Port operator civil liability: insufficient motivation for conflicting expert reports and failure to delineate res judicata limits on illegal occupancy

Recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă. Condiţii de admisibilitate

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic : acţiune în răspundere civilă delictuală

beneficiu nerealizat

expertiză

C. proc. civ., art. 337, art. 338, art. 425 alin. (1) lit. b), art. 488 alin. (1) pct. 6

C. civ., art. 1357, art. 1385

O.G. nr. 22/1999, art. 19 alin. (1) lit. b) pct. 2, art. 31, art. 34, art. 35,

art. 36, art. 44 alin. (1)

Expertiza este un mijloc de probă lăsat la libera apreciere a instanţelor de fond, iar concluziile formulate de experţi cu privire la împrejurările de fapt ce au format obiectul investigaţiei lor nu sunt obligatorii pentru instanţă. Însă, în condiţiile în care instanţa de apel avea de analizat concluziile a două rapoarte de expertiză contabilă, între care existau discrepanţe foarte mari, în opera de valorizare de către judecător a constatărilor de fapt ale specialiştilor, acesta nu putea să îşi însuşească decât motivat una din cele două lucrări.

Astfel, în condiţiile în care prin cele două rapoarte se încerca a se cuantifica beneficiul nerealizat de către reclamantă, alegerea uneia dintre lucrările de specialitate nu se putea întemeia decât pe conţinutul concret al acestora, în măsura în care una dintre aceste lucrări se corobora cu restul materialului probator administrat în cauză.

Deşi antrenarea răspunderii civile delictuale presupune certitudinea prejudiciului, atât cu privire la existenţa sa, cât şi cu privire la posibilitatea de evaluare (art. 1357, art. 1385 C. civ.), instanţa de apel, nemotivând în nici un fel de ce a preferat o expertiză contabilă alteia, a abdicat, practic, de la obligaţia ce îi incumba de a analiza acele elemente de fapt ce conturează mecanismul de producere a prejudiciului şi, în ultimă instanţă, certitudinea pagubei ce se cere a fi reparată, fiind atrasă, în această situaţie, incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 4883 din 15 noiembrie 2018

Prin cererea înregistrată sub nr. x/88/2014 pe rolul Tribunalului Tulcea reclamanta SC A. SRL Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta B. SA Galaţi, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 385.032,59 lei, cu titlu de daune interese, reprezentând chirii achitate către Compania Naţională Administraţia Porturilor Dunării Maritime SA Galaţi, în cuantum de 378.828,59 lei, pentru intervalul iunie 2012 - 31 decembrie 2013, precum şi impozit plătit către UAT Oraş X, în sumă de 6204 lei, pentru anii fiscali 2012 - 2013, plus dobânda legală aferentă.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.600.000 RON, cu titlu de beneficiu nerealizat pentru perioada iulie 2012 - decembrie 2013 (evaluat provizoriu), precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1925 din 3 noiembrie 2015, Tribunalul Tulcea a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţie invocată de pârâta B. SA Galaţi.

A admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 378.828,59 lei, reprezentând chirii plătite de reclamantă către SC Administraţia Porturilor Dunării Maritime SA Galaţi şi a sumei de 6204 lei, impozit achitat de reclamantă către UAT X, plus dobânda legală de la data plăţii fiecărei sume şi până la data achitării efective de către pârâtă a despăgubirilor.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.622.034,8 lei, reprezentând beneficiu nerealizat în perioada 1 iulie 2012 - 31 decembrie 2013.

A obligat reclamanta să plătească o diferenţă de taxă de timbru, în cuantum de 3593 lei, în contul special prevăzut de art. 40 din O.U.G. nr. 80/2013.

De asemenea, a obligat pârâta să plătească în favoarea reclamantei suma de 60.584,33 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins cererea de chemare în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamanta, cerere formulată de pârâta B. SA Galaţi, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta B. SA Galaţi, înregistrată la data de 18 ianuarie 2016 pe rolul Curţii de Apel Constanţa, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin decizia nr. 398 din 15 iunie 2018, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei nr. 1925 din 3 noiembrie 2015 a Tribunalului Tulcea a fost respins, ca nefondat.

A fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de câte 10.000 lei pentru fiecare din cei doi mandatari - avocaţi, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

La data de 1 februarie 2007 între Compania Naţională Administraţia Porturilor Dunării Maritime Galaţi SA (în continuarea CN APDM SA Galaţi), în calitate de locator şi SC A. SRL, în calitate de locatar, a fost încheiat contractul de închiriere nr. 430, pe o perioadă de 1 an.

Obiectul contractului l-a reprezentat folosinţa terenului cu suprafaţa de 15.744 mp, situat în zona Port X, teren pe care intimata reclamantă urma a desfăşura activităţi cu specific portuar.

Precizarea destinaţiei activităţii pe terenul închiriat a fost considerată de părţi drept un element de esenţa contractului, aspect care rezultă din cuprinsul art. 1, în sensul că desfăşurarea de către locatar a altor activităţi decât cele convenite conduce direct la stabilirea unei culpe a locatarului în executarea obligaţiilor contractuale iar, apoi, la posibilitatea locatorului de a rezilia unilateral contractul astfel încheiat.

Această convenţie a suportat un număr de 8 modificări realizate prin acordul de voinţă al părţilor şi concretizate în emiterea de acte adiţionale, ultima modificare făcând obiectul actului adiţional nr. 8 în care a fost indicată suprafaţa închiriată ca fiind de 18.300 mp care cuprinde şi o platformă portuară aferentă cu suprafaţa de 7.621 mp situată în zona Port X.

Termenul de valabilitate a contractului a fost prelungit pe perioada de 1 an, pentru intervalul 1 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2013.

Deşi natura unui astfel de contract impunea ca până la data de 31 decembrie 2013 locatorul să respecte obligaţia reglementată de art. 1789 C. civ. privind asigurarea în permanenţă a folosinţei liniştite şi utile a bunului, fiind dator să se abţină de la orice fapt care ar împiedica, diminua sau stânjeni o asemenea folosinţă, o astfel de obligaţie nu a fost respectată întocmai.

Chiar dacă locatorul nu a luat măsuri concrete pentru a asigura chiriaşului o utilă şi liniştită folosinţă a terenului închiriat, o astfel de atitudine nu a fost considerată culpabilă, fapt ce nu a dus la notificarea acestuia în vederea rezilierii convenţiei.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 549 din 17 septembrie 2013 pronunţată de Judecătoria Măcin în dosarul civil nr. x/253/2013 a fost admisă acţiunea reclamantei SC A. SRL împotriva pârâtelor Administraţia Zonei Libere Sulina RA (în continuare A.Z.L Sulina) şi B. SA cu consecinţa evacuării acestora de pe terenul în suprafaţă de 18.300 mp şi de pe platforma portuară aferentă terenului în suprafaţă de 7.621 mp situate în Portul X, acestea fiind totodată obligate la eliberarea accesoriilor platformei portuare.

Hotărârea astfel pronunţată a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 207 din 19 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Tulcea, Secţia civilă, în acelaşi dosar, prin care s-a dispus respingerea apelului declarat de B. SA, ca nefondat.

Beneficiind de autoritatea de lucru judecat asupra problemei supuse judecăţii, în considerentele acestei sentinţe s-a reţinut faptul că în perioada 1 iunie - 20 noiembrie 2012 pe cheiul cuprins între clădirea APDM şi baza C. în zona respectivă s-a aflat macaraua M/P 1720 proprietatea pârâtei A.Z.L Sulina şi închiriată de B. Galaţi, iar în această perioadă au fost încărcate un număr de 60 barje; în perioada 19 noiembrie 2012 - 27 martie 2013 macaraua s-a aflat în acelaşi loc şi au fost încărcate un număr de 28 de barje; în perioada 12 iunie - 12 septembrie 2013 macaraua plutitoare s-a aflat în acelaşi loc fiind încărcate alte barje.

O astfel de constatare s-a realizat în baza adreselor emise de Oficiul de Căpitănie X nr. 420 din 19 noiembrie 2012, nr. 150 din 11 iunie 2013 şi nr. 255 din 16 septembrie 2013, acestea fiind depuse şi în cadrul acestui dosar.

Dacă adresa nr. 420 indică operarea barjelor în perimetrul reprezentat de cheul cuprins între clădirea APDM şi baza C., celelalte două adrese indică acostarea de nave şi operare în dana aval de clădirea APDM şi dana aval de Oficiul Căpităniei X.

La rândul său, apelanta pârâtă B. SA îşi justifică prezenţa în Portul X prin contractul de închiriere nr. 6330/2009.

Potrivit acestui contract acelaşi proprietar/administrator al domeniului public CN APDM Galaţi SA, a închiriat SC B. SA platforma portuară în suprafaţă de 7.134 mp situată în Portul X.

Poziţionarea părţilor implicate în prezentul litigiu în Portul X a reprezentat primul obiectiv al expertizei tehnice navale efectuată cu ocazia judecăţii apelului de către trei experţi tehnici maritimi, s-a stabilit că suprafaţa închiriată de intimata reclamantă este reprezentată la nivelul portului de danele 4 şi 5, având ca vecinătate fluviul Dunărea pe latura de nord, cuprinzând o lungime de mal (cheu) de 241 m reprezentând 90 m dana 4 şi 151 m dana 5.

În ce priveşte suprafaţa închiriată de apelanta pârâtă aceasta este reprezentată de danele 1 şi 2, având ca vecinătate pe latura de nord fluviul Dunărea, cuprinzând o lungime de mal (cheu) de 135 m reprezentând 90 m dana 1 şi 45 m dana 2.

Suprafeţele astfel prezentate, deşi sunt dispuse pe acelaşi aliniament, sunt despărţite de terenul aferent danei 3, clădirea Oficiului Căpităniei X şi drum de acces, iar din perspectiva curgerii fluviului danele 1 şi 2 sunt în amonte faţă de danele 4 şi 5.

Ocuparea de către apelanta pârâtă a suprafeţei de cheu deţinută legal prin contract de către intimata reclamantă a fost constatată şi de cei trei experţi cu ocazia redactării obiectivului „b” al raportului de expertiză.

O astfel de concluzie s-a impus ca urmare a indicării mai multor argumente, respectiv, fotografiile depuse la dosarul cauzei, din care rezultă clar faptul că în aval de clădirea căpităniei a fost legată la cheu macaraua plutitoare M/P 1720 proprietatea A.Z.L. Sulina şi închiriată apelantei pârâte. Fiind în sensul curgerii fluviului (aval) aceasta nu putea fi poziţionată decât în dana 4 şi parţial dana 5, pe o porţiune de 120 m, zonă închiriată de intimata reclamantă.

Numitul D., martor audiat şi de către instanţa de apel a confirmat poziţionarea macaralei în zona danelor 4 şi 5, suprafaţă ce a fost folosită şi cu ocazia încărcărilor şi descărcărilor de piatră din barje în autobasculante, fără însă a cunoaşte că zona se afla în deţinerea legală a unui alt operator portuar.

S-a arătat faptul că în perioada de timp cuprinsă între luna iunie 2012 şi 11 septembrie 2013 apelanta pârâtă a ocupat un teren şi o porţiune din platforma portuară care erau închiriate încă din anul 2007 de către intimata reclamantă, societate care şi-a îndeplinit în totalitate obligaţiile privind plata chiriilor către locatorul C.N. A.P.D.M. SA Galaţi, dar nu a putut opera pe suprafeţele respective deoarece acestea erau ocupate de un alt operator.

Totodată, imposibilitatea de operare a mai fost determinată şi de un impediment independent de atitudinea apelantei pârâte, respectiv pericol submers reprezentat de epavă (barjă scufundată în luna iulie 2008 şi semnalizată ca atare), situaţie în care porţiunea rămasă din dana nr. 5 pe o lungime de 100 m nu a putut fi folosită.

Ocuparea danei 4 şi parţial a danei 5 de către apelanta pârâtă, fără a lua în considerare semnalul costier de semnalizare a pericolului submers, a reprezentat o împiedicare totală a reclamantei de a pune în executare contractele nr. 430/2007 şi nr. 586/2012. S-a menţionat faptul că semnalizarea exonerează orice autoritate de la despăgubiri ca urmare a apariţiei unui accident de orice natură în perimetrul în care acţionează semnalul costier.

Obiectivul „c” al expertizei a vizat şi lămurirea aspectului privitor la posibilitatea apelantei pârâte de a se extinde pe alte suprafeţe, funcţie de capacitatea de operare şi raportat la propriul său contract cu proprietarul CN APDM SA Galaţi.

Această acţiune de extindere a apelantei pârâte reprezintă practic o încălcare, o imixtiune în raportul contractual al intimatei reclamante cu acelaşi locator CN A.P.D.M. SA Galaţi, deoarece prin contractul nr. 430/2009 nu se prevede cedarea vreunui front de lucru la cheul aparţinând danelor 4 şi 5 sau a unei porţiuni de teren în favoarea unui alt operator.

Concluzia experţilor, tradusă la nivel juridic în principul forţei obligatorii a unui contract - art. 1270 C. civ., este în sensul că apelanta pârâtă avea dreptul contractual ca, în cazul în care ar fi dorit să realizeze un trafic de referinţă superior celui contractat, să solicite locatorului punerea la dispoziţie a unei dane pentru operare, dar numai în măsura în care această dană era liberă şi nu grevată de un contract de închiriere valid cu un alt operator portuar.

Apelanta pârâtă a operat în zona danei 4 în întregime şi, parţial, în zona danei 5, fără acordul scris al locatorului, luând unilateral această hotărâre.

La obiectivul „d” s-a lămurit faptul că operatorul portuar, odată cu închirierea terenului şi a platformei, nu mai primea de la locator nici o dotare, astfel că manipularea mărfurilor pentru încărcare/descărcare în nave cădea în sarcina operatorului care îşi aducea mijloacele proprii pentru realizarea operaţiunilor. În situaţia în care nu deţine aceste mijloace în patrimoniu acesta poate închiria utilajele de la terţi prin contracte de prestări servicii. Acesta a reprezentat şi motivul pentru care intimata reclamantă a încheiat un astfel de contract, în care figura cu calitatea de beneficiar, cu o societate ce avea în exploatare o macara plutitoare.

Pregătirea pentru exploatarea terenului luat cu chirie a presupus mai multe măsuri administrative indicate în expertiză la obiectivul „f” ca fiind: obţinerea avizelor şi acordurilor, dotarea cu echipamente, mijloace tehnice şi maşini pentru derularea contractului, încheierea de contracte pentru procurare marfă, asigurarea resurselor umane şi materiale.

În opinia experţilor, prezentată la obiectivul „g” încheierea de către intimata reclamantă a contractului de prestări servicii nr. 497 din 4 iunie 2012 cu SC E. SRL prin care şi-a asigurat macara plutitoare, mijloace de transport pe apă reprezentate de remorcher, 2 împingătoare şi un număr de 13 barje, avea ca obiectiv performarea în contractul de prestări servicii nr. 586 din 18 iunie 2012 încheiat cu SC F. SRL. În paralel putea fi onorat şi contractul nr. 22 din 10 aprilie 2013 cu SC G. SRL.

Întrucât între cele două părţi SC A. SRL şi SC B. SA nu a existat un raport contractual direct, ele fiind locatarii aceluiaşi locator CN APDM SA, fiecare având titlu propriu, în cauză au fost aplicate regulile generale privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 1349 raportat la art. 1357 C. civ., în sensul că, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

Din probele astfel administrate de către instanţa de apel a rezultat existenţa în cauză a elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită de tulburare a intimatei reclamante de către apelanta pârâtă în liniştita şi utila posesie a celor două dane, 4 şi 5, din Portul X.

Prejudiciul suportat de intimata reclamantă este unul cert şi a fost indicat de experţii tehnici maritimi ca fiind alcătuit din plata integrală a chiriei achitată de aceasta către locatorul CN APDM SA, precum şi din beneficiul nerealizat, ca urmare a imposibilităţii acesteia de a-şi desfăşura activitatea pe terenul astfel închiriat.

Întrucât expertul contabil desemnat în faza de apel nu a justificat în mod clar istoricul şi compunerea debitului plătit de intimata reclamantă cu titlu de chirie către locatorul CN APDM SA, instanţa a considerat justificat calculul efectuat cu ocazia primei judecăţi, în cuprinsul căruia expertul a prezentat în detaliu cele 20 facturi fiscale emise de locator pentru locatar şi achitate de acesta din urmă, suma totală fiind 378.828,59 lei.

Cu privire la cuantumul beneficiului nerealizat instanţa a observat faptul că opinia expertului desemnat în apel a efectua expertiza contabilă nu se conciliază cu cea efectuată la prima instanţă şi nici cu cea a expertului parte propus de intimata reclamantă, suma calculată de acesta la 4.395 euro fiind disproporţionat de mică faţă de cea a expertului parte H., de 2.476.890 lei, şi cea acordată de instanţa de fond, 2.622.034,8 lei.

În aceste condiţii, instanţa de apel a considerat legal şi temeinic calculul rezultat din expertiza fondului, astfel încât această sumă va reprezenta beneficiul nerealizat de intimata reclamantă în perioada 1 iulie 2012 - 31 decembrie 2013.

Între prejudiciul indicat mai sus şi fapta ilicită există un raport de cauzalitate, în sensul că tulburarea în liniştita şi utila posesie a terenului de către apelanta pârâtă a dus în mod direct la crearea acestui prejudiciu în patrimoniul intimatei reclamante.

Instanţa de apel a apreciat că tulburarea astfel exercitată de apelanta pârâtă nu putea fi realizată decât cu vinovăţie, culpa fiind exclusă urmare a modului concret de operare, respectiv depăşirea propriei suprafeţe închiriate şi ocuparea în întregime a danei 4 şi parţial a danei 5, spaţiu ce nu a fost părăsit decât după obţinerea de către intimata reclamantă a unui titlu executoriu de evacuare.

În consecinţă, instanţa de apel a considerat că în mod corect apelanta pârâtă a fost obligată a repara prejudiciul calculat de reclamantă din perspectiva instituţiei juridice a răspunderii civile delictuale, fapt pentru care hotărârea astfel pronunţată a fost păstrată.

Potrivit celor prezentate mai sus, instanţa învestită cu soluţionarea apelului, în baza art. 480 alin. 1 C. proc. civ., a dispus respingerea apelului, ca nefondat.

Făcând aplicaţia dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., instanţa a dispus obligarea apelantei la plata către intimată a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorarii apărători aleşi, deoarece prima este cea care a pierdut procesul.

Referitor la cuantumul acestor onorarii, acesta a fost acordat conform dispoziţiilor art. 451 alin. 2 C. proc. civ., respectiv în sume diminuate de câte 10.000 lei pentru fiecare apărător.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs pârâta B. SA Galaţi, înregistrat la data de 4 decembrie 2017 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

O primă critică vizează, pe de o parte, insuficienta motivare a hotărârii, iar, pe de altă parte, faptul că aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, critică întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ.

Sub aspectul insuficientei motivări, recurenta pârâtă a susţinut că, contrar prevederilor art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., hotărârea atacată nu dezvăluie raţionamentul propriu al instanţei în raport cu criticile formulate prin apel, ci se limitează la o înşiruire de aspecte de fapt, la redarea unor considerente ale unei hotărâri pronunţate într-un alt litigiu dintre părţi, având ca obiect evacuare, precum şi la enumerarea concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuat în apel, dar fără a fi însoţită de o analiză proprie a aspectelor redate de raport.

Astfel, recurenta a relevat acele argumente de drept prezentate prin cererea de apel, privind existenţa unor cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei, care nu au fost analizate de către instanţa de prim control judiciar, după cum urmează: incidenţa acelor prevederi legale şi a contractului de prestări servicii încheiat cu autoritatea, care îi permiteau să utilizeze zona neocupată, acceptul autorităţii în acest sens şi plata taxelor de cheu aferente traficului operat în zona în discuţie, propria conduită a reclamantei, riscul contractual asumat sau imposibilitatea necontestată de a utiliza o parte din spaţiu ca urmare a unei situaţii exterioare conduitei pârâtei (existenţa unei epave scufundate în dană).

În mod asemănător, recurenta a relevat că instanţa de apel nu a trasat clar limitele puterii de lucru judecat a sentinţei pronunţate în acţiunea în evacuare şi măsura în care se puteau acorda o pretinsă lipsă de folosinţă şi un pretins beneficiu nerealizat pentru întreaga perioadă solicitată şi pentru întreaga suprafaţă a terenului şi danelor.

În egală măsură, decizia pronunţată în apel nu cuprinde nici un argument juridic referitor la înlăturarea concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în apel şi la alegerea, în mod discreţionar, a primei expertize, efectuată în etapa fondului, după cum nu cuprinde nici un raţionament juridic relativ la legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu sau la certitudinea prejudiciului invocat de către reclamantă. Sub acest ultim aspect, recurenta a relevat împrejurarea că efectuarea unui calcul de către expert, pornind de la o teză expusă nu substituie obligaţia instanţei de a îşi motiva concluziile.

În ce priveşte caracterul contradictoriu al considerentelor, recurenta a arătat că instanţa de apel a ales să înlăture expertiza contabilă efectuată în apel, dând relevanţă celei efectuate la fond, cu o motivare străină de cauză, dar şi contradictorie. Astfel, a reţinut, pe de o parte, că expertul din apel nu a justificat în mod clar istoricul şi compunerea debitului plătit cu titlu de chirie către APDM, deşi lucrarea nu a avut un asemenea obiectiv, fiind, prin urmare, un motiv străin de realitatea speţei. Pe de altă parte, a reţinut disproporţia dintre suma stabilită de expertul desemnat de instanţă şi cea calculată de un expert parte (al reclamantei) sau prejudiciul calculat de expertiza efectuată în etapa fondului, fără ca o atare alegere să poată fi considerată motivată.

Recurenta consideră că au caracter contradictoriu şi considerentele referitoare la analiza condiţiei vinovăţiei sau pretinsa imposibilitate de operare.

Astfel, se reţine existenţa vinovăţiei pârâtei deşi este „exclusă culpa” sau se reţine neîndeplinirea, de către locatorul APDM, a obligaţiei de a asigura folosinţa liniştită şi utilă a terenului închiriat, pentru ca, în final, să fie obligată pârâta la acoperirea întregului prejudiciu.

În mod asemănător, instanţa de apel reţine, pe de o parte, imposibilitatea parţială de operare a reclamantei ca urmare a unui pericol submers (epava barjei scufundate), dar nu exonerează pârâta, măcar în parte, de acoperirea pagubei sau constată că exploatarea terenului de către reclamantă era condiţionată de îndeplinirea unor operaţiuni prealabile, dar nu deduce nici o consecinţă din această situaţie.

Un alt motiv de recurs vizează încălcarea, de către instanţa de apel, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ.).

În susţinerea acestei critici de nelegalitate s-a invocat încălcarea art. 337 şi art. 338 C. proc. civ., precum şi a principiilor respectării dreptului la apărare şi rolului activ (art. 13, art. 22 coroborat cu art. 20 C. proc. civ.).

În concret, s-a arătat că, încuviinţând proba cu expertiză contabilă în apel, în mod evident, instanţa de apel a considerat-o utilă în soluţionarea cauzei şi, totodată, a apreciat insuficientă, sau chiar defectuoasă, lucrarea efectuată în faţa primei instanţe.

În ipoteza în care expertiza efectuată în apel a fost considerată, la rândul ei, incompletă sau defectuoasă, concluziile acesteia fiind diferite atât în raport cu cele ale raportului depus la instanţa de fond, cât şi în raport cu opiniile exprimate de experţii-parte, instanţa de apel avea obligaţia să pună acest aspect în dezbaterea contradictorie a părţilor şi să dispună lămurirea sau completarea raportului sau efectuarea unei alte lucrări, de un alt expert.

Or, încălcând textele de lege suscitate, instanţa de prim control judiciar a ales, în mod aleatoriu şi nemotivat, să îşi însuşească concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în etapa fondului.

A mai relevat recurenta că toate criticile sus reţinute, relative la insuficienta motivare a hotărârii, existenţa unor considerente contradictorii ori străine de natura cauzei, neverificarea amănunţită a tuturor argumentelor de fapt şi de drept formulate prin cererea de apel, prin coroborarea cu probele administrate în cauză, fac imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs şi se subscriu unui motiv de recurs de sine stătător, respectiv necercetarea fondului cauzei deduse judecăţii.

În sfârşit, prin cererea de recurs s-a invocat şi încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ.).

Din această perspectivă, recurenta a arătat că au fost încălcate normele legale care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie (art. 1349, art. 1357 şi urm. C. civ.).

Sub un prim aspect, a susţinut că pretinsa faptă ilicită nu există din moment ce pârâta, operând în zona danelor corespunzătoare suprafeţei de teren închiriate de către reclamantă, a exercitat un drept recunoscut de dispoziţiile legale şi de contractul de prestări servicii încheiat cu APDM.

Astfel, dreptul de a utiliza infrastructura portuară este acordat prin contractul de prestări servicii, iar nu prin acela de închiriere (care vizează doar terenul), iar aceste aspecte rezultă neechivoc din prevederile art. 29 - art. 35 din O.G. nr. 22/1999 şi din Regulamentul de închiriere a terenurilor portuare care aparţin domeniului public din 25 aprilie 2008. Atâta vreme cât dreptul de a utiliza orice dană sau orice cheu era liber la data acostării navelor pârâtei rezulta din contractul de prestări servicii şi, în condiţiile în care autoritatea portuară - APDM a permis şi acceptat extinderea activităţii pârâtei şi fapta recurentei nu a determinat o imposibilitate absolută a exerciţiului dreptului a cărui protecţie se pretinde de către reclamantă, înseamnă că nu există o faptă ilicită şi că instanţa de apel a încălcat, prin soluţia pronunţată, dispoziţiile art. 1353 C. civ. şi prevederile O.G. nr. 22/1999.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1357 şi art. 1358 C. civ., în ce priveşte certitudinea prejudiciului ce se cere a fi reparat. Totodată, analiza instanţei ignoră propria contribuţie a reclamantei la crearea prejudiciului, precum şi conduita autorităţii portuare care a permis derularea activităţii, încasând tarife.

În continuare, în cuprinsul cererii de recurs, se dezvoltă considerente referitoare la lipsa certitudinii prejudiciului, în raport de fiecare tip de pagubă ce s-a pretins a fi raportată (cuantumul chiriilor, sumele reprezentând impozit pe teren, beneficiu nerealizat), relevându-se că pârâta nu a ocupat întreaga suprafaţă de teren, ci doar dana şi cheiul sau că nu s-a stabilit componenţa sumei constând în impozit pe teren.

În ce priveşte pretinsul beneficiu nerealizat, s-a susţinut că acesta nu există, întrucât nu a existat intenţia reclamantei de a derula operaţiuni în portul X şi nici de a executa cele două contracte prin care a încercat să îşi justifice pretenţia.

Totodată, presupunând că s-ar fi produs prejudiciul pretins, nu există legătură de cauzalitate între fapta pârâtei şi pagubă. Astfel, nici cocontractanţii reclamantei şi nici reclamanta însăşi nu au urmărit executarea contractelor despre care se pretinde că ar fi generat un beneficiu societăţii A., iar instanţele de fond nu au verificat dacă reclamanta a utilizat resursele de care se pretinde că ar fi dispus pentru alte operaţiuni.

Nu în ultimul rând, instanţele nu au verificat existenţa cauzelor exoneratoare de răspundere şi, prin urmare, incidenţa prevederilor art. 1372 alin. 2 C. civ.

În sfârşit, sub aspectul inexistenţei vinovăţiei, recurenta a relevat interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1357 C. civ. Astfel, B. SA Galaţi consideră că, în baza contractului de prestări servicii şi a dispoziţiilor legale, era îndreptăţită să utilizeze danele şi cheiul neocupate, indiferent dacă acestea erau corespunzătoare unei suprafeţe de teren portuar închiriată unui terţ. Mai mult, până la data la care a fost notificată de reclamantă, pârâta nu a avut cunoştinţă de împrejurarea că suprafaţa portuară respectivă fusese închiriată către o altă societate. Toate aceste elemente conduc spre lipsa intenţiei pârâtei de a săvârşi o faptă ilicită.

Totodată, s-au ignorat prevederile art. 1371 alin. 1 C. civ., atâta vreme cât reclamanta nu a acţionat în sensul evitării prejudiciului sau limitării acestuia.

În drept, s-au invocat prevederile art. 337, art. 338, art. 483 şi urm. C. proc. civ., art. 1349, art. 1353, art. 1357, art. 1371, art. 1793 şi art. 1794 C. civ. şi dispoziţiile O.G. nr. 22/1999.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat, în principal, inadmisibilitatea recursului, întrucât nu sunt supuse acestei căi de atac hotărârile pronunţate în cererile privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conform art. 483 alin. 2 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel a argumentat temeinic îndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale a pârâtei, prin raportare la probatoriul administrat în cauză, astfel că motivul de recurs referitor la insuficienta motivare nu poate fi primit.

Cât priveşte însuşirea, de către instanţa de apel, a concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuat în prima etapă procesuală (în faza fondului), intimata a susţinut, în esenţă, că judecătorii din apel au analizat cele două expertize contabile şi au dat prevalenţă celei mai bine argumentate.

A mai arătat intimata-reclamantă că erau îndeplinite toate condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, iar instanţa de apel nu era obligată să reia argumentele deja prezentate de instanţa de fond. Totodată, nu pot fi considerate străine de natura cauzei referirile instanţei de apel relative la menţiunea din raportul de expertiză privind istoricul şi compunerea debitului constând în chirii, câtă vreme expertul contabil a inclus în capitolul de cheltuieli al A., în scopul diminuării prejudiciului, aceste chirii.

În mod corect a înlăturat instanţa de apel aşa-zisa culpă concurentă a reclamantei, în condiţiile în care factorul generator de prejudiciu a constat în ocuparea abuzivă a terenului, după cum nici existenţa unui impediment obiectiv de operare nu poate reprezenta o cauză exoneratoare de răspundere. Concret, existenţa în zona danei 5 a semnalizării costiere de pericol submers a reprezentat un argument al instanţei de apel pentru înlăturarea susţinerilor pârâtei în sensul că s-ar fi putut opera în acea zonă.

Faţă de criticile întemeiate pe prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., intimata a arătat că instanţa nu a încălcat dreptul la apărare al apelantei, câtă vreme a încuviinţat şi administrat un probatoriu amplu şi avea posibilitatea legală să înlăture orice probă ce nu se corobora cu celelalte dovezi administrate, nu a lăsat aspecte nesoluţionate, în raport cu un conţinut, oricum, confuz, al motivelor de apel şi, ca atare, nu se poate conchide că nu a analizat fondul cauzei.

În sfârşit, în raport cu criticile întemeiate pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., intimata a susţinut că nu reprezintă decât o repunere în discuţie a situaţiei de fapt, prezentată, în mod voit, eronat.

În drept, intimata-reclamantă a invocat prevederile art. 205, art. 483 alin. 2, art. 488 alin. 1, art. 489 alin. 2, art. 490, art. 493 alin. 7 C. proc. civ.

Conform art. 493 alin. 1 - 4 C. proc. civ., a fost întocmit raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport analizat în completul de filtru la data de 26 aprilie 2018 şi, ulterior, comunicat părţilor.

Prin încheierea din 20 septembrie 2018 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii căii extraordinare de atac în reformare, invocată de intimata-reclamantă, recursul a fost admis în principiu şi, potrivit art. 493 alin. 7 C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată pe fond, cu citarea părţilor.

Recursul declarat de pârâta B. SA Galaţi este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ce priveşte criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., instanţa reaminteşte că motivarea este un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, ea trebuie să ofere părţilor şi instanţelor de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Aşadar, astfel cum rezultă din prevederile art. 425 alin. 1 lit. b) C. proc. civ., motivarea unei decizii pronunţate de către instanţa de apel nu poate privi numai împrejurările de fapt, ci ea trebuie să se refere, deopotrivă, şi la împrejurările de drept ce fundamentează soluţia.

Din această perspectivă, constată că, în adevăr, unele argumente invocate de către pârâtă atât în etapa fondului, cât şi prin cererea de apel nu au fost în nici un fel analizate prin decizia recurată, din perspectiva regulilor de drept incidente raportului juridic dedus judecăţii, deşi atare apărări tindeau la înlăturarea caracterului ilicit al faptei cauzatoare de prejudiciu şi, prin urmare, vizau aspecte esenţiale ale pricinii.

Astfel, fapta ilicită imputată pârâtei-recurente a fost aceea că a ocupat şi exploatat, fără drept, imobilul închiriat reclamantei, în perioada iulie 2012 - decembrie 2013 şi această faptă abuzivă a determinat o imposibilitate totală pentru A. de a mai opera pe terenul închiriat.

Pe tot parcursul procesului, inclusiv în apel, pârâta s-a apărat, arătând că existenţa unui contract de prestări servicii încheiat cu autoritatea portuară, precum şi dispoziţiile legale care reglementează activitatea în porturi îi permiteau să folosească orice dane neocupate la data acostării navelor, în condiţiile în care a avut acceptul autorităţii în acest sens, iar aceasta din urmă a încasat şi taxe aferente traficului operat în zona în discuţie (danele 4 şi 5).

O atare apărare presupunea un răspuns specific din partea instanţei, prin raportare la dispoziţiile legale diferite care reglementează, pe de o parte, închirierea terenurilor portuare, iar, pe de altă parte, utilizarea de către nave a cheiurilor, danelor, instalaţiilor portuare.

Astfel, potrivit art. 35 din O.G. nr. 22/1999, republicată în anul 2010, în forma în vigoare în perioada de referinţă (iulie 2012 - decembrie 2013), închirierea terenurilor către operatori se face în condiţiile art. 31, prin contracte al căror conţinut minimal este cel prevăzut de art. 34, în conformitate cu dispoziţiile regulamentului aprobat prin ordin al ministrului, regulamentul stabilind şi categoriile de infrastructură care pot fi închiriate.

Pe de altă parte, potrivit art. 36 din acelaşi act normativ, utilizarea de către nave a cheiurilor, danelor, instalaţiilor portuare nu se realizează în baza contractelor de închiriere a infrastructurii portuare, încheiate de operatori cu administraţiile portuare (la rândul lor, concesionare ale infrastructurii portuare aflate în domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale, după caz), ci pe bază de comandă/contract de prestări servicii încheiat între administraţii şi proprietarii/operatorii navelor sau agenţii acestora.

Instanţa de apel nu a răspuns, în nici un fel, apărării pârâtei potrivit căreia, prin raportare la art. 44 alin. 1 din O.G. nr. 22/1999, administraţiile portuare sunt cele care alocă danele în care navele urmează să acosteze şi să opereze, dau acceptul portuar, această alocare efectuându-se, potrivit alin. 3 al aceluiaşi text de lege, în funcţie de solicitările operatorilor, cu acordarea de prioritate operatorilor care deţin elemente de suprastructură în dana respectivă sau cărora le-au fost impuse condiţii de trafic/performanţă la încheierea contractelor de concesiune.

Aşadar, instanţele de fond erau chemate să stabilească, în primul rând, dacă închirierea unei suprafeţe de teren, aferente unei dane, oferea exclusivitate chiriaşului în a efectua operaţiuni la dana respectivă. De asemenea, instanţele erau chemate să stabilească desfăşurarea căror operaţiuni conexe activităţilor de transport naval puteau determina imposibilitatea absolută şi permanentă, în intervalul de referinţă, pentru reclamantă, de a-şi desfăşura activitatea pe terenul închiriat.

În concret, se impunea a se face cuvenita diferenţiere între activităţile conexe activităţilor de transport naval în legătură cu operarea navelor, în sensul dispoziţiilor art. 19 alin. 1 lit. b) pct. 2 din O.G. nr. 22/1999 republicată (în forma în vigoare la data respectivă), în sensul că încărcarea/descărcarea navelor este o operaţiune diferită de cea referitoare la depozitarea, stivuirea mărfurilor. Prima operaţiune, prin natura ei, este o activitate intermitentă, ce nu poate genera imposibilitatea permanentă de operare pentru reclamanta-intimată, în vreme ce depozitarea/stivuirea, etc., poate avea caracter de continuitate şi poate conduce la imposibilitatea utilizării elementelor de infrastructură portuară constând în terenuri, platforme, drumuri tehnologice ş.a.m.d.

Or, nestabilind toate aceste elemente care configurează existenţa sau nu a faptei ilicite de ocupare a terenului închiriat reclamantei şi a legăturii de cauzalitate dintre pretinsa faptă ilicită şi prejudiciul pretins, prin imposibilitatea absolută şi permanentă de operare a reclamantei în intervalul de referinţă, ci limitându-se a cita doar concluziile raportului de expertiză tehnică navală şi considerentele sentinţei nr. 549 din 17 septembrie 2013 a Judecătoriei Măcin, instanţa de apel a pronunţat, în adevăr, o hotărâre insuficient motivată, atât în fapt, cât şi în drept.

Din această perspectivă, este corectă susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa de prim control judiciar a omis să traseze clar limitele puterii de lucru judecat a sentinţei de evacuare, sus arătate.

Din cuprinsul acesteia se putea deduce doar, pe de o parte, că la data învestirii instanţei, iar nu pe întreaga perioadă ce interesează speţa, pârâta alături de Administraţia Zonei Libere Sulina, ocupau fără drept terenul închiriat reclamantei (fără a reieşi dacă în întregime sau doar în parte).

Faptul că ocuparea fără drept a unui imobil era în întregime imputabilă pârâtei din prezenta cauză, în raport de entitatea care avea drept de dispoziţie asupra macaralei plutitoare şi că, prin urmare, doar aceasta este obligată să acopere prejudiciul cauzat, era o chestiune ce urma a fi stabilită de către instanţa învestită cu acţiunea în răspundere civilă delictuală de faţă, printr-un raţionament propriu, ceea ce instanţa de apel a omis să facă.

Pe de altă parte, din considerentele aceleiaşi hotărâri a rezultat că pârâta, în perioada iunie 2012 - 11 septembrie 2013, a efectuat operaţiuni de încărcare a unui anumit număr de barje. Or, aşa cum s-a arătat în precedent, operaţiunea de încărcare/descărcare are un caracter intermitent, iar pentru a concluziona asupra caracterului permanent al imposibilităţii reclamantei de a îşi folosi întreg terenul închiriat, instanţa de apel ar fi trebuit să efectueze propriul raţionament juridic, luând în analiză toate probele administrate în cauză, nu doar concluziile raportului de expertiză tehnică navală. Faptul că experţii înşişi, pentru a răspunde obiectivelor ce le-au fost stabilite, au efectuat propria analiză a celorlalte probe administrate (înscrisuri constând în contractele încheiate de fiecare din cele două părţi cu APDM, planşe foto, corespondenţă purtată de părţi cu administraţia ş.a.m.d) nu exonera instanţa de apel de a analiza materialul probator administrat în cauză, de a expune propriul raţionament asupra mecanismului producerii pagubei, de a indica textele de lege incidente raportului juridic dedus judecăţii şi, în ultimă instanţă, experţii nu puteau substitui obligaţia instanţei de a îşi motiva concluziile.

Din aceeaşi perspectivă, a omisiunii instanţei de apel de a trasa limitele puterii de lucru judecat a sentinţei pronunţate în evacuare, se cuvine a arăta că reclamanta a solicitat daune-interese (contravaloarea chiriei plătite, a impozitelor pe teren şi beneficiul nerealizat) aferente perioadei iunie 2012 - decembrie 2013, iar instanţa de apel a acordat aceste despăgubiri, reţinând că paguba a fost cauzată prin ocuparea şi exploatarea fără drept a imobilului închiriat de reclamantă, în toată perioada relevantă, iar această faptă abuzivă a determinat o imposibilitate totală pentru A. de a mai opera pe terenul închiriat.

Or, din chiar considerentele hotărârii pronunţate în evacuare rezultă că pârâta-recurentă nu a mai ocupat terenul închiriat reclamantei de la începutul lunii septembrie 2013. De altfel, prin însăşi cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune-interese, pentru intervalul septembrie - decembrie 2013, pentru prejudiciul cauzat nu prin fapta ilicită de ocupare fără drept a imobilului, ci pentru că ar fi fost în imposibilitate să îl folosească, datorită stării de degradare în care a fost adus de către pârâtă.

Aşadar, abdicând de la obligaţia de a stabili situaţia de fapt pe baza propriei analize a materialului probator administrat şi substituindu-şi experţii în îndeplinirea acestei obligaţii legale a judecătorului, instanţa de apel a schimbat temeiurile de fapt ale cererii de chemare în judecată, reţinând în sarcina pârâtei săvârşirea unei fapte ilicite pe care nici reclamanta nu i-a imputat-o (ocuparea imobilului în perioada septembrie - decembrie 2013). Inutil a mai arăta că fapta, în mod real pretins a fi săvârşită (degradarea infrastructurii portuare în aşa măsură încât a devenit imposibil de folosit după eliberarea imobilului de către pârâtă) nu a făcut obiectul nici unei analize din partea instanţei de apel care, sub acest aspect, nici nu a cercetat fondul cauzei.

Instanţa constată întemeiată şi critica referitoare la însuşirea de către instanţa de apel a expertizei contabile efectuate în etapa fondului şi înlăturarea, în lipsa oricăror argumente, deci absolut nemotivat, a celei efectuate în apel. Susţinerea instanţei, potrivit căreia a ales una din cele două lucrări, datorită disproporţiei dintre sumele stabilite prin cele două rapoarte nu echivalează cu o veritabilă motivare, ci semnifică doar o alegere discreţionară, întrucât, pe baza acestui „raţionament”, putea fi, în egală măsură, însuşită şi expertiza efectuată în apel.

Este adevărat că expertiza este un mijloc de probă lăsat la libera apreciere a instanţelor de fond, iar concluziile formulate de experţi cu privire la împrejurările de fapt ce au format obiectul investigaţiei lor nu sunt obligatorii pentru instanţă. Însă, în condiţiile în care instanţa de apel avea de analizat concluziile a două rapoarte de expertiză contabilă, între care existau discrepanţe atât de mari, în opera de valorizare, de către judecător, a constatărilor de fapt ale specialiştilor, acesta nu putea să îşi însuşească decât motivat una din cele două lucrări.

În concret, în măsura în care prin cele două rapoarte se încerca a se cuantifica beneficiul nerealizat de către reclamantă, alegerea uneia dintre lucrările de specialitate nu se putea întemeia decât pe conţinutul concret al acestora, pe măsura în care una dintre aceste lucrări se corobora cu restul materialului probator administrat în cauză.

Diferenţele de sumă dintre cele două rapoarte nu au la bază concluzii aritmetice diferite, ci raţionamente diferite ale celor doi experţi cu privire la mecanismul de producere a beneficiului nerealizat (unul diminuează profitul brut prin scăderea unor elemente de cost, cum ar fi cuantumul chiriei, costuri pentru operaţiunea de încărcare/descărcare etc., celălalt nu, perioada de imposibilitate obiectivă de operare, în condiţii de iarnă, sunt diferite în cele două lucrări ş.a.m.d). Or, toate aceste elemente de fapt, care conturează certitudinea prejudiciului este necesar a fi stabilite de către instanţă, iar nu de către expert. Altfel spus, deşi antrenarea răspunderii civile delictuale presupune certitudinea prejudiciului, atât cu privire la existenţa sa, cât şi cu privire la posibilitatea de evaluare (art. 1357, art. 1385 C. civ.), instanţa de apel, nemotivând în nici un fel de ce a preferat o expertiză contabilă alteia, a abdicat, practic, de la obligaţia ce îi incumba de a analiza acele elemente de fapt ce conturează mecanismul de producere a prejudiciului şi, în ultimă instanţă, certitudinea pagubei ce se cere a fi reparată.

Totodată, reprezintă o motivare străină cauzei considerentul instanţei de apel, potrivit căruia a acordat întâietate expertizei efectuate la fond, întrucât expertul contabil desemnat în faza de apel „nu a justificat istoricul şi compunerea” chiriei plătite de către reclamantă către locatorul CN APDM SA. În realitate, obiectivele fixate pentru expertiză, în apel, nu vizau elementul de despăgubire privind chiria plătită de reclamantă. Ceea ce se punea în discuţie era doar faptul dacă profitul brut poate fi diminuat prin scăderea acestui element de cost (chiria), astfel că considerentul instanţei de apel, pentru însuşirea unui raport de expertiză din cele două lucrări cu conţinut diferit, este străin de realitatea cauzei, precum şi de conţinutul concret al expertizei înlăturate.

În sfârşit, faţă de împrejurarea că hotărârea atacată este nemotivată sub aspectul unor elemente de fapt esenţiale (în ce constă fapta ilicită pentru cele două perioade diferite, iunie 2012 - septembrie 2013, septembrie 2013 - finalul anului 2013), mecanismul de producere a prejudiciului (altfel spus, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul pretins a fi reparat), elementele care conduc la stabilirea prejudiciului, a certitudinii acestuia (cu precădere, a beneficiului nerealizat) şi, de asemenea, este nemotivată în drept, este de prisos a mai analiza celelalte critici, subscrise tezei referitoare la motivarea contradictorie.

Cât priveşte incidenţa art. 488 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., sub aspectul încălcării, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 337 şi art. 338 C. proc. civ. şi a principiilor dreptului la apărare şi rolului activ al instanţei, constată că nu pot fi primite.

Instanţa de apel, în condiţiile art. 337 C. proc. civ., la cererea părţilor, a dispus lămurirea şi completarea raportului de expertiză contabilă de mai multe ori. Cât priveşte incidenţa art. 338 C. proc. civ., text ce consacră posibilitatea efectuării unei noi expertize, constată că legea nu determină motivele ce pot justifica efectuarea unei noi lucrări şi instituie doar posibilitatea, nu obligaţia instanţei de a dispune în acest sens, ceea ce înseamnă că o atare măsură procesuală este lăsată la aprecierea judecătorului, ori de câte ori se declară nelămurit de explicaţiile date de experţii desemnaţi anterior. Existenţa a două lucrări de specialitate, cu concluzii diferite, nu reprezintă, în sine, un motiv prevăzut de lege pentru a dispune efectuarea unei noi expertize, câtă vreme expertiza nu reprezintă decât un mijloc de probă, iar constatările experţilor sunt lăsate la libera apreciere a judecătorului. Este adevărat, o atare situaţie presupunea ca însuşirea uneia dintre expertize să fie precedată de o analiză a conţinutului concret al celor două lucrări, de coroborarea acestui mijloc de probă cu celelalte mijloace de probă printr-un raţionament adecvat, dar aceste aspecte au fost deja analizate anterior în hotărârea de faţă şi se subscriu criticii prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., şi nu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5.

Referitor la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. (încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material) constată că hotărârea pronunţată de instanţa de apel este deficitară sub aspectul motivelor de drept pe care se fundamentează. În atare situaţie, dacă instanţa de recurs ar verifica modul de aplicare a prevederilor art. 29 - art. 35 din O.G. nr. 22/1999 sau a prevederilor legale referitoare la cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei, nu ar verifica legalitatea deciziei pronunţate în apel, nu ar exercita un control judiciar, ci ar proceda la o încadrare în drept a raporturilor juridice deduse judecăţii, pentru prima dată, într-o cale extraordinară de atac, ceea ce ar priva părţile de un grad de jurisdicţie. Aşadar, este de prisos a analiza acest motiv de recurs, câtă vreme au fost găsite întemeiate criticile de nemotivare a deciziei pronunţate în apel, ceea ce atrage casarea hotărârii.

În consecinţă, potrivit art. 497 raportat la art. 496 alin. 2 şi art. 488 alin. 1 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul şi a casat decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.