Concession contract asset restitution upheld; unjust enrichment claim dismissed on cassation

A. Recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă. Condiţii de admisibilitate

B. Contract de concesiune. Obligaţia de restituire a bunurilor de retur. Condiţii şi efecte din perspectiva Legii nr. 51/2006

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic : îmbogăţire fără justă cauză

contract de concesiune

bunuri de retur

C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 6

C. civ., art. 1.345

Legea nr. 51/2006, art. 26 alin. (5), art. 44 alin. (4)

A. Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Pentru a răspunde exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., contradicția la care se referă textul de lege trebuie să poarte fie între considerente și dispozitiv, fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată.

Instanța de apel nu a expus un raționament contradictoriu atunci când a reținut că la îndemâna părții se afla fie o acțiune în contencios administrativ, fie una în răspundere contractuală, ci a apreciat că asemenea mijloace juridice reprezentau un impediment pentru promovarea unei actio de in rem verso, care era, astfel, paralizată, nefiind îndeplinite în această situaţie condiţiile de admisibilitate ale art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

B. Sensul art. 26 alin. (5), ca și al art. 44 alin. (4) din Legea nr. 51/2006, este acela ca orice bun realizat în cadrul programelor de investiţii să se integreze în domeniul public al unității administrativ teritoriale, cu regimul juridic al bunurilor de retur, care se restituie în mod gratuit.

Afirmația recurentei, în sensul că, întrucât a efectuat investiții fără să îi fi fost impus acest lucru prin contractul de concesiune, nu s-ar afla sub incidența textelor de lege în discuție pare a goli de conținut clauza contractuală - potrivit căreia la încetarea contractului concesionarul are obligaţia de a restitui bunurile de retur, în deplină proprietate, în mod gratuit și libere de orice sarcini -, pentru că titlul gratuit al restituirii se extinde și asupra unor eventuale astfel de investiții, care se integrează, prin efectul legii, în domeniul public; el nu vizează doar bunurile de retur primite de la concedent, care se află în domeniul public, pentru că restituirea lor cu titlu oneros ar contura o ipoteză și contra legii, și lipsită de sens.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 4987 din 20 noiembrie 2018

Prin cererea înregistrată sub nr. x/99/2015 pe rolul Tribunalului Iaşi, Secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost precizată, reclamanta SC CET SA X, prin lichidator judiciar A. SPRL, a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul X, prin Primar, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 48.516.010,17 lei, reprezentând contravaloarea investiţiilor efectuate asupra bunurilor predate către pârât prin Protocolul de predare-primire nr. 16491/23.02.2012, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data de 23.02.2012, până la data achitării efective a debitului.

Prin sentinţa nr. 1056/05.10.2016/CIV, Tribunalul Iaşi, Secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât pe calea întâmpinării, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată şi a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 3.135 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 229/20.03.2017, Curtea de Apel Iaşi, Secţia civilă a respins ca nefondat apelul; a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea sa şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, a reiterat situaţia de fapt şi istoricul litigiului şi a susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; au fost invocate, astfel, motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C.proc.civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care i-a fost înlăturat principalul motiv de apel, vizând faptul că tribunalul a reţinut în mod eronat că regulile din contractul de concesiune sunt aplicabile tuturor bunurilor aflate în folosinţa sa.

În dezvoltarea acestei critici, a susţinut că, deşi a arătat prin memoriul de apel că bunurile asupra cărora s-au efectuat investiţii au intrat în folosinţa sa şi prin alte modalităţi, nu doar ca urmare a contractului şi a enumerat respectivele modalităţi, centralizând, totodată, distinct investiţiile, care au fost evidenţiate în două liste pe care le-a ataşat cererii de apel, decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care i-a fost înlăturată critica potrivit căreia, raportat la categoria de bunuri care nu au făcut obiectul contractului de concesiune, sentinţa primei instanţe este practic nemotivată.

A subliniat recurenta că, în contra dispoziţiilor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., curtea de apel i-a analizat doar formal sus-menţionata critică şi a înlăturat-o cu motivarea că, raportat la specificul contractului de concesiune, susţinerile sale nu pot fi primite, fără însă a-i analiza argumentele şi a arăta de ce au fost înlăturate.

Concretizând, a arătat că instanţa de prim control judiciar a înlăturat fără nicio motivare argumentele potrivit cărora reţelele de termoficare au intrat în folosinţa sa încă de la înfiinţare, anterior încheierii contractului de concesiune (20.07.2007), dar şi cele potrivit cărora sus-menţionatul contract a fost încheiat ulterior accesării creditului B.E.R.D., folosit pentru o parte din investiţii.

A subliniat că, în demonstrarea aceleiaşi teze, a arătat şi că raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză face referire şi la investiţii efectuate în perioada 2005 - 2006, aspect ignorat de instanţa de apel.

Tot nemotivat a înlăturat instanţa de prim control judiciar şi argumentele potrivit cărora, în cuprinsul Anexei nr. 10 a Hotărârii nr. 72/2011 a Consiliului Local X, apar, între altele, bunuri dobândite după data încheierii contractului, fiind astfel evident că nu puteau face obiectul acestuia.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel a răspuns numai formal şi celorlalte critici din apel, arătând doar că înţelege să le înlăture, fără a indica niciun motiv în acest sens.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, a arătat că multe dintre considerentele reţinute de curtea de apel sunt contradictorii.

În acest sens, a susţinut că, pe de o parte, curtea de apel a reţinut că reclamanta ar fi avut la îndemână pentru realizarea drepturilor sale calea contestării în contencios administrativ a Hotărârilor nr. 72/2011 şi nr. 274/2011 ale Consiliului Local X, pentru ca ulterior să arate că aceasta avea la îndemână o acţiune în răspundere contractuală.

De asemenea, deşi în cauză au fost administrate proba cu înscrisuri şi cu expertiză contabilă, hotărârea instanţei de apel s-a grefat preponderent pe aspecte prezumtive şi nedovedite, respectiv pe împrejurarea că declanşarea procedurii insolvenţei împotriva reclamantei ar conduce la concluzia că aceasta nu a avut fonduri pentru finanţarea investiţiilor, în detrimentul probelor efectiv administrate în cauză.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

A arătat că, în condiţiile în care, aşa cum a subliniat şi în memoriul de apel, emiterea Hotărârii nr. 72/2011 a Consiliului Local X, de însuşire a inventarului public, nu i-a produs niciun prejudiciu, în mod eronat a apreciat curtea de apel că trebuia să parcurgă procedura prevăzută de Legea nr. 554/2004, reţinând greşit aplicabilitatea dispoziţiilor acestui act normativ.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât Hotărârea nr. 72/2011 a Consiliului Local X a fost adoptată în luna februarie, iar protocolul de predare-primire, prin care a fost deposedată de respectivele bunuri, a fost încheiat după aproximativ un an.

Pe de altă parte, de vreme ce micşorarea patrimoniului său nu a izvorât din încetarea contractului de concesiune, ci din efectuarea unor investiţii care nu fuseseră amortizate, era evident că nu avea niciun motiv să atace Hotărârea nr. 274/2011 a Consiliului Local X, prin care s-a dispus încetarea contractului, şi în acest caz instanţa de apel reţinând în mod eronat incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.

O altă critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1345 C.civ.; a subliniat recurenta că eronat a reţinut curtea de apel că regulile contractului de concesiune sunt aplicabile tuturor bunurilor, chiar dacă nu au făcut obiectul acestuia, astfel că reclamanta ar fi avut la îndemână o acţiune întemeiată pe răspunderea contractuală

În opinia recurentei, separat de faptul că prevederile contractuale pot viza doar bunurile cuprinse în anexele acestuia, nici în privinţa investiţiilor asupra bunurilor ce au făcut obiectul contractului de concesiune nu avea la îndemână o acţiune în răspundere contractuală, întrucât părţile nu au reglementat prin contract situaţia investiţiilor.

Aşa fiind, în mod eronat a reţinut instanţa de apel că reclamanta ar fi avut la îndemână alte mijloace pentru realizarea drepturilor sale.

În acest context, a arătat că, aşa cum s-a reţinut şi în practica judiciară, în cazul în care printr-o acţiune în despăgubiri, formulată ulterior rezilierii unui contract de locaţiune, locatarul solicită sporul de valoare adus imobilului închiriat, în absenţa unei convenţii a părţilor cu privire la soarta investiţiilor, temeiul juridic al acţiunii în despăgubiri este îmbogăţirea fără justă cauză.

De asemenea, a susţinut că instanţa trebuia să analizeze îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1345 C.civ. prin raportare la probele administrate în cauză, iar nu la starea de insolvenţă a reclamantei, care ar conduce la concluzia că aceasta nu ar fi avut cum să suporte din fonduri proprii contravaloarea investiţiilor.

În acest sens, a arătat că, deşi expertiza contabilă întocmită în cauză i-a fost favorabilă, iar probatoriul administrat face dovada îndeplinirii condiţiilor legale pentru admiterea actio de in rem verso, instanţele de fond au avut în vedere aspecte extrinseci, afirmate de pârât, dar nedovedite.

A subliniat recurenta că, în ceea ce priveşte situaţia creditului B.E.R.D. accesat, pârâtul, care a efectuat plăţile în calitate de garant, şi-a exercitat deja dreptul de regres împotriva sa, înscriindu-se la masa credală cu sumele achitate către B.E.R.D., sens în care a depus, odată cu răspunsul la întâmpinare, tabelele de creanţă şi declaraţia formulată de Municipiul X în dosarul de insolvenţă/faliment a SC CET SA X; or, în condiţiile în care pârâtul s-a înscris la masa credală şi a primit şi bunurile asupra cărora s-au efectuat investiţiile, este mai mult decât evidentă îndeplinirea condiţiei măririi unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani, orice altă motivare privind acest aspect fiind redundantă.

În final, a arătat că, deşi niciuna dintre părţi nu a contestat această împrejurare, iar la dosar erau anexate tabele de creanţă, instanţa de prim control judiciar a trecut peste acest aspect şi a reţinut, în mod eronat, că Municipiul X a fost înscris în tabel cu debite restante la bugetul de stat sau cu redevenţa neplătită.

La data de 24.07.2017, intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport.

Ambele părți și-au prezentat punctele de vedere.

În ședința de la 27.02.2018, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, în considerarea argumentelor prezentate în încheierea de la acel termen și, constatând că recursul nu poate fi soluționat nici potrivit art. 493 alin. (5), nici potrivit art. 493 alin. (6) C.proc.civ., l-a admis în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C.proc.civ. și a acordat un termen în ședință publică, în vederea soluționării sale.

Se cuvine menționat, cu prioritate, că potrivit art. 499 C.proc.civ., „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. 1 lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)”.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C.proc.civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu titlu preliminar, trebuie subliniat că modalitatea în care instanţele de fond au interpretat elementele de fapt şi probele administrate nu poate fi reevaluată în calea de atac nedevolutivă a recursului, în care analiza poartă doar asupra legalității hotărârii din apel.

Așa cum a fost stabilită în etapele anterioare ale procesului și fără a o relua decât pe scurt, pentru facilitarea deplinei înțelegeri a prezentei decizii, situația de fapt presupune preluarea, prin efectul H.G. nr. 104/2002, a centralelor electrice de termoficare CET I X și CET II X din patrimoniul B. SA - Sucursala Electrocentrale X și din domeniul privat al statului în domeniul public al Municipiului X şi în administrarea Consiliului Local X, iar apoi, ca efect al Hotărârii nr. 133/2002 a Consiliului Local X, rectificată, aprobarea înființării societății recurente, sub forma juridică a societăţii pe acţiuni, deţinută integral de Municipiul X. În acest context, instanțele de fond au notat că la constituirea CET SA X, bunurile trecute în domeniul public al Municipiului X (adică centralele de termoficare CET I şi CET II, precum şi toate instalaţiile aferente acestora) au fost aportate la capitalul social al societăţii recurente, nou înfiinţate.

La 20.07.2007 între părțile litigante s-a încheiat contractul de concesionare a serviciului public de producere, transport şi distribuţie a energiei termice produsă în sistem centralizat în Municipiul X, care poartă nr. 55266.

Prin Hotărârea nr. 72/25.02.2011, Consiliul Local X și-a însuşit inventarul bunurilor mobile și imobile care alcătuiesc domeniul public al Municipiului X, în conformitate cu Anexele nr. 1-13, iar prin Hotărârea nr. 274/11.08.2011 s-a dispus aprobarea încetării contractului de concesiune.

În cadrul situației de fapt astfel reținute, instanțele anterioare au notat că, în urma celor două hotărâri de consiliu local evocate mai sus, între părți s-a încheiat în luna februarie 2012 un protocol de predare-primire a bunurilor.

Acțiunea reclamantei-recurente este întemeiată pe o pretinsă îmbogăţire fără justă cauză a intimatului, căruia susține că i-a predat bunurile, fără să primească vreo sumă cu titlu de despăgubire.

Prima critică a recurentei, circumstanțiată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., vizează faptul că instanța de apel nu i-ar fi răspuns argumentelor potrivit cărora bunurile ar fi intrat în folosința sa prin mai multe modalități, iar nu doar ca efect al contractului de concesiune.

Examinarea de detaliu a considerentelor deciziei recurate relevă însă că afirmația recurentei nu corespunde realității, deoarece argumentele curții de apel, de natură să înlăture susținerile formulate de SC CET SA X, prin lichidator judiciar A. Iaşi S.P.R.L., sub acest aspect, sunt pe larg expuse la filele 16, 17, 19 și 20 ale hotărârii.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta a invocat caracterul contradictoriu al raționamentului instanței de apel, care a reținut, pe de o parte, că la îndemâna părții se afla calea contestării în contencios administrativ a Hotărârilor nr. 72/2011 şi nr. 274/2011 ale Consiliului Local X, pentru ca ulterior să constate că ar fi putut fi promovată o acţiune în răspundere contractuală.

Înalta Curte subliniază însă că, pentru a răspunde exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., contradicția la care se referă textul de lege trebuie să poarte fie între considerente și dispozitiv (ceea ce nu este cazul, în speță), fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată (situație care, de asemenea, nu se regăsește în cauză).

Distinct de aceste considerații de principiu, instanța de apel nu a expus un raționament contradictoriu atunci când a reținut că la îndemâna părții se afla fie o acțiune în contencios administrativ, fie una în răspundere contractuală, ci a apreciat că asemenea mijloace juridice reprezentau un impediment pentru promovarea unei actio de in rem verso, care era, astfel, paralizată.

Tot în cadrul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta a susținut că instanța de apel și-ar fi fundamentat decizia nu pe probe, ci pe prezumții, dar și această critică se cuvine a fi înlăturată, de vreme ce prezumțiile au valența unor probe, la care judecătorii sunt îndrituiți să recurgă atunci când celelalte probatorii administrate nu sunt suficiente și când sunt create premisele care pot fundamenta raționamentul prezumat.

Circumscris celui de-al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., titularul căii de atac a invocat greșita aplicare a Legii nr. 554/2004, a art. 1.345 C.civ., respectiv a art. 26 alin. (5) din Legea nr. 51/2006.

În ceea ce privește prima ipoteză, a afirmat că niciuna dintre cele două Hotărâri ale Consiliului Local X (nr. 72/2011 şi nr. 274/2011) nu i-a produs vreun prejudiciu, așa încât nu exista niciun motiv care să fi justificat atacarea uneia ori a ambelor în contencios administrativ, așa cum i-a reproșat curtea de apel.

Înalta Curte constată însă că apariția Hotărârii nr. 72/2011 a Consiliului Local X, privind însușirea inventarului bunurilor din domeniul public, nu a constituit un argument decisiv în respingerea pretențiilor reclamantei; de altfel, acest considerent a fost expus și astăzi, în ședință publică, pentru a justifica, între altele, respingerea ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate.

În succesiunea faptelor care au condus la situația litigioasă dintre părți pare a avea o greutate mai mare Hotărârea nr. 274/2011 a Consiliului Local X, prin care s-a dispus aprobarea încetării contractului de concesiune dintre părți, în urma căreia părțile au procedat la predarea-primirea bunurilor.

Neatacarea acestei hotărâri este expresia opțiunii părții, iar o atare atitudine oricum nu poate să releve aplicarea greșită, în apel, a prevederilor - de altfel, neindividualizate de către recurentă - Legii nr. 554/2004.

A doua ipoteză subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. vizează greșita aplicare a art. 1.345 C.civ., potrivit căruia „Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri”.

Instanțele anterioare au indicat în mod corect condițiile materiale și juridice ale intentării acțiunii în îmbogățire fără justă cauză, care trebuie întrunite în mod cumulativ, subliniind, printre acestea, absența unui temei legitim pentru mărirea patrimoniului pârâtului.

Invocând greșita aplicare în apel a art. 1.345 C.civ., recurenta a criticat atât considerentul deciziei potrivit căruia existau alte mijloace juridice care paralizau o acțiune în îmbogățire fără justă cauză (sens în care a evocat acțiunea în contencios administrativ sau pe cea în răspundere contractuală), cât și pe cel potrivit căruia în speță a existat un temei legitim pentru mărirea patrimoniului pârâtului în dauna celui al titularului acțiunii.

În concret însă, această din urmă critică a circumscris-o ipotezei aplicării greșite a art. 26 alin. (5) din Legea nr. 51/2006.

Cum lipsa oricăreia dintre condițiile materiale sau juridice ale intentării acțiunii în îmbogățire fără justă cauză determină respingerea sa, pentru că ele sunt cumulative, Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, respectând atât ordinea logică a raționamentului, cât și pe cea expusă de instanțele anterioare, condiția absenței unui temei legitim pentru mărirea patrimoniului pârâtului.

Obiectul contractului de concesiune nr. 55266/20.07.2007 constă, după cum afirmă art. 1, în „concesionarea serviciului public de producere, transport şi distribuţie a energiei termice produsă în sistem centralizat în municipiul laşi, precum şi exploatarea sistemelor publice de producere, transport şi distribuţie necesare pentru realizarea acestora”, iar potrivit art. 3, „în derularea contractului de concesiune, pentru serviciile de producere, transport şi distribuţie a energiei termice, concesionarul va utiliza următoarele categorii de bunuri:

a) bunuri de retur în conformitate cu anexele nr. 1, 2, 3;

b) bunuri de preluare;

c) bunuri proprii în conformitate cu anexele nr. 4, 5, 6.”

Interpretând aceste clauze contractuale și probele administrate - aspecte care nu sunt supuse reevaluării în calea extraordinară de atac a recursului -, instanțele anterioare au apreciat că CET SA X folosea toate bunurile menționate în art. 3 în legătură cu serviciul de producere, transport şi distribuţie a energiei termice, ele fiind proprii activității de administrare şi de exploatare, prin gestiune delegată, a serviciului public de producere, transport şi distribuţie a energiei termice.

Înalta Curte ia act de afirmația recurentei, potrivit căreia bunurile ar fi intrat în folosința sa prin mai multe modalități, dintre care unele erau anterioare datei la care s-a încheiat contractul de concesiune.

Această împrejurare, probabil reală, nu prezintă atâta importanță pe cât îi acordă recurenta; elocvent este faptul că în art. 3 din contract, părțile au indicat categoriile de bunuri de care se folosea CET SA X (bunuri de retur, de preluare, dar și proprii); prin urmare, începând din 20.07.2007, data încheierii contractului de concesiune dintre părți, toate bunurile, indiferent de data dobândirii și de modul în care aceasta s-a produs, au fost indicate în contract, ca fiind cele de care recurenta se folosea pentru a oferi serviciile de producere, transport şi distribuţie a energiei termice în Municipiul X. De aceea, regimul tuturor acestor bunuri era reglementat de contractul de concesiune, principiul priorităţii interesului public aplicându-se, în raport cu natura raporturilor dintre părți.

Relevant este și faptul că niciuna dintre părţi nu a contestat că bunurile predate intimatului se aflau în proprietatea acestuia din urmă, iar recurenta afirmă că situația litigioasă a apărut nu din cauza predării bunurilor către Municipiul X, ci a investiţiilor pe care a afirmat că le-a făcut asupra lor, neamortizate încă la data predării și a căror contravaloare nu i-a fost restituită.

Prin urmare, în acest stadiu al considerentelor, Înalta Curte reține că bunurile predate de recurentă intimatului erau bunuri de retur, în sensul art. 3 din contract.

Or, potrivit art. 13.20 din contract, la încetarea contractului de concesiune, concesionarul are obligaţia de a restitui bunurile de retur, în deplină proprietate, în mod gratuit și libere de orice sarcini.

Această clauză reprezintă titlul în baza căruia bunurile au fost predate către intimat, fără ca acesta să plătească vreo despăgubire.

Din această perspectivă, susținerea recurentei potrivit căreia art. 26 alin. (5) din Legea nr. 51/2006 ar fi fost greșit aplicat în apel, pentru că se referă la bunurile realizate de către operatori în conformitate cu programele de investiţii impuse prin contractul de delegare a gestiunii - situație în care nu se regăsea, pentru că nu i s-ar fi impus realizarea unor investiții -, chiar reală dacă ar fi, nu justifică admiterea recursului, atât timp cât nu respectiva dispoziție legală, ci clauza contractuală din art. 13.20, obligatorie pentru părți, a instituit în sarcina concesionarului obligația de restituire a bunurilor de retur, cu titlu gratuit. Distinct de acest aspect, este de notat că sensul art. 26 alin. (5), ca și al art. 44 alin. (4) din Legea nr. 51/2006, este acela ca orice bun realizat în cadrul programelor de investiţii să se integreze în domeniul public al unității administrativ teritoriale, cu regimul juridic al bunurilor de retur, care se restituie în mod gratuit. Afirmația recurentei, în sensul că întrucât a efectuat investițiile fără să îi fi fost impus acest lucru prin contract, nu s-ar afla sub incidența textelor de lege în discuție, pare a goli de conținut clauza art. 13.20 din contract, pentru că titlul gratuit al restituirii se extinde și asupra unor eventuale astfel de investiții, care se integrează, prin efectul legii, în domeniul public; el nu vizează doar bunurile de retur primite de la concedent, care se află în domeniul public, pentru că restituirea lor cu titlu oneros ar contura o ipoteză și contra legii, și lipsită de sens.

Argumentele expuse anterior relevă și caracterul nefondat al ultimelor critici ale recurentei, referitoare la sursa fondurilor necesare pentru efectuarea pretinselor investiții; de altfel, aceste critici nici nu ar fi putut fi examinate, pentru că ele nu țin de legalitatea deciziei; or, după cum s-a arătat mai sus, modul în care instanţele de fond au interpretat elementele de fapt şi probele administrate nu poate fi reevaluat în calea de atac extraordinară.