării, constatat anterior prin hotărâri judecătoreşti nu conferă autoritate de lucru judecat pe aspectul dedus judecăţii în prezenta cauză privind nevalabilitatea titlului statului,.

Totodată s-a arătat că şi cauza apărărilor invocate în prezentul litigiu este diferită, nevalabilitatea preluării fiind invocată în raport de nerespectarea prevederilor art. 6 alin. (1), art. 8, art. 10 şi 11 din Constituţia din 1948, precum şi ale Legii nr. 119/1948.

Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 315 C. proc. civ. prin reţinerea greşită a incidenţei puterii de lucru judecat cu privire la obligaţia de a cerceta valabilitatea preluării imobilului de către stat în raport cu prezumţia ce decurge conform prevederilor art. 1200 alin. (4) din C. civ. din Sentinţa nr. 610 din 18 ianuarie 2000 şi omiterea cercetării motivului de apel invocat pe acelaşi aspect.

Prin cel de-al cincilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a arătat că decizia recurată încalcă prevederile art. 6 alin. (1), art. 8, art. 10 şi 11 din Constituţia de la 1948 şi ale Legii nr. 119/1948 pe aspectul nevalabilităţii titlului statului, întrucât faţă de destinaţia de la momentul naţionalizării fabricii, de teren agricol neafectat întreprinderii, acesta nu putea face obiectul aplicării Legii nr. 119/1948. Totodată, s-a arătat că, în măsura în care, contravin împrejurării ce rezultă din Referatul privind situaţia patrimoniului firmei N. M., instanţa de apel ar fi considerat că imobilul a fost preluat în baza unui titlu, transferul dreptului de proprietate de la autorul pârâtelor la stat nu a fost unul valabil.

Prin cel de-al şaselea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat greşita aplicare a criteriului comparării posesiilor, în condiţiile în care s-a susţinut de către pârâţi că titlurile lor sunt lipsite de vicii, în comparaţie cu cel al reclamantului, care provine de la un non dominus. Totodată, s-a arătat că un motiv suplimentar de admitere a apelurilor şi de respingere a acţiunii în revendicare îl constituia împrejurarea că terenul se află în posesia societăţii B. SRL, astfel că era incident principiul in pari causa, melior est caussa possidentis.

Critica formulată prin ultimul motiv de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a vizat încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului, ceea ce a determinat un rezultat eronat al raţionamentului de comparare a titlurilor de proprietate concurente, în raport de prevederile art. 480, 481 C. civ.

S-a invocat faptul că D. şi C. au fost recunoscuţi prin hotărâre judecătorească irevocabilă ca fiind proprietari ai terenului dobândit prin moştenire de la tatăl lor, au fost puşi în posesia bunului, fiind totodată efectuate formalităţile de publicitate imobiliară.

Prin contractul de vânzare-cumpărare a cărui valabilitate a fost recunoscută de instanţa de fond, D. şi C. au dispus de dreptul de proprietate, înstrăinându-l recurentei, astfel că instanţa de apel a nesocotit şi principiul securităţii raporturilor juridice formate cu deplină bună-credinţă şi fondate pe o hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaştere a dreptului de proprietate în raport cu Statul Român, dând în schimb eficienţă, în favoarea intimatei-reclamante, unui act declarativ carte atestă că transmiţător ar fi fost societatea cu capital integral de stat, a cărei voinţă era, la momentul dobândirii, exprimată în totalitate tot de către stat.

Făcându-se referire la jurisprudenţa CEDO (hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu ş.a. contra României din 12 octombrie 2010) s-a susţinut că în cauza de faţă, titlul de proprietate al pârâtei B. SRL satisface cerinţa de a avea la bază o hotărâre judecătorească executorie sub aspectul obligaţiei de predare a bunului.

Intimata SC A. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând criticile invocate de pârâţi, raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că recursul este nefondat având în vedere următoarele considerente:

Critica vizând încălcarea art. 1201 din C. civ. şi art. 315 alin. (3) C. proc. civ. în ceea ce priveşte dezlegările instanţei de recurs din ciclul procesual anterior, critică formulată prin primul motiv de recurs nu poate fi primită.

Prin decizia nr. 2500/12 mai 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios a motivat menţinerea sentinţei Curţii de Apel Bucureşti, în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al SC A. SA, pe argumentele deduse din prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe practica constantă a curţii de Justiţie de la Luxemburg.

În acest context, s-a reţinut că admiterea excepţiei de nelegalitate nu are ca efet anularea actului, ci doar înlăturarea din litigiul în care a fost invocată excepţia, însă prin faptul că beneficiarul actului nu se mai poate folosi de acel act în faţa instanţei, produce efecte similare cu anularea titlului.

Prin decizia menţionată pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Contencios s-a statuat asupra legalităţii certificatului de atestate a dreptului de proprietate de care se prevalează reclamanta intimată, această hotărâre fiind pronunţată în contradictoriu cu recurenţii, cărora le este opozabilă. Prin urmare, instanţa de apel a considerat corect că nu se poate trece peste efectul pozitiv al acestei prezumţii legale, conform art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ., aspectele dezlegate anterior neputând fi repuse în discuţie în prezentul litigiu.

Susţinerile recurenţilor în sensul că excepţia de nelegalitate a fost respinsă ca inadmisibilă şi deci nu s-ar bucura de autoritate de lucru judecat întrucât nu s-a întrunit cerinţa triplei identităţii prevăzute de art. 1201 C. civ. nu pot fi primite întrucât se bazează pe o confuzie între puterea de lucru judecat şi prezumţia de autoritate de lucru judecat.

Astfel, nu se poate reţine că instanţa ar fi confundat aspectul verificării legalităţii emiterii certificatului de atestare cu aspectul vizând verificarea dreptului de proprietate, în realitate curtea de apel apreciind corect că legalitatea titlului de proprietate a fost analizată şi nu poate fi repusă în discuţie în mod repetat, nici pe cale incidentală.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizând interpretarea eronată a prevederilor art. 18 alin. (1) lit. c), art. 19 şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 şi ale art. 1 din H.G. nr. 834/1991 este, de asemenea, nefondat.

Instanţa de apel a interpretat şi apreciat corect dispoziţiile legale menţionate raportat la dispoziţiile constituţionale (ale Constituţiei din 1965), arătând că în conformitate cu art. 6, fostele unităţi economice de stat constituiau proprietate unică a statului, astfel că patrimoniul lor aparţine statului,

Prin efectul Legii nr. 15/1990, bunurile aflate în patrimoniul fostelor întreprinderi de stat au trecut în proprietatea societăţilor comerciale înfiinţate prin reorganizarea unităţilor economice se stat, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu, conform art. 20 alin. (2) din lege.

Având în vedere că la nivelul anului 1990 (când nu se adoptase Constituţia din 1991) nu exista o delimitare între proprietatea publică şi privată a statului şi proprietatea publică şi privată a unităţilor administrativ teritoriale, prin H.G. nr. 834/1991 s-au reglementat procedura de stabilire şi evaluare a terenurilor preluate de societăţile comerciale de la fostele unităţi economice de stat, aflate în administrarea acestor societăţi comerciale la data înfiinţării, necesare desfăşurării activităţii, cu excepţia bunurilor din domeniul public a celor aflate în patrimoniul societăţilor agricole şi a celor ce fac obiectul H.G. nr. 746/1991.

Instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile art. 20 alin. (2) din lege, reţinând că terenul în litigiu nu se încadrează în categoria bunurilor ce fac obiectul excepţiei ("bunuri dobândite cu alt titlu"), pe cale de consecinţă, prezumând că transferul în patrimoniul intimatei A. s-a făcut cu titlu de proprietate.

Terenul se afla în administrarea acestei societăţi, fosta Întreprindere A. de la înfiinţarea acesteia din urmă şi până la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, iar dreptul de administrare fusese dat printr-o decizie a Ministerului Industriei (întrucât A. era o întreprindere de interes general conform Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 502/1965 prin care a fost înfiinţată) şi nu printr-o decizie a Comitetului Executiv al Sfatului Regional Popular.

Conform art. 8 şi 9 din Decretul nr. 199/1949 pentru organizarea şui funcţionarea întreprinderilor şi organizaţiilor economice ale statului, în vigoare la data înfiinţării A., primesc în folosinţă proprie fonduri de bază (constând în instalaţii, maşini, clădiri, mijloace de transport) şi fonduri de rulment, nerambursabile. Fondurile de bază, constituite conform art. 8 nu puteau fi înstrăinate, ipotecate sau gajate, neputând fi urmărite pe nicio cale şi în temeiul niciunui titlu.

S-a reţinut corect că la data înfiinţării, intimata a primit în folosinţă bunurile imobile ce constituiau fondul de bază necesar desfăşurării activităţii.

De asemenea, conform art. 1 din Decretul nr. 409/1955, transmiterea în administrare a bunurilor proprietatea statului între instituţiile centrale şi unităţile tutelare de acestea se făcea prin ordinul conducătorului instituţiei centrale de stat deţinătoare, fără plată.

Terenul ce făcea obiectul acţiunii în revendicare a fost naţionalizat în temeiul Legii nr. 119/1948 şi a făcut parte din terenul primit în administrare de A. la momentul înfiinţării acestei întreprinderi.

Prin Decizia nr. 655 din 2 aprilie 1999, hotărâre irevocabilă s-a confirmat, urmare a respingerii recursului P., că terenul proprietatea autorilor acestora a trecut în proprietatea statului cu titlu, acţiunea în revendicare formulată în anul 1992, fiind respinsă.

Înscrisul invocat de recurenţi, situaţia privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul A. se coroborează cu toate procedurile legale urmate în vederea obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, astfel că s-a concluzionat corect de instanţa de apel că terenul a fost dobândit de intimată în conformitate cu prevederile legale ce s-au succedat, aflându-se tot timpul în administrarea Ministerului Industriei, care l-a transferat apoi către A.

Terenurile aflate în patrimoniul acestei societăţi au fost stabilite şi evaluate de Comisia numită prin Ordinul nr. 4223 emis de Ministerul Industriei conform procedurile legale, acelaşi minister preluând terenul prin naţionalizare în anul 1948.

Cel de-al treilea motiv de recurs, vizând reţinerea puterii de lucru judecat în raport cu Decizia nr. 1530A din 26 mai 1998 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a civilă este, de asemenea, nefondat.

Puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti împiedică instanţele să revină asupra unor chestiuni definitiv şi irevocabil tranşate de instanţele de judecată, astfel că s-a dat în mod corect eficienţă acestei prezumţii ce se aplică cu privire la acţiunea în revendicare promovată de P. respinsă definitiv şi irevocabil, acţiunea soluţionată prin decizia menţionată având ca obiect inclusiv terenul ce face obiectul prezentei acţiuni, astfel cum se confirmă prin expertiza T., efectuată în apelul după prima casare.

Criticile invocate prin motivele patru şi cinci de recurs, nu vor fi primite.

În ceea ce priveşte titlul pârâţilor, instanţa de apel a reţinut corect că Sentinţa nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, de care aceştia s-au prevalat a constatat o cotă indiviză în favoarea P. şi Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

S-a considerat că titlul pârâţilor nu poate fi preferat în raport cu cel al reclamantei întrucât, prin Decizia irevocabilă nr. 1550/1998 s-a statuat cu putere de lucru judecat, anterior promovării acţiunii de ieşire din indiviziune, că recurenţii aveau posibilitatea restituirii terenului pe cale administrativă, la cerere, conform dispoziţiilor Legii nr. 18/1991.

Instanţa de apel a reţinut corect identitatea dintre imobilul ce face obiectul litigiului şi cel ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/1997 în care s-a pronunţat Decizia civilă nr. 1550 din 26 mai 1998, concluzionând că pentru reconstituirea dreptului de proprietate al autorului lor, recurenţii trebuiau să urmeze calea legii speciale.

Prin urmare, s-a constatat corect că dreptul de proprietate al autorilor pârâţilor nu a supravieţuit ulterior preluării prin naţionalizare, nu a fost confirmat prin Sentinţa nr. 601/2000 şi nici nu a fost reconstituit în condiţiile Legii nr. 18/1991, având în vedere că pârâţilor le-a fost respinsă o acţiune în revendicare chiar pentru acest motiv.

Mai mult, recurenţii nu au făcut dovada că autorul lor ar fi exploatat terenul după naţionalizare, aspect ce rezultă şi din împrejurarea că ulterior anului 1990 au efectuat demersuri în justiţie pentru recuperare.

În aceste condiţii s-a procedat corect de către instanţa de apel dându-se preferabilitate, în procesul comparării titlurilor, titlul reclamantei, respectiv certificatului de atestare emis cu respectarea dispoziţiilor legale.

Sentinţa civilă nr. 601 din 18 ianuarie 2000 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti prin care s-a constatat cota indiviză a pârâţilor, are caracter declarativ, astfel că putea fi opusă ca titlu preferabil într-o acţiune în revendicare, numai dacă ar fi fost însoţită de acte constitutive sau translative anterioare care să confirme situaţia indiviziunii, dovezi pe care pârâţii-recurenţi nu le-au administrat.

Independent de pretinsa nelegalitate a titlului statului obţinut prin naţionalizare, în lipsa parcurgerii procedurii legii speciale, instanţa de apel nu putea constata, în contra statuărilor făcute prin Decizia nr. 1550/1998, că pârâţii pot opune reclamantei un drept de proprietate al autorilor lor, pretins consolidat prin Sentinţa nr. 601/2000.

În acelaşi context şi pentru aceleaşi argumente s-a reţinut că este neîntemeiată şi critica vizând existenţa unui "bun" în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în patrimoniul foştilor proprietari, motivat de caracterul susceptibil de executare al hotărârii de partaj.

Critica vizând greşita comparare a posesiilor nu poate fi primită, având în vedere reţinerea corectă a împrejurării că intimata-reclamantă a deţinut în posesie terenul în litigiu până în anul 2003, când a promovat acţiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâta B., invocând ocuparea abuzivă a terenului proprietatea A.

Pârâţii-recurenţi au invocat principiul in pari causa melior est caussa possidendi, însă au omis să observe că posesia trebuie analizată anterior cauzei acţiunii în revendicare, care este mereu pierderea posesiei în faţa unui uzurpator. Prin urmare, s-a constatat corect de instanţa de apel că posesia exercitată de reclamantă este mai bine caracterizată decât cea exercitată de pârâţi, atât sub aspectul duratei cât şi al continuităţii.

Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că nu sunt întrunite motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. şi, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâţii E., F., Q., R. şi de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 364A din data de 5 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM