Legislator Case Law & Legislation
ICCJ_153060 AI generated

Manager’s remuneration claim revived: appellate ruling quashed, mandate presumed onerous under Civil Code.

Case Number ICCJ_153060
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Outcome Partially Allowed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice admitted both appeals and quashed the appellate decision, remanding the case to the appellate court for fresh consideration, where the appellant (former manager) prevailed on the merits issue and the respondent prevailed on the procedural issue. The dispute was a claim by a former manager of two limited liability companies for remuneration allegedly owed under the presumption of the onerous nature of the management mandate, after no remuneration was set in the constitutive acts or shareholders’ decisions; the trial court had dismissed the claim, and the appellate court had affirmed dismissal. The High Court held that Article 77(1) and Article 197(3) of Law No. 31/1990 do not establish a rule that a manager’s mandate is gratuitous, and that the general presumption of onerosity under Article 2010(1) second sentence of the Civil Code—extending the commercial mandate presumption—applies to the mandate of a limited liability company’s manager, because such a company is always a professional and the mandate is always given for acts of professional activity. On the procedural issue, the Court held that an incidental appeal directed exclusively against the grounds of a judgment is admissible under Article 472(1) read with Article 461(2) of the Code of Civil Procedure, since removing erroneous or prejudicial grounds itself constitutes a change of the first-instance judgment, and the appellate court erred both in rejecting it as unfounded and in contradicting its own reasoning by effectively replacing the challenged grounds. The Court rejected the appellant’s other grounds, including the challenge to the evidentiary ruling of 7 December 2017, and refused to examine a late-raised ground.

Legislator headnote

AI generated

art. 197 alin. (3) C. civ, art. 2010 alin. (1) C. civ, art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, art. 472 alin. (1) C. proc. civ, art. 461 alin. (2) C. proc. civ, art. 72 din Legea nr. 31/1990; Manager’s remuneration claim revived: appellate ruling quashed, mandate presumed onerous under Civil Code: The dispute was a claim by a former manager of two limited liability companies for remuneration allegedly owed under the presumption of the onerous nature of the management mandate, after no remuneration was set in the constitutive acts or shareholders’ decisions; the trial court had dismissed the claim, and the appellate court had affirmed dismissal. The High Court held that Article 77(1) and Article 197(3) of Law No. 31/1990 do not establish a rule that a manager’s mandate is gratuitous, and that the general presumption of onerosity under Article 2010(1) second sentence of the Civil Code—extending the commercial mandate presumption—applies to the mandate of a limited liability company’s manager, because such a company is always a professional and the mandate is always given for acts of professional activity. On the procedural issue, the Court held that an incidental appeal directed exclusively against the grounds of a judgment is admissible under Article 472(1) read with Article 461(2) of the Code of Civil Procedure, since removing erroneous or prejudicial grounds itself constitutes a change of the first-instance judgment, and the appellate court erred both in rejecting it as unfounded and in contradicting its own reasoning by effectively replacing the challenged grounds. The Court rejected the appellant’s other grounds, including the challenge to the evidentiary ruling of 7 December 2017, and refused to examine a late-raised ground.

Keywords

AI generated
management remuneration civil dispute limited liability grounds for cassation evidentiary orders shareholder

Cited Legislation

AI generated
art. 197 alin. (3) C. civ
Legea nr. 31/1990, art. 77 alin. (1), art. 197 alin. (3)
art. 2010 alin. (1) C. civ
Potrivit dispoziţiilor art. 2010 alin. (1) C. civ., mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.
art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990
(1), raportat la art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 o regulă privitoare la caracterul gratuit al mandatului acestuia, aceste prevederi neputând echivala cu instituirea unei reguli derogatorii de la prevederile de drept comun referitoare la onerozitatea mandatului, cuprinse în art.
art. 472 alin. (1) C. proc. civ
Potrivit dispoziţiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ., intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.
art. 461 alin. (2) C. proc. civ
Prin apelul incident, formulat în baza art. 472 şi art. 461 alin. 2 C. proc. civ., pârâta a criticat exclusiv acele considerente ale primei instanţe care priveau incidenţa în cauză a prezumţiei de onerozitate a mandatului de administrator al reclamantului, rezultată din aplicarea greşită a art. 2010 C. civ.
art. 72 din Legea nr. 31/1990
A reţinut că sunt incidente în această privinţă prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990, conform cărora „obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege.”
art. 2010 C. civ
Reclamantul a susţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 2010 C. civ., conform cărora: ”(1) Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros.
art. 77 din Legea nr. 31/1990
Conform art. 77 din Legea nr. 31/1990 (aplicabil societăţilor cu răspundere limitată, conform art.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
Art. 497 teza I raportat la art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

Main ground for admitting the appellant's appeal and ordering a retrial due to misapplication of substantive law.

Art. 497 raportat la art. 488 alin. 1 pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ.

Main ground for admitting the respondent's incidental appeal and ordering a retrial due to procedural errors.

Art. 496 alin. 1 C. proc. civ.

Ground for dismissing the appeal against the interlocutory order as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

A. Societate cu răspundere limitată. Prezumţia caracterului oneros al mandatului administratorului

B. Apel incident declarat împotriva considerentelor hotărârii. Condiţii de admisibilitate

Cuprins pe materii : Drept comercial. Funcţionarea societăţilor

Index alfabetic : acţiune în pretenţii

mandat administrator

prezumţie de onerozitate

apel incident

considerentele hotărârii

Legea nr. 31/1990, art. 77 alin. (1), art. 197 alin. (3)

C. civ., art. 2010 alin. (1) teza a doua

A. Potrivit dispoziţiilor art. 2010 alin. (1) C. civ., mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros.

Regula instituită de art. 2010 alin. (1) teza a II-a C. civ., referitoare la prezumţia caracterului oneros al mandatului dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale, extinde prezumţia caracterului oneros al mandatului comercial, prevăzută de art. 374 alin. (2) C. com., conform căruia „mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit”, fiind aplicabilă indiferent dacă ambele părţi - mandantul şi mandatarul - sunt sau nu profesionişti.

Prin urmare, în condiţiile în care în actele constitutive/hotărârile adunării generale a asociaţilor nu s-a menţionat nimic cu privire la caracterul remunerat ori gratuit al mandatului administratorului, nu se poate deduce din art. 77 alin. (1), raportat la art. 197 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 o regulă privitoare la caracterul gratuit al mandatului acestuia, aceste prevederi neputând echivala cu instituirea unei reguli derogatorii de la prevederile de drept comun referitoare la onerozitatea mandatului, cuprinse în art. 2010 alin. (1) C. civ.

B. Potrivit dispoziţiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ., intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.

Este greşită reţinerea instanţei de apel că această instituţie procesuală este incompatibilă cu calea de atac declarată exclusiv împotriva considerentelor unei hotărâri, incompatibilitate ce ar rezulta din sintagma „cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe”.

Exigenţa referitoare la împrejurarea că cererea proprie a intimatului trebuie să „tindă la” schimbarea hotărârii primei instanţe rezidă în aceea că orice apel, indiferent de natura lui, respectiv fie cel îndreptat împotriva dispozitivului, fie cel ce vizează numai considerentele hotărârii tinde, în mod firesc, la schimbarea hotărârii atacate, altminteri apelul putând fi considerat lipsit de interes.

Dacă legiuitorul ar fi dorit să limiteze această cale de atac numai la schimbarea soluţiei cuprinse în dispozitiv ar fi prevăzut aceasta în mod expres; or, înlăturarea acelor considerente din hotărârea atacată care fie nu sunt în legătură cu judecata acelui proces, fie sunt greşite ori, după caz, cuprind constatări de fapt de natură a prejudicia partea, în sensul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., reprezintă, în sine, tot o schimbare a hotărârii primei instanţe, anume a considerentelor.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 900 din 18 aprilie 2019

Prin cererea înregistrată sub nr. x/30/2015 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. SRL şi C. SRL, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligate pârâtele la plata sumei de 725.000 Euro şi, respectiv, de 217,500 Euro, reprezentând remuneraţie administrator, sume ce i s-ar datora în temeiul prezumţiei de onerozitate a mandatului, prevăzut de art. 2010 alin. 1 C. civ. (Legea nr. 287/2009, cu modificările şi completările ulterioare) şi care urmează a fi cuantificate de către instanţă în condiţiile art. 2010 alin. 2 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 661/PI din 28 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş acţiunea a fost respinsă, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul A., cât şi apel incident, la considerente, pârâta D. SRL (fostă B. SRL), în nume propriu şi în calitate de succesor în drepturi al C. SRL, înregistrat la data de 22 iunie 2017 pe rolul Curţii de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă.

Prin decizia nr. 827 din 13 decembrie 2017 au fost respinse atât apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 661 din 28 martie 2017 a Tribunalului Timiş, cât şi apelul incident declarat de pârâtă împotriva considerentelor aceleiaşi hotărâri.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Timişoara a reţinut următoarele:

A constatat că prin Hotărârea asociatului unic al SC B. SRL nr. 2 din 23 ianuarie 2013 s-a decis ca reclamantul să fie numit administrator, împreună cu numitul E., al pârâtei B. SRL, fără ca prin această hotărâre să se stabilească vreo remuneraţie.

Prin Hotărârea Adunării Generale a SC C. SRL nr. 2 din 23 ianuarie 2013 s-a decis ca reclamantul să fie numit administrator, împreună cu numitul E., al pârâtei C. SRL, fără ca prin această hotărâre să se stabilească vreo remuneraţie.

Au fost întocmite actele constitutive modificatoare şi s-au efectuat cuvenitele menţiuni în Registrul comerţului, iar mandatele reclamantului de administrator al societăţilor pârâte au încetat la 12 iunie 2015, urmare a renunţării la mandate de către mandatar.

Litigiul de faţă poartă asupra pretenţiilor reclamantului de a fi remunerat pentru perioada de timp cât a fost administrator la cele două societăţi, în condiţiile în care nu s-a stabilit o remuneraţie nici la data numirii şi nici ulterior.

A reţinut că sunt incidente în această privinţă prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990, conform cărora „obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege.”

Contractul de mandat este reglementat de prevederile art. 2009 - art. 2071 noul C. civ. şi reprezintă dreptul comun, în raport cu normele speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990.

Reclamantul a susţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 2010 C. civ., conform cărora: ”(1) Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros. (2) Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remuneraţia mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate.”

Prima instanţă a reţinut incidenţa prevederilor art. 2010 C. civ. în prezenta cauză, respingând acţiunea pe motiv că pârâtele au reuşit să răstoarne prezumţia de onerozitate a mandatului de administrator al reclamantului şi să facă dovada că acesta a fost acordat cu titlu gratuit.

Instanţa de apel a apreciat că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 2010 C. civ., care reprezintă dreptul comun în materie de contract de mandat, ci prevederile speciale ale Legii nr. 31/1990. Astfel, raporturile juridice dintre administratori şi societate sunt guvernate de dispoziţiile Legii nr. 31/1990, care este lege specială faţă de Codul civil.

Relaţia dintre norma specială şi norma generală este guvernată de principiul specialia generalibus derogant, astfel că prevederile Legii nr. 31/1990 (care derogă de la norma generală) se aplică cu prioritate faţă de norma generală.

Conform art. 77 din Legea nr. 31/1990 (aplicabil societăţilor cu răspundere limitată, conform art. 197), „asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social pot alege unul sau mai mulţi administratori dintre ei, fixându-le puterile, durata însărcinării şi eventuala lor remuneraţie, afară numai dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel.”

Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 77 din Legea nr. 31/1990, în plan societar, prin decizia de desemnare a administratorilor se stabileşte şi eventuala remuneraţie a acestora, mandatul putând fi fie gratuit, fie oneros.

În prezenta cauză, nici Actul Constitutiv al SC B. SRL, actualizat la data de 21 iulie 2010, în vigoare la data numirii reclamantului ca administrator, nici Hotărârea Asociatului Unic al SC B. SRL din 23 ianuarie 2013 privind numirea reclamantului ca administrator, nici Actul Constitutiv al SC B. SRL actualizat la 19 februarie 2013 şi nici vreun act ulterior nu au prevăzut remunerarea acestei funcţii.

În ceea ce priveşte SC C. SRL, anterior anului 2010 actul constitutiv prevedea posibilitatea retribuirii lunare a administratorului, însă, printr-o hotărâre din septembrie 2010, asociaţii au eliminat posibilitatea remunerării administratorului. Asupra acestei decizii nu s-a revenit nici prin Hotărârea AGA SC C. SRL din data de 23 ianuarie 2013, prin care reclamantul a fost numit administrator, şi nici prin Actul constitutiv actualizat la 12 februarie 2013 în baza acestei hotărâri. De asemenea, nu a existat nici vreun act ulterior care să aprobe remunerarea administratorului.

Art. 72 din Legea nr. 31/1990, invocată de prima instanţă în considerentele hotărârii pronunţate, nu permite completarea legii speciale cu prevederile generale referitoare la mandat din Codul civil decât în situaţia în care legea specială nu conţine dispoziţii exprese derogatorii. Or, în speţă, art. 77 din Legea nr. 31/1990 instituie dispoziţii exprese derogatorii de la prevederile art. 2010 alin. (1) teza finală C. civ.

Curtea a reţinut că prima instanţă nu a încălcat prevederile art. 2010, art. 793 şi art. 218 alin. (3) C. civ., precum şi art. 55 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi nici prevederile referitoare la răspunderea ataşată funcţiei de administrator sau personalitatea juridică a D. SRL sau efectele acestora ori reţinerea existenţei grupului de societăţi.

Aşa cum s-a arătat mai sus, prevederile art. 2010 nu sunt aplicabile în cauză, având în vedere că sunt aplicabile prevederile speciale ale art. 77 din Legea nr. 31/1990.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 793 C. civ., aceste prevederi nu au fost invocate de reclamant în primă instanţă, acesta neinvestind instanţa cu stabilirea unei remuneraţii în calitate de administrator al bunurilor altuia; în plus, ele nici nu sunt aplicabile în cazul administratorilor de societăţi.

Astfel, conform prevederilor art. 792 alin. (3) C. civ., prevederile titlului V (Administrarea bunurilor altuia) „sunt aplicabile oricărei administrări a bunurilor altuia, cu excepţia cazului în care legea, actul constitutiv sau împrejurările concrete impun aplicarea unui alt regim juridic de administrare”, iar în cazul de faţă atât legea, cât şi actul constitutiv al D. SRL impun aplicarea regimului de administrare al societăţilor, reglementat de prevederile Legii nr. 31/1990.

Dispoziţiile art. 218 alin. (3) C. civ. şi cele ale art. 55 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 au fost respectate în cauză; în plus, nu există nici o încălcare a personalităţii juridice a D. SRL şi nici a efectelor personalităţii juridice ale D. SRL.

Reclamantul apelant a afirmat că prima instanţă, reţinând din declaraţia martorului F. că „puterile administratorilor erau limitate, iar competenţele acestora nu concordau cu competenţele legale ale administratorului”, ar fi încălcat prevederile art. 218 alin. (3) C. civ. şi pe cele ale art. 55 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Curtea a reţinut că art. 55 din Legea nr. 31/1990 nu prevede prohibiţia limitării puterilor conferite prin lege organelor statutare, ci prevede inopozabilitatea unor atare limitări faţă de terţi, în cazul în care aceste limitări ar fi fost publicate.

În ceea ce priveşte norma cuprinsă în art. 218 alin. (3) C. civ., aceasta fiind o normă generală care se suprapune peste sfera de reglementare a Legii nr. 31/1990, este inaplicabilă în baza principiului specialia generalibus derogant.

De asemenea, prima instanţă nu a încălcat în nici un fel personalitatea juridică a D. SRL sau efectele unei atari personalităţi. Instanţa a interpretat probatoriul administrat şi a constatat că reclamantul, în calitate de licenţiat în drept cu capacităţi juridice apreciate la nivel de societate, putea şi trebuia să ştie că mandatul care i se oferă este gratuit şi a acceptat mandatul gratuit. Această împrejurare nu invalidează actele D. SRL, care se bucură în continuare de personalitate juridică (cu toate efectele pe care legea le asociază acestei personalităţi juridice).

Dreptul român cunoaşte noţiunea de „grup de societăţi”, iar reclamantul nu a dorit să administreze nici o probă referitoare la funcţionarea internă a grupului sau la remunerarea administratorilor, el dorind să probeze nivelul de salarizare al diverselor persoane angajate pe alte funcţii, nu pe cea de administrator.

Prima instanţă nu a aplicat greşit prevederile referitoare la răspunderea ataşată funcţiei de administrator. Nu există nici o prevedere care să stabilească obligativitatea remunerării funcţiei de administrator pe considerentul că aceasta presupune o răspundere. Dimpotrivă, prevederile legale stabilesc întinderea sau circumstanţierea răspunderii în funcţie de caracterul remunerat sau neremunerat al funcţiei, fiind evident că în cazul funcţiei neremunerate răspunderea administratorului este atenuată, cum a fost şi cazul în speţă.

În plus, reclamantul, ca administrator, a fost descărcat de gestiune prin hotărârile anuale de aprobare a situaţiilor financiare ale D. SRL şi, de asemenea, şi prin hotărârile AGA prin care s-a luat act de demisia sa din funcţia de administrator.

În ceea ce priveşte motivele de netemeinicie, rezultate din pretinsa fundamentare a hotărârii primei instanţe pe un probatoriu vădit incomplet şi pe un probatoriu limitat greşit interpretat, Curtea, aşa cum s-a arătat mai sus, a constatat că probatoriul administrat a condus la reținerea de către prima instanţă a unei stări de fapt concordante cu probele administrate în cauză, neimpunându-se administrarea unor alte probe din care să rezulte situaţia financiară la nivelul pârâtelor sau remuneraţia altor persoane din cadrul acestora, în condiţiile în care aplicarea prevederilor art. 77 din Legea nr. 31/1990 face inutilă o asemenea probaţiune.

În ceea ce priveşte apelul incident declarat de pârâta D. SRL, Curtea constată că, potrivit art. 472 C. proc. civ., „intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe”.

În condiţiile în care prin decizie apelul declarat de reclamantul A. este respins, iar hotărârea primei instanţe a fost de respingere în totalitate a acţiunii reclamantului, apelul incident nu poate să ducă la schimbarea hotărârii primei instanţe, astfel că a fost respins.

Aşa fiind, neexistând motive de schimbare sau anulare a sentinţei apelate, în baza art. 480 C. proc. civ., Curtea a respins, ca nefondate, apelul declarat de reclamantul A. şi apelul incident declarat de pârâta D. SRL.

Împotriva acestei hotărâri, precum şi împotriva încheierii din 7 decembrie 2017, în termen legal a declarat recurs reclamantul A. şi recurs incident numai împotriva deciziei pârâta D. SRL Timişoara, căi de atac înregistrate la data de 2 martie 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

Reclamantul A. a criticat decizia pronunţată în apel sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, recurentul a susţinut că, contrar celor constatate de către instanţa de prim control judiciar, prevederile art. 77 nu derogă de la norma de drept comun, respectiv de la aplicarea art. 2010 C. civ.

Prevederile potrivit cărora „asociaţii pot decide remuneraţia administratorilor” sau „eventuala remuneraţie” nu înseamnă nicidecum că legea societăţilor derogă de la dreptul comun în materia contractului de mandat comercial. Textul Legii nr. 31/1990 ar fi trebuit să precizeze în mod expres că „în lipsă de stipulaţie expresă mandatul se presupune a fi gratuit”, dispoziţii care însă nu există. Or, o excepţie de la regulă nu poate fi niciodată presupusă, ci trebuie să fie clară şi explicită.

Dimpotrivă, art. 72 din Legea nr. 31/1990 republicată face trimitere la dispoziţiile referitoare la mandat, ceea ce întăreşte concluzia caracterului nederogatoriu al normelor din această materie.

Aşadar, recurentul a susţinut că administratorii societăţilor au fie o remuneraţie prevăzută expres prin contractul de administrare sau hotărârea AGA de numire, fie prin aceste acte remuneraţia este exclusă în mod explicit. Însă, în lipsa unor atare dispoziţii exprese se aplică norma juridică de drept comun, anume art. 2010 C. civ., aceasta fiind ipoteza în cauza de faţă.

În continuare, recurentul a invocat doctrina şi jurisprudenţa relevante în materia mandatului comercial, atât anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil, cât şi ulterioară acestui moment.

A mai relevat recurentul că şi interpretarea din perspectiva principiului echităţii susţine prezumţia caracterului oneros al mandatului, date fiind volumul de muncă şi complexitatea activităţilor mandatarului, precum şi răspunderea civilă sau penală, după caz, ce incumbă administratorului unei societăţi.

Din această perspectivă a apreciat că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile referitoare la răspunderea ataşată funcţiei de administrator.

Cât priveşte încheierea din 7 decembrie 2017, recurentul a criticat-o din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., arătând că dispoziţia de respingere a probelor este absolut nemotivată, ceea ce contravine atât dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., cât şi art. 6 din CEDO, interpretat prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Referitor la motivarea din considerentele deciziei atacate, potrivit căreia ceea ce se dorea a fi probat era nu nivelul remuneraţiei administratorilor, ci nivelul de salarizare al unor persoane angajate în baza unui contract de muncă sau contract de management, recurentul o apreciază ca fiind în contradicţie flagrantă cu susţinerile sale.

Astfel, instanţa de apel a ignorat că, la nivelul societăţilor pârâte, aceeaşi persoană deţinea, concomitent, atât funcţia de administrator, cât şi pe aceea de director general, în temeiul unui contract de muncă, sau, după caz, de manager, în baza unui contract de management. Însă, ceea ce este important este faptul că atribuţiile aferente oricăreia din aceste funcţii se suprapuneau, iar o astfel de practică este des întâlnită în activitatea corporaţiilor.

În sfârşit, recurentul a invocat nivelul de salarizare a administratorilor anteriori ai pârâtei, similitudinea atribuţiilor managerului şi administratorilor, astfel cum rezultă din înscrisurile şi depoziţiile martorilor, rolul administratorului de a pune în executare deciziile asociaţilor, ce a rămas neschimbat, de-a lungul timpului, în cadrul societăţilor pârâte şi relevanţa dovezilor ce i-au fost respinse de către instanţele de fond. În continuare a redat toate probele ce i-au fost respinse, atât de către instanţa de fond, cât şi de către cea de apel şi teza probatorie a fiecărei dovezi în parte, arătând că, în lipsa administrării unui probatoriu adecvat, instanţa de apel a încălcat art. 425 C. proc. civ., art. 6 CEDO, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

Pârâta D. SRL Timişoara a formulat recurs incident împotriva deciziei nr. 827/A din 13 decembrie 2017 a Curţii de Apel Timişoara, pe care a criticat-o sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Prin apelul incident, formulat în baza art. 472 şi art. 461 alin. 2 C. proc. civ., pârâta a criticat exclusiv acele considerente ale primei instanţe care priveau incidenţa în cauză a prezumţiei de onerozitate a mandatului de administrator al reclamantului, rezultată din aplicarea greşită a art. 2010 C. civ.

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 2010 C. civ., care reprezintă dreptul comun în materie de mandat, ci prevederile speciale ale Legii nr. 31/1990, derogatorii, respectiv art. 77.

Deşi instanţa a înlocuit, practic, considerentele greşite ale sentinţei atacate, totuşi, prin dispozitiv, a respins apelul declarat de către pârâtă.

Aşadar, există evidentă contradicţie între considerentele deciziei pronunţate în apel şi dispozitivul acesteia, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.

A mai relevat pârâta că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept procedural (art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.).

În dezvoltarea acestui motiv de casare a arătat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 472 alin. 1 C. proc. civ., interpretând noţiunea de schimbare a hotărârii ca referindu-se exclusiv la schimbarea dispozitivului sentinţei atacate. Or, nu există nici o incompatibilitate între apelul incident şi calea de atac ce vizează, exclusiv, considerentele unei hotărâri.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 201, art. 483 - 502 alin. 1, art. 488 pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

Atât reclamantul, cât şi pârâta au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă.

Potrivit art. 493 alin. 2-4 C. proc. civ., s-a întocmit raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 28 februarie 2019, recursurile au fost admise în principiu şi s-a fixat termen de judecată în fond a acestora, cu citarea părţilor, la 18 aprilie 2019, în condiţiile art. 493 alin. 7 C. proc. civ.

Recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 827 din 13 decembrie 2017 a Curţii de Apel Timişoara este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Instanţa constată întemeiate criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că au fost interpretate şi aplicate greşit normele de drept material incidente în cauză.

Astfel, reclamantul a învestit instanţa cu o cerere de obligare a celor două societăţi pârâte la plata remuneraţiei ce i se cuvine pentru exercitarea mandatului de administrator al pârâtelor în perioada 23 ianuarie 2013 - 12 iunie 2015. Prin ipoteză, nici prin hotărârile adunărilor generale ale societăţilor de numire a administratorului neasociat şi nici prin actele constitutive ale societăţilor nu i s-a stabilit expres nicio remuneraţie, însă, pe de altă parte, nici nu s-a prevăzut că mandatele sunt cu titlu gratuit.

În condiţiile în care în actele constitutive/hotărârile adunării generale a asociaţilor nu s-a menţionat nimic cu privire la caracterul remunerat ori gratuit al mandatului administratorului, instanţa de fond a aplicat prezumţia de onerozitate a mandatului dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale, instituită de art. 2010 alin. 1 teza a II-a C. civ.

Instanţa de fond, reţinând că reclamantul a dovedit faptul vecin şi conex pe care se întemeiază prezumţia de onerozitate a mandatului său, anume exercitarea activităţii de administrator al celor două societăţi o anumită perioadă de timp, în condiţiile art. 328 alin. 1 C. proc. civ., a constatat că partea adversă trebuie să răstoarne această prezumţie. În acest context, soluţia tribunalului, de respingere a acţiunii referitoare la plata remuneraţiei, s-a întemeiat pe faptul că societăţile pârâte au reuşit să înlăture prezumţia legală prin proba contrară, potrivit art. 328 alin. 2 C. proc. civ.

În schimb, instanţa de apel, însuşindu-şi punctul de vedere exprimat de către societatea pârâtă, a apreciat că prevederile art. 77 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, aplicabile şi societăţilor cu răspundere limitată, conform art. 197 din acelaşi act normativ, derogă de la prevederile art. 2010 alin. 1 teza a II-a C. civ. şi, ca atare, este înlăturată aplicarea celor din urmă la dreptul societar.

O atare interpretare a dispoziţiilor art. 77 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 republicată este, însă, eronată. Precizarea din cuprinsul său referitoare la „eventuala [….] remuneraţie” nu arată altceva decât faptul că asociaţii, odată cu numirea administratorului, au dreptul de a stabili, în virtutea libertăţii de a contracta, fie că mandatul acestuia va fi cu titlu gratuit, fie că administratorul va fi remunerat cu o anumită sumă de bani. Altfel spus, intenţia legiuitorului a fost aceea de a arăta că mandatul administratorului societăţii cu răspundere limitată nu este în mod obligatoriu nici remunerat, nici cu titlu gratuit. O atare dispoziţie nu poate echivala cu instituirea unei reguli derogatorii de la prevederile de drept comun referitoare la onerozitatea mandatului, cuprinse în art. 2010 alin. 1 C. civ. Prin urmare, contrar celor reţinute de instanţa de apel, din art. 77 alin. 1 raportat la art. 197 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată nu se poate deduce o regulă privitoare la caracterul gratuit al mandatului administratorului societăţii cu răspundere limitată.

Aşa cum corect se arată prin motivele de recurs, regula instituită de art. 2010 alin. 1 teza a II-a noul C. civ., referitoare la prezumţia caracterului oneros al mandatului dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale, extinde prezumţia caracterului oneros al mandatului comercial, prevăzută de art. 374 alin. 2 C. com. („mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit”), fiind aplicabilă indiferent dacă ambele părţi - mandantul şi mandatarul - sunt sau nu profesionişti.

Noţiunea de „acte de exercitare a unei activităţi profesionale” este cea care rezultă din prevederile art. 3 alin. 2 şi 3 C. civ., referitoare la exploatarea unei întreprinderi, înglobând noţiunea de întreprindere comercială din vechiul Cod comercial.

În acest context, se constată că mandatul administratorului unei societăţi cu răspundere limitată este guvernat atât de dispoziţiile din Codul civil referitoare la contractul de mandat, cât şi de dispoziţiile Legii nr. 31/1990 republicată (art. 72 din acest act normativ).

În conţinutul acestui mandat intră atât atribuţia de gestiune internă a afacerilor societăţii (art. 70 alin. 1 din Legea nr. 31/1990), cât şi atribuţia de reprezentare legală a societăţii [art. 7 lit. e), art. 75 raportat la art. 197 alin. 3 din acelaşi act normativ]. Fiind vorba de o formă specială a contractului de mandat cu reprezentare, este evident că administratorul unei societăţi cu răspundere limitată săvârşeşte şi asigură exploatarea unei întreprinderi în numele şi pe seama societăţii, în sensul prevederilor art. 3 alin. 3 C. civ. Aşadar, recurentului-reclamant din prezenta cauză îi era pe deplin aplicabilă prezumţia de onerozitate a mandatului exercitat, de administrator a două societăţi cu răspundere limitată, câtă vreme o astfel de societate este întotdeauna un profesionist în accepţiunea Codului civil, deoarece exploatează o întreprindere, iar mandatul administratorului este întotdeauna dat pentru exercitarea unei activităţi profesionale, aceea specifică obiectului de activitate al societăţii.

Faţă de cele mai sus arătate, constată întemeiate criticile subscrise motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., întrucât, în adevăr, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 77 alin. 1 raportat la art. 197 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 republicată, precum şi a dispoziţiilor art. 2010 alin. 1 teza a II-a C. civ., considerând inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii aceste din urmă prevederi legale, pe considerentul existenţei unei reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Cât priveşte criticile încadrate de reclamant în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 şi pct. 6, constată că acestea vizează, în principal, încheierea din 7 decembrie 2017 a Curţii de Apel Timişoara şi numai tangenţial decizia recurată. În concret, reclamantul a relevat caracterul contradictoriu şi „fals” al considerentelor deciziei pronunţate de instanţa de apel referitoare la lipsa de utilitate a probelor solicitate a fi administrate în această fază procesuală. Constată însă că toate susţinerile recurentului-reclamant referitoare la caracterul util al unor probe, în raport de împrejurările de fapt ce se doreau a fi stabilite, relevate pe larg în cererea de recurs, sunt critici de netemeinicie, şi nu de nelegalitate şi nu pot fi analizate în cadrul căii de atac a recursului.

Critica subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., potrivit căreia încheierea de şedinţă din 7 decembrie 2017, prin care s-au respins probele solicitate de apelantul-reclamant, ar fi complet nemotivată nu poate fi primită. Este adevărat că, potrivit art. 479 alin. 2 C. proc. civ., instanţa de apel poate dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea de probe noi, dar numai „în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei”. Este adevărat, de asemenea, că potrivit art. 258 C. proc. civ., instanţa se pronunţă asupra admisibilităţii probelor printr-o încheiere motivată. Însă motivarea instanţei de apel, potrivit căreia nu se impune completarea probatoriului, fiind suficient cel administrat de către instanţa de fond, corespunde exigenţelor art. 258 alin. 1 C. proc. civ. În concret, în raport de prevederile art. 258 alin. 1 coroborat cu art. 255 alin. 1, instanţa de apel a motivat soluţia de respingere a probelor pe lipsa de concludenţă a acestora. Or, este atributul exclusiv al instanţelor de fond să stabilească aptitudinea unei probe de a conduce sau nu la soluţionarea procesului în condiţiile în care la judecata fondului s-a administrat un probatoriu vast şi complex.

În sfârşit, încheierea prin care instanţa de apel a respins cererea de probatorii formulată de reclamantul-apelant a fost criticată şi sub aspectul încălcării normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.). Însă, în concret, reclamantul nu invocă încălcarea nici unei norme procesuale referitoare la legalitatea probei, la modalitatea de administrare a acesteia ş.a.m.d., ci se referă tot la pertinenţa şi concludenţa probelor ce i-au fost respinse, arătând faptele care ar fi trebuit să fie demonstrate, în sprijinul pretenţiilor sale. Or, aşa cum s-a mai arătat în precedent, această critică nu poate fi primită pe calea recursului, cale extraordinară de atac limitată la examinarea conformităţii deciziei pronunţate în apel şi a încheierilor premergătoare acesteia cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. 3 C. proc. civ. Este adevărat că soluţia instanţei de apel, în ce priveşte concludenţa unor probe, ar fi putut avea în vedere nu numai caracterul suficient al probatoriului administrat la fond în raport de amplitudinea faptelor ce formează obiectul probaţiunii, ci şi opinia instanţei asupra normelor de drept material aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, opinie, în adevăr, eronată, aşa cum s-a arătat în considerentele anterioare. Însă, în rejudecare, instanţa de apel, dat fiind caracterul devolutiv al acestei căi de atac, având prefigurat cadrul normativ aplicabil raportului juridic dedus judecăţii, în raport de dezlegările obligatorii ale instanţei de recurs, potrivit art. 501 alin. 1 C. proc. civ., are libertatea deplină a aprecia cu privire la necesitatea administrării unor probe noi. Avem în vedere faptul că stabilirea stării de fapt este de atributul exclusiv al instanţelor de fond.

În fine, după expirarea termenului prevăzut de lege pentru depunerea motivelor de recurs, recurentul a invocat un nou motiv de casare, anume încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 481 C. proc. civ., în sensul înrăutăţirii situaţiei reclamantului-apelant în propria cale de atac. Constată, în primul rând, că titularul recursului nu mai poate invoca noi motive de casare după împlinirea termenului defipt de dispoziţiile art. 487 alin. 1 C. proc. civ., sancţiunea fiind cea prevăzută de dispoziţiile art. 489 alin. 1 C. proc. civ.

În al doilea rând, instanţa de recurs, în baza rolului activ, nu a înţeles să îşi însuşească, din oficiu, un motiv de ordine publică formulat peste termen, pentru a fi aplicabile prevederile alin. (3) al art. 489 C. proc. civ. Deşi este de prisos a continua raţionamentul pentru care această critică nu poate fi analizată, se impune a preciza că instanţa de apel, pentru a păstra soluţia de respingere a acţiunii în plata remuneraţiei administratorului, dar pentru alte considerente decât cele reţinute de către judecătorul fondului, a fost învestită nu numai cu calea de atac promovată de reclamant, ci şi cu apelul incident la considerente formulat de partea adversă. Însă, asupra acestui din urmă aspect vom reveni în cuprinsul hotărârii de faţă, cu prilejul analizării recursului declarat de societatea pârâtă.

Faţă de cele ce preced, potrivit art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamant împotriva încheierii de şedinţă din 7 decembrie 2017, ca nefondat.

Totodată, potrivit art. 497 teza I raportat la art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., a constatat că recursul declarat de aceeaşi parte împotriva deciziei nr. 827 din 13 decembrie 2017 a Curţii de Apel Timişoara este fondat, fiind admis, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În ce priveşte recursul declarat de pârâta D. SRL împotriva aceleiaşi decizii a constatat că este întemeiat, pentru considerentele ce succed.

Reţine că sunt fondate criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a făcut, în adevăr, o greşită aplicare a prevederilor art. 472 alin. 1 C. proc. civ., raportat la art. 461 alin. 2 C. proc. civ.

Astfel, prima instanţă a reţinut că intimata-pârâtă a formulat un apel incident şi că această instituţie procesuală este incompatibilă cu calea de atac declarată exclusiv împotriva considerentelor unei hotărâri, incompatibilitate ce ar rezulta din sintagma „cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe”.

Or, condiţiile de exercitare a apelului incident sunt doar cele prevăzute de art. 472 alin. 1 C. proc. civ., anume că această cale de atac se poate face numai de către intimat şi numai în condiţiile existenţei unui apel principal formulat de partea potrivnică, toate aceste condiţii fiind întrunite în cauză. Exigenţa referitoare la împrejurarea că cererea proprie a intimatului trebuie să „tindă la” schimbarea hotărârii primei instanţe rezidă în aceea că orice apel, indiferent de natura lui, respectiv fie cel îndreptat împotriva dispozitivului, fie cel ce vizează numai considerentele hotărârii tinde, în mod firesc, la schimbarea hotărârii atacate. Altminteri, apelul ar putea fi considerat lipsit de interes.

Însă, dacă legiuitorul ar fi dorit să limiteze această cale de atac numai la schimbarea soluţiei cuprinse în dispozitiv ar fi prevăzut aceasta în mod expres. Or, înlăturarea acelor considerente din hotărârea atacată care fie nu sunt în legătură cu judecata acelui proces, fie sunt greşite ori, după caz, cuprind constatări de fapt de natură a prejudicia partea, în sensul art. 461 alin. 2 C. proc. civ., reprezintă, în sine, tot o schimbare a hotărârii primei instanţe, anume a considerentelor.

De altfel, există şi contradicţie între considerentele şi dispozitivul deciziei recurate sub două aspecte. Astfel, pe de o parte, din considerente rezultă că apelul incident declarat exclusiv împotriva considerentelor este o cale de atac neprevăzută de lege, iar, pe de altă parte, apelul declarat de către pârâtă a fost respins ca nefondat, şi nu ca inadmisibil. Totodată, deşi respinge calea de atac declarată de către pârâtă, totuşi, instanţa de apel înlătură considerentele instanţei de fond, referitoare la incidenţa în cauză a prezumţiei de onerozitate a mandatului de administrator al reclamantului, însuşindu-şi punctul de vedere al pârâtei, al inaplicabilităţii prevederilor art. 2010 alin. 1 C. civ. Ca atare, este evidentă contradicţie între considerentele deciziei, care schimbă motivarea primei instanţe şi îşi însuşeşte considerentele apelului incident (de altfel, eronate) şi soluţia din dispozitiv, de respingere a acestei căi de atac.

Aşa fiind, potrivit art. 497 raportat la art. 488 alin. 1 pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte a admis şi recursul declarat de către pârâtă şi a casat decizia atacată, trimiţând cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel.