Admissibility of civil revision based on documents declared false in criminal proceeding and non-applicability of nemo auditur propriam turpitudinem allegans to corporate entity

Revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 teza a doua din Codul de procedură civilă din 1865. Admisibilitate

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic : revizuire

hotărâre penală

C. proc. civ. din 1865, art. 322 pct. 4 teza a doua

Dispoziţiile art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ. prevăd că revizuirea unei hotărâri definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul se poate cere „dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății”.

În cazul în care prin hotărâre penală definitivă s-a antrenat răspunderea penală pentru săvârșirea infracțiunii de fals doar a directorului societății revizuente, nu și răspunderea penală a acestui din urmă subiect de drept, nu i se poate opune revizuentei finele de neprimire decurgând din principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, întrucât aceasta ar echivala cu lipsirea de efecte a hotărârii penale sub aspectul laturii civile.

În aceste condiţii, este corectă soluţia instanţei, de admitere a cererii de revizuire, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute la art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 285 din 13 februarie 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă la 5 august 2014 sub nr. x/3/2014, revizuenta SC A. SA, în contradictoriu cu intimata SC B. SRL, a solicitat revizuirea sentinţei civile nr. 5401 din 25 septembrie 2000, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială în dosarul nr. x/2000, în sensul schimbării în tot a sentinţei atacate, cu consecinţa respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulate de către SC B. SRL, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 322 pct. 4, coroborat cu art. 324 alin. 1 pct. 3 C. proc. civ. din 1865 şi cu art. 12 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 133/1999.

La termenul din 16 septembrie 2014, revizuenta a depus la dosar la dosar o cerere modificatoare a cadrului procesual pasiv al cererii de revizuire, prin care a precizat că înţelege să se judece şi în contradictoriu cu C., în calitate de asociat unic şi administrator al societăţii SC B. SRL.

Intimata C. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a solicitat respingerea cererii de revizuire.

Prin sentinţa civilă nr. 2686 din 18 mai 2015, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis excepţia tardivităţii formulării cererii de revizuire şi a respins ca tardivă cererea de revizuire formulată de revizuenta SC A. SA, în contradictoriu cu intimatele SC B. SRL şi C.

Împotriva acestei decizii a declarat apel revizuenta SC A. SA, prin care a solicitat admiterea apelului, anularea sentinţei apelate şi respingerea excepţiei tardivităţii formulării cererii de revizuire ca neîntemeiată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, precum şi obligarea intimatei C. la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 770 din 6 mai 2016, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de apelanta SC A. SA împotriva sentinţei civile nr. 2686 din 18 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2014, în contradictoriu cu intimatele SC B. SRL şi C.; a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta C., care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 2096 din 13 decembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă sub acelaşi număr unic de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 2340 din 13 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a admis cererea de revizuire şi a schimbat în tot sentinţa civilă nr. 5401 din 25 septembrie 2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială în dosarul nr. x/2000, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată şi a obligat-o pe intimată la plata către revizuentă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.458,17 lei.

În motivarea acestei sentinţe, s-au reţinut următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ. din 1865, revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare se poate cere în cazul în care hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii.

Prima instanţă a constatat că prin sentinţa civilă nr. 5401 din 25 septembrie 2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială în dosarul nr. x/2000 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta SC B. SRL în contradictoriu cu pârâta SC D. SA (în prezent SC A. SA) şi a fost obligată pârâta la încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare a activului „Vila Y”.

Prima instanţă a reţinut că în cauză au fost indicate drept înscrisuri declarate false prin sentinţa penală nr. 2076 din 9 octombrie 2006, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/299/2005, determinante pentru pronunțarea hotărârii atacate cu revizuire, următoarele: art. 17 din decizia nr. 17 din 28 septembrie 1999 a Consiliului de Administraţie al A. SA, prin care s-a decis încheierea contractului de asociere în participaţiune cu SC B. SRL şi art. 7 din Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor A. SA din 21 octombrie 1999, prin care s-a aprobat perfectarea contractului de asociere în participaţiune cu SC B. SRL şi contractul de asociere în participaţiune nr. 198/1999.

Aşa cum se menţionează în sentinţa penală, contractul de asociere în participaţiune este rezultatul direct al falsificării celor consemnate în procesul-verbal al şedinţei Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor A. SA din 21 octombrie 1999, în scopul aprobării şi întocmirii contractului.

Prima instanţă a reţinut că din considerentele sentinţei penale rezultă că au fost declarate false hotărârile organelor de conducere ale societăţii revizuente, emise în baza proceselor-verbale respective.

În privinţa contractelor de asociere în participaţiune, inclusiv contractul nr. 198/1999, încheiat cu SC B. SRL, s-a reţinut că se impune anularea acestora pentru două motive: în temeiul art. 348 C. proc. pen., deoarece sunt rezultatul direct al falsificării celor consemnate în procesele-verbale ale ședințelor C.A. şi A.G.A., în sensul aprobării lor şi al întocmirii hotărârilor A.G.A. şi C.A. în acelaşi scop şi în temeiul art. 12 din Legea nr. 133/1999, deoarece încheierea contractelor s-a întemeiat pe o cauză ilicită.

Aşadar, contractul de asociere în participaţiune a fost anulat pentru că instanţa penală a reţinut că faptele inculpatului se circumscriu infracţiunilor de fals intelectual şi uz de fals, iar respectivul contract a fost consecinţa directă a activităţii infracţionale.

Cu privire la fondul cauzei, prima instanţă a constatat că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia comercială la 7 septembrie 2000 sub nr. x/2000, reclamanta SC B. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC D. SA (în prezent SC A. SA) la încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare a activului „Vila Y”.

În temeiul dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 133/1999 şi a contractului de asociere în participaţiune nr. 198/1999, Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat-o pe pârâtă la încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare a activului „Vila Y”.

Întrucât contractul de asociere în participaţiune nr. 198/1999 a fost desfiinţat prin sentinţa penală nr. 2076 din 9 octombrie 2006, prima instanţă a constatat incidenţa în cauză a motivului de revizuire prevăzut la art. 322 pct. 4 C. proc. civ. din 1865.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel C., prin care a solicitat admiterea apelului şi modificarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de revizuire, iar, în subsidiar, cenzurarea cheltuielilor de judecată acordate prin sentinţa apelată.

Prin decizia civilă nr. 1792 A din 23 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă a respins apelul declarat de apelanta C. împotriva sentinţei civile nr. 2340 din 13 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2014 ca nefondat.

În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a constatat că sentinţa apelată a fost pronunţată prin raportare directă la dispoziţiile contractului de asociere nr. 198/1999, temeiul juridic al acţiunii fiind reprezentat de art. 12 din Legea nr. 133/1999.

S-a arătat că, potrivit dispozitivului sentinţei penale nr. 2076 din 8 octombrie 2006, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/299/2005, pe lângă cauza de nulitate determinată de încălcarea prevederilor art. 12 din Legea nr. 133/1999, în privinţa contractului de asociere în participaţiune nr. 198/1999 încheiat cu B. SRL, instanţa penală a reţinut că acest contract este consecinţa directă sau chiar una din modalităţile de realizare a activităţii infracţionale a inculpatului E.

Atât timp cât contractul de asociere nr. 198/1999 a fost anulat prin sentința penală nr. 2076 din 09 octombrie 2006, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/299/2005, iar acesta a reprezentat motivul determinant pentru pronunțarea sentinței civile nr. 5401 din 25 septembrie 2000, curtea de apel a constatat că în mod judicios tribunalul a admis cererea de revizuire, fiind îndeplinite în mod cumulativ cerințele impuse în mod imperativ de dispoziţiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ.

Totodată, instanţa de apel nu a reţinut susținerile revizuentei, în sensul că prin hotărârea nr. 2340 din 13 iunie 2017 se obține o dublă reparație pentru aceeași faptă, în condițiile în care nu există echivalență între daunele acordate părților civile în cadrul procesului penal și anularea produsului, rezultatului infracțiunii.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea cauzei în primă instanță, curtea de apel a apreciat că, raportat la valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, la complexitatea cauzei deduse judecății, dar și la modalitatea concretă de soluționare a acesteia și la activitatea efectivă a apărătorilor pe parcursul procesului civil, atât în etapa premergătoare cercetării judecătorești, dar și în faza de judecată, apreciază că onorariul avocațial în cuantum de 4458,17 lei este justificat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs C., prin care a solicitat admiterea căii de atac şi desfiinţarea hotărârii pronunţate în apel.

În drept, recurenta a invocat motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

Recurenta consideră că decizia atacată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, pentru următoarele motive:

Cu toate că în cuprinsul hotărârii atacate sunt redate aproape în integralitate susţinerile cu privire la netemeinicia hotărârii pronunţate în fond, recurenta consideră că, atunci când motivează respingerea apelului, instanţa se rezumă la reluarea aceloraşi constatări făcute de către judecătorul fondului, fără să analizeze în vreun fel apărările invocate.

Susţine că singura motivare a deciziei recurate se rezumă la o singură frază, respectiv: „Curtea nu poate reţine susţinerile revizuentei, în sensul că prin hotărârea nr. 2340/13.06.2017 se obţine o dublă reparaţie pentru aceeaşi faptă, în condiţiile în care nu există echivalenţă între daunele acordate părţilor civile în cadrul procesului penal şi anularea produsului, rezultatului infracţiunii”, analizând aspecte pe care nici nu le-a invocat în cererea de apel.

Cu alte cuvinte, arată că nu a fost invocată „dubla reparaţie pentru aceeaşi faptă", întrucât excede obiectului prezentului dosar, cererea de revizuire având un caracter nepatrimonial, iar obiectul cererii de chemare în judecată a fost „obligaţie de a face”. O eventuală dublă reparaţie sau îmbogăţire fără just titlu poate fi antamată în cadrul unui dosar viitor de anulare a vânzării activului, nu în cadrul revizuirii.

Recurenta apreciază că instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire inadmisibilitatea cererii de revizuire motivată de culpa revizuentei în declararea ca fals a înscrisului ce a stat la baza pronunţării hotărârii revizuite.

În opinia recurentei, revizuenta SC A. SA poartă, alături de fostul său director general, E., condamnat definitiv, culpa pentru falsificarea înscrisului definitoriu. Această susţinere este întemeiată pe poziţia de parte responsabilă civilmente pe care revizuenta a avut-o în cadrul dosarului penal, datorată calităţii sale de comitent al prepusului inculpat. Astfel, arată că instanţa penală a avut în vedere principiul de drept civil al răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, întrucât inculpatul avea calitatea de director general al acesteia la momentul comiterii faptelor penale ce au dus la declararea drept „false” a înscrisurilor ce au stat la baza pronunţării hotărârii revizuite.

Consideră inacceptabil şi ilicit faptul că persoana culpabilă de declararea ca „fals” a înscrisului să beneficieze de culpa sa prin formularea cererii de revizuire, reprezentând, de fapt, o prevalare de proprie turpitudine, care ar fi trebuit să ducă la respingerea căii de atac de retractare. Mai mult, admiţându-se cererea de revizuire formulată de persoana care răspunde pentru falsificarea înscrisurilor ce au stat la baza pronunţării hotărârii se deturnează scopul pentru care a fost creată însăşi instituţia revizuirii.

O altă critică priveşte respingerea cererii recurentei de diminuare a cheltuielilor de judecată acordate revizuentei cu ocazia rejudecării fondului, respectiv suma de 4.458 de lei.

Susţine că aspectele reţinute de instanţa de apel sunt eronate, deoarece valoarea obiectului cererii nu poate avea relevanţă, întrucât cererea de revizuire nu are caracter patrimonial, ci tinde spre anularea unei hotărâri privind o obligaţie de „a face”, nu de „a da”, complexitatea cauzei a fost foarte scăzută, drept dovadă fiind motivarea ce s-a limitat doar la a constata existenţa unui înscris definitoriu declarat fals, urmată de admiterea cererii, iar activitatea relevantă a apărătorilor este cea desfăşurată la singurul termen de judecată a fondului, respectiv termenul din 06 iunie 2017. Pentru restul activităţilor desfăşurate de apărătorii revizuentei au fost acordate în mod definitiv alte cheltuieli de judecată. Având în vedere că pentru tot ciclul procesual anterior (fond-apel-recurs) au fost acordate cheltuieli în cuantum de 3.831 de lei, recurenta consideră exagerate şi nejustificate cheltuielile de aproximativ 4.500 de lei acordate pentru un singur termen de judecată de către judecătorul fondului în al doilea ciclu procesual.

Intimata SC A. SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, aceasta susținând în esență că instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la inadmisibilitatea cererii de revizuire motivată de culpa revizuentei în declararea ca fals a înscrisului ce a stat la baza pronunţării hotărârii revizuite, după cum s-a folosit de argumente care nu au fost deduse judecății în apel, motiv pentru care decizia instanței de apel este nelegală.

Sub aspectul relevat de recurentă se cuvin precizate în prealabil două aspecte:

Primul dintre acestea vizează faptul că recurenta-intimată, deși invocă expres motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu indică în concret norma de drept încălcată sau greșit aplicată de instanța de prim control judiciar. În acest context, ținând seama de temeiurile învestirii instanței de revizuire și de parte a criticilor dezvoltate în recursul de față, critica se va analiza prin trimitere la modul în care instanța de apel a urmărit și aplicat dispozițiile art. 274 și pe cele ale art. 322 pct. 4 C. proc. civ., celelalte dispoziții legale și principii generale, în limitele în care a fost criticată hotărârea primei instanțe.

Al doilea aspect care se cuvine remarcat este legat de faptul că recurenta-intimată a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la o critică esențială dezvoltată în apel, după cum a folosit în argumentarea soluției pronunțate considerente străine de criticile din apel, toată această critică fiind apreciată de instanța supremă ca fiind circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în ipotezele prevăzute în prima și a treia teză a textului legal citat, calificarea fiind făcută în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. 3 C. proc. civ.

Examinând motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în contextul expus în precedent, Înalta Curte a apreciat că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ. prevăd că revizuirea unei hotărâri definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul se poate cere „dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății”.

Se constată în acest context că instanța de apel a examinat hotărârea primei instanțe prin prisma îndeplinirii tuturor condițiilor de admisibilitate prevăzute de cazul de revizuire invocat de parte și, în raport cu probatoriul administrat, a reținut sintetic, dar judicios, că instanţa de revizuire a făcut în mod corect aplicarea acestui articol la cazul dedus judecăţii.

Sub acest aspect, complinind motivarea instanței de apel și răspunzând și criticii întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța supremă constată că instanța de apel a reținut în antepenultimul paragraf al considerentelor un argument legat de inexistența în cauză a unei duble reparații, deși acesta nu se regăsește în memoriul de apel. Această împrejurare, însă, nu este de natură a invalida raționamentul fundamental bazat pe întrunirea condițiilor de admisibilitate impuse de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., constituind doar un argument suplimentar, fără pondere semnificativă în economia silogismului juridic.

În examinarea aceleiași critici, instanța supremă apreciază că în cauză nu i se poate opune revizuentei finele de neprimire decurgând din principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, câtă vreme prin hotărârea penală definitivă s-a antrenat răspunderea penală pentru săvârșirea infracțiunii de fals doar a directorului societății revizuente, nu și răspunderea penală a acestui din urmă subiect de drept, care este și titular al revizuirii în cauza de față.

A da eficiență susținerilor recurentei-intimate echivalează cu lipsirea de efecte a hotărârii penale sub aspectul laturii civile. Contrar susținerilor recurentei, decizia penală are efecte depline asupra raporturilor juridice dintre părți, respectiv asupra actelor încheiate prin vicierea voinței societare, deoarece decizia penală, ca instrument de realizare a scopului legii penale, are puterea de a restabili legalitatea raporturilor juridice de drept privat încălcate prin săvârșirea infracțiunilor.

În aceste condiţii, se impune concluzia că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute la art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ. din 1865, motiv pentru care Înalta Curte a înlăturat criticile recurentei referitoare la inadmisibilitatea revizuirii.

Nu poate fi primită nici critica recurentei potrivit căreia în mod nelegal instanţa de apel a menţinut cuantumul cheltuielilor de judecată acordate revizuentei cu ocazia rejudecării fondului, critică subsumată dispozițiilor art. 304 pct. 9, raportat la art. 274 C. proc. civ.

Astfel, în această etapă procesuală nu se poate da eficiență solicitării recurentei-intimate de diminuare a cuantumului sumei acordate cu acest titlu, întrucât pot face obiectul căii de atac a recursului doar criticile de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Critica menţionată nu poate fi subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dat fiind caracterul normei legale a cărei aplicare s-a solicitat a se face prin recurs, respectiv art. 274 alin. 3 C. proc. civ. Norma menţionată este una cu caracter supletiv, ce nu poate fi încadrată în cazul de nelegalitate invocat, iar susținerea despre greșita aplicare a acesteia constituindu-se, eventual, într-o critică de netemeinicie, care vizează aspecte de apreciere factuală și care, în raport de actuala configuraţie a căii de atac a recursului, nu mai poate constitui obiect de analiză în calea de atac dedusă judecăţii.

Pentru toate aceste considerente, apreciind că în speță nu se verifică existența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte a respins, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a din același Cod, recursul ca nefondat.