Credit facility: absence of transfer does not breach duty to keep funds available; expiration of initial withdrawal deadline lapses credit promise precluding rescission

Facilitate de credit. Neîndeplinirea de către client a obligaţiilor asumate. Acţiune în rezoluţiunea contractului. Condiţii şi efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acţiune în rezoluţiune

facilitate de credit

C. civ., art. 2193

A. Potrivit art. 2193 C. civ., facilitatea de credit este contractul prin care o instituţie de credit, o instituţie financiară nebancară sau orice altă entitate autorizată prin lege specială, denumită finanţator, se obligă să ţină la dispoziţia clientului o sumă de bani pentru o perioadă de timp determinată sau nedeterminată.

Ţinerea la dispoziţie a sumei de bani nu presupune vreun transfer în contul clientului ori individualizarea sumei respective, banca obligându-se doar să aibă disponibilă suma de bani, în cazul în care clientul se va hotărî să o utilizeze prin efectuarea tragerilor specifice acestei activităţi de creditare.

Astfel, contractul de facilitate de credit este un contract constitutiv de drepturi, generând drepturi de creanţă, nu drepturi reale, pentru că prin încheierea unui contract de facilitate de credit nu se transmite dreptul de proprietate asupra sumei de bani, aceasta fiind doar pusă la dispoziţia clientului de către finanţator, rămânând însă în proprietatea finanţatorului.

B. În cazul în care nu s-au putut face trageri deoarece clientul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale până la data limită prevăzută în acordul scris ca dată a tragerilor, părţile nu mai sunt legate prin promisiunea consemnată în contractul scris, întrucât termenul pentru efectuarea primei trageri a expirat, astfel încât promisiunea acordării creditului, în condiţiile iniţial agreate, încetează, neputând fi reţinută rezoluţiunea contractului.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1294 din 13 iunie 2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la 8 martie 2016 sub nr. x/3/2016, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Banca B. SA a solicitat să se dispună rezoluţiunea Convenţiei de credit RQ12013755532187 din 20 februarie 2012, din culpa pârâtei, cu consecinţa desfiinţării acestui contract, să fie obligată pârâta să restituie suma de 66.526 lei, achitată de reclamantă cu titlu de comisioane în baza Convenţiei de credit RQ12013755532187 din 20 februarie 2012, să fie obligată pârâta să plătească suma de 10.226.381.22 lei, reprezentând prejudiciul material cauzat reclamantei de către pârâtă, ca urmare a neexecutării obligaţiilor din Convenţia de credit menţionată, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 8071 din 20 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Banca B. SA.

Împotriva acestei sentinţe reclamanta A. SRL - prin administrator judiciar Casa de Insolventa C. SPRL a formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 603/A din 19 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. SRL - prin administrator judiciar Casa de Insolventa C. SPRL împotriva sentinţei civile nr. 8071 din 20 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 603/A din 19 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a formulat recurs reclamanta A. SRL - prin administrator judiciar Casa de Insolventa C. SPRL.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă A. SRL - prin administrator judiciar Casa de Insolventa C. SPRL a invocat dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea deciziei recurate, cu consecinţa admiterii apelului şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că potrivit acestui text de lege casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate : „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

Astfel, contrar opiniei instanţei de apel, recurenta apreciază că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile de drept material prevăzute la:

- art. 1270 C. civ. (1) „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante; (2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”;

- art. 1516 alin. 2 pct. 2 C. civ. „Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin: 2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative”;

- art. 1530 C. civ. „creditorul are dreptul la daune interese pentru repararea prejudiciului cauzat de debitor”, iar potrivit art. 1531 C. civ., creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care 1-a suferit din faptul neexecutării;

- art. 1549 (1) C. civ. a prevăzut că „dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, daca i se cuvin”.

În acest sens, recurenta consideră că instanţa de control judiciar ar fi trebuit să reţină incidenţa acestor principale temeiuri de drept ca urmare a neexecutării clauzelor contractuale de către Banca B.

Având în vedere prevederile art. 1270 NCC, în care se arată că „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”, în contractul de credit se specifică la art. 2.4. că „Facilitatea de Credit va fi pusă la dispoziţia (...) conform graficului de utilizare a creditului din Anexa 2 (...)”, şi la definiţiile şi termenii din Contractul de Credit nr. RQ12013755532187 din data de 20.02.2012 enumerate în Anexa 1.

Conform literaturii de specialitate, punerea la dispoziţie a creditului este operaţiunea bancară prin care suma creditului este transferată de către bancă în contul/numele clientului, iar clientul poate avea, sau nu, acces la aceste sume. Banca nu a pus niciodată creditul la dispoziţia recurentei şi nu a prezentat documente care să dovedească punerea la dispoziţie a creditului, iar lipsa „Anexei 2” care e parte integrantă a Contractului de Credit demonstrează faptul că acest credit nu i-a fost pus la dispoziţie niciodată.

Cu alte cuvinte, atât timp cât banca nu a pus la dispoziţia recurentei suma de bani, aceasta consideră că obligaţiile sale de constituire a depozitului nici măcar nu au devenit exigibile.

Tragerea creditului şi momentul punerii la dispoziţie sunt două acţiuni distincte şi separate, tragerea reprezentând dreptul clientului de a efectua trageri de sume de bani, în tranşe, în limita plafonului/creditului pus la dispoziţie de către Bancă.

Banca era obligată să pună la dispoziţie creditul conform cu „Anexa 2” din contractul de credit care trebuia să conţină tranşele de utilizare ale creditului şi ratele de rambursare corespunzătoare, recurenta îndeplinindu-şi toate obligaţiile pentru ca creditul să-i fie pus la dispoziţie, însă Banca nu a comunicat şi nu a prezentat documente care să dovedească punerea la dispoziţie a creditului, iar lipsa „Anexei 2”, parte integrantă a Contractului de Credit, demonstrează faptul că creditul nu i-a fost pus la dispoziţie niciodată.

Totodată, arată că Banca la momentul semnării contractului de credit a fost în posesia documentaţiei necesare în vederea întocmirii Anexei 2 la contractul de credit.

Din punctul de vedere al recurentei, instanţa reţine în mod greşit naşterea unui eventual drept de creanţă, raportat la contractul analizat. Ulterior semnării contractului de credit recurenta avea de îndeplinit condiţii pentru încă două etape ulterioare, respectiv cea a punerii la dispoziţie şi cea de tragere. Astfel, în prezenta speţă, de la momentul îndeplinirii obligaţiilor pentru punerea la dispoziţie, banca avea obligaţia să pună efectiv la dispoziţia recurentei această sumă de bani, prin transfer bancar, aceasta devenind proprietatea sa (în contrapartida garanţiilor/ipotecilor constituite, banca avea obligaţia de punere la dispoziţie a sumei de 10.654.943 lei, urmând ca banca să mai deţină doar dreptul de aprobare a tragerilor, la momentul la care erau îndeplinite condiţiile pentru această din urmă operaţiune).

A. SRL a susţinut că facilitatea de credit, conformă cu obligaţiile asumate de părţile contractante, nu a fost pusă la dispoziţie, aşa cum prevede Contractul de credit semnat. Acest fapt este demonstrat de lipsa documentaţiei şi/sau comunicării scrise a punerii la dispoziţie a sumei de 10.654.943 lei, dovedită de absenţa unui extras de cont, document de transfer, precum şi de lipsa Anexei 2 la contractul de credit, care face parte integrantă din contract.

Recurenta arată că a susţinut că suma contractată nu i-a fost pusă niciodată la dispoziţie, deci nu a fost nici ţinută la dispoziţia sa pe tot parcursul derulării contractului, în vederea efectuării tragerilor, obligaţii pe care le avea de îndeplinit potrivit prevederilor din Contractul de Credit.

Cu toate acestea, trebuie observat că Banca susţine în continuare că recurenta ar datora comision de neutilizare şi pentru perioada ulterioară datei de 20 octombrie 2012, chiar şi comision FNGCIM, în condiţiile în care acesteia nu i s-a pus la dispoziţie nicio sumă de bani din creditul contractat.

Contractul a fost conceput şi redactat de Bancă, iar toate lipsurile, erorile, confuziile în redactarea acestuia îi aparţin în totalitate, neputându-se reţine că A. SRL nu a respectat obligaţiile stabilite în contract.

Mai susţine recurenta că prin sentinţa nr. 4025/2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/3/2015/a2 s-a stabilit în mod definitiv faptul că debitorul principal - SC A. SRL pentru contractul de credit nr. RQ12013755532187/20.02.2012 nu este ţinut să plătească sume de bani băncii. Această hotărâre este definitivă. Tot prin această hotărâre, instanţa mai reţine că se află în faţa unor clauze contractuale lapidare. Având în vedere că orice dubiu trebuie interpretat în favoarea celui care se obligă, recurenta susţine că prevederile contractuale trebuie interpretate în favoarea sa.

De asemenea, se arată că Banca nu a ţinut cont de reglementările şi precizările Contractului de Credit, întrucât în art. 2.4 nu se face referire la utilizarea creditului până la 20 octombrie 2012, ci se face referire la punerea la dispoziţie a creditului până la 20 octombrie 2012.

Deci, neexecutarea invocată de Bancă se referea la momentul utilizării creditului, anterior acesta trebuind să fie pus la dispoziţie de către Bancă, aşa cum se specifica în acelaşi Contract de Credit.

Trebuie observat că, constituirea depozitului/prezentarea extrasului de cont se referă la momentul tragerii, iar nu la momentul punerii la dispoziţie a creditului, care sunt două acţiuni net diferite, succesiunea celor două acţiuni este de punere la dispoziţie de către Bancă a creditului, urmată de constituire depozit colateral şi prezentare extras de cont şi apoi tragere conform Anexei 2, parte integrantă din Contractul de Credit.

Cu alte cuvinte, anterior ca A. să îşi îndeplinească obligaţiile sale contractuale referitoare la art. 6.1.6 şi art. 6.1.14., Banca trebuia să îndeplinească obligaţia contractuală stipulată în art. 2.4. - mai întâi Banca trebuia să pună creditul la dispoziţia recurentei şi să emită Anexa 2 la contractul de credit, urmând ca această sumă să fie ţinută la dispoziţia sa, iar abia apoi se putea parcurge etapa următoare care viza utilizarea creditului.

Neexecutarea contractuală aparţine băncii, constând în faptul că acest credit nu a fost pus la dispoziţia recurentei, conform art. 2.4. din contractul de credit, astfel hotărârea a fost dată cu greşita aplicare a legii, în speţă fiind încălcat principiul forţei obligatorii a contractului, dar şi prevederile art. 2193, art. 2194 NCC.

În continuare, recurenta menţionează pierderile suferite de aceasta, după cum urmează:

Pierderi suferite de recurentă prin cheltuielile/plăţile efectuate în vederea obţinerii creditului şi realizării „proiectului” sunt în cuantum de 999.624.6 lei, sens în care apreciază că se impune obligarea pârâtei la plata acestei sume, cu titlu de prejudiciu material creat ca urmare a rezoluţiunii contractului din culpa acesteia.

Referitor la pierderi suferite de recurentă în urma neacordării creditului şi implicit a nerealizării Proiectului privind instalaţia centrală de cogenerare cu o putere sub lMWel, cu funcţionare pe biomasa lichidă (ulei vegetal), din Sos. C. nr. 32, comuna X, judeţ Giurgiu, se ridică la suma de 9.226.756,62 Iei.

Urmare a rezoluţiunii convenţiei din culpa pârâtei, recurenta apreciază că se impunea obligarea acesteia la repararea prejudiciului material creat recurentei, cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 10.226.381.22 lei.

Prin întâmpinarea depusă la 1 august 2018, intimata-pârâtă Banca B. SA a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea în întregime a deciziei atacate.

Prin răspunsul depus la întâmpinarea intimatei-pârâte, la 21 august 2018, recurenta-reclamantă a solicitat înlăturarea susţinerilor intimatei-pârâte şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. 2 C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 25 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. 4 C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 5 noiembrie 2018, părţile nedepunând punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 11 aprilie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă C. SPRL împotriva deciziei nr. deciziei nr. 603/A din 19 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a acordat termen la data de 13 iunie 2019, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, a constatat că recursul recurentei-reclamante A. SRL prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă C. SPRL este nefondat şi a fost respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, A. SRL susţine că facilitatea de credit, conformă cu obligaţiile asumate de părţile contractante, nu a fost pusă la dispoziţie, aşa cum prevedea contractul de credit semnat, fapt demonstrat de lipsa documentaţiei şi de lipsa Anexei 2 la contractul de credit,

În acest context, recurenta arată că suma contractată nu i-a fost pusă niciodată la dispoziţie şi nu a fost nici ţinută la dispoziţia sa pe tot parcursul derulării contractului, în vederea efectuării tragerilor şi, cu toate acestea, Banca susţine în continuare că recurenta ar datora comision de neutilizare şi pentru perioada ulterioară datei de 20 octombrie 2012, chiar şi comision FNGCIM, în condiţiile în care acesteia nu i s-a pus la dispoziţie nicio sumă de bani din creditul contractat.

Mai susţine recurenta că anterior îndeplinirii obligaţiilor sale contractuale referitoare la art. 6.1.6 şi art. 6.1.14, Banca trebuia să îndeplinească obligaţia contractuală stipulată în art. 2.4. în sensul de a pune creditul la dispoziţia recurentei şi să emită Anexa 2 la contractul de credit, urmând ca această sumă să fie ţinută la dispoziţia sa, iar abia apoi se putea parcurge etapa următoare care viza utilizarea creditului.

În acest sens, recurenta susţine că neexecutarea contractuală aparţine băncii, constând în faptul că acest credit nu a fost pus la dispoziţia recurentei, conform art. 2.4. din contractul de credit, astfel, hotărârea a fost dată cu greşita aplicare a legii, în speţă fiind încălcat principiul forţei obligatorii a contractului, dar şi prevederile art. 2193, art. 2194 NCC.

Criticile recurentei, astfel susţinute, sunt nefondate, urmând a fi respinse, întrucât, deşi consideră că şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale aşa cum au fost stabilite de comun acord cu Banca B. SA pentru punerea la dispoziţie a creditului, aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile de constituire a depozitului colateral - art. 6.1.6, depunerea sumei de 1700000 lei şi prezentarea extrasului de cont pentru a face dovada existenţei soldului - art. 6.1.14, constituire a aportului propriu - art. 6.1.5, aspecte constatate de cele două instanţe, în condiţiile în care banca a făcut dovada informării acesteia asupra neîndeplinirii obligaţiilor contractuale.

Astfel, deşi se susţine îndeplinirea condiţiilor contractuale şi nelegalitatea deciziei atacate, nu se face dovada îndeplinirii condiţiilor contractuale de către reclamantă pentru a fi îndreptăţită să solicite rezoluţiunea în temeiul neîndeplinirii condiţiilor contractuale de către pârâtă.

În acest sens, se susţine de către recurentă lipsa Anexei 2, susţineri ce nu prezintă relevanţă câtă vreme reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale şi nu au existat trageri, iar Anexa 2 ar fi existat dacă aveau loc trageri, însă inexistenţa Anexei 2 nu disculpă reclamanta de neexecutarea obligaţiilor contractuale.

Astfel, deşi reclamanta consideră că la data de 13 septembrie 2012 şi-a îndeplinit toate obligaţiile din contract stabilite de Banca B. SA pentru punerea la dispoziţie a creditului, aceasta nu a probat în concret îndeplinirea obligaţiilor.

În acest sens, se reţine că recurenta nu a arătat în concret culpa pârâtei, susţinând că banca nu şi-a îndeplinit obligaţia de a ţine la dispoziţie creditul pe o perioadă de 10 ani, până în anul 2022, până când debitoarea ar fi avut timp să tragă sumele necesare realizării investiţiei.

Potrivit art. 2193 C. civ., „facilitatea de credit este contractul prin care o instituţie de credit, o instituţie financiară nebancară sau orice altă entitate autorizată prin lege specială, denumită finanţator, se obligă să ţină la dispoziţia clientului o sumă de bani pentru o perioadă de timp determinată sau nedeterminată”. Or, ţinerea la dispoziţie a sumei de bani nu presupune vreun transfer în contul clientului ori individualizarea sumei respective, banca obligându-se doar să aibă disponibilă suma de bani, în cazul în care clientul se va hotărî să o utilizeze prin efectuarea tragerilor specifice acestei activităţi de creditare.

Astfel, contractul de facilitate de credit este un contract constitutiv de drepturi, generând drepturi de creanţă, nu drepturi reale, pentru că prin încheierea unui contract de facilitate de credit nu se transmite dreptul de proprietate asupra sumei de bani, aceasta fiind doar pusă la dispoziţia clientului de către finanţator, rămânând însă în proprietatea finanţatorului.

În acest sens, se reţine că pentru a accesa linia de credit până la data de 20 octombrie 2012, data limită prevăzută în acordul scris ca dată a tragerilor (art. 2.4 din contract), reclamantul trebuia să fi constituit garanţiile - depozitul colateral şi deschiderea unui cont curent cu sold de 1.7000.000 lei, iar aceste aspecte nu au fost contestate de acesta.

Prin urmare, pentru că nu s-au îndeplinit obligaţiile contractuale de către client, nu s-au putut face trageri, astfel că nu s-a putut emite Anexa 2.

În acest context, nu se poate reţine reaua-credinţă a Băncii sau culpa sa în neexecutarea contractului, având în vedere faptul că banca a venit în sprijinul clientului şi a aprobat încheierea unui act adiţional la contractul de credit prin care să se prelungească perioada de tragere, dar pentru că recurenta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale (aceleaşi obligaţii pe care trebuia să le îndeplinească la încheierea contractului şi nu le-a îndeplinit) nu s-a putut finaliza încheierea actului adiţional.

Aşadar, începând cu data de 20 octombrie 2012, părţile nu mai sunt legate prin promisiunea consemnată în contractul scris, întrucât termenul pentru efectuarea primei trageri a expirat, astfel promisiunea acordării creditului, în condiţiile iniţial agreate, a încetat, sens în care imposibilitatea executării contractului este imputabilă reclamantei, care nu a prezentat nici o justificare a depăşirii termenului de tragere, aşa încât nu poate fi reţinută rezoluţiunea contractului.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, totodată invocând şi chestiuni ce privesc situaţia de fapt, aspecte deja stabilite şi lămurite de instanţele anterioare.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respinS ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă C. SPRL împotriva deciziei nr. 603/A din 19 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă.