Pre-sale contract resolution unavailable to promisor-vendor due to performance impossibility; 1864 Civil Code bars resolution by debtor whose obligation became impossible to execute

Antecontract de vânzare-cumpărare. Acţiune în rezoluţiune formulată de promitentul-vânzător. Condiţii de admisibilitate şi efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acţiune în rezoluţiune

antecontract de vânzare-cumpărare

C. civ. din 1864, art, 1091, art. 1156 teza finală

Articolul 1156 - inserat în Capitolul 8 al Codului civil de la 1864, intitulat „Despre stingerea obligaţiilor”, Secţiunea VI - „Despre pierderea lucrului datorat şi despre diferitele cazuri în care îndeplinirea obligaţiei este imposibilă” - prevede în teza finală că „obligaţia se stinge totdeauna când printr-un eveniment oarecare, ce nu se poate imputa debitorului, se face imposibilă îndeplinirea acestei obligaţii”.

În condiţiile în care, potrivit art. 1091 C. civ., „obligaţiile se sting prin plată, prin novaţiune, prin remitere voluntară, prin compensaţie, prin confuziune, prin pierderea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul condiţiei rezolutorii şi prin prescripţie”, iar, în continuare, în cadrul mai multor secţiuni sunt reglementate diferite moduri de stingere a obligaţiilor, nu se poate susţine cu temei că un text de lege inserat în secţiunea intitulată „Despre pierderea lucrului datorat şi despre diferitele cazuri în care îndeplinirea obligaţiei este imposibilă” poate fundamenta promovarea acţiunii în rezoluţiune de către promitentul-vânzător, de vreme ce pierderea lucrului şi efectul condiţiei rezolutorii sunt privite de lege ca ipoteze distincte de stingere a obligaţiilor.

Acţiunea în rezoluţiune poate fi intentată numai de partea care a executat sau se declară gata să execute contractul, în contradictoriu cu cea care nu şi-a îndeplinit în mod culpabil obligaţia corelativă.

Prin urmare, acţiunea în rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare formulată de către promitentul-vânzător a cărui obligaţie de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul vânzării a devenit imposibil de executat nu poate fi primită, căci imposibilitatea de executare a propriei obligaţii nu este aptă să conducă la aplicarea acestei sancţiuni.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 483 din 5 martie 2019

Prin cererea înregistrată la data de 15.07.2016 pe rolul Judecătoriei Focşani, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 26.02.2007 între autorii reclamantului, în calitate de promitenţi-vânzători şi pârât, în calitate de promitent-cumpărător, semnăturile cocontractanţilor fiind legalizate prin încheierea nr. 1477/26.02.2007 a Biroului Notarilor Publici Asociaţi C., să constate că a operat repunerea părţilor în situaţia anterioară ca urmare a restituirii de către reclamant a sumei de 447.199,16 lei, reprezentând preţul antecontractului (336.000 lei) actualizat; de asemenea, a solicitat ca pârâtul să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1690/03.03.2017, Judecătoria Focşani, Secţia civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Vrancea, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat la 17.03.2017.

Prin sentinţa civilă nr. 309/25.05.2017, Tribunalul Vrancea, Secţia I civilă a respins excepţia prescripţiei extinctive şi a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 200/A/15.09.2017, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia I civilă.

Împotriva deciziei din apel, A. a declarat recurs, solicitând casarea sa şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel, iar, în subsidiar, soluţionarea recursului în procedura prevăzută de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. şi casarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

În motivare, a susţinut că problema de drept de a cărei dezlegare depinde soluţionarea recursului vizează analiza măsurii în care, în speţă, este incidentă rezoluţiunea judiciară clasică sau rezoluţiunea determinată de imposibilitatea de executare.

În continuare, a reiterat motivele de apel şi a prezentat considerentele deciziei atacate, subliniind că aceasta este nelegală, atât timp cât autorii săi nu au fost în culpă ulterior încheierii antecontractului, astfel că nu se poate reţine o neexecutare culpabilă din partea acestora.

A arătat recurentul că instanţa de apel a analizat doar condiţiile rezoluţiunii judiciare clasice, cu precădere aspectele legate de culpa contractuală, fără a avea însă în vedere rezoluţiunea pentru imposibilitatea de executare.

În opinia recurentului, instanţa de prim control judiciar nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de apel, iar decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, a susţinut că rezoluţiunea se impunea a fi aplicată ca urmare a imposibilităţii de executare, fapt cunoscut sau anticipat de intimat, de vreme ce a fost informat la data încheierii antecontractului asupra împrejurării că D. este parte într-un dosar de cercetare al Poliţiei Odobeşti, cu implicaţii asupra reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului a cărui promisiune de vânzare constituia obiectul antecontractului.

În acest context, a subliniat că relevante sunt dispoziţiile art. 1156 alin. (4) C. civ., potrivit cărora „obligaţia se stinge întotdeauna când printr-un eveniment oarecare, ce nu se poate imputa debitorului, se face imposibilă îndeplinirea obligaţiei.”

Or, în speţă, actele care au stat la baza retrocedării terenului a cărui vânzare se promisese prin antecontract au fost declarate nule prin decizia civilă nr. 162/05.10.2010 pronunţată de Tribunalul Vrancea.

Aşa fiind, având în vedere că obligaţia de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică nu mai putea fi executată, dar şi că intimatul a fost informat asupra acestui risc la data încheierii antecontractului, iar ulterior acestui moment autorii săi nu au fost în culpă, a conchis că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că promitenţii-vânzători ar fi putut solicita rezoluţiunea ca urmare a imposibilităţii perfectării vânzării, doar în situaţia în care ar fi dat dovadă de bună credinţă şi nu s-ar fi constatat culpa lor în neexecutarea contractului.

În final, a arătat că în ceea ce priveşte capătul de cerere vizând constatarea repunerii părţilor în situaţia anterioară, instanţa de prim control judiciar a validat considerentele sentinţei apelate, potrivit cărora, deşi îndeplineşte cerinţele de admisibilitate impuse de lege, nu este întemeiat.

Recursul a fost depus la Curtea de Apel Galaţi.

La data de 29.01.2018, intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

În ședința de la 20.11.2018 completul de filtru a pronunțat, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., o încheiere de admitere în principiu a recursului, acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac.

Se cuvine menționat, cu prioritate, că potrivit art. 499 C. proc. civ., „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)”.

Analizând decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Situaţia de fapt, așa cum a fost stabilită în etapele anterioare ale procesului, presupune încheierea, la 26.02.2007, a unui antecontract de vânzare-cumpărare prin care autorii recurentului s-au obligat să vândă, iar intimatul să cumpere, o suprafaţă de 168 ha teren extravilan. Prețul stabilit pentru vânzare a fost de 336.000 lei, iar în antecontract s-a menționat că acesta a fost plătit integral.

Instanțele au fost sesizate, în prezentul dosar, cu solicitarea succesorului promitenţilor-vânzători, A., de rezoluțiune a antecontractului, pentru imposibilitatea executării obligaţiei de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare, ca urmare a anulării, pe cale judiciară, a actelor care au stat la baza retrocedării terenului, precum şi de constatare a realizării repunerii părţilor în situaţia anterioară, ca urmare a restituirii preţului; în acest sens, recurentul-reclamant a precizat că intimatul-pârât a fost informat, prin antecontractul de vânzare-cumpărare, asupra situaţiei juridice a terenului şi a riscului ivirii unei imposibilităţi de executare a obligaţiei, dar şi că, prin sentinţa civilă nr. 3502/08.06.2012, pronunţată de Judecătoria Focşani, în dosarul nr. x/231/2011 (definitivă ca urmare a respingerii apelului de către Tribunalul Vrancea, prin decizia civilă nr. 8/24.01.2013 şi irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 362/R/29.09.2014 a Curţii de Apel Galaţi) au fost obligaţi antecesorii săi la plata către reclamantul B. a sumei de 336.000 lei, reprezentând preţ nedatorat, actualizat cu dobânda legală la data achitării efective a acestuia, sumă de bani care a fost plătită intimatului.

Curtea de apel a reţinut că reclamantul nu poate să se îndrepte împotriva pârâtului cu o acțiune în rezoluţiune a antecontractului, căci ea poate fi declanşată doar de partea care și-a executat obligațiile sau se declară gata de a le executa, iar nu de cea care nu și le-a executat în mod culpabil; totodată, a apreciat că nu se poate constata repunerea părților în situația anterioară încheierii antecontractului, atât timp cât nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune rezoluțiunea.

Înalta Curte ia act că aceste aspecte sunt invocate şi în recurs și de dezlegarea lor depinde soluționarea căii de atac.

În opinia recurentului, având în vedere că obligaţia de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică nu mai poate fi executată, dar şi că intimatul a fost informat cu privire la acest risc la data încheierii antecontractului, iar ulterior acestui moment autorii săi nu au fost în culpă, în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că promitenţii-vânzători ar fi putut solicita rezoluţiunea ca urmare a imposibilităţii perfectării vânzării, doar în situaţia în care ar fi dat dovadă de bună credinţă şi nu s-ar fi constatat culpa lor în neexecutarea contractului.

Așadar, recurentul pune în discuție rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, ca urmare a imposibilităţii executării obligaţiei de vânzare a terenului ce face obiectul acestuia, fără să aibă în vedere faptul că în sistemul Codului civil de la 1864, care guvernează raporturile dintre părți, rezoluţiunea este privită ca o sancţiune pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor, astfel că acţiunea în rezoluţiune poate fi intentată numai de partea care a executat sau se declară gata să execute contractul, în contradictoriu cu cea care nu şi-a îndeplinit în mod culpabil obligaţia corelativă.

Or, în speță, instanța a fost sesizată de promitentul-vânzător, a cărui obligaţie de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilului ce face obiectul antecontractului a devenit imposibil de executat, ca urmare a anulării actelor care au stat la baza reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului.

În acest context, trebuie subliniat că aspectele vizând culpa promitenţilor-vânzători ar fi prezentat relevanţă în cadrul unei acţiuni în rezoluţiune formulată de promitentul-cumpărător, întrucât, aşa cum s-a arătat şi în precedent, acţiunea în rezoluţiune poate fi intentată numai de partea care a executat sau se declară gata să execute contractul, în contradictoriu cu partea care nu şi-a îndeplinit în mod culpabil obligaţia corelativă.

Pornind de la aceste considerente de principiu, nu se impune analiza existenţei culpei autorului acţiunii în rezoluţiune, ci a părţii adverse.

În continuare, invocând dispoziţiile art. 1156 C. civ., recurentul susţine că rezoluţiunea antecontractului se impune din perspectiva imposibilităţii de executare a obligaţiei de vânzare.

Acest raționament nu poate fi primit; astfel, este adevărat că potrivit art. 1156 teza finală din Codul civil de la 1864, „obligaţia se stinge totdeauna când printr-un eveniment oarecare, ce nu se poate imputa debitorului, se face imposibilă îndeplinirea acestei obligaţii”, însă calea procedurală nu este aceea a acţiunii în rezoluţiune formulate de debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Acest text de lege este inserat în Capitolul 8 al Codului civil de la 1864, intitulat „Despre stingerea obligaţiilor”, Secţiunea VI - „Despre pierderea lucrului datorat şi despre diferitele cazuri în care îndeplinirea obligaţiei este imposibilă”.

În condiţiile în care potrivit art. 1091 C. civ., „obligaţiile se sting prin plată, prin novaţiune, prin remitere voluntară, prin compensaţie, prin confuziune, prin pierderea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul condiţiei rezolutorii şi prin prescripţie”, iar în continuare, în cadrul mai multor secţiuni, să se reglementeze diferite moduri de stingere a obligaţiilor, nu se poate susţine cu temei că un text de lege inserat în secţiunea intitulată „Despre pierderea lucrului datorat şi despre diferitele cazuri în care îndeplinirea obligaţiei este imposibilă” poate fundamenta promovarea acţiunii în rezoluţiune, de vreme ce pierderea lucrului şi efectul condiţiei rezolutorii sunt privite de lege ca ipoteze distincte de stingere a obligaţiilor.

În aceste condiții, în acord cu instanţele devolutive, instanța supremă impune părților concluzia că imposibilitatea de executare a propriei obligaţii nu este aptă să conducă la aplicarea sancţiunii rezoluţiunii, solicitată în mod expres de recurentul-reclamant prin acest demers judiciar.

Nici susţinerea recurentului în sensul că instanţa de apel nu a răspuns tuturor criticilor vizând îndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii nu poate conduce la admiterea recursului, în considerarea argumentelor expuse mai sus, în care Înalta Curte a reținut deja că acţiunea în rezoluţiune poate fi intentată numai de partea care a executat sau se declară gata să execute contractul.

Or, în condiţiile în care recurentul-reclamant nu are calitatea de creditor al obligaţiei neexecutate, pentru a putea solicita rezoluţiunea, îndeplinirea celorlalte condiţii nu prezintă relevanţă.

Din această perspectivă, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că nu se poate constata nici repunerea părților în situația anterioară încheierii antecontractului, atât timp cât nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune rezoluțiunea.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, motivele de nelegalitate invocate de recurent nu justifică măsura casării deciziei atacate, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.